Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,37 Mb.
səhifə8/37
tarix03.01.2019
ölçüsü2,37 Mb.
#88965
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   37

Poate că tot aici e locul să transcriem şi celălalt pasaj dintr-o scrisoare a lui Knecht, referitor la jocul cu mărgele de sticlă, deşi scrisoarea respectivă, adresată maestrului mu­zicii, a fost redactată cel puţin cu un an sau doi mai târziu. ,.Mă gândesc, îi scrie Knecht protectorului său, că cineva poate fi un jucător cu mărgele de sticlă foarte bun, ba şi un virtuos, probabil chiar şi un vrednic magister ludi fără să intuiască taina propriu-zisă a jocului şi sensul suprem al acestuia.

Mă gândesc că tocmai unul care le-ar intui şi le-ar şti, devenind specialist în jocul cu mărgele de sticlă sau conducătorul lui, ar putea fi mai periculos pentru dăinuirea jocului decât oricare altul. Căci latura intimă, esoterica jocului, ţinteşte, ca orice esoterica, spre unitate şi totalitate, spre profunzime, acolo unde domneşte, într-o deplină inde­pendenţă, numai veşnica respiraţie, constituită dintr-o eternă inspiraţie şi expiraţie. Cel ce-ar trăi în sufletul său evenimentul descoperirii fără rest a sensului jocului n-ar mai fi propriu-zis un jucător, n-ar mai stărui în diversitate şi n-ar mai fi capabil să guste bucuria de a inova, construi şi combina, deoarece ar cunoaşte cu totul alte desfătări şi bucurii, întrucât cred că mă aflu aproape de dezvăluirea sensului jocului cu mărgele de sticlă, ar fi mai bine pentru mine şi pentru alţii să nu-mi fac o profesie din joc, ci să mă dedic mai curând muzicii."

Maestrul muzicii, de obicei foarte zgârcit în privinţa co­respondenţei, a fost vădit îngrijorat de această mărturisire şi i-a răspuns printr-un prietenos avertisment: „Este bine că tu însuţi nu pretinzi de la un maestru în jocul cu mărgele de sticlă să fie un esoteric în sensul precizat de tine, căci, sper, n-ai spus-o cu intenţii ironice. Un maestru sau un profesor de joc, care s-ar interesa în primul rând de faptul dacă s-a apropiat îndestul de «sensul cel mai intim», ar fi un foarte rău profesor. Ca să vorbesc deschis, eu, de exemplu, n-am rostit în viaţa mea în faţa elevilor o vorbă măcar despre «sensul» muzicii; dacă există vreunul, nu are nevoie de mine, ca să-l scot la iveală. Dimpotrivă, am pus întotdeauna mare preţ pe faptul ca elevii mei să-şi numere frumuşel foarte corect optimile şi şaisprezecimile. Fie că vei deveni profesor, savant sau muzician, eşti liber să porţi cel mai mare respect «sensului», dar nu-l considera drept ceva pe care alţii să-l poată învăţa de la tine. Odinioară, din dorinţa aceasta de a dezvălui altora «sensul», filozofii istoriei au dus de râpă jumătate din istoria universală, au deschis drum epocii foiletonistice şi s-au făcut vinovaţi de o mare parte din sângele vărsat. Chiar dacă, de pildă, ar trebui să călăuzesc paşii unor elevi spre Homer şi tragicii greci, n-aş încerca sa le sugerez că poezia e o formă de întruchipare a celor dum­nezeieşti, ci m-as strădui să le fac accesibilă poezia prin cu­noaşterea exactă a mijloacelor ei de expresie lingvistică şi ritmică, îndatorirea profesorului şi a învăţatului constă în cercetarea mijloacelor şi în grija de a transmite cunoaşterea acestora, conservarea purităţii metodelor, nu trezirea şi accelerarea trăirilor care nu mâi pot fi exprimate prin cuvinte şi care sunt rezervate celor aleşi ― aceştia fiind adesea cei loviţi şi sacrificaţi."

În rest, corespondenţa din acei ani a lui Knecht, care, de altfel, nu pare să fi fost prea mare sau se va fi şi pierdut în parte, nu mai pomeneşte nicăieri despre jocul cu mărgele de sticlă şi despre concepţia sa „esoterică"; cea mai susţinută şi mai bine conservată corespondenţă, aceea cu Ferromonte, tratează oricum aproape exclusiv despre probleme de muzică şi de analiză stilistică a muzicii.

În zigzagul caracteristic descris de evoluţia studiului întreprins de Knecht şi care nu era altceva decât trasarea pre­cisă şi prelucrarea desfăşurată timp de mai mulţi ani a unei singure scheme de joc, noi vedem aşadar concretizarea unui sens şi a unei intenţii foarte clare. Pentru a-şi însuşi conţinu­turile acestei unice scheme de joc pe care, elev fiind, o compusese în numai câteva zile, ca pe un simplu exerciţiu, şi care, în limbajul jocului cu mărgele de sticlă, putea fi des­cifrată într-un singur sfert de oră, i-au trebuit ani în şir, şi-a făcut veacul prin săli de lectură şi biblioteci, i-a studiat pe Froberger şi Alessandro Scarlatti, construcţii de fugi şi so­nate, a recapitulat matematicile, a învăţat limba chineză, a scornit un sistem de reprezentare grafică a sunetelor şi a adâncit teoria lui Feustel asupra corespondenţei dintre scara culorilor şi tonalităţile muzicale. Te întrebi de ce îşi va fi ales acest drum anevoios, bizar şi, înainte de toate, singular, de vreme ce ţinta sa finală (în afara Castaliei s-ar fi spus: ale­gerea profesiei sale) rămânea fără îndoială jocul cu mărgele de sticlă. Dacă ar fi intrat, mai întâi ca hospitant şi fără să se lege prin vreo obligaţie, în unul dintre institutele din Vicus Lusorum, reşedinţa jucătorilor cu mărgele de sticlă de la Waldzell, toate studiile speciale referitoare la joc i-ar fi fost înlesnite, ar fi putut obţine în orice clipă îndrumări şi infor­maţii şi, pe deasupra, în loc de a se chinui singur şi adesea ca într-un fel de exil voluntar, şi-ar fi desfăşurat studiile între camarazi şi oameni cu aceleaşi preocupări. Oricum va fi fost, el şi-a urmat drumul.

Presupunem că a evitat Waldzellul nu numai pentru a şterge cât mai deplin posibil din mintea lui şi a altora rolul jucat acolo ca elev şi amintirea acelui rol, ci şi pentru a nu ajunge din nou într-un rol similar în cadrul co­munităţii jucătorilor cu mărgele de sticlă. Căci încă de atunci trebuie să fi simţit în el ca un fel de soartă ce-l predestina pentru funcţia de conducător şi de personalitate reprezenta­tivă, din care pricină a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se sus­tragă acestui destin. Presimţea povara răspunderii, o intuise încă de la Waldzell, văzând însufleţită admiraţie pe care o trezise printre colegii săi şi de care se eliberase, îşi dădea seama de ea mai ales după purtarea lui Tegularius, despre care ştia instinctiv că ar fi intrat şi în foc pentru el. în vreme ce acea predestinare voia să-l împingă în rândul din faţă şi spre o funcţie oficială, Knecht şi-a căutat aşadar refugiul în izolare şi linişte. Cam aşa interpretăm noi starea lui sufle­tească de atunci. Mai exista totuşi încă un motiv sau un im­puls important care-l ţinea departe de cursurile obişnuite de la şcolile superioare unde se preda jocul cu mărgele de sticlă şi-l determina să evite a deveni un outsider, anume o nepo­tolită dorinţă de a întreprinde cercetări, pe care se bazau în sufletul lui îndoielile de odinioară cu privire la jocul cu mărgele de sticlă. Desigur, simţise gustul şi avusese reve­laţia faptului că jocul poate fi într-adevăr jucat într-un sens foarte înalt şi sfânt, dar îşi dăduse totodată seama şi că majo­ritatea jucătorilor şi a elevilor, ba chiar şi o parte dintre conducători şi profesori nu erau nicidecum jucători în acel sens înalt şi sfânt, că toţi aceştia nu vedeau în limbajul jocu­lui o lingua sacra, ci un fel de stenografie ingenioasă, aşa că practicau jocul ca pe o specialitate interesantă sau amuzantă, ca pe un sport intelectual sau ca pe un campionat al ambiţiilor. Da, aşa cum reiese din scrisoarea lui către maestrul muzicii, el intuise încă de atunci că este posibil ca nu întotdeauna cali­tatea de jucător să fie determinată de căutarea sensului ultim, că jocul are nevoie şi de o exoterică; în sfârşit, că acest joc este şi o tehnică, o ştiinţă şi o instituţie socială. Pe scurt deci, existau îndoieli şi dezacorduri, jocul era o problemă vitală, devenise pentru moment marea problemă principală a vieţii lui, şi nici nu-i trecea prin minte să-ţi uşureze luptele prin in­tervenţia unor binevoitori păstori sufleteşti sau să le vadă bagatelizate prin zâmbetul profesorilor gata să-l abată cu amabili­tate din drum.

Natural, şi-ar fi putut fundamenta studiile pe oricare din­tre zecile de mii de jocuri cu mărgele de sticlă jucate până atunci sau pe oricare dintre milioanele de jocuri posibile. Ştia asta, şi totuşi şi-a luat ca punct de plecare planul de joc combinat ocazional la curs de el şi de camarazii săi. Era jo­cul care-i prilejuise pentru prima dată înţelegerea sensului tuturor jocurilor cu mărgele de sticlă şi-i revelase chemarea de jucător, în anii la care ne referim, purta permanent la dânsul o schemă a acelui joc, trasată în grafia prescurtată uzuală, în semnele, cheile, simbolurile şi abreviaţiile limba­jului jocului apăreau în schemă o formulă de matematică as­tronomică, principiul formal al unei vechi sonate, o frază de Cun fu-ţzî şi aşa mai departe. Unui cititor care n-ar fi cunos­cut jocul cu mărgele de sticlă, o asemenea schemă de joc i s-ar fi părut oarecum similară cu schema unei partide de şah, numai că semnificaţia figurilor şi posibilităţile relaţiilor şi înrâuririlor reciproce erau mult mai complicate, iar fiecărei figuri, fiecărei constelaţii, fiecărei mişcări de şah i-ar fi co­respuns un conţinut real, indicat simbolic chiar prin această mişcare, configuraţie şi aşa mai departe. Anii de studiu ai lui Knecht nu şi-au propus ca sarcină numai cunoaşterea cât mai exactă a conţinuturilor, principiilor, operelor şi sistemelor cuprinse în planul de joc sau aflarea unui drum pe care să parcurgă secole trecute, prin diverse culturi, ştiinţe, limbi, arte; nu mai puţin el îşi trasase drept scop ceva cu totul necunoscut vreunuia dintre profesorii săi, anume ca, pornind de la aceste obiecte, să examineze cât mai exact sistemele şi posibilităţile de expresie ale artei jocului cu mărgele de sticlă.

Pentru a dezvălui de la bun început rezultatul: Knecht a găsit ici-colo o lacună, o insuficienţă, în ansamblu însă jocul nostru cu mărgele de sticlă a rezistat riguroasei lui exa­minări, căci altminteri nu s-ar fi reîntors în cele din urmă la el.

Dacă am scrie aici un studiu de istorie a culturii, atunci cu siguranţă că vreun loc sau vreo scenă din vremea anilor de studiu ai lui Knecht ar fi vrednice de descriere. Atât cât îi stătea în putere, el prefera locurile în care putea să lucreze singur sau împreună cu foarte puţini alţii, iar unora dintre aceste locuri le-a păstrat o afecţiune plină de recunoştinţă. Adesea şedea la Monteport, câteodată ca oaspete al maestrului muzicii, alteori ca participant la vreun seminar de istoria muzicii.

De două ori îl aflăm la Hirsland, reşedinţa conduce­rii Ordinului, ca părtaş la „marele exerciţiu”, constând în douăsprezece zile de post şi meditaţie. Cu o deosebită plăcere, chiar cu gingăşie avea să povestească intimilor săi despre Bambusgeholz *1, îngrăditul ermitaj, scena studiilor sale în I-Ching51. Aici nu numai că a învăţat şi a trăit lucruri hotărâtoare, dar, călăuzit de o intuiţie sau o îndrumare mi­nunată, a şi găsit un mediu unic şi un om neobişnuit, pe aşa-numitul „Frate mai Mare", creatorul şi locuitorul ermitajului chinezesc Bambusgeholz52. Ni se pare indicat să descriem ceva mai amănunţit acest episod, cel mai remarca­bil din vremea studiilor sale.

Knecht începuse studiul limbii chineze şi al clasicilor în celebrul institut est-asiatic pendinte, de mai multe generaţii, de fundaţia de învăţământ pentru filologia veche „Sankt Ur­ban". Acolo făcuse rapid progrese în scris şi citit, se împrie­tenise cu câţiva chinezi ce lucrau în cadrul institutului şi învăţase pe de rost un număr din cântecele din Ci-Chin53, când în al doilea an al şederii sale acolo a început să se intereseze de I-Ching, Cartea transformărilor. La stăruinţele sale, chinezii îi dăduseră, e drept, fel de fel de informaţii, dar o introducere sistematică, un profesor pentru aşa ceva nu existau la institut, iar cum Knecht îşi formula mereu cererea de a i se pune la dispoziţie un profesor, cu ajutorul căruia să se poată ocupa serios de I-Ching, i se povesti despre „Fratele cel Mare” şi despre sihăstria lui. Knecht observase de mai multă vreme că interesul său pentru Cartea transformărilor se situa într-un domeniu nu prea agreat de institut, deveni mai precaut în cererile sale de informaţii, iar când începu să solicite noi lămuriri despre legendarul „Frate mai Mare" nu putu să nu observe că acest ermit se bucura într-adevăr de un anumit respect, ba chiar de o certă faimă, însă mai mult de aceea a unui outsider ciudat, decât de a unui savant, îşi dădu seama că în chestiunea aceasta trebuie să se ajute singur, duse la capăt cât putu de repede o lucrare de seminar începută şi-şi luă ziua bună.

A pornit la drum pe jos către ţi­nutul în care îşi sădise cândva dumbrava de bambuşi acel om învăluit în mister, poate un înţelept şi un maestru, poate un nebun. Aflase despre el cam atât: cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă fusese studentul de care se legaseră cele mai mari speranţe la secţiunea chineză, părea născut şi chemat pentru aceste studii, îi depăşea pe cei mai buni profesori, fie ei chinezi născuţi în patrie sau în Occident, în tehnica scrierii cu pensula şi în descifrarea vechilor scrieri, bătea totuşi niţel la ochi prin zelul cu care încerca să devină până la exces chi­nez. Astfel, el se adresa cu obstinaţie tuturor superiorilor, de la conducătorul unui seminar până la maeştri, nu cu titlurile lor şi cu acel „dumneavoastră” prescris de regulament, aşa cum o făceau toţi studenţii, ci cu formula „fratele meu mai mare", formulă care i s-a aninat în cele din urmă lui însuşi, pentru totdeauna, ca o poreclă ironică. O deosebită atenţie acorda el jocului de oracole din I-Ching, pe care îl practica desăvârşit cu ajutorul tradiţionalului mănunchi de traista-ciobanului. Alături de vechile comentarii la cartea oracolelor, cartea lui preferată era aceea a lui Ciuang-ţzî54. Se pare că în secţia chineză a institutului, aşa cum l-a cunos­cut Knecht, spiritul raţionalist şi mai curând antimistic, rigu­ros confucianist se simţea încă de pe atunci, căci într-o bună zi Fratele mai Mare părăsi institutul, care l-ar fi reţinut cu dragă inimă ca profesor de specialitate, şi porni în călătorie, înarmat cu pensule, tăleraşe de tuş şi două, trei cărţi. Vizită sudul ţării, fu când ici, când colo oaspetele fraţilor din Ordin, căută şi găsi locul potrivit pentru sihăstria pe care o plănuise, obţinu prin stăruitoare jalbe şi cereri orale de la autorităţile civile şi de la cele ale Ordinului dreptul de a planta acel loc, în calitate de colonist. De atunci trăia acolo o viaţă idilică orânduită riguros după modul chinezesc vechi, când luat în râs ca un ins bizar, când venerat ca un fel de sfânt, în pace cu sine şi cu lumea, petrecându-şi zilele cu meditaţii Şi transcrierea vechilor suluri manuscrise, în măsura în care nu îl solicita munca în dumbrava lui de bambuşi, apărată de vântul de nord printr-o grădiniţă chinezească cultivată cu grijă.

Într-acolo, aşadar, porni la drum Josef Knecht, făcând dese popasuri şi fermecat de peisajul cu care, după ce străbătu păsurile din munţi, îl întâmpină sudul albastru şi înmiresmat, cu însorite terase acoperite cu viţă-de-vie, cu zi­duri cafenii pe care mişunau şopârle, cu impunătoare livezi de castani, un amestec savuros de regiune meridională şi ţi­nut montan. Când a ajuns la Bambusgeholz, era după-amiază târziu; intră şi văzu cu uimire un pavilion chinezesc ridicat în mijlocul unei grădini minunate, o fântână cu apa ţâşnind zgomotos din ţevi de lemn, ca să curgă mai departe printr-un şanţ cu albia de pietriş şi să umple un bazin zidit, în ale cărui crăpături creşteau fel de fel de plante şi în a cărui apă lim­pede şi liniştită înotau câţiva crapi de aur. Cu mişcări poto­lite şi gingaşe, panaşele bambuşilor se legănau în vârful tulpinilor zvelte, dar viguroase, brazdele de iarbă erau între­rupte de lespezi de piatră, pe care se puteau citi inscripţii în stilul clasic. Un bărbat uscăţiv, înveşmântat în pânză cenuşiu-gălbuie, cu ochi albaştri în expectativă dincolo de ochelari, se ridică de lângă un strat de flori, deasupra căruia zăbovise ghemuit, porni fără grabă spre vizitator, nu neprietenos, dar cu acea reţinere cam stângace pe care o au câteodată oamenii retraşi şi singuratici, îşi îndreptă privirea întrebătoare către Knecht şi rămase în aşteptarea a ceea ce avea să-i spună. Acesta rosti nu fără sfială cuvintele chinezeşti pe care şi le pregătise ca formulă de salut:

― Tânărul discipol îşi ia îngăduinţa de a face o vizită Fratelui mai Mare.

― Oaspetele meu cu purtări alese fie binevenit, spuse Fratele mai Mare, întotdeauna un coleg mai tânăr este bine­venit la mine, la o ceaşcă cu ceai şi la o mică discuţie plăcută, şi chiar şi un colţişor pentru odihna de noapte afla-va dânsul, dacă îl doreşte.

Knecht făcu un kotao şi mulţumi, fu condus în căsuţă şi i se oferi un ceai; îndată după aceea îi fură arătate grădina, pietrele cu inscripţii, iazul, peştii de aur, a căror vârstă îi fu indicată. Până la cină statură sub bambuşii ce fluturau în vânt, schimbară amabilităţi, rostiră versuri din cântece şi spuse ale clasicilor, admirară florile şi se desfătară privind apusul trandafiriu ce se ofilea deasupra lanţurilor de munţi.

Apoi se întoarseră în casă, Fratele mai Mare aduse pâine şi fructe, prăji la o vatră minusculă nişte excelente plăcintele pentru el şi pentru oaspete, iar după ce mâncară, studentul fu întrebat despre scopul vizitei sale, în germană, iar el povesti tot în germană cum a ajuns până aici şi care-i era rugămintea, anume de a rămâne la Dumbrava de bambuşi cât îi va îngădui Fratele mai Mare, şi de a fi discipolul său.

― Vom vorbi mâine despre asta, spuse ermitul şi-i arătă culcuşul pe care i-l oferea pentru odihnă.

A doua zi de dimineaţă, Knecht se aşeză pe marginea bazinului cu peşti de aur, îşi adânci privirea în mica lume răcoroasă de obscuritate şi lumină, în care jucau culori de vrajă şi se legănau, în umbrosul verde-albăstrui cu întunecimi de cerneală, corpurile de aur şi, uneori, chiar în clipa când întreaga lume părea fermecată şi adormită pentru totdeauna şi adâncită în vis, aruncau deodată în noaptea somnului, cu o mişcare graţios-elastică şi totuşi cu spaimă, fulgere de cristal şi aur. Se uita în adânc, scufundându-se din ce în ce, visând mai mult decât contemplând, şi nu simţi când Fratele mai Mare veni cu paşi uşori din casă, se opri şi-şi cercetă îndelung cu privirea oaspetele atât de pierdut în gânduri. Când Knecht, scuturându-se, ieşi în sfârşit iar la suprafaţă din visare, gazda pierise, dar vocea sa îl pofti îndată din casă la ceai. Schimbară un scurt salut, băură ceai, statură fără o vorbă şi ascultară cum susură prin liniştea dimineţii mica ţâşnitură de apă a fântânii, ca o melodie a eternităţii. Apoi ermitul se ridică, îşi făcu de lucru ici-colo prin camera de o formă neregulată, îl privi între timp pe Knecht de câteva ori, clipind din ochi, şi-l întrebă deodată:

― Eşti gata să-ţi pui încălţările şi să pleci numaidecât? Knecht avu o clipă de şovăială, apoi spuse:

― Dacă trebuie, sunt gata.

― Şi, dacă s-ar întâmpla să poţi rămâne aici un scurt răstimp, eşti oare gata să dai ascultare şi să stai mut ca un peste de aur?

Studentul răspunse din nou afirmativ.

― Bine, zise Fratele mai Mare. Voi cumpăni acum feţişoarele şi voi întreba oracolul.

În timp ce Knecht şedea şi se uita cu un respect tot atât de mare cât şi curiozitatea, mut „ca un peste de aur", gazda lui scoase dintr-o cupă de lemn, mai curând un fel de tolbă, o mână de beţişoare; erau nişte tulpinile de traista-ciobanului, le numără cu atenţie, puse o parte din mănunchi înapoi în vas, aşeză un beţişor de-o parte, la împărţi pe celelalte în două mănunchiuri de mărime egală, păstră unul în mâna stângă, luă cu dreapta, cu degete subţiri şi sensibile, mici mănunchiuri din celălalt, le numără, le aşeză la o parte, până când mai rămaseră numai câteva tulpiniţe, pe care le strânse între două degete ale mâinii stângi. După ce reduse astfel un mănunchi, prin numărători rituale, la o singura tulpiniţă, procedă la fel cu celălalt mănunchi. Puse deoparte beţişoarele numărate, luă din nou ambele mănunchiuri, unul după altul, le numără, strânse între două degete ceea ce mai rămăsese din mănunchiuri, iar toate acestea degetele lui le făceau cu o agilitate calmă, fără mişcări de prisos, părea un misterios joc de îndemânare călăuzit de reguli precise, exer­sat de mii de ori şi ajuns la o virtuozitate desăvârşită. După ce procedă astfel de mai multe ori, rămaseră trei mănunchioare, din numărul beţişoarelor acestora citi un semn şi îl zugrăvi cu vârful pensulei pe un petic de hârtie. Acum, tot exerciţiul cel complicat începu din nou, beţişoarele fură dis­tribuite în două mănunchiuri egale, fură numărate, unele beţişoare fură puse deoparte, altele prinse între degete, până când la sfârşit rămaseră iar trei mănunchiuri minuscule, al căror rezultat dădu un al doilea semn. Ca într-un dans, cu pocnete uscate abia auzite, beţişoarele se izbeau unul de al­tul, îşi schimbau locurile, formau mănunchiuri, erau des­părţite, din nou numărate, se mişcau ritmic, cu o precizie fantomatică. La sfârşitul fiecărui exerciţiu, degetul nota un semn, iar la urmă semnele pozitive şi cele negative formară şase rânduri suprapuse. Tulpiniţele fură adunate şi puse cu grijă înapoi în recipientul lor, magicianul se cinchi joc de po­dea, pe o rogojină de trestie, având în faţă, scris pe o foaie, rezultatul cercetării oracolului, pe care-l examina îndelung în tăcere.

― Este semnul Mong, spuse el. Semnul poartă numele de: nebunie a tinereţii. Sus muntele, jos apa, sus Gen, jos Can. La poalele muntelui ţâşneşte izvorul, simbol al tinereţii Sentinţa însă spune aşa:
Nebunia tinereţii e biruitoare.

Nu eu îl caut pe tânărul nebun,

Nebunul cel tânăr mă caută pe mine.
Răspunsul îl dau la întâiul oracol. De mă-ntreabă de mai multe ori, mă necăjeşte. Dacă mă necăjeşte, nu mai dau nici un răspuns. A cerceta însemnează a stărui.

De încordare şi atenţie, Knecht îşi ţinuse răsuflarea, în liniştea ce urmă, scoase fără voie un suspin. Nu îndrăzni să pună nici o întrebare. Dar credea că înţelesese: tânărul ne­bun era acceptat, i se îngăduia să rămână. Se simţise captivat încă din timpul sublimului joc de marionete al degetelor şi tulpiniţelor, la care asistase prins şi fermecat atâta timp, care i se păruse convingător şi plin de sens, deşi nu putea să-i ghi­cească înţelesul. Oracolul vorbise, hotărâse în favoarea lui.

Nu am fi descris aşa de amănunţit episodul, dacă Josef Knecht însuşi nu l-ar fi narat atât de des şi cu o anumită plăcere prietenilor şi elevilor săi. Acum să ne întoarcem la relatarea obiectivă, Knecht a rămas la Bambusgeholz vreme de mai multe luni şi a învăţat manipularea tulpiniţelor de traista-ciobanului aproape tot atât de perfect ca profesorul său. Acesta a exersat cu el o oră în fiecare zi numărătoarea de tulpiniţe, l-a introdus în gramatica şi simbolica limbajului oracolului, l-a pus să se exerseze în scrierea şi memorizarea celor şaizeci şi patru de semne, i-a citit din vechile comentarii, i-a istorisit când şi când, în zilele deosebit de reuşite, câte o povestire de Ciuang-tzî. În rest, discipolul a învăţat să îngrijească grădina, să spele pensulele, să frece tuşul, a deprins să fiarbă supă şi ceai, să culeagă orez, să fie atent la mersul vremii şi să se orienteze după calendarul chinezesc. Rarele sale încercări de a aduce vorba, în zgârcitele lor convorbiri, şi despre jocul cu mărgele de sticlă ori despre muzică s-au dovedit cu totul zadarnice, fie că se adresa parcă unui surd, fie că erau respinse cu un zâmbet îngăduitor sau cu o zicală, ca de pildă: „Nourii deşi nu aduc ploaie", sau „Cel ce-i nobil n-are pată". Totuşi, când Knecht ceru să i se trimită de la Monteport un mic clavecin şi începu să cânte câte un ceas în fiecare zi, gazda nu ridică nici o obiecţie. Odată, Knecht îi mărturisi profesorului său că ar dori să Ajungă până într-acolo încât să fie în stare a include sistemul I-Ching în jocul cu mărgele de sticlă. Fratele mai Mare în râs.

― Haida de! strigă el. Ai să-ţi dai tu singur seama. Ca să făureşti o grădiniţă de bambuşi înăuntrul lumii, asta da, e ceva ce se poate.

Dar ca grădinarul să reuşească a vârî lumea înăuntrul dumbrăvii lui de bambuşi, asta mi se pare totuşi îndoielnic.

Destul despre toate acestea. Mai pomenim numai că, după câţiva ani, când Knecht devenise o persoană foarte sti­mată la Waldzell, Fratele mai Mare, invitat de el să ţină acolo un ciclu de lecţii, nici măcar nu a răspuns.



Yüklə 2,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə