Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə15/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   47

Se trece brusc de la un apostol la altul. Către mijlocul secolului al Vl-lea, se traduce din greacă o carte. Patimile Sfântului Toma, care îi va convinge pe călători, timp de mai multe secole, de istoricitatea mormântului lui Toma Necredinciosul, venerat la Melaiapour (azi un cartier periferic al Madrasului).

Toate scrierile apocrife sunt de acord în această chestiune. Episcopul

Gregoire de Tours (Georgius Florentinus) repetă acest lucru anume pentru poporul franc, aşa cum a repetat-o călugărul Cosmas Indicopleustes spre lămurirea

PĂRINTELE IOAN 149 egiptenilor: mormântul Apostolului Toma este în India, într-o cetate pe nume

Calaminia sau Calaminica. Isidor din Sevilla precizează, la rândul lui, în secolul al VH-lea, că Toma a dus Evanghelia la părţi, la mezi, la perşi, la hircanieni şi bactrieni.

Pentru creştinii din Europa Occidentală, francă sau vizigotă, aceasta vrea să spună că există în tot Orientul supus odinioară de Alexandru cel Mare o creştinătate vie, ale cărei origini nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale

Bisericilor din Occident, unde fiecare dioceză de tradiţie apostolică pretinde că a fost fondată de un apostol.

Istoria apocrifă a apostolului Indiilor contribuie cu mult la fixarea vocabularului confuz pe alocuri. Europeanul din timpurile barbare, ba chiar şi cel din prima Renaştere, numeşte India tot ceea ce el situează, de bine de rău, dincolo de Egipt şi de Mesopotamia. Când geografia se va preciza, începând din secolul al XlII-lea, şi datorită celor povestite de călători, se va face o distincţie, nu lipsită de stângăcie, între India din Asia şi India din Africa. Indiile vor deveni mai multe. Cristofor Columb nu va abuza de înţelesul cuvintelor când va spune că se află „în Indii”.

Câţiva occidentali se vor lăuda că au fost în pelerinaj la mormântul Apostolului Toma. Un singur lucru e sigur: se vorbeşte despre aceasta. Nici un călător aflat pe drumurile de cabotaj din India nu va pierde prilejul de a vizita, plin de cucernicie, trupul celui care a pus degetul pe rana din coasta lui Hristos.

India îşi găseşte astfel locul în universul europenilor. Creştinătatea indiană este cunoscută în secolul al XH-lea de Hugues de Saint-Victor. Ea figurează în secolul al XlII-lea pe planisferele din Ebstorf şi Hereford. Romanii văd din când în când un indian venit la mormântul Apostolului Petru: aşa-numitul loan, care stârneşte comentarii în Italia anului 1122 şi ale cărui reiatări despre minunile săvârşite la mormântul lui Toma Necredinciosul sunt primite de papă cu prudenţă, în momentul în care Orientul Latin le-a devenit familiar occidentalilor, India nestoriană le pare şi ea mai puţin străină.

Din pricina izolării sale, Etiopia constituie un caz aparte. Creştinismul a rămas acolo viu, chiar dacă e atins în secolul al X-lea de un prozelitism iudaic care lasă urme în liturghie, ca şi în prescripţiile rituale. Dar Etiopia creştină confundă organizarea sa cu aceea a regatului temporal al cărui suveran se recomandă a avea o ascendenţă prestigioasă: nu este el oare rodul iubirii dintre regele Solomon şi regina din Saba?

Pelerinajele pun întrucâtva în legătură Occidentul cu această creştinătate ciudată. Occidentalii îi întâlnesc pe etiopieni la Ierusalim, unde au un loc de cult permanent. Toţi pelerinii îi cunosc pe „călugării negri”. Nu se prea ştie de unde vin, decât că sunt de dincolo de ceea ce se numeşte India, fără să se cunoască exact pe ce continent e situată această Indie.

150 FORŢELE PROFUNDE

Câteva informaţii se strecoară de asemenea prin intermediul Islamului occidental, care animă în mod firesc o intensă mişcare de pelerinaj spre Mecca şi curente comerciale nu mai puţin intense în interiorul Africii. Venind pe

Niger, juristul marocan ibn-Batuta, care se crede pe Nilul Superior, notează că dincolo de sudanezi, pe care-i consideră în totalitate ostili albilor – se referă la arabi şi la berberi – se află o ţară, cea a nubienilor, „care sunt de religie creştină”. Dar vorbele auzite în oazele sahariene nu ajung în Europa decât ca o ştire confuză.

Totuşi se stabilesc relaţii, care descoperă, în sfârşit, parte din misterul mitului egiptean, în 1306, o solie de treizeci de abisinieni vine în Europa. Se află astfel ceva sigur în legătură cu această Biserică ce continuă să dăinuiască dincolo de lumea arabă. Acum se ştie că e africană. Dar încă nu toată lumea va fi convinsă.

Occidentul ştie deci că mai există şi alte lumi creştine. Subtilitatea certurilor teologice care au animat în secolul al V-lea şcoala din Alexandria şi curtea de la Constantinopol nu le scapă reprezentanţilor Bisericii romane, dar primejdia a trecut după ce cucerirea francă a asigurat în Occident, împotriva arianismului, triumful doctrinei definite la Conciliul de la Niceea. Europa a cunoscut crâncenele asalturi ale unor deviaţii eretice inspirate de Orient, dar dezvoltate pe pământul ei. Lupta împotriva catarilor sau a valdensilor nu pune nici o clipă sub semnul întrebării natura lui Hristos, care a fost în secolul al V-lea principala întrebare a teologilor.

Apariţia puterii islamice pe ţărmul sudic al Mediteranei a scos în evidenţă un alt adevăr: dincolo de divergenţele dogmatice, există o unitate a lumii creştine.

Această descoperire, făcută datorită contactului cu Islamul şi consolidată încetîncet de descoperirea intelectuală a lumii arabe prin intermediul Spaniei si

Maghrebului, determină Occidentul să vadă potenţiali aliaţi în aceşti creştini care profesează, dincolo de lumea necredincioşilor, o credinţă atât de apropiată de cea care e apărată în Ţara Sfântă.

Aici intervine legenda Părintelui loan. Sursa sa imediată pare să se afle în istoria unui trib de nomazi mongoli – kara-kitai – care hălăduieşte în secolele al Xl-lea şi al XH-lea prin stepele care sunt străbătute, între Marea Arai şi Lacul

Baikal, de cursurile superioare ale fluviilor Irtâş, Obi şi Enisei. Ceea ce se ştie despre ei în Occident nu reprezintă mare lucru, dar e esenţial: ei hărţuiesc

Islamul, îi urmăresc pe turcii seleucizi, îi împiedică pe necredincioşi să-si investească întreaga putere în problemele Ţării Sfinte. E făcut uşor pasul care-i transformă în aliaţi ai creştinătăţii, ba chiar creştini. Li se pun în seamă isprăvi vitejeşti demne de poemele epice ale Evului Mediu. Ei sunt paladinii Orientului.

Regele lor. Părintele loan, e coborâtor din Regii Magi.

De ce „Părintele loan”? Poate ca această denumire să fie rodul unei îndelungi confuzii între funcţia regală şi funcţia sacerdotală în Egiptul antic.

PĂRINTELE IOAN 151

Se mai poate ca Orientul creştin să fi auzit prost „Zan”, care înseamnă „maiestate” în limba amharică, vorbită la nord de Lacul Tana, şi limba gueză, vechea limbă a regatului Aksum, devenită limbă liturgică a creştinătăţii monofizite din Etiopia. Oricum, Occidentul îl plasează undeva în Orient pe acest regepreot, confundat vag cu Regii Magi ai unei tradiţii care se adaugă foarte curând

Evangheliei, care vorbeşte pur şi simplu de „Magi veniţi din Orient”, fără să le definească însă funcţia.

Legenda este deja solid stabilită în anii 1160, când începe să circule în

Occident o Scrisoare a Părintelui loan, care este, în realitate, o plagiere a legendei lui Alexandru cel Mare, confecţionată de la un cap la altul de un canonic din Mainz, de conivenţă cu arhiepiscopul său, indignat de nepăsarea creştinătăţii în faţa progreselor Islamului. Falsificatorul nu este un scornitor. El se înscrie pe linia celei mai bune tradiţii a falselor documente pe care orice abaţie le întocmeşte pentru a afirma drepturi de care ea este moralmente sigură.

Părintele loan devine tipul eroului oriental, un fel de rege Arthur înconjurat de comorile din Golconda. Palatul său e făcut din porfir, ametist şi cristal.

Coloanele pe care se sprijină masa sa de aur şi pietre preţioase sunt de fildeş.

Îi are sub comanda lui pe regii pigmeilor, ai cinocefalilor şi cocleşilor. Regina amazoanelor este vasala sa. Şaptezeci şi doi de regi îl recunosc drept stăpânul lor. La curtea sa slujesc şapte regi. Este împărăţia minunilor, aşa cum apare ea pe portalul de la Vezelay, având însă, în plus, grandoarea. La aceasta se adaugă escatologia: el domneşte asupra Fântânii tinereţii fără bătrâneţe, ba chiar asupra Raiului de pe Pământ pe care ceilalţi l-au pierdut. Stârneşte vise de îmbogăţire: nu domneşte el oare asupra şerpilor care păzesc ţara mirodeniilor?

Tot Occidentul lasă să circule, de bună-credinţă, Scrisoarea Părintelui loan, şi nimeni nu pune la îndoială identitatea autorului ei. E tradusă, e recopiată. Enciclopediile fac mare caz de ea. Regăsim, în 1339, Fluviul Raiului şi pe cei şaptezeci şi doi de regi pe planisfera lui Angelino Dulcert, din Mallorca.

Scrisoarea va circula două secole întregi. Ea este purtătoarea unui vis exotic.

Există, într-un ţinut îndepărtat, o lume mai bună.

Genghis-Han va putea foarte bine să-i zdrobească şi să-i supună pe karakitai în 1203; noul Imperiu mongol, pe care el îl extinde în douăzeci de ani până la ţărmurile Mării Caspice, va lua în geografia politică a occidentalilor succesiunea efemerului lor regat. Mirajul oriental rezistă timpului ca şi faptelor.

Genghis-Han va fi descendentul Părintelui loan.



În acelaşi timp se fac încercări de a înţelege mai profund Islamul, nu pentru a-l accepta, ci pentru a motiva mai bine ofensiva intelectuală cu care unii vor să însoţească Cruciada. Interesul purtat Coranului nu este până acum decât o simplă curiozitate. Aceasta creşte totuşi când abatele de la Cluny, Pierre

Venerabilul, doreşte o traducere latină, la care lucrează la Toledo în 1141 un grup de patru cărturari: un francez, un englez, un musulman şi un mozarab.

152 FORŢELE PROFUNDE

La sfârşitul secolului următor, filosoful Ramon Lull, din Mallorca, care n-a ezitat să înveţe araba, preconizează unitatea creştinilor ca un prim mijloc pentru o propovăduire eficace şi o reluare realistă a Cruciadei. Restul s-ar mai putea discuta, iar Lull vede această treabă ca o lungă, dar simplă dispută universitară.

Dacă veţi scrie chiar dumneavoastră, îi sugerează el papei, unor regi ai sarazinilor să vă trimită câţiva dintre supuşii lor deosebit de reputaţi pentru înţelepciunea şi subtilitatea lor, cred că n-ar refuza s-o facă. Am putea atunci, dacă ar rămâne la noi câţiva ani, să le arătăm

Adevărul care ne vine din credinţa noastră, discutând cu ei fără aroganţă şi schimbând cu ei păreri ca între prieteni, în acest fel, ei ar admite credinţa noastră, sau cel puţin vor fi foarte tulburaţi în legătură cu secta lor, şi s-ar apuca să le prezinte compatrioţilor lor ceea ce presimţim şi credem noi despre Dumnezeu şi lucrările sale.

MIRAJELE în pofida câtorva visuri, raporturile continuă să fie cele de forţă. Acesta e momentul în care mongolii lui Genghis-Han şi ai urmaşilor lui – mai ales

Kubilai, fastuoasa gazdă a lui Marco Polo îşi fac apariţia: ei le dau de gândit creştinilor din Occident. Ei reprezintă cu adevărat o ameninţare în spatele turcilor. Călătorii aduc mărturie în acest sens: ei manifestă o toleranţă religioasă care se traduce mai întâi prin acele controverse teologice în care se complace

Occidentul şi apoi prin întemeierea, atât de fragilă, a unei Biserici în China.

Părintele loan nu este oare Marele Han?

Un secol mai târziu, se visează iarăşi în legătură cu noua putere care se stabileşte în Asia, cea a lui Timur Lenk. Ca odinioară între hanii mongoli şi suveranii europeni, se succed corespondenţe şi solii între Bizanţ, Roma, Londra, Sevilla şi Paris, pe de o parte, şi Samarkand, pe de alta. Se reînnoadă relaţii, încă din anul 1395, când împăratul Manuel III Paleolog îi trimite un mesaj lui Timur Lenk printr-un dominican, fără-ndoială un anume Francisc din Tabriz. în acelaşi timp, negustorii genovezi şi veneţieni care frecventează pieţele Asiei Centrale vehiculează în cele două sensuri informaţia politică şi economică.

Un episcop armean, un personaj uimitor pe nume loan, devenit arhiepiscop de Sultaniye în Iran, îi face o vizită la Samarkand lui Timur Lenk, vine în 1398 la Roma, unde îl întâlneşte pe papa Bonifaciu IX, se întoarce la

Samarkand, revine la Paris şi Londra în 1404, străbate Italia din 1404 până în

1408, este însărcinat în 1409 cu o misiune la Constantinopol de către cardinalii întruniţi în Conciliul de la Pisa, se reîntoarce, în sfârşit, la Pisa. Nu mai bătrâneţea îl va împiedica să se mai ducă să ocupe scaunul arhiepiscopal de la Pekin

PĂRINTELE IOAN 153 pe care i-l încredinţează, fără să-şi facă mari iluzii, papa loan XIII. Neobositul episcop îşi va da cu toate acestea duhul abia în 1412, în cursul unei misiuni diplomatice în Ucraina.

Occidentul a răspuns avansurilor făcute de Timur Lenk. Dar ceea ce doreşte duşmanul Turcului este un acord comercial. Fiindcă vrea să organizeze prosperitatea imperiului său, Timur Lenk doreşte să îmbunătăţească circulaţia oamenilor şi mărfurilor şi să-şi intensifice relaţiile economice cu creştinătatea.

Merge cu realismul până acolo încât întocmeşte lista produselor de care are nevoie imperiul său. Occidentul, dimpotrivă, reţine mai ales vestea adusă de arhiepiscopul loan: victoria obţinută de Timur Lenk asupra turcilor în inima

Anatoliei, în faţa Ankarei – Ancyra grecilor, capitala Galatiei romane – la 28 iulie 1402.

Cuceritorul Asiei Centrale vrea să-şi consolideze imperiul dându-i o strălucire economică. Creştinătatea aşteaptă mai ales alianţa de ripostă împotriva puterii otomane. Fără să se vadă cu adevărat în el Părintele loan, se întrevede o nouă versiune, foarte actuală şi foarte oportună, împotriva lui Baiazid, şi anume vechiul vis de a prinde Islamul într-un cleşte. Nu oferă oare Timur Lenk posibilitatea unei revanşe, la numai câţiva ani după prăbuşirea la Nicopole a ultimei dintre cruciade? N-a asigurat el oare, la Ankara, pentru o jumătate de secol, supravieţuirea Constantinopolului?

Occidentul se încăpăţânează, în 1402, regele Castiliei, Henric III, este cel care trimite în misiune doi tineri nobili, Payo Gomez de Sotomayor şi Hernan

Sanchez Palaţuelos. Ei ajung la momentul oportun pentru a-l felicita pe învingătorul turcilor. Când se întorc, îi însoţeşte un ambasador al lui Timur

Lenk, un anume Mahomed al-Kechi, care este cu atât mai bine primit în Castilia cu cât aduce cu el câţiva creştini capturaţi cândva de turci şi eliberaţi de „regele tătarilor”.

Rezultatele soliei par totuşi modeste, şi Henric III reia problema în 1404: o misiune îi este încredinţată unui şambelan al regelui, Ruy Gonzales de

Clavijo. Se ştie că principalul interes al acestei noi expediţii va fi povestirea pe care o va face despre călătoria sa un Clavijo a cărui curiozitate este mereu trează. Dar ultima formă a visului unei alianţe asiatice se prăbuşeşte o dată cu moartea lui Timur Lenk, la 18 februarie 1405.

La drept vorbind, aceasta este una dintre constatările cele mai dureroase pe care o fac, începând din secolul al XlII-lea, de-a lungul drumurilor şi cabotajelor din Asia, diplomaţii, negustorii şi misionarii: ei nu l-au întâlnit nicăieri pe Părintele loan. Oricât de toleranţi ar fi, mongolii nu sunt decât mongoli, iar mormântul Sfântului Toma nu face din ţărmul indian un imperiu creştin.

Cu realismul brutal al negustorului care se înnebuneşte după calcule şi îl covârşeşte pe cititorul său cu cifre pe cât de precise, pe atât de umflate în general, Marco Polo îl identifică cu mult aplomb pe Părintele loan cu un han – datorită

154 FORŢELE PROFUNDE similitudinii de pronunţie – căruia o răzmeriţă a vasalilor săi mongoli conduşi de Genghis-Han i-ar fi ruinat stăpânirea, întinsă cândva asupra Chinei de Nord.

Cu toate că este născocită în bună parte, şi chiar dacă o aminteşte – inversând cronologia – pe cea a kara-kitai-lor, povestea relatată de Polo îl reduce pe

Părintele loan la dimensiuni modeste. El devine un rege barbar. Veneţianul nu-i mai lasă pe cititorii săi să viseze la un imperiu creştin. Şi Odoric de

Pordenone exprimă cât se poate de bine, la începutul secolului al XlV-lea, dezamăgirea occidentalilor când îşi încheie relatarea cu această punere la punct: „Nu este nici a suta parte din ceea ce se zice”.



În acelaşi timp în care Timur Lenk se pretează la jocul diplomatic, spiritele lucide nu pot scăpa prilejul de a sublinia o confuzie care dă peste cap datele căutării Părintelui loan: Timur Lenk este musulman. Este un musulman pios, chiar dacă manifestă mai multă toleranţă faţă de religiile practicate în imperiul său decât blândeţe faţă de popoarele învinse. Oricât de slab s-ar auzi în Europa ecoul îndepărtat al cuceririlor şi măcelurilor care jalonează istoria lui Timur Lenk, nimeni n-are fantezia să se gândească că el ar putea accepta o complicitate activă cu creştinătatea pentru recucerirea Locurilor

Sfinte. La drept vorbind, există temeri pentru Constantinopol, temeri pentru comunităţile creştine de la Dunăre şi din Balcani. Bătălia pentru credinţă se estompează în spatele realismului unei noi bătălii: e vorba de apărarea Europei.

Confruntată cu mărturiile celor care au fost acolo, Europa ar putea ajunge la această concluzie a dispariţiei mitului. Dar nu este deloc aşa. Un lucru e sigur: Părintele loan este în India. Dar în care Indie?

Caracterul mitic al insulelor care înconjoară uscatul nu putea decât să ajute la situarea acestui pământ al credinţei dincolo de ţinuturile necredincioşilor. Chiar dacă acolo nu mai este situat Raiul, regatul Părintelui loan este cel stabilit într-una dintre „Indii”, cea din Asia, cea din Africa sau cea din insulele printre care s-ar putea foarte bine să se afle continentul austral pe care îl presupune logica globului şi ale cărui contururi genovezul Pietro Vesconte, la începutul secolului al XlV-lea, nu se teme să le deseneze pe o planisferă.

Unii se mai agaţă încă de mirajul Orientului. Din moment ce nu este în

Asia, înseamnă că este dincolo de ea. Misterul creştinătăţii uitate se amestecă cu acela al antipozilor. Până şi la mijlocul secolului al XlV-lea, Jean de

Mandeville face din Părintele loan stăpânul a şaptezeci şi două de regate şi a nenumărate insule pe care le situează undeva dincolo de mările Chinei, „pe sub pământ”.

Cu câţiva ani mai înainte, unii au început să-şi îndrepte privirea spre o

Indie de Miazăzi, încă de la începutul secolului al XlV-lea, majoritatea călătorilor ştiu şi fac să se ştie în Occident că la sud de Egipt există o lume creştină, ceea ce înseamnă că aceasta este dincolo de Islam.

PĂRINTELE IOAN 155

Guillaume Adam a auzit vorbindu-se mult despre ea, î n cursul periplului său în Oceanul Indian. Timp de nouă luni, a aşteptat în Insula Socotora, care este în aval de Aden, al doilea şi ultimul zăvor al Mării Roşii, o ocazie de a trece în Abisinia, dar care nu s-a ivit. El crede că următoarea cruciadă ar putea fi altceva decât un atac frontal al Islamului asupra interminabilului litoral mediteranean, între ţărmul Palestinei şi cel al Tunisiei, riscurile de împotmolire au fost prea îndeajuns demonstrate pentru ca cineva să se mai piardă aici.

Reîntors din peregrinarea sa, Adam propune în 1317 ca viitorii cruciaţi să ocolească Islamul prin Asia şi să realizeze la sud blocarea Mării Roşii. Astfel, înconjurând barajul pe care-l reprezintă, începând din 1250, puterea mamelucilor, ar putea fi ajutaţi în mod eficace creştinii izolaţi din Abisinia. Ar fi de ajuns ca genovezii să construiască la Ormuz câteva galere care ar putea fi adăpostite în Socotora.



În ceea ce-l priveşte pe Jourdain Cathala de Severac, el evocă în aceeaşi epocă „voiajul în Etiopia” ca o acţiune dificilă, dar realizabilă pornind din India.

Amestecând şi el India din Asia cu cea din Africa, Cathala manevrează nici mai mult nici mai puţin decât ceilalţi călători – şi în special decât Marco Polo



— exagerarea cifrelor care concură la credibilitatea miraculosului: creştinătatea din Etiopia este de trei ori mai întinsă decât cea din Occidentul latin şi din

Orientul grec luate la un loc. Bravul călugăr nu vede că această triplă întindere nu explică decât destul de neconvingător de ce creştinătatea de dincolo are nevoie de ajutor.

Europa n-a transformat încă visul cruciadei într-un simplu pretext pentru fiscalitate. Pentru cei care conduc Biserica, precum şi pentru cei care conduc regatele temporale, căderea Acrei în 1291 a fost problema taţilor lor. S-a scurs o generaţie. Acum a venit vremea. Dar lipsa de organizare a Occidentului, pe care au demonstrat-o timp de două secole plecările succesive ale unor expediţii insuficient pregătite, continuă să se traducă prin dezordinea iniţiativelor. Unii mai încearcă să negocieze cu mamelucii, alţii îi lasă să întrevadă pericolul a două fronturi, ceea ce nu-i dispune la concesii.

Acesta este principalul rezultat al misiunii trimise în 1316 de papa loan

XXII: opt dominicani se duc în Etiopia, cu ţelul precis de a întemeia acolo mănăstiri după model occidental, cu alte cuvinte de a crea pe pământ copt un

Ordin al călugărilor cerşetori ţinând de autoritatea Bisericii romane, în schimb, regele Franţei Filip VI e cel care trimite la Cairo în 1330 doi prelaţi, pe episcopul de Mende, Guillaume Durând cel Tânăr, şi pe patriarhul Ierusalimului, Pierre de La Palu, să negocieze cu sultanul mameluc restituirea către creştini a Locurilor Sfinte de la Ierusalim. Durând fusese unul dintre diplomaţii obişnuiţi ai lui Clement V şi căzuse oarecum în dizgraţie pe vremea lui loan XXII.

Misiunea sa este, printre altele, un mijloc pentru rege de a se amesteca în treburile

Bisericii. Cât îl priveşte pe La Palu, el este un teolog din Ordinul Sfântului

156 FORŢELE PROFUNDE

Dominic care a primit acest titlu – în partibus infidelium de la sfârşitul regatului latin – de patriarh al Ierusalimului la care vor râvni multă vreme prelaţii în aşteptarea pălăriei de cardinal. La Palu are deja în cadrul Bisericii reputaţia de „contestatar”. Vom vedea mai departe că va lua, împotriva austerului papă

Benedict XII, o poziţie foarte fermă în favoarea unei reale autonomii a ordinului. El va fi autorul unui aviz favorabil menţinerii ficţiunii canonice care permite dominicanilor să rămână săraci în colectiv fără să-şi interzică personal un mod de viaţă puţin compatibil cu idealul evanghelic, în 1338, papa va pune chiar să fie arestat. Mai mult decât un fidel al papei, La Palu este un fidel al regelui Filip VI. Tată, unchi sau nepot, un cavaler al familiei sale, pe nume de asemenea Pierre de La Palu, este, în acelaşi timp (din 1338 până în 1342), consilier al regelui, seneşal de Toulouse şi căpitan general în Languedoc.

Cu alte cuvinte se joacă de-a provocarea sultanului. I se trimit doi călugări care sunt de fapt agenţi ai unui rege al Franţei care nu încetează să vorbească de cruciadă, iar unul dintre ei poartă un titlu care e suficient pentru a răni mândria musulmanilor. Mai rău, prin ceea ce i se propune rezultă că e luat drept un naiv. Durând şi La Palu îi sugerează pur şi simplu sultanului să garanteze liberul acces la Ierusalim cedând francezilor un port care ar putea fi Cesareea sau Ascalon. Deşi plenipotenţiarii se oferă să plătească tribut pentru acest port şi să respecte moscheile din Ţara Sfântă, Mamelucul vede imediat primejdia: „francii” nu se vor mărgini la atât. Dacă pun din nou piciorul în Ţara Sfântă, vor încerca să recucerească vechiul regat latin. Atacaţi cu violenţă, cei doi prelaţi de-abia scapă dintr-o asemenea situaţie critică.

Filip VI nu se dă bătut, în 1338, el trimite la Cairo o solie alcătuită din treizeci de dominicani, care să reia tratativele. Mamelucul le porunceşte să-şi dezbrace imediat veşmintele religioase şi, cum ei refuză, îi izgoneşte din Egipt.

Lucrurile sunt cel puţin clare pentru Occident. Bariera egipteană rămâne de netrecut. Cu toate acestea, occidentalii nu încetează să se gândească la

Părintele loan şi ştiu întrucâtva unde să-l situeze, în a sa Carte a pelerinajului



Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə