Jean baptiste de la salle


VALURI DE MIZERIE ÎMPOTRIVA BARAJELOR DE POLIŢIE



Yüklə 118,31 Kb.
səhifə4/5
tarix07.09.2018
ölçüsü118,31 Kb.
#79593
1   2   3   4   5

VALURI DE MIZERIE ÎMPOTRIVA BARAJELOR DE POLIŢIE

În 1680 Ludovic al XIV-lea, după ce şi-a întărit armata sa până a o face să fie cea mai puternică din Europa, a reînceput războiul. An de an provinciile din Nord sunt răscolite de ale sale «acţiuni de comando» care voiesc să mărească teritoriul Franţei în dauna statelor învecinate.

Trecerea de trupe înarmate, bătălii improvizate… Din satele devastate, incendiate, grupuri de familii şi de oameni risipiţi se pun în mişcare din nou spre oraşe.

Ordine severe au fost date de către autorităţi spre a opri aceste «valuri de mizerie». Companii armate de poliţie la porţile oraşelor nu ezită a trage asupra acelor mizerabili în mers. Dar de cele mai multe ori este mulţimea zdrenţăroşilor care răstoarnă barajele poliţiei şi lărgesc străzile şi pieţele cu mizeria lor.

Se instalează în faţa bisericilor, a teatrelor, a palatelor, a şcolilor. Cu glas tare cer pomană, uneori înconjoară trecătorii în mod ameninţător.

Şi reîncepe tristul negoţ cu copii abandonaţi care sunt vânduţi şi cumpăraţi pentru a-i face mici schilozi să trezească mai mult mila oamenilor.

În casa din Rue Neuve la Reims tinerii maeştri care trăiesc la familia La Salle sunt vreo douăzeci. Comunitatea se organizează cu un stil de viaţă religioasă. Se întâlnesc seara la sfârşitul şcolii, iau cina împreună şi îşi dedică orele dinainte de culcare rugăciunii, studiului, pregătirii pentru şcoală.

Unii nu rezistă la această viaţă «de călugări» şi pleacă. Dar alţi tineri maeştri formaţi în comunitate pleacă să întemeieze şcoli noi la Rethel, la Laon, la Guise.

Sărăcia devine din lună în lună tot mai mare pentru toţi. În 1684 războiul şi foametea au distrus recolta, străzile sunt mai pline ca niciodată de cerşetori. Jean Baptiste recomandă la ai săi încredere în Dumnezeu: «Să continuăm a-i ajuta pe săraci şi Providenţa nu ne va părăsi».

Cu toate acestea, câţiva tineri maeştri sunt neliniştiţi cu privire la viitorul lor. Ar putea găsi slujbe bune pe la familiile nobile ca perceptori. Să continue să facă şcoală la cei săraci înseamnă pentru ei a închide orice posibilitate de carieră.


CUVINTE BICIUITOARE
Într-o seară, Jean Baptiste, în momentul de rugăciune, citeşte şi comentează la ai săi un pasaj din Evanghelia după Matei: «A spus Domnul: Nu vă îngrijiţi prea mult de viaţa pământească pentru ceea ce veţi mânca şi veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Priviţi păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră, nu adună recolte în hambare şi totuşi Tatăl vostru care este în ceruri le hrăneşte. Voi oare nu sunteţi mai de preţ decât ele? De aceea, nu vă preocupaţi prea mult de ziua de mâine».

— Da, desigur – zice cu voce joasă unul din cei mai tineri – acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum poate să-l înţeleagă şi să-l înveţe unul ca dânsul? El e bogat, are palate şi venituri care îl asigură împotriva oricărui lucru neprevăzut.

Acele cuvinte sunt ca o lovitură de bici. Canonicul La Salle înţelege că sunt adevărate. Cum poate să-i încurajeze pe ucenicii săi să se încreadă în Providenţă dacă nu renunţă el primul la bogăţiile sale?

În timpul care urmează vinde tot ceea ce îi aparţine. Cu ajutorul maeştrilor săi împarte tot venitul la săraci, cu precauţie şi fără a face zarvă. La copiii mai săraci din şcoală le încredinţează sume de bani ca să ducă la părinţi. Duc ajutoare la familiile nevoiaşe cărora le este ruşine să arate în public sărăcia lor. Pregătesc hrană caldă pentru şirurile lungi de cerşetori care umblă prin oraş.

Jean Baptiste renunţă şi la canonicat. Nu vrea să aibă un salariu fix.
ÎN RÂND CU CEI SĂRĂCI
Când chiar nu a mai avut nimic, părintele La Salle (aşa îl vom numi de acum), a voit să încerce pe propria-i piele umilirea celor săraci: pentru mai multe zile a mers să cerşească împreună cu cei nenorociţi, aşezându-se în şir cu dânşii. A trăit cu pâine şi apă căpătate din pomană.

Acum putea vorbi despre sărăcie fără a se înroşi. El putea să-i invite pe maeştrii săi să se dedice cu mai multă generozitate Domnului.

În luna aprilie a adunat în jurul său grupul celor mai angajaţi şi le-a propus să-şi consacre viaţa pentru cei săraci făcând vot Domnului de a trăi în ascultare, sărăcie şi castitate. Vor renunţa să-şi formeze o familie proprie, pământească, trăind împreună considerând ca fii spirituali copiii săraci pe care îi vor primi în şcolile lor.

Se vor gândi în mod serios la aceasta într-o reculegere spirituală care a durat 18 zile.

La 3 iunie au pronunţat în prezenţa lui Dumnezeu, făgăduind solemn, de a trăi în ascultare, sărăcie şi curăţie. Apoi au mers pe jos până la Sanctuarul Madonei din Liesse ca să ceară puterea de a trăi aşa cum promiseseră.

24 iunie 1682 văzuse naşterea primei comunităţi a „Fraţilor Şcolilor Creştine.” Ziua de 3 iunie 1686 vede prima lor consacrare în slujba Domnului.

Iarna din 1685 este foarte aspră. Primarul din Reims care vede în fiecare dimineaţă pe maeştri mergând în grabă spre şcolile lor prin ploaie şi zăpadă, dăruieşte fiecăruia o pelerină groasă, aceeaşi pe care o poartă pe spate ţăranii din Champagne. Astfel din sărăcie şi pomană se naşte uniforma oficială a Fraţilor.

Jean Baptiste De La Salle a ales pentru sine cămăruţa cea mai incomodă tocmai sub acoperiş, unde în fiecare dimineaţă, sculându-se, trebuia să fie atent pentru a nu-şi lovi capul de grinzile tavanului. Haina cea mai peticită şi spălăcită era a sa. Dar totuşi simte un oarecare neajuns fiind el singurul preot în această familie de Fraţi toţi egali. Îi este teamă să nu fie acest lucru un privilegiu.

Într-o zi el adună comunitatea şi demisionează din funcţia de superior. Îl roagă pe fratele Henri L’Heureux să primească direcţiunea generală a operelor. Henri e stimat de către toţi şi, luat pe neaşteptate, sfârşeşte prin a accepta.

În zilele următoare, Jean Baptiste înlocuieşte în şcoală un frate obosit, pregăteşte, strânge masa, face serviciile cele mai obositoare. Şi e extrem de mulţumit.

Dar fratele Henri nu e mulţumit de această schimbare rapidă. Îl sesizează pe arhiepiscop şi îi cere părerea. De la arhiepiscopie soseşte prin poştă, într-un termen scurt, o scrisoare care nu poate fi combătută, prin care părintele La Salle e rugat să reia îndată locul său.


MUTAREA LA PARIS
24 februarie 1688. Viaţa părintelui La Salle şi a Fraţilor săi suferă o cotitură adâncă. De la Paris, tocmai de la parohia Saint Suplice unde el alerga pe străzi ca să adune ştrengari, ajunge invitaţia de a conduce şcoala parohială.

Sunt 200 de copii în şcoală. Ocupă un local mare în timpul orelor de şcoală şi consacră restul zilei la lucru într-o fabrică de filatură care este alături. Până acum maestrul lor a fost Monseniorul Compagnon, dar acum bietul om nu mai poate, are nervii zdrobiţi. «Este o babilonie acea şcoală – scrie un martor – Nu există nici un orar şi nici o disciplină».

Părintele La Salle pleacă la începutul lui aprilie la Paris, pe jos, împreună cu cei doi fraţi. Lasă ca director al operelor de la Reims pe fratele Henri.

Capitala Franţei apare celor trei fraţi în toată splendoarea şi în toată mizeria sa. Lângă biserici şi palate mii de zdrenţăroşi duc o viaţă de mizerie neagră.

Sunt găzduiţi la paroh, părintele De La Barmondiere, în Rue Princesse, tocmai lângă şcoala destinată lor.

În ziua următoare, părintele La Salle vede 200 de copii slabi, indisciplinaţi şi prost organizaţi. A început să-i împartă în trei clase, potrivit vârstei şi inteligenţei. A micşorat în mod drastic orele de lucru deoarece copiii erau prea obosiţi. A alcătuit un orar care cuprindea în fiecare zi liturghia şi învăţarea catehismului, lecţii de scris şi de aritmetică, timp pentru lectură şi timp din belşug pentru a se juca în aer liber.

Noua metodă şi bunătatea celor trei fraţi au produs un fel de miracol: acei ştrengari s-au transformat şi s-au ataşat de educatorii lor.

Vestea despre transformarea de la şcoală s-a răspândit repede şi elevii creşteau ca număr. Părintele La Salle a fost rugat să deschidă noi clase. A trebuit să cheme întăriri de la Reims. A chemat fraţii cei mai bine pregătiţi printre care şi fratele Henri: de fapt prevedea că la Paris Congregaţia Fraţilor va avea o dezvoltare mare şi hotărâtoare.

Prevederea era exactă, dar incompletă. Jean Baptiste nu ştia că asupra lor se va abate o mare furtună.
SCÂNTEIA ŞI MARELE INCENDIU
Monseniorul Compagnon a lăsat să sară prima scânteie. Uimit de succesele Fraţilor, acest sărman domn s-a gândit să se răzbune răspândind calomnii împotriva lor. Povestea lucruri incredibile, îi zugrăvea ca oameni lacomi şi imorali. Amănuntele faptelor erau aşa de precise încât unii l-au crezut. Parohul a fost atât de tulburat încât a hotărât să-i concedieze fără preaviz pe fraţi.

Părintele La Salle a fost înştiinţat despre calomnii de către unii din prieteni. Mai înainte de a fi chemat, s-a dus el însuşi la paroh spre a-l anunţa că se retrage. Părintele La Barmondiere se aştepta să se găsească în faţa unui om speriat sau dezgustat de calomnii şi gata de a contraataca. În schimb, îl vede senin şi liniştit şi a înţeles că se găsea în faţa unui om al lui Dumnezeu. L-a privit cu simpatie şi i-a zis: «Vă rog aşteptaţi, nu părăsiţi încă această şcoală».

În puţine zile, cuvintele puse în circulaţie de Monseniorul Compagnon s-au dovedit lipsite de orice fundament. Parohul din Saint Suplice a fost fericit să repare răul făcut deschizând pentru Fraţi o nouă şcoală în Rue de Bac. Şi aceasta a fost umplută de copii în câteva zile.

Dar ofensiva lui Compagnon nu era decât prima scânteie a unui mare incendiu.

«Maeştrii jelbari» din capitală erau uniţi într-un sindicat puternic şi apărau cu dinţii strânşi dreptul lor de a învăţa cu plată.

«Maeştrii jelbari» pornesc atacul împotriva Fraţilor în 1690. Aflând că în acea şcoală în Rue de Bac au fost primiţi şi copii din familii nu tocmai sărace, organizează o demonstraţie zgomotoasă pe străzile Parisului. Strigau că este o ruşine ca nişte fraţi să le răpească lor pâinea. Apoi de la cuvinte trec la fapte. Se duc în Rue de Bac, dau năvală în şcoală. Strică şi aruncă în stradă pe ferestre bănci şi catedre. Apoi merg la tribunal şi fac o declaraţie obişniută împotriva Fraţilor cu cererea de a fi închise şcolile lor.

Părintele La Salle are o mare scârbă de procese. Să se judece pentru dreptate îi creează o mare indispoziţie. Dar aici e vorba despre drepturile săracilor şi se face apel la Parlamentul din Paris.

Nu face apel la sprijinul prietenilor cu influenţă, deşi la Paris are mulţi. Împreună cu Fraţii se duce în pelerinaj la Sanctuarul Madonei din Aubervilliers. Îi încredinţează ei grija copiiilor părăsiţi.

Apoi părintele se duce la Parlament şi expune cu calm urgenţa de a strânge de pe străzi copiii şi planul şcolilor sale. Parlamentul respinge denunţul «maeştrilor jelbari».
CEASURI DE AGONIE
Dar greutăţile se înmulţesc.

Moare pe neaşteptate, atacat de o febră foarte mare, fratele Henri L’Heureux pe care părintele La Salle îl socotea deja ca pe succesorul său.

Parohii, unde Fraţii îşi deschiseseră şcolile, voiau să le impună metode de educaţie. Părintele La Salle trebuie să apere cu tărie metoda şcolii sale.

Alte mari dificultaţi provin de la «mişcarea jansenistă» care e pe cale de a frânge în două Biserica din Franţa. Este o concepţie ciudată şi severă despre viaţa creştină. «Dumnezeu acordă mântuirea numai la un mic număr de oameni, prin mijlocul unui har irezistibil – afirmă janseniştii – În faţa lui Dumnezeu se pot ridica ochii numai tremurând; ne putem apropia de împărtăşanie rar şi numai după un examen riguros».

Mişcarea fusese condamnată de Papa Inocenţiu al X-lea ca eretică, dar janseniştii apelaseră la un viitor Conciliu Ecumenic împotrivă papei şi nu s-au dat bătuţi.

Părintele De la Salle pe care acum mulţi îl recunosc şi îl apreciază în Franţa, e ridicat în slavă de jansenişti. Ei sperau ca el să treacă de partea lor. Acesta îşi dă seama de situaţie şi imediat îşi declară fidelitatea sa faţa de Biserica Catolică şi începe a adăuga la semnătura sa, expresia «preot roman». Un atare ataşament dezlănţuie împotriva sa opoziţia multor clerici între care episcopi şi arhiepiscopi.

În 1691 criza ajunge la culme. S-au desfinţat câteva comunităţi. Şase Fraţi tineri au murit din lipsa de hrană şi de osteneală prea mare. Alţi au abandonat. În ultima vreme nici un tânăr n-a mai venit să sporească familia Fraţilor. Congregaţia pare să moară.

Părintele La Salle are o clipă de tulburare: toate aceste nenorociri nu sunt un semn de la Dumnezeu? Nu e mai bine să închidă şcolile şi să lase ca totul să se termine?

Dar nu poate să se resemneze la gândul că vor fi aruncaţi în stradă, în mizerie şi ignoranţă, copiii săi. Dumnezeu nu poate voi acest lucru. Şi atunci reacţionează printr-un act ce pare nebunie: împreună cu alţi doi Fraţi jură înaintea lui Dumnezeu că nu v-a părăsi niciodată şcolile, chiar de va fi silit să ceară pomană din casă în casă pentru a putea trăi.

În acelaşi an săvârseşte un al doilea act de încredere în Dumnezeu: achizionează un grup de case vechi şi dărăpănate în cartierul Vaugirard, la 3 Km de Saint Sulpice. Acolo cheamă şi adună pe Fraţii rămaşi, pentru o pauză de odihnă şi gândire. În acelaşi an sosesc şase tineri care cer să intre în Congregaţia Fraţilor. Este surpriza Domnului după clipe de agonie.

Casa din Vaugirard se transformă în noviciat: de acum înainte vocaţiile tinere nu vor mai lipsi.



Yüklə 118,31 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə