Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə4/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirma­rea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi sufe­rinţă."

Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht. Cu ele încheiem consideraţiile noastre despre jocul cu mărgele de sticlă.




BIOGRAFIA LUI JOSEF KNECHT, MAGISTER LUDI

CHEMAREA
Despre originea lui Josef Knecht nu a ajuns până la noi nici o ştire. Aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţi elevi de elită, fie din pricină că şi-a pierdut de timpuriu părinţii, fie din cauza unor circumstanţe neprielnice, autoritatea educativă l-a luat din sânul familiei şi l-a adoptat, în orice caz, Knecht a fost scutit de conflictele dintre şcoala de elită şi familie, care au împovărat anii tineri ai altora asemeni lui, au îngreu­nat intrarea lor în Ordin şi, în unele cazuri, au transformat băieţi foarte dotaţi în caractere dificile ce-au pus educatori­lor numeroase probleme. Josef Knecht face parte dintre feri­ciţii ce par născuţi şi predestinaţi anume pentru Castalia, pentru Ordin şi pentru intrarea în serviciul autorităţii educa­tive; chiar dacă zbuciumul iscat de viaţa spirituală nu i-a rămas nicidecum necunoscut, i-a fost dat totuşi să trăiască fără vreo deosebită amărăciune personală acel tragism speci­fic oricărei vieţi ce se dedică spiritului. De altfel, nu atât acest tragism însuşi ne-a ispitit să dedicăm personalităţii lui Josef Knecht studiul nostru amănunţit; ne-a atras mult mai mult modul calm, senin, ba chiar strălucitor în care şi-a înfăptuit destinul, talentul, chemarea. Ca toţi oamenii de seamă, are şi el al său daimonion20 şi amor fati21, dar acest amor fati ni se revelează liber de orice mohoreală şi fana­tism. Fireşte, noi nu cunoaştem cele ascunse şi nu vrem să uităm că, oricât de sobri am fi şi cu oricâtă bunăvoinţă am căuta obiectivitatea, a scrie istorie înseamnă tot a face litera­tură, iar a treia dimensiune a celei dintâi este ficţiunea.

Astfel, pentru a alege exemple de prima mână, noi nu ştim nicidecum dacă, de pildă, Johann Sebastian Bach sau Wolfgang Amadeus Mozart au trăit corespunzător unui mod de viaţă voios, ori, dimpotrivă, dificil. Pentru noi trăsătura spe­cifică a lui Mozart este graţia emoţionantă şi amabilă a desăvârşirii timpurii, iar a lui Bach, resemnarea reconfor­tantă şi alinătoare în faţa inevitabilităţii suferinţei şi a morţii, ca în faţa voinţei paterne a lui Dumnezeu, dar toate acestea nu le descifrăm de loc din biografiile sau din faptele vieţii lor private păstrate de tradiţie, ci numai din opera lor, din muzica lor. Apoi, fără să vrem, profilului lui Bach, a cărui biografie ne e cunoscută şi a cărui imagine ne-o închi­puim conform muzicii sale, îi mai adăugăm şi soarta lui pos­tumă: în fantezia noastră îl facem să ştie într-o oarecare măsură încă din timpul vieţii, surâzător şi păstrând tăcerea, că întreaga lui operă va fi uitată îndată după moarte, că ma­nuscrisele sale se vor nimici ca maculatură, că, în locul lui, unul dintre fiii săi va deveni „marele Bach" şi va recolta suc­cese, că opera lui, după ce va reînvia, se va lovi de neînţele­gerea şi barbariile din epoca foiletonistică şi aşa mai departe. Şi tot astfel suntem înclinaţi să-i atribuim, sau să pu­nem literaturiceşte pe seama lui Mozart, încă în viaţă şi aflat în plină activitate sănătoasă şi înfloritoare, conştiinţa că se afla sub aripa morţii, presentimentul că moartea îi dădea târcoale. Oriunde există o operă, istoricul nu poate proceda altfel, el înmănunchează opera şi viaţa unui creator ca două jumătăţi ale unei unităţi vii. Aşa facem cu Mozart sau cu Bach, aşa o facem şi cu Knecht, deşi acesta aparţine epocii noastre în esenţă necreatoare şi deşi nu a lăsat în urma lui o „operă" în sensul aceleia a pomeniţilor maeştri.

Dacă încercăm să reconstituim viaţa lui Knecht, facem totodată tentativa de a o lămuri; în calitatea noastră de isto­rici, regretăm profund absenţa aproape totală a informaţii­lor sigure privitoare la ultima parte a acestei vieţi, dar tocmai împrejurarea că această ultimă parte a vieţii lui Knecht a devenit legendară este aceea care ne-a dat curaj în întreprinderea noastră. Preluăm deci această legendă şi suntem de acord cu ea, indiferent dacă e sau nu doar un pro­dus al fanteziei cucernice. Precum nu posedăm nici o ştire despre naşterea şi originea lui Knecht, tot astfel nu ştim ni­mic despre sfârşitul său. Nu avem însă nici cea mai mică îndreptăţire să avansăm ipoteza că acest sfârşit ar fi fost for­tuit.

Atât cât o cunoaştem, viaţa lui Knecht ni se arată a fi alcătuită dintr-o clară succesiune de trepte, iar dacă în pre­supunerile noastre asupra sfârşitului său ne raliem de bunăvoie legendei şi o preluăm considerând-o credibilă, fa­cem aceasta fiindcă ceea ce prezintă legenda ca ultimă treaptă a acestei vieţi pare a corespunde întru totul celor an­terioare. Recunoaştem, aşadar, că trecerea acestei vieţi în le­gendă ne apare ca organică şi îndreptăţită, întocmai cum dăinuirea unei stele, care a pierit pentru ochii noştri şi „a căzut", nu ne provoacă nici un fel de scrupule de credinţă. In această lume în care trăim noi, autorul şi cititorul însemnări­lor de faţă, Josef Knecht a atins şi a realizat cele mai înalte valori imaginabile, fiind, ca magister ludi, conducătorul şi modelul celor ce posedau o cultură spirituală sau năzuiau spre ea, administrând şi sporind într-un mod exemplar moştenirea spirituală preluată de la înaintaşi, având calitatea de mare preot al unui templu sfânt pentru fiecare dintre noi. Dar Knecht nu numai că a atins şi a ocupat domeniul unui maestru, vârful cel mai înalt al ierarhiei noastre; el l-a şi depăşit, ridicându-se mai presus, ca să atingă dimensiuni pe care noi le putem doar bănui cu evlavie, şi tocmai prin aceasta ni se pare că şi biografia lui, pe deplin adecvată şi cores­punzătoare vieţii sale, a depăşit dimensiunile obişnuite şi a trecut la sfârşit în legendă. Acceptăm acest fapt minunat şi ne bucurăm de el, fără a mai voi să aducem multe lămuriri. Dar, în măsura în care viaţa lui Knecht e istorie ― ceea ce şi este până într-o zi foarte precisă ―, o vom trata ca atare şi ne-am străduit să redăm ştirile păstrate de tradiţie întocmai cum le-am aflat în cursul cercetărilor noastre.

Din copilăria lui, adică din vremea când a fost primit în şcolile de elită, cunoaştem doar o singură întâmplare, dar o întâmplare însemnată şi cu o importanţă simbolică, deoarece ea constituie primul mare apel pe care i l-a adresat spiritul, primul act al chemării, şi este semnificativ că acest prim apel i-a venit nu din partea ştiinţei, ci a muzicii. Datorăm cu­noaşterea acestui fragment de biografie, ca aproape tot ceea ce ştim despre viaţa personală a lui Knecht, însemnărilor unui învăţăcel în jocul cu mărgele de sticlă, un admirator de­votat care a aşternut pe hârtie multe cuvinte şi povestiri ros­tite de marele său învăţător.

Pe vremea aceea, Knecht trebuie să fi avut doisprezece sau treisprezece ani şi era elev la şcoala de latină din orăşe­lul Berolfingen situat la marginea pădurii Zaber, orăşel ce-a fost probabil şi locul naşterii sale. E adevărat, băiatul era de multă vreme bursier al şcolii de latină, iar colegiul profeso­ral, dar mai ales profesorul de muzică, îl şi recomandase de două sau de trei ori autorităţilor superioare, pentru a fi pri­mit în şcolile de elită, fără însă ca el să ştie ceva şi fără să fi avut vreun contact cu elita sau chiar cu maeştrii din cadrul autorităţii educative celei mai înalte, într-o zi, profesorul său de muzică (pe atunci lua lecţii de violină şi lăută) l-a încunoştinţat că la Berolfingen va veni probabil în curând maestrul muzicii, pentru a inspecta modul în care e predată în scoală muzica, aşa că el, Josef, să exerseze cu sârguinţă, pentru a nu se pune pe sine şi pe profesorul său în încurcătură. Vestea l-a tulburat profund pe băiat, deoarece el ştia fireşte foarte bine cine este maestrul muzicii şi că acesta nu vine ― ca de pildă inspectorii şcolari ce apăreau de două ori pe an ― din vreuna din zonele superioare ale autorităţilor educative, ci că este unul dintre cei doisprezece semizei, unul dintre cei doisprezece conducători supremi ai acestei autorităţi vrednice de cel mai mare respect, reprezentând pentru toată ţara instanţa supremă în ceea ce priveşte muzica. Aşadar, maestrul muzicii însuşi, magister musicae în persoană, urmează să vină la Berolfingen în toată lumea mai exista doar o singură fiinţă care putea să-i apară băiatului Josef şi mai legendară şi tainică: maestrul jocului cu mărgele de sticlă. Sufletul lui era plin de o evlavie uriaşă şi temătoare faţă de maestrul muzicii, care-şi vestise sosirea; şi-l imagina pe acest bărbat când ca pe un rege, când ca pe un vrăjitor, când ca pe unul dintre cei doisprezece apostoli sau ca pe unul dintre marii artişti legendari din epo­cile clasice ― de pildă un Michael Prätorius22, un Claudio Monteverdi, un J.J. Froberger23 sau Johann Sebastian Bach ― şi se bucura tot pe atât pe cât se temea de clipa când avea să apară astrul.

Faptul că unul dintre semizei şi arhangheli, unul dintre conducătorii misterioşi şi atotputer­nici ai lumii spirituale va apărea în carne şi oase în orăşel şi în şcoala de latină, că avea să-l vadă, că, poate, maestrul îi va adresa cuvântul, îl va examina, îl va dojeni sau lăuda, toate acestea reprezentau un mare eveniment, un fel de minune şi o rară apariţie cerească; după afirmaţiile profesorilor, era pentru prima dată de câteva decenii când un magister musicae în persoană vizita oraşul şi mica scoală de latină. Băiatul îşi imagina evenimentul iminent în multe chipuri, se gândea mai ales la o mare festivitate şi recepţie publică, aşa cum fusese aceea la care asistase cu prilejul instalării în funcţie a prima­rului, cu muzică de alămuri şi străzi pavoazate cu steaguri, poate chiar focuri de artificii, iar colegii lui Knecht îşi închi­puiau lucrurile la fel şi nutreau aceleaşi speranţe. Bucuria lui anticipativă era umbrită numai de gândul că el însuşi se va afla probabil prea aproape de acest bărbat ilustru şi că, în faţa marelui cunoscător, s-ar putea face de râs cu muzica şi cu răspunsurile sale într-un mod cu totul insuportabil. Dar teama aceasta era nu numai chinuitoare, ci şi dulce, iar, în toată taina şi fără să şi-o mărturisească, găsea că întreaga ser­bare aşteptată, cu steaguri şi focuri de artificii, nu va fi nici pe departe atât de frumoasă, de impresionantă, de impor­tantă şi, în ciuda tuturor, atât de minunat de veselă ca împre­jurarea că el, micul Josef Knecht, avea să-l vadă din imediata apropiere pe acest bărbat, ba chiar că dânsul vizita orăşelul Berolfingen niţelus şi din pricina lui, a lui Josef, căci maes­trul venea doar pentru a inspecta modul de predare a muzi­cii, iar profesorul de muzică socotea vădit drept posibil să-l examineze şi pe el.

Dar poate că, ah, poate că nu se va ajunge până acolo, era aproape cu neputinţă, maestrul va avea cu siguranţă altceva de făcut decât să asculte nişte băieţaşi cântând la vioară, dânsul va dori să-i vadă şi să-i audă numai pe şcolarii mai mari şi mai avansaţi. Cu aceste gânduri a aşteptat băiatul ziua vizitei, iar ziua a sosit şi a început cu o dezamăgire: pe uliţe n-a răsunat nici o fanfară, faţadele caselor n-au fost împodobite cu nici un fel de steaguri şi cununi, au trebuit să-şi ia cărţile şi caietele ca-n fiecare zi şi să se ducă la obişnuitele ore de curs, şi nici măcar în sălile de clasă nu s-a văzut nici cea mai mică urmă de pavoazare festivă, totul arăta ca într-o zi obişnuită.

Au început cursurile, profesorul, îmbrăcat în costumul lui de totdeauna, n-a pomenit prin nici o cuvântare şi prin nici o vorbă despre marele oaspete de onoare.

În a doua sau a treia oră de curs, evenimentul s-a produs totuşi; cineva a bătut la uşă, în clasă a intrat pedelul şcolii, l-a salutat pe învăţător şi î anunţat că elevul Josef Knecht trebuie să se prezinte într-un sfert de oră la profesorul de muzică, pieptănat cuviincios, cu mâinile şi unghiile curate. Knecht a pălit de teamă, a părăsit şcoala clătinându-se, a tre­cut în fugă la internat, şi-a lepădat cărţile, s-a spălat şi s-a pieptănat, şi-a luat tremurând cutia de vioară şi caietul de exerciţii, apoi a păşit, sugrumat de emoţie, spre sălile de mu­zică din construcţia anexă. Un coleg, pradă aceleiaşi tul­burări, l-a întâmpinat pe scară, i-a arătat o cameră de exerciţii şi i-a adus la cunoştinţă:

― Trebuie să aştepţi aici, până când vei fi chemat.

N-a durat mult, dar lui i s-a părut o veşnicie până când chinul aşteptării a luat sfârşit. Nu l-a chemat nimeni, însă în încăpere a intrat un bărbat, un bărbat foarte bătrân, după cum i s-a părut la început, un bărbat nu prea înalt, cu părul alb, cu o faţă frumoasă şi luminoasă şi cu ochi pătrunzători de un albastru deschis, de privirea cărora te-ai fi putut teme, numai că nu erau doar pătrunzători, ci şi veseli, de o veselie nu râzătoare sau zâmbitoare, ci calmă şi sclipind potolit. Bărbatul i-a întins mâna şi l-a salutat cu o înclinare a capu­lui, s-a aşezat gânditor pe taburetul din faţa vechiului pian pentru exerciţii şi i-a spus:

― Tu eşti Josef Knecht? Profesorul tău pare mulţumit de tine, cred că îi eşti drag. Hai să facem împreună puţină muzică.

Knecht îşi scosese mai dinainte vioara din cutie, bătrânul lovi clapa notei la, băiatul îşi acordă instrumentul, apoi îl privi întrebător şi cu teamă pe maestrul muzicii.

― Ce ţi-ar plăcea să cânţi? întrebă maestrul. Şcolarul nu reuşi să îngaime o vorbă de răspuns, sufletul îi era plin de veneraţie faţă de bătrân, nu mai văzuse nicio­dată până atunci un om ca el. Şovăind, îşi luă caietul de note şi îl întinse maestrului.

― Nu, spuse acesta, aş dori să cânţi pe dinafară, şi nu o bucată de exerciţiu, ci orice altceva, ceva ce ştii pe de rost, poate vreun cântec care ţi-e drag.

Knecht însă era tulburat şi vrăjit de această faţă şi de aceşti ochi şi n-a răspuns nimic; îi era tare ruşine de zăpăceala lui, dar de vorbit nu putea. Maestrul nu părea zorit. Bătu cu un deget pe clapele pianului primele note ale unei melodii, îl privi întrebător pe băiat, acesta dădu din cap şi cântă numaidecât şi bucuros, împreună cu maestrul; melo­dia era unul dintre cântecele cele vechi, cântate adesea în şcoală.

― Încă o dată! spuse maestrul.

Knecht repetă melodia, iar bătrânul cântă acum vocea a doua. Cântecul răsună astfel pe două voci în mica încăpere pentru exerciţii.

― Încă o dată!

Knecht cântă, şi maestrul îl acompanie cu vocile a doua şi a treia. Frumosul cântec răsună în cameră pe trei voci.

― Încă o dată!

Şi maestrul ţinu acompaniamentul pe trei voci.

― Frumos cântec! zise maestrul încet. Cântă-l acum o dată în tonalitatea veche!

Knecht urmă îndemnul şi cântă, maestrul îi dăduse pri­mul ton, apoi îl acompanie intonând celelalte trei voci. Şi bătrânul spunea tot mereu:

― Încă o dată!

Cântecul suna de fiecare dată mai voios. Knecht cântă melodia principală, tenorul, acompaniat mereu de două până la trei contravoci. Astfel intonară Cântecul de multe ori; nu mai era necesară nici o înţelegere prealabilă, şi cu fiecare re­petare cântecul se îmbogăţea de la sine cu noi ornamente şi triluri. Mica încăpere goală, învăluită în lumina veselă di­nainte de amiază, vibra sărbătoreşte de ecoul notelor.

După un răstimp, bătrânul puse capăt exerciţiului.

― Ne oprim aici? întrebă el.

Knecht răspunse negativ cu o clătinare a capului şi începu cântecul din nou, celălalt interveni bucuros cu cele trei voci ale sale, iar cele patru voci îşi trasară liniile subţiri şi limpezi, dialogară între ele, se sprijiniră una pe alta, se întretăiară, se rotiră una în jurul celeilalte alcătuind arcuri şi figuri voioase, băiatul şi bătrânul nu se mai gândeau la nimic altceva, se dăruiră frumoaselor linii înfrăţite şi figuri pe care acestea le compuneau întâlnindu-se, făceau muzică prinşi în plasa lor, se legănau uşor o dată cu ele, dând ascultare unui dirijor nevăzut.

Până când, melodia ajungând din nou la sfârşit, maes­trul întoarse capul şi întrebă:

― Ţi-a plăcut, Josef?

Knecht îl privi cu ochi luminoşi şi plini de recunoştinţă. Strălucea, dar nu scoase o vorbă.

― Ştii, îl întrebă acum maestrul, ce este o fugă?

Knecht făcu o figură deznădăjduită. Ascultase până atunci fugi, dar la cursuri încă nu ajunseseră până la studierea aces­tei forme muzicale.

― Bine, spuse maestrul, atunci am să-ţi arăt eu. Cel mai repede ai să pricepi dacă vom improviza noi înşine o fugă. Aşadar: în primul rând fuga are o temă, iar tema n-o vom căuta prea mult, o vom lua din cântecul nostru.

Bătrânul cântă la pian o mică succesiune de note, o părti­cică din melodia cântecului, care suna minunat, chiar aşa fragmentată, fără cap şi coadă. Repetă tema, apoi numaidecât continuă, prima intrare apăru îndată, a doua preschimbă cvinta într-o cvartă, a treia intrare o repetă pe cea dintâi cu o octavă mai sus, la fel a patra pe a doua, după care expoziţiunea se încheie cu o clauzulă în tonalitatea dominantei. A doua executare a fragmentului aduse modulaţii încă mai libere în alte tonalităţi, a treia, cu o înclinaţie spre subdominantă, se încheie cu o clauzulă în tonul fundamental. Băiatul şedea cu privirile aţintite asupra iscusitelor degete albe ale celui ce cânta la pian, vedea oglindindu-se uşor pe chipul concentrat al acestuia evoluţia dezvoltării temei muzicale, în timp ce ochii bătrânului se odihneau sub pleoapele pe jumătate închise. Inima băiatului clocotea de veneraţie, de iubire pentru maestru, iar urechile lui percepeau fuga, i se părea că astăzi ascultă pentru prima dată muzică, dincolo de opera muzicală ce lua fiinţă în faţa lui simţea spiritul, armonia dătătoare de fericire dintre lege şi libertate, dintre supunerea slujitorului şi puterea stăpânului; sufletul i se umplea de devotament şi dăruire faţă de acest spirit şi acest maestru, se vedea pe sine şi viaţa lui şi vedea în aceste clipe lumea întreagă condusă, pusă în bună rânduială şi lămurită de duhul muzicii; iar când cântecul ajunse la sfârşit, îl mai văzu un scurt răstimp pe cel venerat, pe vrăjitor şi pe rege, aplecat înainte peste clapele pianului, cu pleoapele pe jumătate închise, cu faţa uşor luminată din interior, şi nu ştia dacă trebuia să jubileze de fericirea acestor clipe sau să plângă fiindcă trecuseră.

Atunci bărbatul cel bătrân se ridică încet de pe taburetul din faţa pianului, îl privi cu ochii albaştri şi voioşi, iscoditor şi în acelaşi timp nespus de prietenos şi spuse:

― Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni decât atunci când fac împreună muzică. Frumos lucru. Nădăjduiesc că vom rămâne prieteni, tu şi cu mine. Poate că ai să înveţi şi tu, Josef, se compui fugi.

Zicând acestea, îi dădu mâna şi se îndreptă spre ieşire; în uşă se mai întoarse o dată şi-l salută de despărţire cu o pri­vire şi cu o mică înclinare prietenească din cap.

După mulţi ani, Knecht îi va povesti elevului său: Când a ieşit din clădire, oraşul şi lumea i s-au părut mult mai schim­bate şi mai pline de farmec decât dacă ar fi fost împodobite cu drapele şi cununi, cu panglici şi focuri de artificii. Trăise evenimentul chemării, care pe bună dreptate poate fi numit o sfântă taină: întruchiparea vizibilă şi ademenitoarea des­chidere a porţilor lumii ideale, pe care tânărul lui suflet n-o cunoscuse până atunci, decât, parte, din auzite, parte din vi­surile lui înflăcărate. Această lume exista nu numai undeva în depărtare, în trecut sau în viitor, nu, era acolo şi era ac­tivă, îşi arunca razele, trimitea crainici, apostoli, soli, bărbaţi ca acest bătrân maestru, care, de altminteri, după cum voia să creadă acum Josef, nici nu era propriu-zis chiar aşa de bătrân. Iar din această lume, printr-unul dintre venerabilii săi soli, îi sosise o bunavestire şi o chemare şi lui, micului elev al unei şcoli de latină! Această însemnătate o căpătase pentru el împrejurarea trăită, şi au trebuit să se scurgă câteva săptămâni, până când să ştie cu adevărat şi să se convingă că evenimentului magic din acel ceas binecuvântat îi cores­punde şi un eveniment concret din lumea reală, că acea che­mare nu fusese numai o fericire şi o bunavestire tăinuite în propriu-i suflet şi în propria-i conştiinţă, ci şi un dar şi o bunavestire venite din partea puterilor lumeşti. Căci vreme îndelungată n-a putut rămâne ascuns faptul că vizita maestrului muzicii nu fusese olimpia întâmplare şi nici o inspecţie şcolară propriu-zisă. încă de mai mult timp, pe baza rapoartelor trimise de profesorii săi, numele lui Knecht se afla pe listele şcolarilor ce păreau vrednici să-şi facă educaţia în şcolile de elită sau care erau propuşi în acest scop autorităţilor superioare, întrucât acest băiat cu numele de Knecht fusese nu numai elogiat ca latinist şi ca un caracter plăcut, ci şi recomandat şi lăudat în mod special de profeso­rul său de muzică, maestrul muzicii se oferise ca, folosind prilejul unei călătorii oficiale, să dedice câteva ore unei vizite în orăşelul Berolfingen, unde să-l examineze pe respectivul şcolar.

Pe maestru nu-l preocupaseră prea mult latina, nici dexteritatea băiatului în mânuirea viorii (în privinţa asta se bizuia pe certificatele profesorilor, pentru studierea cărora şi-a dedicat totuşi o oră), cât mai ales dacă băiatul are în întreaga lui fiinţă stofă de muzician în sensul înalt al cuvântului, dacă e înclinat către slujirea entuziastă, subordo­nată, cucernică a cultului, în genere, profesorii de la şcolile pu­blice superioare erau, din bune motive, de-a dreptul generoşi în recomandarea de elevi pentru „elită", în orice caz se iveau câteodată cazuri de favoritism din intenţii mai mult sau mai puţin necinstite, şi nu rareori câte un profesor recomanda stăruitor, din lipsă de perspectivă, vreun elev preferat care, în afară de sârguinţă, ambiţie şi atitudine şireată faţă de profesor, avea puţine alte calităţi. Maestrul mu­zicii era pornit cu deosebire împotriva unor asemenea recomandări, el vedea dintr-o privire dacă cel examinat este conştient că în acea clipă e vorba de viitorul şi cariera sa şi vai de şcolarul care-l întâmpina cu prea multă amabilitate, cu o înţelegere prea sigură a importanţei momentului şi cu vi­clenie sau chiar încerca să-l aduleze; un asemenea elev era în unele cazuri respins mai înainte ca vreo examinare să fi început.

Şcolarul Knecht îi plăcuse însă maestrului muzicii, îi plăcuse foarte mult, încă în timpul călătoriei de întoarcere se gândise cu satisfacţie la el; nu-şi făcuse despre dânsul nici un fel de notiţe şi însemnări în caiet, ci purta cu sine aminti­rea băiatului proaspăt şi modest şi, îndată după înapoiere, îi scrise cu propria-i mână numele pe lista elevilor examinaţi personal de un membru al autorităţilor supreme şi găsit vrednic de a fi acceptat.

Josef auzise în scoală vorbindu-se ocazional, şi pe tonuri cu totul diferite, despre această listă, numită printre elevii cursului de latină „cartea de aur", dar pomenită câteodată şi cu titlul batjocoritor de „catalog al parveniţilor". Când vreun profesor se referea la această listă, fie şi mimai pentru a ad­monesta un elev, spunându-i că unui ins ca el nu-i poate trece, fireşte, niciodată prin minte că va ajunge atât de departe, până la paginile ei, atunci vocea sa căpăta un ton so­lemn, respectuos şi chiar inflexiunea caracteristică omului ce-şi dă importanţă.
63
Când însă despre catalogul parveniţilor vorbeau şcolarii, d făceau de cele mai multe ori cu dispreţ şi cu o indiferenţă cam exagerată. Odată, Josef îl auzise pe un elev spunând:

― Ei, na, eu scuip pe tâmpenia asta de catalog al parve­niţilor! Merită să te bizui numai pe ăla care nu ajunge să fie înscris în el. Profesorii trimit acolo numai târâturile şi lingăii.

După minunatul eveniment pe care-l trăise, pentru Knecht a urmat o perioadă memorabilă. Mai întâi n-a ştiut nicidecum că făcea parte dintre electi24, că aparţinea şi el ace­lei flos juventutis25, cum erau numiţi în cadrul Ordinului ele­vii de elită; la început nu s-a gândit deloc la urmările practice şi la consecinţele palpabile pe care evenimentul avea să le aibă asupra sorţii sale şi a vieţii lui de toate zilele şi, în vreme ce pentru profesorii săi era un şcolar de pe acum selecţionat şi gata de plecare, el însuşi îşi trăia chemarea aproape numai ca pe un fenomen pur interior. Chiar şi aşa, faptul constituia o cotitură bruscă în viaţa lui. Deşi ora pe­trecută cu marele vrăjitor împlinea sau apropia de inima lui ceva presimţit mai de mult, totuşi tocmai acea oră separa clar ziua de azi de cea de mâine, trecutul de prezent şi viitor, întocmai cum cineva deşteptat dintr-un vis nu se poate îndoi că e treaz, chiar când s-a sculat în aceleaşi împrejurimi pe care le-a văzut şi în somn. Există multe feluri şi forme ale chemării, miezul şi sensul trăirii rămân însă mereu aceleaşi: sufletul e trezit la viaţă, metamorfozat sau sporit de faptul că, în loc de vise şi presentimente interioare, răsună deodată şi pătrunde în el din afară un apel, un fragment al realităţii, în cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese fiinţa maestrului: maestrul muzicii, ştiut numai ca o figură îndepărtată, venerabilă, de semizeu, un arhanghel din cele mai înalte sfere celeste, apăruse în faţa lui în carne şi oase, avusese ochi albaştri atotştiutori, se aşezase pe un taburet la pianul de exerciţii, făcuse muzică împreună cu Josef, o mu­zică minunată, îl arătase aproape fără cuvinte ce este propriu-zis muzica, îl binecuvântase şi apoi pierise iar.



Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə