Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə3/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

Roma face astfel, prin Tripolitania, joncţiunea cu provinciile sale din Maghrebul

Oriental, fostul stat cartaginez şi fostul regat numid.

Prima slăbiciune a imperiului este îngustimea legăturii terestre dintre

Italia şi Grecia: o bandă subţire de litoral de-a lungul coastelor de nord şi de est ale Adriaticii. Acolo depune August efortul cel mai susţinut, anexând succesiv, între Alpi şi Dunăre, Raetia, Noricum, Panonia şi Moesia. Mai puţin fericit în tentativa sa de a lărgi accesul spre Marea Nordului (dezastrul lui Varus la

Teutoburg, 9 d. Hr.). el reuşeşte mai bine în scopurile sale cu privire la Marea

Neagră, la care ajunge prin nordul Traciei, şi în Asia Mică, unde atinge frontierele

Cappadociei. în sfârşit, termină romanizarea Peninsulei Iberice ocupând la nord-vest ceea ce va fi Leon şi nordul Portugaliei.

Succesorii lui August mai au de instalat autoritatea romană asupra părţilor rămase autonome din zona împrejmuitoare a ceea ce romanii sunt îndreptăţiţi să numească „Marea noastră”. Transformată de August în protectorat roman încă din 33 î. Hr., Mauritania – Algeria şi Marocul de astăzi – fondează sub

Caligula două provincii romane. Alt protectorat instaurat după victoria lui

Pompei (63), apoi practic anexat de August la moartea regelui Irod, ludeea, după o ultimă revoltă, este zdrobită pentru multă vreme de Titus (70 d. Hr.).

Două anexări sunt de consemnat în secolul I: în Asia, unde regatul vasal al Cappadociei devine o provincie romană sub Tiberiu (17 d. Hr.), şi în Britannia, unde cea mai importantă parte din viitoarea Anglie devine romană sub Claudiu

(49 d. Hr.). La sfârşitul secolului, Vespasian consolidează frontiera Germaniei prin anexarea a ceea ce se va numi Câmpurile decumate* (74 d. Hr.): suprimând un spin înfipt în tânăra romanitate la est de Rinul Superior şi Mijlociu, el dă astfel acestei frontiere a imperiului un desen aproape rectiliniu, de la gurile

Rinului din Marea Nordului la cele ale Dunării din Marea Neagră.



În sfârşit, Traian aduce imperiului cea mai mare extindere, în Europa, victoriile sale asupra dacilor (10l-l07) întind dominaţia romană dincolo de

Dunăre până la Carpaţi. Mai aproape de epopee decât de cronica strictă, povestirea acestor isprăvi vitejeşti într-o sută cincizeci de episoade şi două mii cinci sute de personaje împodobeşte, pe o întindere de o sută optzeci de metri, columna din forul lui Traian. Acest triumfalism monumental subliniază cât se poate de bine orgoliul ultimului cuceritor, în Asia, acelaşi Traian depăşeşte

* Teritoriul de aproape trei sute de mile situat între malul drept al Rinului şi

Dunăre. A fost protejat prin lucrări de apărare datorate mai ales lui Tiberiu şi Traian, lucrări din care n-au mai rămas decât ruine (Zidul Diavolului). (N. tr.)

IMPERIILE 35

Iordanul, împinge frontiera până la Petra şi îşi stabileşte legiunile până la

Babilon în Mesopotamia, ca şi în Armenia şi până pe ţărmurile Mării Caspice.

Cuceriri nesigure acestea. Adrian trebuie să abandoneze o parte dintre ele şi, neavând încotro, acordă – mai ales în Armenia – autonomii care se preschimbă în independenţe.

Rămâne de fortificat un imperiu considerat ca finalizat. Este o măsură de protecţie. Este şi dovada unei ambiţii satisfăcute. Roma se află de acum înainte în inima unui imperiu coerent, ale cărui limite sunt cele ale lumii oarecum cunoscute. Imperiul e făcut din teritorii, nu din drumuri, cum era lumea fenicienilor şi a urmaşilor lor cartaginezi. Roma se izbeşte acum de deserturile

Africii şi Arabiei, de stepele Asiei Centrale, de şesurile nesfârşite ale Europei

Orientale, de adâncurile pădurilor ţărilor germanice a căror sălbăticie netulburată e descrisă de Tacit, de întinderile reci ale Scoţiei sau ale unei Irlande despre care romanii nu şi-ar putea închipui că va fi într-o zi păstrătoarea litereloi latine. Oraşul a ajuns la limitele spaţiului pe care poate încerca să-l modeleze după imaginea sa. Nu mai e timpul cuceririi, ci al apărării. Zidul care se ridică

(limes) este un simbol şi în acelaşi timp o barieră.

Ideea datează de la Vespasian. Este cea a unei fortificaţii continue între punctele de apărare naturale care sunt fluviile de la frontiere, întărită încetîncet cu mici forturi şi dubiată de un drum strategic care permite deplasarea garnizoanelor de-a lungul frontierei. Realizat în cea mai mare parte sub Adrian prin anul 120, limes-u, în primul rând, ca acele celebre fortificaţii descrise de Cezar în De Bello Gallico, un val de pământ şi şanţul său, totul dominat d ( o palisadă. Foarte curând, valul de pământ cedează locul unui adevărat zid de piatră. Bine cunoscută prin ceea ce se păstrează la frontiera Angliei, a celei <

Câmpurilor decumate, a celei a Daciei, a Arabiei şi a Numidiei, lucrarea est< puternică, putând să reziste unor hoarde nomade foarte bine dotate pentn incursiuni de pradă ca şi pentru asalt. Fără îndoială că n-ar rezista multă vreiru unei armate adevărate. Ea poate ţine la respect năvălitori sau grupuri turbu lente aşteptând să apară armata romană cantonată în spatele zonei, în oraşeh de garnizoană.



În Anglia, ca şi în faţa Câmpurilor decumate, se ridică un zid continui cu o înălţime de cinci-şase metri şi cu o grosime de doi-trei. Şanţul are o lăţim” de şase până la doisprezece metri. Mici forturi sunt despărţite prin câteva minut de marş: sunt 97 de-a lungul celor 117 kilometri de zid prin care Adrian închidi la nord Britannia romană, în 143, Antoninus va construi mai la nord, chiar îi

Scoţia, pe un front mai îngust (59 km), un al doilea zid pentru a proteja ultim; cucerire a Imperiului roman. De la Bonn pe Rin la Ratisbona (azi Regensburg pe Dunăre e un zid de 550 km, lungime care protejează frontiera cea mai ame ninţată, între aceste frontiere naturale care sunt cele două mari fluvii.

IMPERIILE

'Imperiul roman şi/mes-ul său la mijlocul secolului al ll-lea cedoma ~s-*~^Sf^f~i

— „$i Galatia în Dacia, lucrarea e neterminată: aici nu e vorba de a asigura coerenţa unui sistem defensiv în cea mai mare parte natural, ci de a garanta un taluz protector la nord de Dunărea Inferioară. Sectoarele protejate de zid sunt, în

Banat la vest ca şi în Valahia la est. cele mai apropiate de frontiera fluvială.



În trecătorile din Carpaţi spre nord, ca şi în Basarabia între Prut şi Nistru, câteva fortificaţii nu fac decât să completeze dispozitivul în zonele de trecere prost apărate de fluviu sau de munte.

Dar acest spaţiu împrejmuit trebuie stăpânit. A fost prevăzută o reţea de drumuri strategice: drumuri făcute pentru a asigura deplasarea rapidă a legiunilor, nu pentru a deservi oraşele şi pieţele comerciale. Adeseori perceptibile în topografia actuală, se pot recunoaşte aceste tronsoane aliniate de căi rectilinii, care sar peste obstacole în loc să le ocolească şi care neglijează oraşele mici şi satele. La scara imperiului, se întâmplă acelaşi lucru: traseele aproape rectilinii ale drumurilor care unesc Arles cu Trier şi Koln sau Cartagena cu

Budapesta stabilesc de asemenea legături directe. Alte drumuri rnerg de-a lungul coastelor de jur-împrejurul Mediteranei, Rinului şi Dunării, limes-ul

Germaniei şi cel al Arabiei. Reţeaua lasă să se distingă câteva răspântii politice şi strategice: Roma, bineînţeles, dar şi Reims şi Lutetia, Saintes şi Orleans, Arles şi Autun, Lyon şi Chalon, Leon şi Merida, Bizanţ şi Tesalonic, Ancyra (azi

Ankara) în Asia Mică şi Melita în Cappadocia.

În Asia ca şi în Africa, apărarea e alta decât între Rin şi Dunăre. Micile forturi sunt legate între ele, dar protecţia este slabă şi s-au legat mai degrabă între ele sursele de apă decât punctele fortificate. Punctele de trecere fiind controlate şi regiunile fertile întrucâtva la adăpost, limes-ul este o prezenţă episodică, nu un baraj. La drept vorbind, istoria va îndreptăţi sistemul defensiv al romanilor. Pericolele nu vor veni nici din Asia, nici din deserturile Africii.

Oraşele de garnizoană, ba chiar şi taberele vor fi în schimb centre de civilizaţie şi poli ai dezvoltării economice.

Toate acestea rămân fragile. Trebuie protejat limes-ul, iar Marc Aureliu, împăratul filosof, care ştie aceasta, este nevoit să poarte război zece ani (166-l75) cu germanii pentru a-i calma. Basoreliefurile columnei ridicate la Roma pentru a sărbători victoria finală nu trebuie să ne dea iluzii: Roma nu reuşeşte decât să stabilizeze ceea ce rămâne un front. La sfârşitul secolului, Septimiu Sever nu face nimic altceva atunci când rezistă cu greu în Mesopotamia ofensivei părţilor.

În spatele limes-nu este nimic: oraşe de garnizoană ca Nijmegen, Trier sau Strasbourg, ca Timgad sau Leptis Magna. Iar comunicarea este înceată între fronturile posibile. Vor trebui luni întregi până când să se afle la Metz că frontiera de la Constantinopol este ameninţată de barbari, întreg sistemul se bazează pe un postulat: nici o invazie de masă să nu se producă asupra dispozitivului în ansamblul lui. Roma va putea respinge o armată, nu un popor.

Imperiul este impresionant. Dar este fragil.

II

Globul şi continentul



Ce ştiu oare despre lumea pe care o străbat aceste popoare în mişcare, aceşti cuceritori, aceşti negustori? Cum îşi reprezintă ei spaţiul în care îşi urmăresc ambiţiile? Cum îşi privesc teritoriul şi limitele lor?

Pentru a-şi face o idee despre toate acestea, au cerul şi Pământul. La scara imensităţii, există acest univers stelar care se schimbă din oră în oră şi care îi determină să-şi pună întrebări despre Pământ. La scara călătoriilor, migraţiilor şi expediţiilor au la dispoziţie spaţiul cunoscut, bunurile descrise, oraşele văzute.

Să lăsăm simpla contemplare a cerului, cu mulţimea sa de astre şi de constelaţii şi cu implicaţiile sale în viitorul oamenilor. Influenţa cerului asupra naturii şi a vieţii fiecăruia a încurajat întotdeauna speculaţiile, a inspirat soluţii de viaţă, a favorizat extrapolări. Astrologia explică adeseori omul, nu universul.

Foarte curând, în schimb, observatorii cerului au înţeles că puteau să găsească în el imaginea planetei lor, ba chiar măsura sa. Variaţiile datelor sezoniere, cursul cotidian al fenomenelor, alungirea inegală a umbrelor, toate acestea duceau la o astronomie mai mult sau mai puţin capabilă să înţeleagă Pământul dincolo de limitele unei observaţii directe.

Până la Galilei, nimic nu venea în ajutorul vederii. A privi nu înseamnă a mări. Ceea ce se măsoară cu mai multă sau mai puţină precizie sunt unghiurile

— în special înălţimile la orizont – şi frecvenţele. Pentru aceasta erau necesare câteva instrumente care să limiteze erorile de apreciere şi subiectivitatea comparaţiilor.

MĂSURAREA TIMPULUI

Observatorii au înţeles repede că măsurătorile nu sunt comparabile decât făcute în aceleaşi condiţii, raportate la mişcările stelare. Măsurarea spaţiului depinde de măsurarea timpului. Cadranul solar nu este decât figurarea umbrelor situate la intervale convenţionale, orele, şi construirea sa nu rezultă decât dintr-o geometrie simplă, care împarte în segmente de arc egale proiecţia pe o suprafaţă a parcursului aparent al soarelui într-o zi. Dar orele sunt inegale de la un anotimp la altul, de la o zi la alta. Iar citirea este de o imprecizie care nu-l incomodează pe meseriaş sau pe cleric, dar care nu-i permite astronomului alt calcul decât unul aproximativ. Cadranul este în definitiv de slab ajutor omului de pe stradă, iar un personaj dintr-o comedie atribuită lui Plaut o spune fără menajamente în secolul al III-lea al erei noastre:

Când eram băiat mic, cadranul solar era burta mea, De departe cel mai bun şi cel mai adevărat dintre toate maşinăriile astea.

Savantul însă nu trage nici un profit. Timpul aparent pe care-l arată cadranul variază cu o bună jumătate de oră, de-a lungul anului, în raport cu timpul mediu. Nimeni n-ar face din asta etalonul unei măsurări precise a mişcărilor.

Rolul social şi politic al cadranului precumpăneşte asupra utilităţii sale ştiinţifice. Aşa îl şi înţeleg romanii când vor să dea o dimensiune cosmică reprezentării spaţiale a imperialismului lor. Şi astfel în Roma chiar, în cadrul monumental menit glorificării lui August, aproape de Altarul Păcii şi a hărţii murale a imperiului, astronomul Facundus Novius construieşte pe la anul 10 î. Hr. un „orologiu” impunător, încărcat cu o cosmologie simbolică, spre slava împăratului, născut într-o zi de echinox. Gnomonul, cu alte cuvinte tija lui, este un obelisc egiptean. La baza lui, pavajul desenează liniile cadranului. Se citeşte ora. Precizia se opreşte aici.

Cu totul altceva e clepsidra, cu alte cuvinte orologiul cu apă, cunoscută de Antichitatea chineză ca şi de lumea grecească. Scurgerea unui volum anume de apă dă măsura unui spaţiu de timp care poate fi reiterat. Este principiul bine cunoscut al nisiparniţei (clepsidra cu nisip), dar cu un fluid mai puţin sensibil la frecare, deci mai apt pentru regularitate. Prin 135 î. Hr., Ctesibios din Alexandria imaginează deja o clepsidră perfecţionată cu apă, având un mecanism complex făcut dintr-un flotor şi un indicator pentru măsurarea orelor, dintr-un sifon şi un tambur dinţat care permite repunerea în funcţiune după douăzeci şi patru de ore. Clepsidra lui Ctesibios este organizată pentru o perioadă de trei sute şaizeci şi cinci de zile, ceea ce îi permite să măsoare ore inegale potrivit anotimpurilor: douăsprezece ziua şi douăsprezece noaptea, oricare ar fi lungimea zilei.

Clepsidra este greu manevrabilă, dificil de transportat, incapabilă să pună în mişcare un mecanism, oricât de uşor ar fi. Acest ultim inconvenient nu poate fi remediat decât adăugând un sistem de roţi şi mai greu încă, deci şi mai dificil de manevrat. Chinezii se încumetă s-o facă, fără alt motiv decât din curiozitate.

La sfârşitul acestei evoluţii, orologiul cu roată hidraulică construit în 1094 pentru împăratul Chinei de o echipă condusă de diplomatul Su Song măsoară timpul în intervale de douăzeci şi patru de secunde: dar instrumentul nu scapă

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 41 de variaţiile legate de frecări şi de condiţiile climatice, în fond, este o capodoperă de ingeniozitate, nu un instrument de lucru. Vom aştepta inventarea orologiului cu greutate şi cu regulator – destinat evitării unei derulări prea rapide a greutăţii suspendate – pentru a dispune cu adevărat de o unealtă comodă de măsurare a timpului. Maşinăria va fi pusă la punct în Europa Occidentală, între sfârşitul secolului al XlII-lea şi mijlocul celui de al XlV-lea.

Oricât de insuficientă şi de incomodă ar fi, clepsidra cu apă este totuşi preţioasă pentru cei care încearcă să măsoare spaţiul scandat de mişcarea aparentă a soarelui, în longitudine ca şi în latitudine. Aşa procedează în anul

54 î. Hr. observatorii însărcinaţi de Cezar să măsoare Britannia. Ei ştiu că se află încă foarte departe de Cercul Polar, dar încearcă să aprecieze diferenţa de latitudini ale Britanniei şi Galiei. Cezar vrea să fie scrupulos.

Mai există, se spune, multe alte insule învecinate cu Britannia. Unii autori afirmă că acolo domneşte noaptea timp de treizeci de zile în momentul solstiţiului de iarnă. Anchetele noastre n-au dat la iveală ceva asemănător. Totuşi am constatat, datorită clepsidrelor noastre, că nopţile erau mai scurte decât pe continent.

Mai puţin mecanică decât clepsidra rămâne nisiparniţa, sau echivalentul ei cu apă: două baloane opuse, care sunt răsturnate când se împlineşte timpul de scurgere. Astfel e măsurat intervalul de timp. Cristofor Columb o va folosi şi el, înmulţind viteza măsurată de la un timp la altul în noduri – în mile pe oră – cu numărul „balonaşelor” răsturnate.

A străbătut opt mile pe oră timp de cinci balonaşe…

A navigat spre est-nord-est o parte din această noapte timp de treisprezece balonaşe, făcând nouă leghe şi jumătate…

ÎNĂLŢIMEA ASTRELOR

Este mai uşor să se măsoare înălţimea astrelor, cu alte cuvinte să se compare unghiurile. Primul instrument al comparării unghiurilor este cel mai simplu: umbra lăsată de o tijă. Legionarul roman se va sluji de lancea sa. Dar unealta nu serveşte decât la aprecierea înălţimii soarelui şi nu dă decât o măsură imprecisă. Ea permite totuşi comparaţii aproximative de la un loc la altul, într-un punct precis, astronomul grec sau latin capătă totuşi destule indicaţii de la o simplă măsurare a umbrei lăsate de o tijă fixă, gnomonul. Cel mai bun dintre instrumente este în acest caz gnomonul constituit dintr-un obelisc, monument lestul de înalt şi destul de subţire ca să se poată calcula, după umbra lui, o tangentă îndeajuns de precisă a înălţimii unghiulare a soarelui. El permite de asemenea determinarea direcţiei exacte a meridianului, luând bisectoarea a două umbre de lungime egală observate la un interval de câteva ore, de o parte şi de alta a miezului zilei.



În decursul secolelor, gnomonul a fost perfecţionat. Eratostene deja inventează măsurarea umbrelor lăsate nu pe un paviment, ci într-o calotă semisferică. Se cunoaşte una, găsită la Cartagina, care seamănă cu un bazin lat de

75 de cm, tăiat într-un bloc de marmură cântărind 65 de kg. Pe una dintre borduri, la jumătatea înălţimii, este fixată tija metalică a gnomonului propriu-zis. Ogradaţie indică imediat unghiul razei solare, fără să mai fie nevoie să se treacă prin tangentă. Romanii, folosindu-se din plin de obeliscurile aduse din Egipt, imaginează un remediu pentru eroarea unghiulară pe care ar produce-o diametrul deloc neglijabil al discului solar, dacă nu s-ar face la fiecare observaţie corecţia: ei plasează în vârful gnomonului o sferă căreia i se localizează cu precizie, pe sol, centrul umbrei date.

Gnomonul nu este, din păcate, de nici o utilitate pentru măsurarea înălţimilor şi unghiurilor altor astre decât soarele. Este necesar pentru aceasta, împreună cu dioptrul, ocularul fără lunetă care este astrolabul şi care, în pofida impreciziei materiale a vizării, măsoară chiar unghiurile, permiţând figurarea cerului observat.

Instrumentul – „prinzătorul de astre” – este cunoscut încă din Antichitate.

Astrolabul combină două instrumente, unul de observare imediată, celălalt de analiză a cerului. Observarea şi măsurarea unghiurilor sunt posibile datorită unui disc de bronz relativ manevrabil, pe suprafaţa căruia se roteşte o alidadă, cu alte cuvinte o riglă prevăzută cu un reper de vizare. Atârnat de un fir care asigură verticalitatea discului şi orizontalitatea orizontului gravat, astrolabul dă, prin simpla vizare şi reglajul alidadei, înălţimea soarelui sau a unei stele.

Nu trebuie decât să se citească faţa gradată. Cealaltă faţă e mai complexă: pe o proiecţie gravată a sferei şi a cercurilor sale caracteristice, se învârte un inel pe care sunt figurate constelaţiile zodiacului şi câteva stele uşor de observat.

Reglând acest inel, căruia i se spune păianjenul, se obţine o figurare a cerului în raport cu poziţia observatorului. Prima faţă este deci proprie măsurării latitudinilor, a doua studierii mişcărilor cereşti.

În realitate, astrolabul apare în istorie ca instrument de astronomie şi nu de navigaţie. Ptolemeuâl foloseşte şi descrie folosirea lui. Arabii împrumută ideea de la astronomii greci şi îi multiplică funcţiile, fără să-i îmbunătăţească totuşi manevrarea. Gerbert d'Aurillacâl va împrumuta la rândul lui, la sfârşitul secolului al X-lea.

Calculele precise vor fi făcute mai târziu, când cvadrantul şi derivatul său sextantul – pătrimea şi şesimea cercului – vor fi prevăzute cu o lunetă optică favorizând vizarea precisă a unui astru şi determinarea imediată a înălţimii sale unghiulare deasupra orizontului.

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 43

Să notăm că nu se dispunea pe atunci de nici un instrument şi de nici o tehnică pentru a se estima altitudinile de îndată ce se ieşea din câmpul de observaţie vizual. Nu se pune problema de a măsura umbra lăsată de Alpi aşa cum se poate face cu un obelisc. Singurul lucru posibil este să se măsoare cu stânjenul pantele vizibile şi să fie însumate. Metoda merge pentru un deal. Ea îşi arată însă limitele când se multiplică elementele însumate şi când trebuie să se ţină seama de neregularităţile pantei. Geograful trebuie să se mulţumească atunci să noteze timpii de ascensiune, ceea ce combină într-un mod supărător altitudinea cu dificultatea.

Când Eratostene se hazardează, în secolul al III-lea î. Hr., să cifreze câteva altitudini, şi în special cea a Olimpului, el le subestimează mult, dovedindu-se incapabil să realizeze cu adevărat ceea ce înseamnă o altitudine de o mie de picioare. Şaisprezece secole mai târziu, filosoful Buridan va aprecia muntele

Ventoux, pe care l-a urcat notând distanţele şi pantele, la de zece ori înălţimea sa reală. De altfel, chiar baza unor asemenea aprecieri rămâne dintre cele mai nesigure. Aristotel nu înţelege că singura referinţă posibilă este nivelul mării.

Va trebui să se aştepte venirea timpurilor moderne pentru a se impune ideea unui nivel mediu al mărilor aproape egal în toate punctele planetei. Majoritatea geografilor se rezuma pe vremea aceea la judecăţi calitative, prin care numărul şi importanţa cursurilor de apă născute din masivele muntoase procură o scară de valori care permite să se sublinieze importanţa masivului, iar nu înălţimea sa. Chiar şi în secolul al XVIII-lea, unii cred că înălţimile din Burgundia sunt mai mari decât cele din Alpi.

CĂLĂTORI şi GEOGRAFI în pofida insuficienţei instrumentelor de reperaj astral, omul antic îşi face o idee despre lume înmulţind măsurătorile la sol şi observaţiile descriptive asupra ţărilor şi itinerarelor. Din păcate, el amestecă, cu mai multă sau mai puţină sinceritate, ceea ce vede şi ceea ce aude. Ceea ce e sigur şi ceea ce se spune se învecinează şi se combină în memorii ca şi în povestiri, iar critica mărturiei nu este cea dintâi virtute a acestor călători – marinari, soldaţi, negustori – prea adeseori înclinaţi, din lene sau din lăudăroşenie, să adopte experienţa altuia.

Marinarii fenicieni sunt primii a căror aventură, uneori îndepărtată, dă loc la descrieri utilizabile. La sfârşitul secolului al Vll-lea, navigatorii fenicieni i solda faraonului Nechao II pornesc spre sud pe Marea Roşie, cu hotărârea, prematură, de a face ocolul Africii prin sud. în secolul al Vl-lea, un marsiliez, Euthymenes, trece de Coloanele lui Hercule, întreprinzând spre sud prima recunoaştere maritimă a coastelor Africii. La începutul secolului al V-lea, cartaginezul

Hannon reia drumul spre sud, urmat curând de Eudoxos din Cizic, în timp ce un alt cartaginez, Himilcon, depăşeşte Coloanele lui Hercule încumetându-se spre nord.



În acelaşi secol al V-lea, Hecateu din Milet redactează o adevărată geografie a lumii cunoscute. Periplu în jurul Pământului, în timp ce primul istoric.

Herodot, relatează în Istoria sa, ceea ce vrea să însemne Cercetare, tot ce i se pare că-i deosebeşte pe greci de popoarele ciudate pe care le-a întâlnit în călătoriile sale, perşii, mezii, egiptenii. E cunoscută pătrunzătoarea lui observaţie în legătură cu economia egipteană: „Egiptul este un dar al Nilului”. Noţiunile de etnologie se amestecă cu observaţiile asupra naturii şi cu povestirile mai mult sau mai puţin legendare colportate atât de indigeni cât şi de călători.

Cel mai extraordinar a fost pe atunci cel care a mers cel mai departe.

Va fi pentru multă vreme Pytheas Massaliotul. Pytheas din Marsilia, care se aventurează la sfârşitul secolului al IV-lea dincolo de Gibraltar, ajunge în

Ouessant, apoi la minele de cositor din Cornwall, înconjoară Scoţia şi răzbeşte fără îndoială în insula Thule – Insulele Shetland, dacă nu cumva în Norvegia

— pe care o situează la şase zile de navigaţie dincolo de insula britanică. Poate că ajunge în fine la gurile Vistulei. Cel dintâi, Pytheas observă diferenţele de amplitudine ale mareei şi le raportează la fazele Lunii. Tot el e cel dintâi care extrage din propria sa experienţă asupra latitudinilor o observaţie precisă asupra înălţimii Stelei Polare. Cele două lucrări ale sale. Despre Ocean şi Descrierea



Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə