Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə14/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   47

Carpini face un mare ocol prin sud, spre Taşkent, apoi se îndreaptă spre nord.



În cele din urmă ajunge la Karakorum, capitala Imperiului mongol până în momentul transferării ei la Khambaluk (Pekin), realizată de Kubilai în 1267.

De la Kiev (3 februarie 1246) la Karakorum (22 iulie 1246) i-au trebuit lui Piano del Carpini cinci luni şi jumătate. Ruysbroeck, dimpotrivă, alege drumul cel mai direct. De la Sărai, merge în linie dreaptă spre Karakorum. De la

Constantinopol (7 mai 1253) la Karakorum (27 septembrie 1253) face patru luni şi jumătate.

Anotimpuri diferite, drum zilnic inegal, popasuri inegale în oraşele întâlnite.



totul se combină fără-ndoială. Şi e probabil ca, în drumul său din Crimeea – unde debarcă la 21 mai – spre Caspica. Ruysbroeck să fi avut mai multe prilejuri să se oprească la cotul Donului şi cel al Volgăi decât a avut Piano del Carpini în şesul Ucrainei. Dar şi unul şi celălalt au făcut neîndoios dovada – şi parcursurile o demonstrează la întoarcerea lor – că o călătorie completă înseamnă, în linii mari, un an de drum. La această călătorie se cuvine să adăugăm timpul petrecut la curtea hanului: Piano del Carpini pleacă de acolo după patru luni

(13 noiembrie). Ruysbroeck după şase luni (26 iunie). Şi acolo. Ruysbroeck e cel care întârzie mai mult decât Piano del Carpini.

La întoarcere, şi unul şi celălalt îşi amintesc de drumul pe care au plecat.

Dar Piano del Carpini taie. de data aceasta, spre Taşkent. în timp ce Ruysbroeck se îndepărtează puţin de calea directă şi face un ocol pe la sudul Lacului Balhaş.

El îşi încheie expediţia înconjurând Asia Mică pe drumul de pe litoral. Piano del Carpini se află din nou în Kiev la 9 iunie 1247. la şaisprezece luni de la plecarea lui de acolo. Ruysbroeck ajunge în Cipru la 16 iunie 1255, după douăzeci şi cinci de luni de când părăsise Bosforul.

Povestiri ca acelea pe care le spun, la Veneţia, în anii 1260. la prima lor întoarcere din China, cei doi fraţi Polo – aceiaşi care îl vor determina pe fiul ot^arp _ au dat. desigur, DRUMURILE ASIEI 139 de gândit: există drumuri mai puţin anevoioase pentru călătorul străin decât pistele caravanelor prin înaltele podişuri ale Asiei Centrale. De asemenea, când părăseşte Veneţia în 1289 pentru a ajunge mai întâi la Bizanţ şi la Marea

Neagră. Giovanni da Monte Corvino ştie fără-ndoială că o va apuca pe un drum cu totul diferit de acela pe care l-au ilustrat cei doi franciscani din generaţia precedentă. Străbătând Persia, pe care o cunoaşte deja, se îndreaptă spre

Oceanul Indian. Ocoleşte Bagdadul, unde n-are nimic de aşteptat de la hanul

Arghun, conducătorul Imperiului mongol al ilkhanilor. El porneşte pe drumul comercial, cel care trece prin Tabriz. pe care se întâlnesc o mulţime de călători.

Este exact drumul pe care au luat-o cu douăzeci de ani mai înainte cei trei Polo, care. în momentul respectiv, sunt pe cale să se reîntoarcă în Occident, pe drumul maritim pe care tocmai porneşte Monte Corvino, între Ormuz şi China.

Este şi cel pe care-l va urma în 1318 Odoric de Pordenone.

Asemenea opţiuni nu sunt rezultatul întâmplării, în Italia comercială a anilor 1290, ca şi în pieţele de la Marea Neagră, se vorbeşte mult de Asia, iar informaţiile abundă, alcătuite uneori dintr-o juxtapunere de informaţii punctuale şi indirecte. Cel care îşi pune într-o zi pe hârtie experienţa nu era în mod obligatoriu primul pe acel drum. însă cei care n-au scris, au vorbit. Monte Corvino şi tovarăşul său, negustorul Pietro da Lucalongo. n-au citit, şi pe bună dreptate, Minunile lui Marco Polo. Dar au deja reţetele de care face caz veneţianul.

Drumurile Chinei sunt încă puţin cunoscute, însă nu mai reprezintă un mister.

Astfel, cei doi călători ştiu foarte bine că nu te aventurezi în China fără un minimum de precauţii şi fără să fi făcut o ucenicie. Te descurci mai bine când nu eşti singur, iar tovarăşii de drum sunt preţioşi în zilele de oboseală, de descurajare, de boală. Monte Corvino are drept însoţitor un dominican toscan, Nicola da Pistoia, care nu va ajunge departe şi va muri înainte de a trece de

India, în principal, el a făcut cauză comună cu un negustor, Pietro da Lucalongo, un călător experimentat şi eficace. Puţin înclinat el însuşi asupra problemelor secolului. Monte Corvino se va descurca bine până în China, datorită acestui tovarăş cu spirit practic.

De asemenea, călătorii cunosc preţul unei familiarizări cu primele etape.



cele în care se pun la curent cu informaţiile care circulă prin pieţe: starea ţărilor şi a drumurilor, securitatea, oportunităţile. La Tabriz ca si. mai apoi. la Ormuz.

unde se îmbarcă, franciscanul găseşte în cosmopolitismul marilor popasuri o primă iniţiere în obiceiurile Orientului, în realităţile drumului, precum şi în ceea ce priveşte limbile.

Iată-l pe Monte Corvino pe Oceanul Indian. Trecuseră atunci vreo doi ani de când părăsise Trapezuntul în extremitatea Mării Negre. Ajunge în India în 1291. Rămâne acolo treisprezece luni. Suntem departe de misiunile rapide ale celcr doi diplomaţi franciscani de la mijlocul secolului. Pentru a-şi duce la

DRUMURILE ASIEI

FORŢELE PROFUNDE

Chinei – -_] prUH^” PACÂFÂC

142 FORŢELE PROFUNDE bun sfârşit misiunea. Monte Corvino adoptă metodele negustorilor, cele ale fraţilor Polo şi ale atâtor altora: nu se grăbeşte. După spusele lui. a făcut în India vreo sută de convertiri.

Din port în port. dă ocol Indiei. Face escală la Thana. care va deveni

Bombay, apoi la Calicut, unde va acosta două secole mai târziu Vasco da Gama.

Se opreşte pe coasta orientală, pentru a se închina la mormântul Sfântului

Toma. Făcând în continuare echipă cu negustorul său, trece de strâmtoarea viitorului Singapore, între Sumatra şi peninsula malaeză. Străbătând Marea

Chinei, Monte Corvino şi Lucalongo ajung la Zayton (azi Sinkiang), capătul călătoriei lor pe mare. De acolo reiau drumul pe uscat spre noua capitală a hanului, Khambaluk. Este aproape acelaşi drum de întoarcere făcut de Marco Polo, acest veneţian a cărui poveste fabuloasă lumea o va descoperi peste câţiva ani.

MARCO POLO

Povestea începe atunci când Marco nu se născuse încă. în 1252, cei doi fraţi Niccolo şi Matteo Polo părăsesc Veneţia. Ei sunt fiii mai mici ai familiei şi e mult mai bine pentru ei să se ducă să întemeieze în străinătate un stabiliment comercial profitabil întregii familii, decât să rămână în oraşul în care fratele lor mai mare, Marco, căruia i se va spune „Bătrânul” sau „Decanul”, conduce foarte bine de unul singur afacerile familiei Polo. Este momentul de apogeu al pătrunderii veneţiene în Marea Neagră, când Veneţia n-a acceptat încă ideea că luarea în stăpânire a Constantinopolului, rod ciudat al celei de-a

Patra Cruciade, nu poate fi decât provizorie. Fraţii Polo sunt la Bizanţ. Acolo învârt diverse afaceri până în momentul în care, pe la 1260. li se oferă prilejul să meargă mai departe, să intre în relaţii directe cu câţiva dintre regii mongoli care îşi împart moştenirea lui Genghis-Han.



iată-i în Persia, apoi în Asia Centrală, unde se hotărăsc să însoţească până la Khambaluk o solie trimisă hanului Kubilai de fratele său Hulegu. Kubilai i-a primit bine, a manifestat interes pentru această curiozitate pe care o prezintă în ochii lui cei doi veneţieni şi i-a trimis înapoi cerându-le să se reîntoarcă cu o sută de doctori-savanţi în cele şapte arte liberale, de la gramatică la muzică.

trecând prin dialectică şi astronomie. Plecaţi din Khambaluk în 1266. fraţii Polo se află la Veneţia în 1269. Doi ani mai târziu, pleacă din nou spre China. N-au reuşit să convingă o sută de savanţi să-i însoţească, dar nepotul lor a căpătat permisiunea să li se alăture. E vorba de Marco. Are cincisprezece ani.

Drumul pe care porneşte, cel ales de unchii săi. nu este drumul mătăsii, drumul continental al podişurilor înalte. Este calea maritimă care se deschide la Ormuz, acest port unde se întâlnesc drumurile de cabotaj ale Oceanului

Indian cu drumurile terestre ale Persiei. Plecaţi din Acra. unde i-a lăsat un vas

DRUMURILE ASIEI 143 veneţian. cei trei Polo ocolesc deci ţara turcească prin Asia Mică. ajung la

Tabriz. apoi la Caspica. traversează Ispahanul şi ating în sfârşit Ormuzul. Se gândesc, evident, să găsească acolo o navă care pleacă spre India. Incertitudinile politice din China îi fac să-şi schimbe părerea. Ormuzul este invadat de veşti venite din Extremul Orient şi se vorbeşte de războiul pe care-l duce hanul

Kubilai contra Chinei de Sud. Fie că acostează la Zayton, fie în oricare alt port din aceeaşi Chină de Sud, drumul spre Khambaluk ar putea foarte bine să fie închis. Ei hotărăsc să se reîntoarcă spre drumul continental, cel pe care doreau să-l evite.

Mergând spre nord, ocolesc Himalaia, traversează Hinducuş, trec prin

Kashgar şi Khotan, apoi pornesc drept spre est. Toate acestea presupun opriri.



aşteptări, incertitudini. Ei petrec un an la Kan Chou. fără să ştie dacă vor primi autorizaţia să-şi continue drumul. Peste tot fac popasuri lungi, unde trebuie să negocieze, să convingă, dar unde Marco îşi întipăreşte în minte ceea ce îi va servi mai târziu la informarea cititorilor săi occidentali.

În mai 1275, sunt la Khambaluk. Le-au trebuit patru ani ca să ajungă aici.

Vor avea nevoie de douăzeci pentru a se hotărî să se întoarcă. Ocazia se iveşte în primăvara lui 1291. prin necesitatea de a însoţi cu fast o prinţesă mongolă.



aleasă să se căsătorească cu hanul Persiei. în raport cu drumul de ducere condiţiile s-au schimbat acum în mod radical. Cei trei Polo sunt prezentat: pretutindeni, se bucură de toate recomandările, pot să pretindă tot felul de înlesniri. Găsirea unei nave este acum lucru uşor. De la Zayton. ajung pe marc în peninsula indo-chineză. trec printre Malaysia şi Sumatra. navighează de-Łlungul coastei occidentale a Indiei şi debarcă la Ormuz. Este, în sens invers călătoria pe care n-au putut s-o săvârşească la dus. Este, de asemenea, în sen: invers, itinerarul lui Monte Corvino.

Viitorul arhiepiscop de Pekin şi cei trei veneţieni probabil că s-auâncru cişat pe drum, pe undeva prin Oceanul Indian. Franciscanul n-a putut să bene ficieze de experienţa celor trei Polo. care se aflau încă în China când el a părăsi

Marea Neagră. Veneţienii n-au ştiut nimic de Monte Corvino şi tovarăşii să

Şi unii, şi ceilalţi au mers pe un drum obişnuit. Este un drum lung. unde escalei în porturi se prelungesc mai mult decât haltele în oraşele de popas al caravanelor. Monte Corvino spune el însuşi că a stat unsprezece luni în Indii înmulţind escalele, membrii familiei Polo au nevoie de trei luni ca să mearg din China în Sumatra. petrec cinci luni în Sumatra şi alte câteva luni în Indii în total, negustorii veneţieni au avut nevoie de patru ani ca să ajungă în Chin şi patru ani ca să se întoarcă de acolo.

Franciscanul Odoric de Pordenone, însărcinat de papă în 1318 să asigui o legătură cu arhiepiscopul de Khambaluk, se hotărăşte de asemenea să trave seze Persia şi să navigheze apoi până în China. Pleacă din Trapezunt şi ajunj

144 FORŢELE PROFUNDE de la Marea Neagră la Oceanul Indian, pe drumul de la Tabriz şi Sultaniye.

Se îmbarcă la Ormuz, ajunge în India la Thana, zăreşte Ceylonul, se opreşte în pelerinaj la presupusul mormânt al Sfântului apostol Toma şi face escală în

Sumatra. Singura deosebire notabilă faţă de predecesorii săi care au debarcat la Zayton constă în faptul că el îşi întrerupe mai curând călătoria pe mare, debarcă la Canton şi ajunge în nord pe drumul terestru.

La întoarcere. Pordenone dă dovadă de originalitate. Oare din curiozitate, sau din teamă de rău de mare, sau din vreo altă necesitate? Fapt este că porneşte pe lungul drum al mătăsii, urmat de cei trei Polo la venirea lor. Străbate podişurile înalte ale Asiei Centrale, vizitează Tibetul şi ajunge în sfârşit la drumul

Tabrizului.

CUNOAŞTEREA ORIENTULUI

După cum se vede, esenţialul este cunoscut prin 1300. Asia poate fi traversată, China abordată, India ocolită, în ceea ce priveşte Africa, adică Etiopia, oamenii se mulţumesc încă cu spusele corăbierilor şi ale neguţătorilor întâlniţi de Polo la Ormuz, apoi, în anii 1310, de doi dominicani francezi, Guillaume Adam şi Etienne Raymond, amândoi însărcinaţi să pregătească o alianţă eventuală cu Persia şi Etiopia printr-o explorare prealabilă a Africii Orientale, în realitate.



dominicanii au ocolit Etiopia. Venind din Persia pe drumul maritim familiar arabilor, ei ajung pe coasta africană în faţa Adenului şi înaintează spre sud.

Oare Etienne Raymond trece dincolo de ecuator, până în regiunea de unde

Steaua Polară devine invizibilă, adică la aproximativ 24° latitudine sudică, la nivelul tropicului? Este posibil. Ceea ce se ştie sigur, este că. după un sfert de secol de peregrinări africane, cei doi dominicani se întorc în Franţa şi alcătuiesc.

sub pretextul unor sfaturi practice în vederea organizării unei noi cruciade, două descrieri precise şi critice despre această lume de-abia întrevăzută.

În ceea ce priveşte trecerea de la vest la est, Occidentul nu este mai avansat.

După cum se va vedea curând şi în privinţa ţărmului occidental, se va constata cu uimire, dacă nu cu disperare, că ţărmul oriental al Africii se lungeşte spre sud.

Cel puţin Occidentul creştin ştie acum că a ajuns să cunoască şi un alt

Orient decât cel al Locurilor Sfinte. După timpul lui Piano del Carpini.

Ruysbroeck, Polo şi Monte Corvino, distanţa dintre lume şi legendă începe să se precizeze. Chiar dacă teama şi lăudăroşenia presară în povestiri un iz de miraculos, alcătuit mai ales din animale cu adevărat existente – crocodilul, cămila

— şi dir.< populaţii pline de cruzime, şi chiar dacă drumeţii nu renunţă să istorisească, fără să-şi asume răspunderea, numeroase fapte unde vorbele auzite în

Orient >e întâlnesc în mod curios cu aserţiunile lui Pliniu şi Isidor din Sevilla.



vremea monştrilor a trecut, încep să fie puse imagini reale în spatele cuvintelor

DRUMURILE ASIEI 145

Călători, marinari, negustori întâlniţi pe drumuri şi în timpul escalelor oferă noi curiozităţi, în povestirile călătorilor din secolul al XlV-lea, Occidentul descoperă Himalaia, se minunează de Tibet, tremură în faţa sălbaticilor din Boraeo, simt izul mirodeniilor din Sumatra. în curând, el va număra insulele coastei africane. Multă vreme redus la drumuri şi înşiruiri de oraşe puse în ordine de

Itinerare, frustrat de prudentele sincerităţii – „Am auzit spunându-se”, „N-aş putea spune, fiindcă n-am văzut cu ochii mei” – şi totodată păcălit de flecărelile falşilor martori care jură că e adevărat ceea ce li s-a povestit. Occidentul începe să dea lumilor îndepărtate o adevărată consistenţă. Descrierea triumfă asupra

Itinerarului.

Se realizează de asemenea un câştig cunoscându-se mai bine dificultăţile călătoriei, în ciuda exagerării la care contribuie fiecare, povestirile primilor exploratori ai Asiei sunt un ghid, un îndreptar al călătorului într-o ţară îndepărtată, ba chiar într-o ţară ostilă. Se ştie acum modul cum se prezintă drumurile.

Se ştie că apa din Lacul Balhaş este uşor sărată, dar că, totuşi, se poate bea.

Se ştie despre caii mongoli că sunt obişnuiţi să-şi caute iarba sub zăpadă şi că două şube întoarse pe dos sunt cea mai bună protecţie contra vântului. Se ştie cu ce preţ sau cu ce daruri se plăteşte serviciul călăuzei sau interpretului. Se ştie la ce să te aştepţi în privinţa mâncării sau a dormitului. Se ştie ce înseamnă pentru sănătate să sfidezi căldura şi frigul, să consumi carne stricată şi să bei apă poluată din oraşele de popas ale caravanelor.

După asemenea lecturi se nasc speranţe. Există drumul mirodeniilor şi al mătăsii, pe care negustorul occidental ar putea s-o pornească el însuşi, în loc să aştepte la Trapezunt sau la Alexandria sosirea caravanelor şi bunăvoinţa intermediarilor. Este vechiul vis al oricărui negustor: să se aprovizioneze el însuşi, la cel mai bun preţ şi din cea mai aleasă marfă. Mai este şi Evanghelia, spre care aventura lui Monte Corvino pare să fi atras alte popoare, încă din anii 1320. papalitatea de la Avignon trimite în China alţi predicatori, adevărate misiuni în sensul modern al cuvântului. Mai mulţi dintre ei îşi vor întocmi mărturia despre acest nou pământ creştin care pare a fi China Yuanilor.

O dată cu noile speranţe pe care le dau în Occident reputaţia şi, deja legenda lui Timur Lenk. călătoriile din Asia revin în actualitate. Drumul pe care a mers în 1404-l405 ambasadorul castilian Ruy Gonzalez de Clavijo ni poate fi decât exclusiv continental. Clavijo nu se duce la Pekin, ci la Samarkand

Ţinta sa îl îndepărtează şi de ruta septentrională, cea care trece pe la nord d<

Caspica. Plecat din Trapezunt la 11 aprilie 1404, castilianul traverseaz;

Armenia, soseşte la Teheran la 6 iulie, trece Amu-Daria pe la 20 august, ajung la Samarkand la 8 septembrie. Cu excepţia unui ocol pe la Buhara, el se v reîntoarce aproape pe acelaşi drum. La 17 septembrie 1405, va fi la Trapezun în tot timpul călătoriei, Clavijo ţine un jurnal. Dar reiese clar că nu-: face iluzii că jurnalul ar putea constitui un ghid pentru alţi călători, în mo

146 FORŢELE PROFUNDE oficial, el scrie pentru regele Castiliei, în realitate, o face şi pentru el însuşi.

Vrea ca „toate acestea să nu cadă în uitare”. Descrie ţările şi oamenii, obiceiurile şi produsele. Consemnează evenimentele care-i marchează misiunea. Ceea ce nu-l împiedică să noteze câteva observaţii utile, ca aceea a intensităţii radiaţiei solare pe care trebuie să o suporţi în Iran şi care o depăşeşte pe cea cu care este obişnuit un spaniol cu pielea brună.

Se spune că cel lovit de insolaţie are o ameţeală mortală, deoarece inima este prima atinsă. Se spune, de asemenea, că soarele arde spatele şi că omul care scapă rămâne galben şi nu-şi mai recapătă culoarea normală.

Un lucru e sigur: Clavijo nu merge pe căi necunoscute. Misiunea sa diplomatică este riscantă. Călătoria, nu este. La începutul secolului al XV-lea.

Europa nu mai trebuie să descopere Asia. Dar misteriosul continent continuă să întreţină visurile.

VII

Părintele loan



O CREŞTINĂTATE DE DINCOLO

Legenda vine de departe. Biblia îşi dă concursul cu regina din Saba venită la Solomon să-i ofere alianţa şi mâna sa. cu regii sau magii veniţi din Orient să-i ofere Pruncului lisus aur. tămâie şi smirnă. Or. eşecul cruciadelor face să se viseze la o revanşă, pe care ar facilita-o din plin o alianţă de ripostă a unei creştinătăţi capabile să deschidă un front la est sau la sud de lumea arabo-turcă.

Lumea occidentală cunoaşte Biserica coptă. Este Biserica din Alexandria, cea care se mândreşte că a fost întemeiată de Sfântul evanghelist Marcu şi în sânul căreia s-au înmulţit acei Părinţi ai pustiului care sunt şi părinţii monahismului creştin. Legenda aurită a arhiepiscopului de Genova Jacopo da Varazzo, numit în Franţa Jacques de Voragine, va asigura în secolul al XlII-lea, în mai multe limbi, notorietatea Părinţilor din pustiu, într-p Europă în permanentă căutare de pilde morale şi minunate, dar predicile făcuseră cunoscute de mult ţărilor temperate acest pământ de vis şi de credinţă care este, prin excelenţă, pustiul.

Spiritele înclinate spre o relativă austeritate sunt cu atât mai încântate de descrierile ascetismului oriental cu cât acesta este mai îndepărtat de practica lor modeiată de Sfântul Benedict şi având un echilibru care se opune exceselor.

Pentru Europa, Părinţii din pustiu sunt, în mult mai mare măsură decât un adevărat exemplu, o viziune exotică a credinţei.

Înclinată încă din secolul al V-lea spre monofizitism, doctrina simplificatoare care nu-i recunoaşte lui Hristos decât natura sa divină, înlăturând prin aceasta toate ambiguităţile legate de natura sa omenească. Biserica coptă face foarte repede impresia unei biserici eretice în ochii celor care, greci şi latini.

aderă la condamnările aduse acestei doctrine în 451 de Conciliul de la Calcedon.

Deoarece sentinţele inspirate de Constantinopol au fost bine primite de

Populaţia greacă a oraşelor din jurul Mediteranei şi în special de oraşele egiptene.

Aderarea monahismului copt la doctrina condamnată este. în bună parte, expresia unui naţionalism antibizantin organizat în jurul patriarhatului din Alexandria.

148 FORŢELE PROFUNDE de ierarhia ecleziastică pe care o încununează o funcţie patriarhală fără putere reală, Biserica coptă supravieţuieşte Islamului pe care la început l-a primit favorabil – din ostilitate faţă de Bizanţ – dar ale cărui vexaţiuni le suferă foarte curând. Ea reînvie chiar şi după persecuţiile califului Hakim (996-l021), dar nu mai este în Egipt decât o biserică lipsită de vlagă.

Nestorienii sunt contrariul monofiziţilor. Aceştia recuză dubla natură a lui Hristos şi reduc persoana la unica natură divină. Discipolii patriarhului

Nestorie. care conduce Biserica de la Constantinopol din 428 până în 431. neagă unicitatea persoanei, în Hristos trebuie să se distingă două individualităţi.

Dumnezeu şi omul nu coabitează decât în aparenţă. Ca toate doctrinele care dau misterului Sfintei Treimi o soluţie uşor accesibilă muritorilor de rând. cum sunt arianismul şi monofizitismul, nestorianismul se bucură imediat de un mare succes în întreaga creştinătate. Condamnat în 431 de Conciliul de la Efes, el înfloreşte în Siria, apoi în Persia, unde Sasanizii îşi fac o plăcere din a-l proteja pentru a evita o înţelegere între supuşii lor creştini şi inamicul bizantin. Sprijinit pe un monahism foarte viu, nestorianismul persan nu întârzie să se răspândească.



În secolul al VH-lea şi al VUI-lea ajunge în Arabia, în India Malabarului, ba chiar în China. Călugării nestorieni vor juca un rol esenţial în percepţia pe care o vor avea occidentalii în secolul al XlII-lea asupra unei Chine unde nimeni nu-i consideră străini.

India a intrat astfel foarte curând în legenda expansiunii creştine. Se poate ca pe litoralul indian să fi fost întemeiate, începând încă din secolul al

III-lea, episcopate. Faptul că au trecut toate, în secolul al Vl-lea, la ereticii nestorieni nu schimbă cu nimic faptul că în India creştinismul a ajuns aproximativ în acelaşi timp în care el se stabilea în oraşele galo-romane. Dar este, încă de la început, o Biserică îndeajuns de independentă care depinde de catholicos, patriarhul de la Bagdad.

Acesta este momentul când intră India în cartea de legende a Occidentului creştin, în anii 500, se traduce în latină o carte intituiată Patimile Sfântului

Bartolomeu, de origine orientală, care face din apostol primul evanghelizator al unei Indii destul de nedeterminate, al cărei nume acoperă, de la Caucaz şi ţărmurile Mării Negre până în Africa Orientală şi coasta Coromandel. în Golful

Bengal, ţinuturi foarte diferite – şi foarte distincte în spaţiu – cum sunt Etiopia.

Media sau India propriu-zisă.



Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə