Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə11/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   37

Fu primit cu un respect şi cu o amabilitate ce-i întreceau aşteptările şi aproape că-l făcură să se simtă stingherit. De altfel, pentru prima oară Castalia punea la dispoziţia mânăstirii, pe un timp nelimitat, un profesor din elita specia­liştilor în jocul cu mărgele de sticlă. Dubois îl avertizase că, mai ales la începutul rolului său de oaspete la Mariafels, tre­buia să se considere nu o persoană particulară, ci doar un re­prezentant al Castaliei şi, ca atare, să ia cunoştinţă de şi să răspundă la toate amabilităţile şi, eventual, la toate atitudi­nile rezervate numai ca un ambasador; indicaţia aceasta îl ajută să suporte cu bine sfielile de la început.

Făcu faţă şi sentimentului incipient de înstrăinare şi de teamă, ca şi uşoarei surescitări din timpul primelor nopţi, când dormi puţin, iar, pentru că abatele Gervasius îi arătă o bunăvoinţă blinda şi voioasă, nu după multă vreme începu să se simtă în largul lui în mediul cel nou. îl bucurau prospeţimea şi forţa peisajului, o aspră regiune montană, cu pereţi de stâncă abrupţi şi păşuni cu iarbă grasă, pe care păşteau multe vite frumoase; se simţea fericit privind soliditatea şi vastitatea vechilor clădiri, unde se puteau descifra semnele istoriei multor veacuri, îl cuceriră frumuseţea şi confortul simplu al locuinţei sale, două încăperi situate la etajul superior al spaţiosului arhondaric, îi plăceau expediţiile prin micul stat impunător, cu două biserici, ganguri boltite, arhive, biblio­tecă, stăreţie, mai multe curţi, cu grajduri încăpătoare pline de vite bine îngrijite, fântâni ţâşnitoare, uriaşe beciuri boltite, pentru vin şi pentru fructe, cu două refectorii, cu vestita sală a capitulului, cu grădini îngrijite, ca şi cu ateliere ale fraţilor pielari, dogari, ciubotari, croitori, fierari şi aşa mai departe, care formau un mic sat în jurul curţii celei mai mari. Numai-decât avu acces la bibliotecă, organistul îi arătă fără întârziere orga magnifică şi îi dădu permisiunea să cânte la ea, şi nu puţin îl ispitiră sipetele cu note muzicale, unde ştia că se află un număr impunător de manuscrise nepublicate, în parte încă necunoscute, datând din epoci mai vechi.

Cei de la mânăstire nu păreau să aştepte cu prea multă nerăbdare începerea activităţii lui oficiale; au trecut nu nu­mai zile, ci şi săptămâni până când să se ia în vedere în mod serios scopul propriu-zis al prezenţei lui aici. E adevărat că încă din primele zile câţiva patres, printre ei şi abatele însuşi, s-au întreţinut cu plăcere cu Josef despre jocul cu mărgele de sticlă, dar despre vreun curs sau despre orice altă activi­tate sistematică încă nu se adusese vorba, în genere, Knecht remarcă în comportarea, stilul de viaţă şi tonul cuvioşilor un ritm necunoscut de el până atunci, o anume încetineală cere­monioasă, o răbdare statornică şi blajină pe care păreau să şi le fi însuşit toţi părinţii, chiar cei ce personal nu arătau deloc a fi lipsiţi de temperament. Era spiritul ordinului lor, era respiraţia milenară a unei străvechi orânduieli privilegiate, probate de sute de ori în împrejurări fericite şi în vremuri grele, la care participau cu toţii, aşa cum fiecare albină împărtăşeşte soarta şi existenţa stupului ei, îi doarme somnul, îi îndură suferinţele, îi tremură tremuratul, în comparaţie cu stilul de viaţă al Castaliei, traiul acesta benedictin părea la prima vedere mai puţin spiritual, mai puţin agil şi iscoditor, mai puţin activ, în schimb însă mai calm, mai nefluenţabil din afară, mai bătrânesc, mai verificat; aici părea că domnesc un spirit şi o concepţie redevenite de multă vreme natură.

Knecht primi în sufletul său, cu mare interes şi curiozitate, chiar cu o mare uimire ecoul acestei vieţi mânăstireşti, care pe vremea când Castalia nici nu luase fiinţă era aici aproape la fel ca astăzi, care cu un mileniu şi jumătate mai înainte fusese tot atât de veche şi care convenea atât de mult laturii contemplative a naturii sale. Era oaspete, i se arăta respect, era stimat cu mult peste aşteptări şi înda­toriri, totuşi simţea limpede: acestea erau forma şi uzul, şi nu se refereau nici la persoana lui, nici la spiritul Castaliei sau la jocul cu mărgele de sticlă, erau curtenia maiestuoasă a unei vechi mari puteri faţă de una mai recentă. Fusese pregătit pentru aşa ceva numai parţial, iar după o vreme, în ciuda vieţii tihnite pe care o ducea la Mariafels, se simţi atât| de dezorientat, încât ceru de la autoritatea sa prescripţii mai precise în privinţa comportamentului său. Magister ludi îi scrise personal câteva rânduri. „Să nu-ţi pară rău, îl sfătui magistrul, că îţi jertfeşti oarecare timp pentru studiul vieţii de acolo. Foloseşte-ţi zilele, învaţă, caută să te faci iubit şi util, în măsura în care cei de-acolo sunt receptivi la aşa ceva, dar nu fi grăbit, nu te arăta niciodată nerăbdător, nu lăsa să se vadă că ai mai puţin răgaz decât gazdele tale. Chiar dacă te-ar trata un an întreg ca şi când te-ai afla în prima zi a sosirii tale în casa lor, acceptă situaţia cu calm şi poartă-te ca şi când nici doi sau zece ani n-ar mai avea vreo importanţă pentru tine. Consideră aceasta ca o întrecere întru exersarea răbdării. Meditează cu grijă! Dacă ai timp, dedică în fiecare zi câteva ceasuri, nu mai mult de patru, unei munci organizate, ca de pildă studierea sau copierea unor manuscrise. Dar să nu laşi impresia că lucrezi, fă-ţi timp pentru oricine are chef să stea la taifas cu tine."

Knecht urmă sfatul şi, în curând, se simţi din nou mai li­ber. Până acum se gândise prea mult la misiunea sa precisă de profesor, chemat să predea unor împătimiţi ai jocului cu mărgele de sticlă, în timp ce părinţii din mânăstire îl tratau mai curând ca pe un ambasador al unei puteri prietene, a cărui bunăvoinţă voiau s-o păstreze.

Când, în cele din urmă, abatele Gervasius îşi aminti totuşi această misiune profeso­rală şi îi repartiza mai întâi câţiva patres, care îşi făcuseră pri­ma iniţiere în arta jocului cu mărgele de sticlă şi cu care trebuia să ţină un curs de un nivel mai înalt, Knecht desco­peri spre surprinderea sa şi, la început, spre profunda sa de­zamăgire că în acest loc ospitalier toată cultura nobilului joc era foarte superficială şi diletantistică, cei de-aici mulţumindu-se, aparent, cu un extrem de modest bagaj de cunoştinţe în ceea ce priveşte jocul. Ca o urmare a acestei constatări, i se impuse cu încetul şi cealaltă: arta jocului cu mărgele de sticlă şi cultivarea lui în mânăstire nu erau nicidecum moti­vele pentru care fusese trimis aici. Sarcina de a-i mai instrui întrucâtva, în mod elementar, pe aceşti câtivapatres cu oare­care interes pentru joc şi de a le procura satisfacţia unor rea­lizări sportive modeste era uşoară, prea uşoară şi orice alt candidat la joc ar fi putut să-i facă faţă, chiar dacă n-ar fi aparţinut nici pe departe elitei. Aşadar, cursul acesta nu putea fi scopul propriu-zis al misiunii sale. Knecht începu să priceapă că fusese trimis mai puţin pentru a-i învăţa pe alţii, cât mai ales pentru a învăţa el însuşi.

Fireşte, când îşi formă această părere, autoritatea lui în mânăstire i se păru iarăşi brusc mult mai importantă, iar sentimentul valorii sale i se impuse de asemenea dintr-o dată, fapt explicabil, deoarece, oricât de plin de farmec şi de agreabil fusese rolul său de oaspete, misiunea ce i se încredinţase îi apăruse uneori aproape ca un surghiun. Se mai întâmplă ca, într-o zi, în timpul unei conversaţii cu abatele, să-i scape întâmplător o aluzie la chinezescul I-Ching; abatele ciuli urechea, puse câteva întrebări şi nu-şi mai putu ascunde bucuria, când constată că oaspetele său este neaştep­tat de competent în cele chinezeşti şi în Cartea drumeţiilor. Abatele nutrea un viu interes pentru I-Ching şi, deşi nu ştia limba chineză, iar în ceea ce priveşte cunoştinţele sale asupra Cărţii oracolelor şi a altor taine chinezeşti era de aceeaşi su­perficialitate naivă cu care actualii locuitori ai mânăstirii păreau să se mulţumească în mai toate domeniile ştiinţifice, totuşi se putea observa că omul acesta inteligent şi, în comparaţie cu oaspetele său, atât de experimentat şi cu­noscător în ale lumii, nu era străin de spiritul înţelepciunii cu care vechii chinezi tratau problemele de viaţă şi de stat.

Rezultă o discuţie neobişnuit de însufleţită, care se abătu pentru prima dată de la curtenia existentă până atunci între gazdă şi oaspete şi duse la aceea că Josef Knecht fu rugat să dea respectabilului domn câte două lecţii pe săptămână despre I-Ching.

În timp ce relaţiile sale cu abatele-gazdă se înviorară ast­fel şi deveniră mai eficiente, prietenia colegială cu organistul prospera, iar micul stat monahal în care trăia îi deveni din ce în ce mai familiar, făgăduinţa oracolului, pe care îl interogase înainte de plecarea din Castalia, se apropie şi ea de îndeplinire. I se promisese lui, drumeţului ce-şi ducea averea cu sine, nu numai că va ajunge la o gazdă, ci şi „statornicia unui tânăr slujitor". Faptul că făgăduinţa începea să se împli­nească putea fi luat de drumeţ ca un semn bun, ca un semn că într-adevăr „îşi poartă averea cu sine", că şi departe de scoli, profesori, camarazi, protectori şi sprijinitori, departe de atmosfera familiară a Castaliei, care-i hrănea sufletul şi-l ajuta, el purta concentrate în sine spiritul şi forţele datorită cărora se îndrepta spre o viaţă activă şi valoroasă. Prevestitul „tânăr slujitor" se apropie de el în persoana unui novice cu numele de Anton; şi chiar dacă acest tânăr însuşi n-a jucat nici un rol în viaţa lui Knecht, el a fost totuşi în acea ciudată perioadă de început, plină de îndoieli, de la mânăstire o do­vadă, un herald al unor lucruri noi şi mari, un vestitor al eve­nimentelor viitoare. Anton, un tânăr tăcut, dar focos şi cu privirea isteaţă, aproape copt ca să fie primit în cercul mona­hilor, îl întâlni relativ des pe jucătorul cu mărgele de sticlă, a cărui origine şi artă continuau să fie atât de misterioase pen­tru el, în timp ce mica ceată a jucătorilor, adăpostiţi într-o aripă izolată a clădirii, inaccesibilă pentru oaspete, îi rămânea aproape necunoscută şi departe de priviri. Novicilor le era interzisă participarea la cursurile despre joc. Acest Anton era însă de serviciu la bibliotecă de mai multe ori pe săptămână, ca ajutor; aici îl întâlni Knecht, stătu ocazional de vorbă cu el şi, cu timpul, observă că omul acesta tânăr, cu ochii întunecaţi şi iscoditori sub groase sprâncene negre, i se devota cu aceeaşi dragoste fanatică şi gata de a servi, o dragoste de tânăr discipol şi elev respectuos pe care o mai întâlnise de atâtea ori şi în care recunoscuse de mult un ele­ment viu şi important în viaţa Ordinului, deşi, ori de câte ori i se arătase, simţise dorinţa să o respingă.

Aici, în mânăstire, se decise să fie de două ori mai rezervat; a căuta să-l in­fluenţeze pe acest tânăr aflat încă în faza de noviciat mona­hal i-ar fi apărut ca un fel de atentat împotriva ospitalităţii; cunoştea prea bine şi porunca severă a castităţii, care dom­nea aici, şi fu de părere că, în aceste împrejurări, libovia unui tânăr băiat putea fi cu atât mai periculoasă, în orice caz, tre­buia să evite orice posibilitate de scandal şi procedă în consecinţă.

La bibliotecă, singurul loc în care îl întâlnea mai des pe Anton, Knecht mai făcu cunoştinţă cu un bărbat, pe care la început aproape că nici nu-l băgă în seamă, atât era de insig­nifiant, pe care însă cu vremea îl cunoscu mai bine, ca să ajungă a-i acorda pentru toată viaţa o stimă plină de recu­noştinţă, cam la fel numai cu aceea purtată bătrânului maes­tru al muzicii. Era pater Jakobus, desigur cel mai de seamă istoric al ordinului benedictinilor, pe atunci în vârstă de vreo şaizeci de ani, un bărbat bătrânicios, uscăţiv, cu un cap de uliu pe un gât lung şi vânos, cu un chip care din faţă, mai ales din pricina pleoapelor mai totdeauna lăsate, părea lipsit de viaţă şi stins, dar care din profil indica o personalitate vigu­roasă şi voluntară, datorită liniei frontale avântate cutezător, scobiturii adânci de la rădăcina nasului coroiat şi ascuţit, pre­cum şi datorită bărbiei cam scurte, dar precis pregnante. Bătrânul bărbat liniştit, care, de altfel, cunoscut mai de aproape, se arăta foarte plin de temperament, avea un pupi­tru personal întotdeauna acoperit de cărţi, manuscrise şi hărţi, situat în încăperea mai mică din fundul bibliotecii, şi părea să fie singurul învăţat ce muncea cu adevărat serios în această mânăstire care poseda tomuri de o valoare inestima­bilă. De altfel, cel care-i atrase atenţia lui Josef Knecht, asu­pra lui pater Jakobus fără nici o intenţie, fu novicele Anton. Knecht băgase de seamă că încăperea din fundul bibliotecii, unde savantul îşi avea pupitrul, era considerată aproape ca o cameră personală de studiu, în ea intrând numai puţini din­tre cercetătorii bibliotecii, şi aceia numai la mare nevoie, călcând uşor, respectuos, în vârful picioarelor, deşi învăţatul pater ce lucra acolo nu dădea deloc impresia că ar putea fi aşa de uşor tulburat.

Fireşte, Knecht îşi impuse îndată ca o lege grija celorlalţi de a nu-l deranja pe pater, dar tocmai prin aceasta bătrânul cel harnic ieşi din sfera observaţiei sale. într-o zi, Anton îl servi pe savant cu nişte cărţi, iar când reveni din încăperea din fond, pe Knecht îl izbi faptul că novicele rămăsese un răstimp în uşa deschisă, cu privirea aţintită asu­pra celui scufundat în lucru deasupra pupitrului său, cu o ex­presie exaltată de admiraţie şi veneraţie, amestecată cu acel simţământ de grijă şi serviabilitate aproape tandră pe care ti­nerii cuminţi îl arată uneori faţă de pleşuvia şi neputinţa bătrânească. Mai întâi, priveliştea aceasta îl bucură pe Knecht; era frumoasă şi în sine, dar totodată îi vădi că faţă de oamenii mai bătrâni şi admiraţi Anton putea nutri şi o exaltare lipsită de erotism. După o clipă îi veni în minte un gând mai curând ironic, de care aproape că-i fu ruşine, şi anume gândul acesta: cât de puţin dedaţi studiului trebuiau să fie cei din acest institut, dacă singurul savant cu activitate serioasă din mânăstire era admirat de un tânăr ca o apariţie fantastică şi o fiinţă din basme. Oricum, această privire aproape tandră de stimă admirativă, cu care Anton îl fixa pe bătrân, i-a deschis lui Knecht ochii asupra persoanei învăţa­tului pater şi, observându-l de atunci când şi când, în trecere, îi descoperi profilul roman şi mai descoperi treptat şi alte trăsături ale lui pater Jakobus, care păreau a da în vileag un spirit şi un caracter nu obişnuit. Ştia că e istoric şi că trece drept unul dintre cunoscătorii cei mai iniţiaţi ai istoriei benedictinilor.

Într-o zi, pater Jakobus îi adresă cuvântul; glasul lui nu avea nici urmă din tonul sfătos, apăsat binevoitor, voit bine dispus şi cam tutelar, care părea să aparţină stilului casei. Is­toricul îl pofti pe Josef să-i facă o vizită în chilia lui, după ve­cernie.

― Nu veţi afla în mine, spuse el cu o voce înceată şi aproape sfioasă, dar cu un accent uimitor de precis, un cu­noscător al istoriei Castaliei şi mai puţin încă un jucător cu mărgele de sticlă, dar pentru că acum, după cât se pare, cele două ordine ale noastre, atât de diferite, leagă o prietenie mereu mai strânsă, n-aş vrea să fac excepţie şi aş dori să trag şi personal unele foloase, când şi când, de pe urma prezenţei dumneavoastră aici.

Vorbea cu o deplină seriozitate, dar vocea lui înceată şi faţa lui bătrânească, isteaţă, dădeau cuvintelor sale extrem de curtenitoare acea duplicitate curioasă şi jucăuşă între serio­zitate şi ironie, între devoţiune şi oarecare batjocură, între patos şi uşurătate, pe care o poţi afla în jocul plin de politeţe şi răbdare al nesfârşitelor plecăciuni cu care se salută doi sfinţi sau doi principi ai bisericii. Pentru Knecht, această mixtură de superioritate şi batjocură, de înţelepciune şi cere­monial îndărătnic, atât de bine cunoscută de la chinezi, fu ca o băutură înviorătoare; îşi dădu seama că nu mai auzise de multă vreme acest ton, pe care-l stăpânea perfect şi maestrul jocului cu mărgele de sticlă, Thomas; primi invitaţia cu bu­curie şi recunoştinţă. Seara, în timp ce căuta locuinţa lui pa­ter Jakobus, situată departe, la capătul unei tăcute aripi laterale, şi se întreba la ce uşă să bată, auzi spre surprinderea lui muzică interpretată la pian. Se opri să asculte; era o so­nată de Purceii, interpretată fără pretenţii şi fără virtuozi­tate, dar curăţel şi cu precisa respectare î ritmului; muzica pură, simţită ş i prietenoasă, intim-voioasă, cu dulcile ei acor­duri triple răsună parcă în întâmpinarea lui şi-i amintea vre­mea petrecută la Waldzell, când exersase asemenea bucăţi la diferite instrumente, cu prietenul său Ferromonte. Aşteptă, ascultând cu desfătare, încheierea sonatei; aceasta răsună în coridorul tăcut, învăluit în umbrele amurgului, atât de însin­gurată şi străină de lume, atât de cutezătoare şi inocentă, atât de copilărească şi meditativă în acelaşi timp, cum răsună orice muzică bună în mijlocul neizbăvitei mulţimi a lumii. Bătu la uşa, pater Jakobus strigă: „Intră!" şi-l primi cu mo­desta lui demnitate; pe micul pian continuau să ardă două luminări. Da, spuse pater Jakobus, răspunzând la o întrebare a lui Knecht, în fiecare seară cântă câte o jumătate de ceas sau un ceas întreg, îşi încheie munca zilnică la lăsarea întu­nericului, iar în orele dinainte de culcare renunţă la lectură şi scris. Statură de vorbă despre muzică, despre Purceii, despre Händel, despre străvechea cultivare a muzicii la benedictini, un ordin cu adevărat iubitor de artă, a cărui istorie Knecht se arătă curios s-o afle. Convorbirea se însufleţi şi atinse sute de probleme, cunoştinţele istorice ale bătrânului păreau într-adevăr admirabile, dar acesta nu ascunse faptul că istoria Castaliei, a gândirii castaliene şi a Ordinului de acolo îl preocupase şi îl interesase puţin, nu făcu o taină nici din poziţia lui critică faţă de această Castalie, al cărei „Ordin" era după el o imitaţie a congregaţiilor catolice, în fond chiar o imitaţie blasfematorie, întrucât ordinul castalian nu avea drept fundament nici o religie, nici un Dumnezeu şi nici o biserică.

Ascultând această critică, Josef Knecht rămase un auditor respectuos, totuşi atrase atenţia că în afară de concepţiile benedictine şi romano-catolice asupra religiei, a lui Dumnezeu şi a bisericii mai existau şi existaseră şi altele posibile, cărora nu li se puteau nega nici puritatea voinţei şi a strădaniilor, nici profunda influenţă asupra vieţii spiri­tuale.

― Just, spuse Jakobus, vă gândiţi între altele la pro­testanţi. Aceştia nu numai că au reuşit să-şi menţină religia şi biserica, dar au şi arătat uneori mult eroism şi au avut oa­meni exemplari. Au fost câţiva ani din viaţa mea, când diver­sele tentative de împăcare dintre diferitele crezuri şi biserici creştine vrăjmaşe au făcut parte dintre obiectele mele predi­lecte de studiu, în special tentativele de conciliere din epoca de pe la 1700, când oameni ca filozoful şi matematicianul Leibniz şi, după el, admirabilul conte Zinzendorf s-au străduit să-i unească din nou pe fraţii înduşmăniţi. îndeosebi secolul al optsprezecelea, oricât de superficial şi diletantistic ar putea să apară spiritul său, este deosebit de interesant sub aspectul istoriei religioase, având o îndoită semnificaţie, şi tocmai protestanţii din acel secol m-au preocupat mai ade­sea. Am descoperit o dată printre ei un filolog, profesor şi educator de mari dimensiuni, altminteri pietist şvab, un bărbat a cărui influenţă morală poate fi urmărită clar de-a lungul a două secole ulterioare întregi ― dar cu asta ajun­gem în alt domeniu, aşadar să revenim la problema legiti­mităţii şi misiunii istorice a ordinelor propriu-zise...

― Ah, nu, strigă Knecht, vă rog să mai rămâneţi la acest profesor, despre care tocmai voiaţi să vorbiţi; cred că aproape l-am ghicit.

― Atunci, ghiciţi-l.

― Mai întâi mi-a venit în minte Francke59 din Halle, dar trebuie să fie un şvab, aşa că nu mă pot gândi la altul decât la Johann Albrecht Bengel.

Învăţatul izbucni în râs şi faţa îi străluci de bucurie.

― Mă surprindeţi, dragul meu, strigă el, cu vioiciune, chiar Bengel este cel la care mă gândeam. De unde aţi aflat despre el? Sau e ceva de la sine înţeles în ciudata voastră provincie să cunoaşteţi lucruri şi nume atât de îndepărtate şi uitate? Fiţi sigur: dacă i-aţi întreba pe toţi părinţii, profesorii şi şcolarii din mânăstirea noastră, şi chiar de i-aţi putea întreba şi pe cei din ultimele generaţii, nici măcar unul singur n-ar cunoaşte acest nume.

― Şi în Castalia l-ar cunoaşte puţini: poate că nimeni în afară de mine şi doi dintre prietenii mei. M-am ocupat odată cu studierea secolului al optsprezecelea şi cu pietismul, dintr-un motiv personal, iar cu acest prilej mi s-au im­pus câţiva teologi şvabi şi mi-au câştigat admiraţia şi respectul, iar printre ei îndeosebi acest Bengel mi s-a părut pe atunci un profesor şi conducător ideal pentru tineret. Am fost atât de captivat de acest om, încât am pus chiar să mi se facă o copie fotografică după imaginea lui dintr-o carte veche şi am ţinut-o o vreme agăţată deasupra mesei mele de lucru.

Pater Jakobus continua să râdă.

― Ne întâlnim sub un semn neobişnuit, spuse el. Este remarcabil însuşi faptul că dumneavoastră şi cu mine am fost împinşi de studiile noastre către acest bărbat uitat. Poate că mult mai de mirare este că acest protestant şvab a putut im­presiona în egală măsură pe un pater benedictin şi un castalian jucător cu mărgele de sticlă. Altminteri, eu îmi imaginez jocul vostru cu mărgele de sticlă ca pe o artă care necesită multă fantezie şi mă minunez că un om atât de rigid şi sobru ca Bengel v-a putut atrage în aşa măsură.

Acum fu rândul lui Knecht să râdă satisfăcut.

― Ei bine, zise el, dacă vă amintiţi de studiul întreprins mulţi ani în şir de către Bengel asupra Revelaţiilor sfântului Ioan şi asupra sistemului său de interpretare a profeţiilor din această carte , atunci va trebui să conveniţi că prietenul nostru nu era cu totul străin nici de polul opus al sobrietăţii.



Apocalipsul Sfântului Ioan. Bengel, comentând Apocalipsul, a stabilit ca dată a venirii lui Antichrist anul 1836. Calculele sale au făcut mare impresie, iar în 1740 s-a constituit şi un ordin cu numele de „Apocalipsul sfântului Ioan lămurit".

― Aşa este, acceptă cu voioşie pater Jakobus. Şi cum vă explicaţi asemenea contradicţii?

― Dacă mi-aţi îngădui o glumă, aş zice aşa: ceea ce i-a lipsit lui Bengel şi ceea ce a căutat şi râvnit el fără să-şi dea seama, dar cu patimă, a fost jocul cu mărgele de sticlă, îl socotesc printre predecesorii şi strămoşii secreţi ai jocului nostru.

Devenind prudent şi din nou serios, Jakobus spuse:

― Mi se pare că vi-l anexaţi cam cutezător tocmai pe Bengel la galeria strămoşilor dumneavoastră. Şi cum justifi­caţi asta?

― A fost o glumă, dar o glumă care poate fi apărată, încă din anii săi tineri, mai înainte de a-l preocupa marea lu­crare asupra Bibliei, Bengel a împărtăşit odată prietenilor săi un plan, prin mijlocirea căruia nădăjduia să ordoneze şi să sintetizeze sinoptic şi simetric, în jurul unui centru, într-o operă enciclopedică, toate cunoştinţele din vremea sa. Asta nu-i nimic altceva decât ceea ce face şi jocul cu mărgele de sticlă.

― Aceasta-i gândirea enciclopedică, strigă pater Jakobus, cu care s-a jucat tot secolul al optsprezecelea.

― Într-adevăr, admise Knecht, numai că Bengel nu se gândea doar la o alăturare a domeniilor ştiinţei şi cercetării, ci la o întrepătrundere, la o orânduire organică a lor, era pe calea căutării numitorului comun. Iar aceasta este una dintre ideile elementare ale jocului cu mărgele de sticlă. As afirma încă şi mai mult, anume: dacă Bengel ar fi fost în posesia unui sistem similar jocului nostru, poate că ar fi fost scutit de lunga lui cale greşită, cu toate acele calcule de convertire a numerelor profetice, cu prevestirea lui Antichrist şi a imperiului de o mie de ani. Pentru diverse talente, pe care le reunea în persoana lui, Bengel n-a găsit pe de-a-ntregul dorita direcţie spre un ţel comun, şi astfel talentul său matematic, în colaborare cu perspicacitatea filologică, a dat acea bizară „ordine a timpurilor", un amestec de acribie şi fantastic, care l-a preocupat timp de câţiva ani.



Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə