Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə6/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

În secolul următor, Ptolemeu va ajunge să conceapă o adevărată pedagogie a geografiei, punând simultan în funcţiune arta de a descrie şi cea de a figura. Cu mult mai mult decât savantul, cel care beneficiază de această operă este călătorul, şi mai ales marinarul. Nu e întâmplător dacă, din cele cincizeci şi două de nume pe care le citează pentru Corsica geograful egiptean, douăzeci şi două corespund unor accidente topografice ale litoralului, cu alte cuvinte unor repere şi unor semne terestre pentru navigaţia costieră. Harta şi relatarea îşi găsesc astfel un echilibru definitiv. Chiar dacă Ptolemeu se plânge de puţinătatea mărturiilor şi de mediocritatea cartografilor care deformează pe întrecute numele oraşelor şi ale fluviilor şi chiar dacă se înşală grav cu privire la scara lumii cunoscute dând Mediteranei – care nu are decât maximum 42

— o extensie de 62° pe paralelă, el îi oferă călătorului mijlocul de a şti încotro merge şi pe unde trece. Să ştie cum să se orienteze. Să ştie, de asemenea, la ce se poate aştepta de la un oraş sau de la o ţară.

III


Popoare în mişcare

MARILE MIGRAŢII

Migraţia spre vest a popoarelor din Asia Centrală a început de mult. La drept vorbind, mobilitatea pare firească pentru aceste triburi de crescători de vite pe care păşunile slabe şi asprimea variaţiilor climatice ale anotimpurilor le condamnă la o viaţă nomadă. Protejată, începând din secolul al III-lea, de

Marele său Zid, China pare stabilă şi începe să-i asimileze pe primii săi imigranţi, acei hiong-nu stabiliţi în 195 printr-un tratat cu imperiul dinastiei Han.

Dar marea majoritate a acestor hiong-nu rămâne în exterior, în Pustiul Gobi, în faţa Marelui Zid, şi exercită o ameninţare asupra frontierei septentrionale a Chinei, ameninţare care agravează tulburările interne ale politicii chineze începând cu căderea dinastiei Han (220). Vine timpul divizării şi chiar al anarhiei: este China celor Trei Regate. Venirea dinastiei Cin (265) nu aduce decât o ameliorare teoretică. Barbarii din Nord profită de acest lucru, hiong-nu'âşi înmulţesc incursiunile folosindu-se de faptul că Marele Zid nu e terminat, în

311, ei jefuiesc capitala, Lo-Yang. Vecinii lor tabgaci se îndreaptă şi ei spre sud şi ajung cu acest prilej în valea lui Huanhe, Fluviul Galben. Dinastiile care urmează, şi care văd triumful budismului în China, nu restabilesc decât episodic unitatea chineză şi securitatea imperiului. Va trebui să se ajungă la sfârşitul secolului al Vl-lea pentru ca dinastia Sui să înceapă redresarea politică şi economică a imperiului. Operaţiunea va fi dusă la bun sfârşit, începând din

618, de dinastia Tang.

Hiong-nu din nord privesc totuşi mai degrabă spre vest. Nomadismul lor pastoral duce, an de an, turmele şi taberele lor de corturi de pâslă ceva mai spre inima continentului, spre văile înalte ale fluviilor Enisei, Obi, Irtâş. Nu se vor opri decât în secolul al XVII-lea, în faţa Vienei. Atunci vor fi numiţi turci, în secolul al V-lea, se aflau deja în nordul Persiei, înnodând relaţii diplomatice cu Constantinopolul, controlând drumurile mătăsii.



Înaintea lor, un alt popor se pune în mişcare. Vine din Manciuria, în secolul al V-lea, el domină acea regiune a Altaiului şi a podişurilor înalte care

POPOARE ÎN MIŞCARE 63 va fi Mongolia din timpurile noastre, la sud de lacul Baikal şi până în regiunea lacului Balhaş. Sunt juan-juan, denumiţi şi avari.



În felul acesta, şi alţii sunt împinşi spre vest: hunii, până atunci paşnici crescători de vite, în stepele Siberiei Occidentale, între Balhaş şi Marea Arai.

Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, ei trec de Marea Caspică, de-a lungul litoralului, apoi de Marea Neagră, în secolul al V-lea, sunt la Dunăre. Hunii din sud, sau heftaliţii, nu-i urmează pe verii lor pe acest drum spre Europa.

Ei vizează regiunile prospere, şi cu mult mai apropiate, ale Persiei şi Indiei, ocolind astfel prin vest lanţul himalaian pe care triburile venite din Extremul

Orient s-au ferit cu mare grijă să-l înfrunte. Ei sunt stăpâni acolo, până când, în secolul al Vl-lea, o reacţie conjugată a perşilor şi turcilor îi distruge definitiv.

Drumul spre Europa nu este liber pentru huni şi pentru cei care-i împing din spate, în faţa acestor asiatici originari din Mongolia sau din Manciuria, câmpiile de la nord de Caucaz sunt ocupate de triburi indo-europene care sunt destul de aproape de Imperiul roman pentru ca descrieri despre ele să fie întâlnite în literatura latină. Sunt cunoscute taberele lor alcătuite din căruţe aşezate în cerc, şi nu din corturi, gustul lor pentru laptele acru, platoşele lor din solzi şi căştile conice, între Marea Neagră şi Caspică sunt alanii. Mai la nord, între văile înalte ale Donului şi Volgăi, sunt sarmaţii, veniţi din Iran pentru a ocupa, prin secolul al V-lea î. Hr., locul sciţilor. Romanii încă n-au încetat să-i înfrunte şi să-i ţină în loc. Pentru romanul din Orient, sarmatul este barbarul prin excelenţă.

Dar în Iran nomazii părţi i-au izgonit ei înşişi spre vest, în secolul al

III-leaî. Hr., pe seleucizii care deţineau acolo una dintre rămăşiţele imperiului lui Alexandru. Ei ameninţă câteva state intrate mai mult sau mai puţin în zona de influenţă a Romei după ultimele cuceriri ale lui Traian, ca Armenia şi micile regate arameene din Mesopotamia Septentrională, înzestraţi cu o strălucită civilizaţie, puternici prin faptul că se simt moştenitorii lui Alexandru, părţii din secolul al II-lea d. Hr. nu mai reprezintă o adunătură aleatorie de triburi nomade; ei au devenit un stat, rival al Romei şi pornit pe expansiune în dauna acesteia.

Părţii şi romanii se vor bate, pentru că una dintre hegemonii este de prisos în

Orientul Apropiat şi pentru că este în joc drumul mătăsii. Riposta lui Traian care determină încoronarea ca rege al părţilor a unui client, apoi cea a Iu:

Septimiu Sever nu sunt decât scurte pauze într-o mişcare care se reia în secolu.

al III-lea, după ce o revoltă naţionalistă aduce la putere, în 224, dinastia iraniam a Sasanizilor.

Aceştia au cucerit în câteva decenii tot ţinutul cuprins între Caspică ş

Marea Oman, Armenia şi Hinducuşul. Pe frontul lor nordic, îi ţin în loc pe turc şi pe huni. La vest, intră în conflict foarte repede cu Orientul roman, 1;

Constantinopjeţ>In. sud, se vor alia, în secolul al Vl-lea, cu arabii împotriv; etiopienilor şi vor pune piciorul în Arabia, ocazional în Yemen, durabil îi

Bahrain. De aceea vor fi cu atât mai miraţi, în secolul al VH-lea, când cucerirea arabă va pune capăt Imperiului sasanid (651). Dar două secole bune – mai ales începând din secolul al IV-lea – Imperiul sasanid a constituit un bloc intermediar între adâncurile Asiei şi lumea mediteraneană. Controlând toate drumurile comerciale ale Orientului Mijlociu, impunându-şi moneda lor de argint, organizând o dezvoltare economică bazată, pe creşterea producţiilor industriale, ca şi pe defrişările necesare aprovizionării oraşelor, Sasanizii înfrâng poziţiile avansate ale Romei: cu mult înainte de intrarea în scenă a arabilor, Antiohia şi Alexandria se şubrezesc, fiind stingherite în afirmarea lor ca pieţe comerciale de lipsa unor relaţii libere cu continentul şi incapabile – aflându-se cu spatele la mare – să deţină un rol efectiv în apărarea romanităţii.

Şi iată-i apărând pe slavi şi pe goţi. Ei vin din Nord. Pornind de pe cursurile

Elbei şi Oderului, ei cuceresc pe îndelete, începând de la ţărmurile scandinave, ţările Dunării de Jos. Agricultori şi crescători de vite totodată, au un gust moderat pentru nomadism. Sunt oameni de sat, nu de tabără, în regiunea fertilă a văilor joase ale Vistulei, Donului, Niprului şi Dunării, se află de secole în contact cu

Roma. Civilizaţia lor reflectă atât această vecinătate, cât şi pe cea a germanilor mărginaşi ai cursurilor Dunării şi Rinului. Puţin înclinaţi să călătorească, suferă, începând din secolul al IV-lea, presiunea valului pornit din Orient. Dar translaţia lor spre vest e însoţită de o ambiţie născută din îndelunga lor familiarizare cu romanitatea. Ceea ce vor să ceară este să intre în imperiu. Aceşti oameni paşnici, care văd apărând ameninţarea din flancul lor oriental, n-au decât o dorinţă: să devină romani.

Unii sunt deja: celţii. Aceşti celţi apar spre jumătatea mileniului întâi înainte de Hristos în textele occidentale, prezenţa lor fiind confirmată de o metalurgie a fierului relativ rafinată, tot atât cât şi de datele lingvistice. De fapt, ei sunt în Galia încă din secolul al IX-lea. Trec în insulele britanice, unde limba lor se va împământeni. Spre secolul al Vl-lea, grecii consemnează instalarea celtiberilor în peninsula căreia i se va spune Iberică.

De unde vin aceşti celţi? Desigur, din Asia Centrală, unde metalurgia fierului este deja stăpânită la mijlocul mileniului al II-lea. Dar să nu ne imaginăm un popor întreg revărsându-se asupra Occidentului. Fără îndoială, e vorba de valuri succesive, limitate în privinţa efectivelor, dar pe care capacitatea lor de a făuri un armament de calitate îi califică pentru dominarea populaţiilor indigene.

Foarte repede, ei se contopesc cu substratul etnic al Europei Occidentale.

Civilizaţia lor e cea care se impune, nu poporul lor. Prin valea Ronului, ca şi prin defileurile alpine ale ţinutului etrusc şi prin drumurile Alpilor Orientali spre

Adriatica, celţii sunt în contact cu civilizaţia lumii mediteraneene. O susţinută circulaţie comercială brăzdează lumea celtică. Dovadă, vasul de la Vix, adus din Grecia până pe malurile Senei spre sfârşitul secolului al Vl-lea, ca şi vasele greceşti importate în Franconia în secolul următor.

POPOARE ÎN MIŞCARE (

La începutul secolului al IV-lea î. Hr., lumea celtă îşi reia mişcarea c expansiune. Poate că, împinsă spre sud de o răcire generală a Europei Occide tale, ea se manifestă în Italia. Invadatorii nu se apucă atunci să descopere lum< grecilor, etruscilor şi latinilor. „Galii” întemeiază oraşele Milano şi Bologn jefuiesc Roma (390), pun capăt puterii etrusce. Nordul peninsulei va rămâr de acum înainte, pentru romani, Galia Cisalpină. Alte armate celte îl înfrun pe Alexandru, străbat în lung şi-n lat Macedonia (280), jefuiesc Delfi (279 colonizează în Asia Mică ceea ce va purta numele de Galatia (275). Galii di

Italia şi galaţii din Asia sunt unul şi acelaşi popor în sensul larg al cuvântulu

N-au format un imperiu organizat. Cu toate că sunt concomitente, mişcări popoarelor celtizate nu duc câtuşi de puţin o politică concertată de expansiun şi colonizare. Lumea celtă nu va rezista apariţiei unei noi forţe, cea a Rome la începutul secolului al III-lea, romanii trec la ofensivă. Galia Cisalpină esl definitiv supusă Romei în 225-222. O alianţă abilă cu oraşul foceean – deven grec – Marsilia le procură romanilor, încă din anii 180, pretexte pentru a intervei chiar în Galia Transalpină. Victoria lor asupra arvernilor (121), venind dup întemeierea oraşului Aix şi cu puţin înainte de cea a oraşului Narbonne, confirm cu adevărat sfârşitul ambiţiilor celtice.

Deja noi valuri venite din Orient ajung în Europa. Sunt tot celţi, căror li se spune belgi. Venite din Boemia şi din Franconia, probabil împinse d mişcări ale acelor popoare care se vor numi germanice, mai multe triburi tre

Rinul în secolul al III-lea: atrebaţii, bellovacii, remii, care vor da numele Io viitoarelor oraşe Arras, Beauvais, Reims. Printre primii ocupanţi, stabiliţi î: urmă cu vreo cinci secole, aceşti nou-veniţi distrug echilibre şi determină mişcai secundare. Numeroşi celţi din Galia se duc să întărească stăpânirea celtică îi

Anglia. Cât despre sequani, care au dat numele lor Senei, este neîndoios c; acesta este momentul în care ajung pe pantele Munţilor Jura, pregătind astfe ciudate ambiguităţi pentru istoricii toponimiei.

Un secol mai târziu, apar alţi belgi. Ei au coabitat îndelung cu germanii dar şi-au păstrat îndeajuns identitatea pentru a le apărea galilor – la care ajunj în secolul al II-lea ca alţi celţi – înrudiţi cu precedenţii, însă câtuşi de puţii germani. Sunt nervienii şi eburonii. Ei se instalează pe malurile Mosellei şi ah fluviului Escaut. Unii merg până în Anglia. Şi acolo, mişcarea e limitată, iai ocupaţia sporadică. De fapt, Galia se apără de ei cu greutate.

Vine rândul germanilor. Şi ei caută spre vest pământuri de cultivat ş terenuri de vânătoare care să poată fi exploatate. Şi-apoi, în străfundurile Europe

Centrale şi Orientale, ca odinioară în Asia, se visează fără-ndoială la acel climai mai blând care caracterizează împrejurimile Atlanticului. Pentru popoarek plecate de un mileniu din stepele lor de obârşie, Galia împădurită le apare ca c ţară a belşugului, cu codrii ei plini de vânat şi oăsunile ne rare nlrmă m rprmiQ^tot „

Primii germani sunt, prin 120, două seminţii stabilite de câtva timp în

Boemia: cimbrii şi teutonii. Şi-au găsit aliaţi într-un ţinut celtizat, Helvetia.

Jefuiesc Galia, Spania, chiar Italia. O armată romană e zdrobită în 107 în apropiere de Agen. A fost nevoie de tot talentul lui Marius pentru a-i face să suporte, în sfârşit, la Aix (102) şi Vercelli (101), înfrângerile care să îndepărteze de lumea romană această nouă ameninţare.

Este momentul în care Roma ia iniţiativa expansiunii în Occident. Pentru două secole, iată-i pe slavi şi pe germani opriţi la frontierele care au fost cele ale primelor implantări celtice, mai înainte de a fi cele ale imperialismului roman.

Limes-ul şi legiunile îi ţin la respect. Dar presiunea creşte, într-o lume germanică a cărei unitate Cezar o favorizează amalgamând în hotărârile sale tot ţinutul care, dincolo de Rin, i se pare populat de cei care nu sunt gali. Delimitând Galia, Roma făureşte o Germanie.

Rivalităţile pentru putere înăuntrul imperiului şi fisurile pe care ele le produc în coeziunea lumii romane îi pun din nou în mişcare pe germani cam în acelaşi timp în care, învingându-şi, în faţa Lyonului, competitorul şi legiunile lui galice, un berber pe nume Septimiu Sever câştigă puterea prin forţa legiunilor sale danubiene. Insecuritatea se instalează în Occidentul roman, născută din războiul civil. Domneşte banditismul. Câteva bande de germani se hazardează în imperiu, prin scurte incursiuni. Alţi germani, mai realişti pentru moment, fac afaceri fructuoase cu romanii şi iau obiceiul să cutreiere imperiul. Mulţi îşi găsesc drept ocupaţie să se angajeze ca mercenari în legiuni în care nu se mai văd de multă vreme urmaşi ai lui Romulus. Numeroşi franci se află astfel în imperiu cu multă vreme mai înainte de a apărea acolo ca năvălitori.

BARBARII STABILIŢI încă o dată, primele dintre aceste „invazii” sunt provocate de o mişcare profundă în care nu trebuie să vedem o manevră concertată. Această mişcare profundă vine din Nord, de data aceasta: ţinuturi riverane Balticii, unde diverse populaţii suportă neîndoios consecinţele economice ale unei creşteri demografice. Unii îi împing pe ceilalţi. Pe la începutul secolului al II-lea, goţii din

Peninsula Scandinavă îi întâlnesc pe continent pe goţii viitoarei Prusii, constrângându-i la o mişcare spre vest pe burgunzii instalaţi deja în Pomerania. Intre timp, vandalii stabiliţi între Oder şi Vistula în viitoarea Silezie exercită şi ei o presiune asupra vecinilor lor occidentali, suevii şi marcomanii. Aceştia din urmă, care, pe Dunăre, sunt în contact cu lumea romană, săvârşesc greşeala de a-şi manifesta agresivitatea împotriva Romei, spre sud. Marc Aureliu îi supune şi-şi marchează autoritatea fortificând, împotriva lor, pe Dunăre, oraşul

Ratisbona (Regensburg). Suevii, dimpotrivă, încep un marş spre vest care-i

POPOARE ÎN MIŞCARE 67 împinge la rândul lor pe germanii stabiliţi în vecinătatea limes-ului şi a Rinului, pe alamani – care sunt suevi occidentali – şi pe franci.

Totul de mişcă în secolul al III-lea. începând din anul 256, goţii îşi manifestă ambiţiile teritoriale spre Dunărea Inferioară şi profită de slaba apărare romană pentru a se instala, unii în Dacia până la Dunăre, alţii mai la est, în valea joasă a Nistrului şi a Niprului. Primii vor fi numiţi „vizigoţi”, ceilalţi „ostrogoţi”.

Grupuri întregi de goţi devin mercenare la părţi, agravând astfel presiunea exercitată asupra frontierelor orientale ale Imperiului roman, în acelaşi timp, alamanii atacă din toate părţile frontiera romană, în 235, ei distrug Strasbourgul.

Pe la anii 250, sunt la ei acasă în vechile Câmpuri decumate, între limes şi Rin.

Zece ani mai târziu, îi vedem în Câmpia Fadului. Triburile france – salienii fiind doar unul dintre ele – acţionează, dimpotrivă, dispersat, dar parcurg Galia, incendiază oraşele care într-o lungă perioadă de securitate lăsaseră să li se ruineze fortificaţiile, trec chiar în Spania şi jefuiesc Tarragona. Unii sunt întâlniţi în Africa, unde devin piraţi, uimindu-i pe romani cu talentul lor de navigatori.

Roma crede, o vreme, că poate atenua ameninţarea, instigându-i pe cotropitori unii împotriva altora. Sunt angajaţi în Galia franci, ca şi sarmaţi şi alamani.

Imperiul îi organizează, le permite să formeze colonii, le concesionează pământuri, în timp ce popoarele venite din Scandinavia colonizează Europa Orientală şi Centrală, popoarele germanice încep în Galia – şi, la scurtă vreme, în Spania

— o expansiune care nu mai este o invazie. Conducători franci încheie cu Roma acorduri, întocmesc tratate: ei devin „federaţi” (foedus: tratat).

Dar se ştie foarte bine că Roma nu-şi mai poate menţine frontiera. Onăvală din est dezorganizează imediat garnizoanele din vest, legiunile refuză să părăsească o ţară pe care o consideră ca fiind a lor pentru a se duce să apere o altă parte a imperiului pe care o consideră ca fiind străină. Numeroase rebeliuni n-au aşadar altă cauză: legionarul gal se simte gal mai mult decât roman şi nu înţelege să-şi lase familia fără apărare în timp ce el se bate în Orient pentru oameni pe care nu-i cunoaşte. Făcută pentru a apropia autoritatea politică şi puterea militară, împărţirea imperiului întreprinsă de Diocleţian (293) nu este decât un remediu slab faţă de o situaţie care multiplică particularităţile în interiorul fiecărui ţinut romanizat. Chiar dacă există un împărat la Roma şi un altul la Constantinopol, aceasta nu asigură autoritatea în regiunea Tangerului, a Kolnului sau a Palmyrei. Semnalul de oprire dat în secolul al II-lea expansiunii romane sublinia deja acest lucru, dar trecerea de la ofensivă la defensivă o pune în evidenţă în mod dramatic: imperiul este prea vast.

Intrarea în scenă a federaţilor oferă Occidentului câteva decenii de pace romano-germanică, după pacea romană. Foştii barbari acced la înalte funcţii de comandă, franci în Galia, goţi la Tesalonic. împăratul Magnentius este fiul unui breton şi al unei france. Unul dintre cei mai buni căpitani ai lui Constantin, Bonitus, este un franc, iar fiul său, Silvanus, va fi comandantul-şef al armatelor

Barbarii în Occident în jurul anului 450-

X Marea N

— Î Vizigoţi

^ V „*

POPOARE ÎN MIŞCARE lui Constantius II înainte să-i uzurpe cu violenţă purpura imperială. Generalul legiunilor lui Theodosiu, reorganizatorul armatei romane, Stilicon, este pe jumătate vandal. Şi un herul, Odoacru. este cel care comandă legiunile din Italia şi îl răstoarnă în 476 pe ultimul împărat-fantoşă, Romulus Augustulus.



Nou-veniţii reuşesc să-şi promoveze gusturile şi tehnicile în repertoriul artei occidentale. Mai mult, ei introduc spre vest tehnici şi tehnologii decorative împrumutate de-a lungul peregrinării lor. Motivele ornamentale cu animale faţă în faţă se nasc în Occident sub dalta făurarilor barbari, înainte de a se impune sculptorilor şi miniaturiştilor epocii romane. Preluând de la Imperiul sasanid pasiunea sa pentru orfevrăria policromă, goţii – urmaţi în parte de hunii lui Attila – aduc în modă, din Crimeea până în Scandinavia, incrustaţiile colorate care vor constitui multă vreme unul dintre sistemele decorative ale Europei.

Este timpul emailului şi al pastei de sticlă. Şi, de asemenea, cel al noii pietre preţioase care este granatul. Emailul cloazonat se află pentru mai multe secole pe toate relicvariile creştinătăţii. Săbiile, cataramele şi agrafele a ceea ce va fi

Europa barbară sunt împodobite cu aceste granate în caboşon montate într-o plasă de aur al căror destin începe în secolul al III-lea pe ţărmurile Mării Negre, pentru a ajunge în secolul al V-lea în viitorul regat al lui Clovis şi în al Vl-lea pe malurile Balticii. Cu elementele sale decorative animaliere şi incrustaţiile cu superbe granate, lunga sabie găsită la Tournai în mormântul lui Childeric – tatăl lui Clovis – constituie o mărturie a acestui nou universalism cultural datorat, în plin imperiu roman, intruziunii barbarilor care luaseră contact cu civilizaţiile Orientului grec şi sasanid.

Dar echilibrul e instabil, iar pacea romano-barbară fragilă. Edificiul occidental se surpă din nou Ia mijlocul secolului al IV-lea. Saxoni, franci şi alamani trec Rinul. Abila politică a lui Iulian şi cea a lui Stilicon restabilesc pentru un timp securitatea, adică echilibrul. Şi deodată vine valul cel puternic. Vizigoţii

— „goţii înţelepţi” – caută în imperiu un refugiu contra hunilor şi obţin în 376 de la împăratul Valens un loc în sudul Dunării. Se dovedesc curând federali incomozi, ba chiar rebeli. La 9 august 378, îl înfrâng în apropiere de Adrianopol pe Valens, care îşi găseşte moartea în încăierare. Theodosiu îi ia din nou sub stăpânire romană, îi face federaţi, dar nu poate să-i fixeze statornic. Goţii denunţă tratatul. Ei brăzdează Macedonia şi Grecia în lung şi-n lat. Sub conducerea lui

Alar'c I. vizigoţii vor continua aventura în imperiu. Străbat Peloponesul, ajung îii t&ţA. în 410, după trei zile de asediu, jefuiesc Roma. Cumnatul lui Alaric, Ataulf, trece în Galia.

Mergând înaintea hunilor, vandalii tocmai părăsesc Silezia, ducând cu ei un puternic grup de suevi şi o parte din alani. îi dau peste cap pe alamani, îi ocolesc pe francii de pe Rin, care protejează eficace nordul Galici, şi se îndreaptă spre Pirinei. în 409, se instalează în Spania, unde autoritatea romană n-are încotro şi-i acceptă ca federaţi. Suevii întemeiază acolo în nord-vestul

POPOARE IN MIŞCARE peninsulei un regat care va dura două secole, până la anexarea lui de ci vizigoţi (585). Vandalii trec în 429 în Africa de Nord, unde întemeiază un relativ solid, capabil să domine Mediterana Occidentală şi să intre în reiaţi

Constantinopolul. Va trebui să apară armata bizantină a lui Belizarie per a reda Maghrebul Imperiului roman (534). Cât despre alani, ei se împrăştii spaţiul roman.

Între timp, vizigoţii au trecut Alpii. In vreme ce verii lor ostrogoţii – „g străluciţi” – le iau locul în Italia, vizigoţii caută un loc în Galia. Acesta e mom tul în care vizigoţii arată ce vor ei cu tot dinadinsul: cel care devine regele la moartea lui Alaric I, cumnatul sau Ataulf, se căsătoreşte după moda rom* cu sora împăratului Honoriu, captiva sa Galla Placidia (414). Ţinuţi în frâu frontul lor nordic de o abilă apărare a galo-romanilor conduşi de patrie

Aetius, ei întemeiază în Aquitania şi în Spania un regat vizigot. Redus la Spa: de francii lui Clovis (învingător la Vouille, 507), acest regat va dura. p: sosirea arabilor la începutul secolului al VlII-lea.

Invazia din 407 a fost profitabilă altora, care n-au făcut totuşi nin pentru a străpunge apărarea romană. Pe urmele vandalilor, burgunzii patru în imperiu, se stabilesc pe malul stâng al Rinului, în jurul oraşelor Speyei

Worms, şi se fac recunoscuţi de romani ca federaţi şi apărători ai frontier

După o răscoală repede reprimată de Aetius (435), vor găsi pe pantele Munţii

Jura un nou refugiu, de altfel durabil, începând de la care vor construi un şi întins până la Mediterana. îi vor da numele de Burgundia.



Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə