Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə7/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   37

ANI DE STUDIU

Acum, Josef Knecht avea vreo douăzeci şi patru de ani. O dată cu sfârşitul perioadei petrecute la Waldzell, se încheiase şi şcolaritatea lui şi începură anii de studiu liber; cu excepţia anilor fără griji trăiţi de băiat la Eschholz, aceştia sunt fără îndoială cei mai senini şi mai fericiţi din viaţa lui. întotdeauna există un farmec proaspăt şi o fru­museţe mişcătoare în bucuria neîngrădită de a descoperi şi cuceri lucruri noi, care-l încearcă pe un tânăr ieşit pentru pri­ma dată de sub rigoarea disciplinei şcolare şi pornit spre ori­zontul nesfârşit al vieţii spirituale, un tânăr netrădat de nici o iluzie, neîmpovărat încă de nici o îndoială atât de ceea ce priveşte capacitatea lui de a se dărui fără rezerve, cât şi în ceea ce priveşte întinderea fără sfârşit a vieţii spirituale. Pen­tru talentele de felul lui Josef Knecht, care nu sunt constrânse de o aptitudine dominantă să se concentreze de timpuriu asupra unei specialităţi, ci năzuie, conform alcătuirii lor, spre totalitate, sinteză şi universalitate, primăvara aceasta a stu­diului liber este nu rareori o perioadă de fericire intensă, chiar de entuziasm; fără educaţia primită anterior în şcolile de elită, fără igiena sufletească exerciţiilor de meditaţie şi fără controlul exercitat cu delicateţe de către autoritatea educativă, această libertate ar fi pentru asemenea talente un pericol grav şi pentru multe dintre ele ar deveni fatală, aşa cum s-a şi întâmplat cu nenumăraţi oameni de mare talent în epocile anterioare orânduielii noastre, în secolele precastaliene. Uneori, în acele vremuri, pe la universităţi mişunau pur şi simplu naturi faustiene, care se avântau cu toate pânzele sus pe întinsa mare a ştiinţelor şi a libertăţii acade­mice, trebuind să sufere toate naufragiile unui diletantism fără frâu; Faust însuşi este prototipul diletantismului genial Şi al tragismului acestuia.

În Castalia, libertatea spirituală a celor ce studiază este acum nesfârşit mai mare decât la uni­versităţile din epocile mai vechi, deoarece posibilităţile de studiu aflate la dispoziţie sunt mult mai vaste, apoi, în afară de aceasta, în Castalia lipsesc cu desăvârşire presiunile şi li­mitările exercitate de reţineri materiale, ambiţii, teamă, sărăcia părinţilor, grija pentru asigurarea existenţei şi a unei cariere şi aşa mai departe, în academiile, seminariile, biblio­tecile, arhivele, laboratoarele Provinciei, fiecare studios se bucură de cea mai desăvârşită egalitate, în ceea ce priveşte originea şi perspectivele sale; ierarhia se constituie numai pe baza aptitudinilor şi calităţilor intelectuale şi de caracter ale elevilor. Sub aspect material şi spiritual, în Castalia lip­sesc, dimpotrivă, cele mai multe dintre libertăţile, tentaţiile şi pericolele cărora le cad victimă la universităţile profane numeroşi tineri dotaţi; există şi aici destule pericole, ispite demonice şi ademeniri ― în ce loc s-ar putea mântui fiinţa umană de ele? ―, dar studentul castalian este scutit de anu­mite rătăciri, decepţii şi prăbuşiri. Nu i se poate întâmpla să cadă pradă beţiei, nu-şi poate pierde anii tinereţii, ca anu­mite generaţii de studenţi din epocile mai vechi, cu fanfaro­nade şi cu practici de asociaţie secretă, nu face într-o bună zi descoperirea că certificatul său de absolvire a Universităţii a fost o greşeală şi că abia în cursul anilor ulteriori de studiu se loveşte de lacune ce nu mai pot fi umplute; de toate aceste neajunsuri îl apără orânduiala castaliană. Nu e mare nici pericolul de a se risipi datorită femeilor sau exceselor sportive, în privinţa femeilor, studentul castalian nu cu­noaşte nici căsătoria cu seducţiile şi pericolele ei, nici falsa pudicitate din anumite epoci trecute, care, fie că-l con-strângeau pe student la o asceză sexuală, fie că-i lăsau la dis­creţia unor femei mai mult sau mai puţin profesioniste cu plată şi prostituate, întrucât castalianul nu se căsătoreşte, pentru el nu există nici vreo morală a dragostei orientată în direcţia căsătoriei. Ne-având bani şi avere personală, castalia­nul este străin şi de comercializarea iubirii, în Provincie s-a statornicit obiceiul ca fetele cetăţenilor să nu se mărite prea devreme, iar înainte de căsătorie studentul şi învăţatul li se par acestora foarte atrăgători ca iubiţi; castalianul nu se in­teresează de familie şi avere, este obişnuit să preţuiască cel puţin în mod egal calităţile intelectuale şi pe cele vitale, are de cele mai multe ori fantezie şi umor şi, fiind lipsit de bani, e obligat să plătească mai mult decât alţii cu însuşirile lui personale.

Iubita unui student din Castalia nu-şi pune între­barea: mă va lua de soţie? Nu, el nu se va căsători cu dânsa. E adevărat, s-a întâmplat şi asta câteodată; când şi când, s-a ivit cazul rar ca un student de elită să se întoarcă pe calea căsătoriei în lumea profană, renunţând la Castalia şi la apar­tenenţa la Ordin. Dar aceste câteva cazuri de apostazie din istoria şcolilor şi a Ordinului aproape că nu joacă alt rol decât pe acela al unei curiozităţi.

După absolvirea şcolilor pregătitoare, libertatea foştilor elevi de a-şi alege un domeniu ştiinţific şi de cercetare atinge într-adevăr un grad înalt, în măsura în care aptitudinile şi in­teresele nu sunt de la început mai limitate, această libertate este îngrădită numai de obligaţia fiecărui student de a pre­zenta semestrial câte un plan de studii, a cărui realizare e su­pravegheată cu indulgenţă de către autorităţi. Pentru cei dotaţi cu aptitudini multilaterale şi interesaţi de domenii di­verse ― iar Knecht făcea parte dintre aceştia ― cei câţiva ani de studiu de la început au, datorită acestei largi libertăţi, ceva minunat de ispititor şi încântător. Tocmai acestor tineri cu preocupări multilaterale, evident cu condiţia să nu se lase pe tânjeală, autoritatea le îngăduie o independenţă aproape paradiziacă; elevul poate să se orienteze după dorinţă în toate ştiinţele, să amestece cele mai diverse domenii de stu­diu, să se pasioneze în acelaşi timp după sase sau opt ştiinţe sau să se limiteze încă de la început la un număr restrâns; în afară de respectarea regulilor de viaţă morale, obligatorii pentru Provincie şi Ordin, nu i se cere altceva decât o dovadă anuală cuprinzând indicarea prelegerilor audiate, a lecturilor şi a activităţii în institute. Un control mai amănunţit şi examinarea rezultatelor obţinute se fac numai în cazul când studentul urmează cursuri şi seminarii de specialitate, printre care se numără şi acelea destinate jocului cu mărgele de sticlă, ca şi conservatoarele de muzică; în cazul acesta, evident, fiecare student trebuie să se supună examenelor oficiale şi să facă lucrările cerute de conducătorul seminarului, ceea ce e altminteri de la sine înţeles. Dar nimeni nu-l constrânge să urmeze aceste cursuri, el îşi poate petrece după pofta inimii semestre şi ani întregi doar în biblioteci şi te prelegeri. Aceşti studenţi, care rămân multă vreme prizonieri ai unui singur domeniul ştiinţific, îşi amână astfel primirea în Ordin, dar se bucură de cea mai mare îngăduinţă, ba chiar sunt încurajaţi în incursiunile lor prin toate ştiinţele şi domeniile de studiu posibile.

În afară de respectarea normelor morale, nu li se pretinde altceva decât redactarea anuală a unei biografii. Acestui obicei vechi şi adesea luat în râs îi datorăm faptul că suntem în posesia a trei biografii ale lui Knecht scrise în anii săi de studiu, în căzui acestor materiale este vorba de ceva normal şi oficial, şi nu de un fel de activitate literară voluntară şi neoficială, ba chiar tainică şi mai mult sau mai puţin interzisă, ca în cazul poeziilor scrise ia Waldzell. încă din primele timpuri ale Provinciei pedagogice, se luase obiceiul ca studioşii mai tineri, adică cei ce nu fuseseră încă primiţi în Ordin, să fie obligaţi din când în când să redacteze un fel de articol sau exerciţiu stilistic, o aşa-numită biografie care consta de fapt într-o autobiografie fictivă, plasată într-o epocă veche aleasă după dorinţă. Elevul trebuia să se transpună în mediul, cultura şi climatul spiritual al unei epoci oarecare din trecut şi să-şi imagineze acolo o existenţă corespunzătoare felului său de a fi; după timpuri şi modă, erau preferate Roma imperială, Franţa secolului al şaptesprezecelea sau Italia secolului al cincisprezecelea, Atena lui Penele sau Austria din vremea lui Mozart, iar printre filologi se crease tradiţia ca romanele vieţii lor să fie redactate în limba şi stilul ţării şi al epocii în care se desfăşurau; erau compuse uneori biografii de o foarte mare virtuozitate în stilul curiei papale din Roma de pe la 1200, în latineasca monahală, în italiana celor O sută de nuvele43, în franceza lui Montaigne, în germana barocă a lui Schwan von Boberfeld. în această formă liberă şi cu aspect de joc dăinuiau reminiscenţe din vechea credinţă asiatică în reîncarnare şi metempsihoză; toţi profesorii şi studenţii aveau libertatea să-şi imagineze că existenţa lor actuală a putut fi precedată de altele, în alte corpuri, în alte timpuri, în alte condiţii. Evident, aceasta nu reprezenta în sensul strict al cuvântului o credinţă, cu atât mai puţin o teorie; era un exerciţiu, un joc al imaginaţiei, constând în reprezentarea propriului eu aşezat în situaţii şi în medii schimbate.

Aşa cum se proceda în multe seminare de critică stilistică şi destul de des în jocul cu mărgele de sticlă, studenţii, scriind biografiile, se exersau în explorarea atentă a culturilor, epocilor şi ţărilor de odinioară, se deprindeau să considere propria lor persoană ca o mască, aşadar ca un veşmânt trecător al unei entelehii44. Obiceiul de a scrie asemenea biografii avea farmecul său şi unele avantaje, altminteri nu s-ar fi menţinut atâta vreme, în rest, numărul studenţilor care credeau nu numai în ideea reincarnării, ci şi în adevărul biografiilor scornite de ei înşişi nu era mic. Căci, fireşte, cele mai multe dintre aceste existenţe anterioare imaginate nu erau doar exerciţii de stil şi studii istorice, ci şi autoportrete ideale în dimensiuni mărite: autorii celor mai multe biografii se descriau în costumul şi cu caracterul cu care ar fi dorit să apară şi care le întruchipau dorinţele şi idealul. Altminteri, biografiile nu erau o idee rea din punct de vedere pedagogic, întrucât ofereau un canal legitim pentru impulsurile literare fireşti tinereţii. Dacă, de multe generaţii, adevărata şi serioasa creaţie literară era interzisă, fiind înlocuită în parte prin ştiinţe, în parte prin jocul cu mărgele de sticlă, pornirile artistice şi creatoare specifice tinereţii nu fuseseră lichidate; aceste porniri îşi aflau un câmp îngăduit de afirmare în biografii, lucrări dezvoltate adesea până la dimensiunile unor mici romane. Se întâmpla ca, prin mijlocirea lor, unii autori să facă primii paşi în domeniul cunoaşterii de sine. Mai des se ivea cazul ca unii studenţi să-şi folosească biografiile ca un mijloc de manifestare a atitudinii critice şi revoluţionare faţă de lumea actuală şi faţă de Castalia, fapt pe care profesorii îl tratau de cele mai multe ori cu o înţelegere plină de bunăvoinţă. Dincolo de toate acestea, în perioada în care studenţii se bucurau de cea mai mare libertate şi nu erau supuşi unui control riguros, biografiile ofereau profesorilor posibilitatea de a trage concluzii şi de a se lămuri adesea surprinzător asupra vieţii şi stării spirituale şi morale ale autorilor.

De la Josef Knecht ne-au rămas trei asemenea biografii; le vom reproduce cuvânt cu cuvânt şi le considerăm a fi poate cea mai preţioasă parte a cărţii noastre. Dacă el n-a scris decât aceste trei biografii, dacă nu cumva s-au mai pierdut din ele, acestea sunt lucruri asupra cărora se pot face doar ipoteze.

Cu certitudine ştim numai că, după predarea celei de-a treia, adică a biografiei „indiene", Knecht a fost stărui­tor sfătuit de către cancelaria autorităţii educative ca în următoarea biografie să se transpună într-o epocă istorică mai apropiată şi mai bogată în documente, precum şi să dea mai multă atenţie detaliului istoric. Din relatări orale şi din scrisori ştim că, după ce i s-a făcut această recomandare, el s-a şi documentat într-adevăr pentru o biografie plasată în secolul al optsprezecelea. Voia să apară în ea sub chipul unui teolog din Suabia, care mai târziu avea să schimbe sluji­rea bisericii cu muzica, devenind elev al lui Johann Albrecht Bengel45, prieten al lui Oetinger46 şi o vreme oaspete al ordi­nului fondat de Zinzendorf 47. Ştim că pe vremea aceea a citit şi conspectat o mare cantitate de literatură veche, în parte greu accesibilă, despre orânduielile bisericeşti, despre pietism48 şi Zinzendorf, despre liturghia şi muzica bisericească a acelei epoci. Mai ştim că de figura prelatului magic Oetinger era pur şi simplu înamorat, că aceleia a magistrului Bengel îi purta o adevărată dragoste şi o profundă stimă ― a coman­dat o copie fotografică a portretului acestuia şi a ţinut-o o vreme pe masa sa de lucru ― şi că s-a străduit cu toată since­ritatea să-l aprecieze pe Zinzendorf, care-l interesa şi-i repugna în egală măsură. Până la urmă a renunţat la redactarea lucrării, mulţumindu-se cu ceea ce învăţase în timpul docu­mentării şi declarând că nu se simte în stare să facă din toate acestea o biografie, deoarece întreprinsese mult prea multe studii de amănunt şi adunase prea multe detalii. Renunţarea ne îndreptăţeşte pe deplin ca în cele trei biografii să vedem mai curând creaţiile şi confesiunile unui om cu talent literar şi ale unui caracter nobil, decât lucrările unui savant, conclu­zie prin care credem că nu-i facem vreo nedreptate.

Pentru Knecht, la libertatea acordată studentului ce şi-a ales singur studiile s-a adăugat încă o altă libertate şi re­laxare. El nu fusese un pupil oarecare, ca toţi ceilalţi: nu nu­mai că se aflase sub străşnicia ordinei şcolare, obligat să-şi împartă exact ziua de lucru, supravegheat şi controlat atent de către profesori, supus tuturor eforturilor cerute unui elev de elită, dar, pe lângă toate acestea şi cu mult mai mult, dato­rită relaţiilor sale cu Plinio, obţinuse un rol şi o răspundere care-l stimulaseră spiritualiceşte şi sufleteşte până la limitele posibilului, dar îl şi împovăraseră. Era un rol activ şi repre­zentativ în egală măsură, o răspundere care, la drept vorbind, depăşise propriu-zis anii şi forţele lui şi căreia Knecht, aflat destul de des în primejdie, i-a făcut faţă numai datorită surplusului său de voinţă şi talent şi pe care n-ar fi putut-o duce până la capăt fără asistenţa viguroasă, de departe, a maestrului muzicii. La sfârşitul neobişnuiţilor săi ani de şcoală de la Waldzell, pe absolventul de vreo douăzeci şi patru de ani îl aflăm într-adevăr mai copt decât tinerii de vârsta sa şi ceva cam prea istovit, dar, în mod surprinzător, cu sufletul lipsit de vădite leziuni păgubitoare. Nu avem mărturii nemijlocite din care să ştim la ce încercări i-au supus întreaga fiinţă rolul şi povara cei se încredinţaseră, ducându-l aproape până la epuizare, dar le putem deduce din modul în care absolventul şcolii a făcut uz în primii ani de libertatea câştigată şi desigur adesea dorită din adâncul inimii. Knecht, care în ultimii săi ani de şcoală se aflase atât de la vedere şi făcuse într-o anumită măsură parte dintre oficialităţi, s-a retras dintr-o dată şi pe deplin în singurătate; umblând pe urmele vieţii lui de atunci, avem această impresie: cel mai mult i-ar fi plăcut să se facă nevăzut, nici un mediu şi nici o societate nu puteau fi destul de inofensive pentru el, nici o formă de existenţă, destul de potrivită pentru setea lui de izolare. Aceasta reiese şi din faptul că la câteva lungi şi furtunoase scrisori ale lui Designori a răspuns mai întâi pe scurt şi fără plăcere, apoi n-a mai răspuns deloc. Vestitul elev Knecht a dispărut şi nu mai putea fi scos la iveală; numai la Waldzell faima lui continua să înflorească, devenind cu vremea aproape o legendă.

Din motivele arătate, la începutul anilor săi de studiu li­ber a evitat Waldzellul şi a renunţat temporar la cursurile superioare şi la cele mâi înalte ce se predau pentru per­fecţionarea în jocul cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, chiar dacă un observator superficial s-ar fi putut grăbi atunci să conchidă că Josef Knecht neglijează într-un mod sur­prinzător jocul cu mărgele de sticlă, noi ştim că, dimpotrivă, întreg mersul studiilor sale libere, în aparenţă capricios şi incoerent, în orice caz destul de neobişnuit, era influenţat de jocul cu mărgele de sticlă şi-l îndruma înapoi spre acesta şi spre slujirea lui. Stăruim ceva mai amănunţit asupra acestui lucru, deoarece el ni se pare caracteristic; Josef Knecht a profitat de libertatea studiilor sale în modul cel mai uimitor şi bizar, într-un mod deconcertant, de o tinerească genialitate, în timpul anilor petrecuţi la Waldzell, urmase, ca toţi ceilalţi, prelegerile introductive despre jocul cu mărgele de sticlă şi cursul recapitulativ; apoi, câştigându-şi în ultimii ani de scoală şi în cercul amicilor săi renumele unui bun jucător, fusese captivat în aşa măsură de farmecul jocului jocurilor încât, după absolvirea încă a unui curs, fusese primit printre jucătorii de treapta a doua, ceea ce pentru un elev al şcolilor de elită egala cu o distincţie destul de rară.

Câţiva ani mai târziu, el avea să povestească unui coleg de la cursul recapitulativ oficial, prietenul şi viitorul său asis­tent Fritz Tegularius49, o întâmplare care nu numai că l-a de­cis să se dedice jocului cu mărgele de sticlă, dar a şi avut cea mai mare influenţă asupra mersului studiilor sale. Scrisoarea ni s-a păstrat, pasajul respectiv sună astfel: „îngăduie-mi să-ţi amintesc de o anumită zi şi de un anumit joc de pe vremea când noi doi, repartizaţi în aceeaşi grupă, dădeam urmare cu atâta zel primelor noastre înclinaţii spre jocul cu mărgele de sticlă. Conducătorul nostru de grupă ne dăduse felurite îndemnuri şi ne propusese spre alegere diverse teme, ne aflam tocmai în dificila perioadă de trecere de la astronomie, matematică şi fizică la filologie şi istorie, iar conducătorul era un virtuos în arta de a ne întinde curse, nouă, începători­lor plini de râvnă, şi de a ne ispiti să ne angajăm pe gheţuşul lunecos al abstracţiunilor şi al anologiilor hazardate, ne trecea pe la nas cu captivante jocuri de etimologie şi de filolo­gie comparată şi se bucura foarte când vreunul dintre noi se lăsa prins în capcană.

Număram până oboseam silabe lungi eline, pentru ca deodată terenul să ne fugă de sub picioare, atunci când eram puşi în faţa posibilităţii, ba chiar a nece­sităţii unei scandări accentuate, în locul celei metrice şi multe altele asemenea. Omul făcea toate acestea cu o strălu­cire şi o corectitudine formală, chiar dacă într-un spirit ce nu-mi plăcea, ne indica drumuri greşite şi ne momea cu spe­culaţii eronate; e drept, cu buna intenţie de a ne face să cu­noaştem pericolele posibile, dar niţeluş şi ca să râdă de prostia noastră tinerească şi ca să toarne cât mai mult scepti­cism cu putinţă în însufleţirea celor mai zeloşi. Cu toate a-cestea, tocmai sub conducerea lui şi în timpul unuia dintre experimentele sale complicate şi cu ascunzişuri nebănuite, încercând să rezolv, cu ezitări ş] teamă, o problemă de joc numai pe jumătate corectă, am sesizat brusc, ca printr-o neaşteptată revelaţie, semnificaţia şi măreţia jocului nostru, simţindu-mă zguduit până în străfundurile sufletului. Dise­cam o problemă de istorie a limbii şi priveam într-o oarecare măsură din apropiere culmea şi strălucirea unei limbi, par­curgeam în câteva minute o evoluţie pentru care ea avusese nevoie de câteva secole, iar pe mine spectacolul caducităţii mă captiva cu putere: parcă sub ochii noştri, un organism atât de complicat, bătrân, respectabil, edificat pe încetul prin contribuţia multor generaţii, ajungea la înflorire, iar înflori­rea conţinea de pe acum germenele decăderii; întreaga construcţie cu întocmirea ei logică începea să se încline, să degenereze, să se îndrepte spre prăbuşire ― şi totodată, cu o tresărire şi cu un fel de spaimă amestecată cu bucurie, desco­peream că decăderea şi moartea acelei limbi nu se sfârşiseră în neant, că tinereţea, înflorirea, prăbuşirea ei rămăseseră în amintirea noastră, prezente în faptul că ştim despre ea şi-i cunoaştem istoria, că limba aceea continua să trăiască în semnele şi formulele ştiinţei, ca şi în formulările tainice ale jocului cu mărgele de sticlă, putând fi oricând reconstruită. Am înţeles atunci dintr-o dată că în limbă, sau cel puţin în spiritul jocului cu mărgele de sticlă, totul era un fapt plin de semnificaţie, că fiecare simbol şi fiecare combinaţie de sim­boluri nu duc numai într-o direcţie sau alta, la exemple, ex­perimente şi dovezi singulare, ci spre centru, spre taina şi miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoaşterea esenţială, în străfulgerarea acelei clipe am înţeles că fiecare trecere de la tonul major la cel minor într-o sonată, fiecare schimbare a unui mit sau a unui cult, fiecare formulare artistică clasică nu sunt altceva, la o cercetare cu adevărat meditativă, decât un drum nemijlocit spre focarul tainic al lumii noastre, acolo unde, în alternanţa dintre inspiraţie şi expiraţie, dintre cele celeste şi cele telurice, dintre Yin şi Yang, cel sfânt îşi află în veci împlinirea.

E adevărat, până atunci mai luasem parte ca auditor la câteva jocuri bine alcătuite şi bine duse la capăt, prilejuri cu care trăisem clipe de minunată înălţare şi de fericite intuiţii, totuşi fusesem mereu înclinat să mă îndoiesc de valoarea propriu-zisă a jocului şi de calităţile sale superioare, în definitiv, orice rezolvare a unei probleme de matematici putea să-ţi ofere satisfacţii spirituale, orice audiere şi, încă mai mult, interpretare a unei bucăţi de muzică bună putea să-ţi înalţe sufletul şi să-i dea dimensiunile măreţiei, orice meditaţie pioasă putea să-ţi calmeze inima şi s-o pună la unison cu universul înconjurător, dar tocmai de aceea, îmi şopteau îndoielile, jocul cu mărgele de sticlă nu e probabil decât o artă formală, o îndemânare ingenioasă, o combinaţie de duh, aşa că mai bine să nu joci acest joc, ci să te ocupi cu matematica pură şi cu muzica bună. Acum însă auzisem eu însumi pentru întâia oară vocea interioară a jocului, îi pricepusem sensul, mă cucerise şi-mi pătrunsese în suflet, iar din ceasul acela sunt convins că jocul nostru regesc este cu adevărat o lingua sacra, un grai sfânt şi dumnezeiesc, îţi vei aminti, desigur, deoarece tu însuţi ai observat-o încă de atunci, că în mine s-a produs o schimbare şi a răsunat glasul unei chemări. Pot asemui această revelaţie numai cu acea chemare de neuitat ce mi-a transformat şi mi-a înălţat inima şi viaţa atunci când, ca băiat micuţ, am fost examinat de magister musicae şi chemat în Castalia. Tu ţi-ai dat seama de faptul acesta, am simţit-o lămurit atunci, chiar dacă n-ai spus nici un cuvânt; nu vom mai vorbi nici astăzi mai multe despre acea întâmplare. Vreau însă să-ţi adresez o rugăminte şi, pentru a ţi-o face explicită, trebuie să-ţi spun ceva ce nu ştie şi nu trebuie să ştie nimeni, anume că studiul meu liberde astăzi nu porneşte din cine ştie ce capriciu, ci urmează cu mult mai mult un plan foarte precis, îţi aminteşti, cel puţin în linii mari, jocul cu mărgele de sticlă pe care l-am exersat atunci, cu ajutorul conducătorului nostru de grupă, ca elevi ai celui de-al treilea curs, şi în timpul desfăşurării căruia a răsunat în sufletul meu vocea aceea şi am trăit chemarea de lusor.

Ei bine, exerciţiul acela, care începea cu analiza ritmică a temei pentru o fugă şi în centrul căruia se afla o frază pusă pe seama lui Cun ţzî50, jocul acela în întregul său, de la început până la sfârşit, face astăzi obiectul studiului meu, adică îl prelucrez în toate datele lui, îl retălmăcesc din lim­bajul jocului în limbajele de origine, în matematică, în ornamentică, în chineză, elină şi aşa mai departe. Vreau, cel puţin o dată în viaţă, să studiez şi să reconstruiesc ştiinţific întregul conţinut al unui joc cu mărgele de sticlă; prima parte am şi terminat-o şi am avut nevoie pentru ea de doi ani. îmi vor mai trebui, fireşte, încă vreo câţiva ani. Fiindcă dispunem însă de faimoasa noastră libertate de studiu din Castalia, vreau să profit de ea în modul acesta. Obiecţiile îmi sunt cunoscute. Cei mai mulţi dintre profesorii noştri ar zice: am descoperit şi am perfecţionat jocul cu mărgele de sticlă în decursul câtorva secole, făcând din el un limbaj şi o me­todă universală, ca să poată exprima toate valorile şi noţiu­nile spirituale şi artistice şi să le aducă la acelaşi numitor. Iar tu vii acum şi vrei să reexaminezi totul de la capăt, ca să vezi dacă lucrurile stau chiar aşa! Ai să-ţi prăpădeşti cu asta viaţa întreagă şi ai să te căieşti. Fie, îmi voi dedica toată viaţa acestui studiu şi nădăjduiesc că nu mă voi căi. Iar acum, iată rugăciunea mea: fiindcă lucrezi în prezent la arhiva jocului şi fiindcă din motive speciale vreau să evit încă pentru multă vreme Waldzellul, te voi solicita din când în când să-mi răspunzi la unele întrebări, adică să-mi comunici într-o formă neprescurtată cheile şi simbolurile oficiale, păstrate în arhivă, pentru diverse tematici. Mă bizui pe tine şi, la rându-ţi, fii sigur că-ţi stau la dispoziţie ori de câte ori voi fi în măsură să-ţi fac vreun contraserviciu."



Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə