La răsărit de Eden


PARTEA A DOUA Capitolul 12



Yüklə 4,6 Mb.
səhifə8/34
tarix18.01.2019
ölçüsü4,6 Mb.
#100376
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   34

PARTEA A DOUA




Capitolul 12


Precum vedeţi, puţin cîte puţin, cartea asta a atins marea frontieră care era anul 1900. Încă o sută de ani fuseseră măcinaţi şi trecuţi prin sită, iar cele întîmplate au fost modelate aşa cum oamenii ar fi dorit să fie ― mai bogate şi mai pline de semnificaţii decît au fost în realitate, cu mulţi ani în urmă. În unele cărţi de memorii, acestea au fost cele mai bune vremuri pe care le trăi­seră oamenii, ― vremurile de odinioară, vremuri vesele, dulci şi simple, cînd totul părea tînăr şi neînfricat. Bă­trînii, care nu ştiau dacă vor păşi cu greu peste hotarul secolului, îl aşteptau cu dezgust. Căci lumea se schim­ba, iar blîndeţea dispăruse, ca şi virtutea. În această lume roasă pe dinăuntru, îşi făcuse loc nesiguranţa care înlocuia bunele maniere, bunăstarea şi frumu­seţea. Doamnele nu mai erau doamne, şi nu mai puteai avea încredere în cuvîntul unui domn.

Era o epocă în care oamenii deveniseră mai duri. Libertatea bărbaţilor se evaporase. Nici copilăria nu mai avea farmecul de altădată ― nu mai era cum a fost. Pe vremuri, copiii nu aveau altă grijă decît să găsească o piatră bună, nu chiar rotundă, dar plată şi roasă de apă, ca să o arunce cu praştia făcută dintr-un pantof vechi. Unde au dispărut toate pietrele bune şi toată simplitatea?

Memoria oamenilor este destul de vagă, căci cum poţi oare să-ţi aminteşti senzaţia de plăcere, sau durere, sau o emoţie sufocantă? Cel mult poţi să-ţi aminteşti că le-ai simţit. Un om mai în vîrstă îşi poate aminti ca prin vis cum se juca de-a doctorul cu fetiţele, dar un asemenea om uită, şi vrea să uite, de emoţia puternică ce-i rodea splina şi îl făcea, băiat fiind, să se trîntească cu faţa-n jos în ovăzul verde şi să lovească cu pumnii în pămînt gemînd:

― Doamne! Doamne!

Un asemenea om ar putea spune, şi chiar o spune: "La ce naiba zace copilul ăla pe iarbă? O să răcească".

Ah, căpşunile nu mai au gustul de altădată şi coapsele femeilor şi-au pierdut puterea de atracţie!

Iar unii oameni se instalează în cuibul morţii ca nişte găini la clocit.

Istoria a fost secretată de glandele unui milion de istorici. Trebuie să ieşim din secolul ăsta tumultuos, spuneau unii ― din secolul ăsta înşelător şi ucigător, secolul scandalului şi al morţii tăinuite, al luptei pentru pămîntul ăsta blestemat, care se obţine prin orice mijloace.

Priviţi în urmă, amintiţi-vă de mica noastră naţiune înconjurată de oceane, sfîşiată de probleme complexe, pe care hainele vechi n-o mai încăpeau. Abia începuserăm să ridicăm capul, cînd englezii au pus din nou mîna pe noi. I-am învins, dar asta nu ne-a adus mare lucru. Ne-am ales cu Casa Albă arsă şi cu zece mii de văduve pe lista pensiilor de stat.

Apoi soldaţii au plecat în Mexic, şi acolo a avut loc un fel de serbare cîmpenească tragică. Nimeni nu poate să-ţi spună de ce trebuie să mergi să iei masa la iarbă verde şi să te simţi prost, cînd e atît de uşor şi plăcut să mănînci acasă. Totuşi, războiul din Mexic a adus două lucruri bune. Am pus mîna pe imense terenuri spre apus, aproape că ne-am dublat suprafaţa, şi în afară de asta războiul a constituit un cîmp de antrenament pentru generali, astfel încît atunci cînd a început măcelul între noi, conducătorii cunoşteau tehnica de a face ca lucrurile, cît de oribile erau, să parcă că sînt aşa cum trebuie.

Apoi, au urmat certurile:

― Ai voie să ţii un sclav?

― Dacă l-ai cumpărat în mod cinstit, de ce nu?

― Dacă o ţinem tot aşa, în curînd o să se spună că un om n-are dreptul să aibă un cal. Cine vrea să se atingă de proprietatea mea?

Şi iată că am ajuns aici, ca un om care se zgîrie singur pe faţă şi sîngerează în propria-i barbă. După ce a trecut şi asta şi ne-am ridicat încetişor de pe pămîntul însîngerat, am pornit-o spre apus.

Apoi a venit o perioadă de avînt urmată de falimente, depresiune. Au apărut mari hoţi patentaţi care goleau buzunarele tuturor celor care aveau buzunare.

La naiba cu secolul acesta infect!

Să se sfîrşească o dată şi să-i trîntim uşa în nas! Să-l închidem ca pe o carte şi să citim altceva! Un capitol nou, o viaţă nouă! Omul va avea mîinile curate după ce va pune lespedea peste secolul acesta împuţit. Ne aşteaptă lucruri frumoase. Secolul acesta nou e curat, nu e plin de putregai. Cărţile nu sînt măsluite şi primul care ar încerca să trişeze cu pachetul ăsta nou de ani ― ei bine, îl vom răstigni, să atîrne cu capul în jos deasupra unui closet.

Ah, dar căpşunile nu vor mai avea niciodată gustul de odinioară şi coapsele femeilor şi-au pierdut puterea de atracţie!




Capitolul 13
1
Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întîmplă aproape oricui: poţi cîteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încîntare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde: creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pămînt cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi ― deodată, aureola îi sună în urechi un cîntec dulce de greier, mirosul pămîntului îi încîntă nările, şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mîngîie ochii. După aceea din om ţîşneşte un torent care nu-l lasă totuşi secătuit. Cred că importanţa unui om în lume e dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume. Ea este mama tuturor creaţiilor, şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

Nu ştiu cum va fi în anii care vor veni. În lume au loc schimbări monstruoase, forţe care dau formă unui viitor al cărui chip nu-l cunoaştem. Unele din aceste forţe ni se par primejdioase, poate nu prin ele însele, ci pentru că tendinţa lor este să elimine alte lucrurile care noi le luăm drept bune. Este adevărat că doi oameni pot ridica o piatră mai mare decît poate un singur om. Un colectiv poate construi automobile mai repede şi mai bine decît un singur om, iar pîinea de la o fabrică mare este mai ieftină şi are mereu acelaşi gust. Cînd hrana şi îmbrăcămintea noastră şi locuinţele se vor naşte în angrenajul producţiei de masă, metodele standard vor trebui să pătrundă şi în gîndirea noastră, şi să elimine orice altă gîndire. În epoca noastră, producţia de masă sau colectivă a pătruns în economie, în politică şi chiar în religie. În lume există o mare tensiune, tensiune care tinde să atingă punctul culminant, iar oamenii sînt nefericiţi şi au idei neclare.

Într-un asemenea moment, mi se pare firesc să-mi pun asemenea întrebări. În ce cred eu? Pentru ce trebuie să lupt şi împotriva cui?

Specia noastră este singura specie creatoare, şi are un singur instrument creator, creierul şi gîndirea individuală a omului. Nimic nu a fost creat vreodată de doi oameni. Nu există colaborări bune, fie în muzică, în artă, în poezie, în matematică sau în filozofie. Odată minunea creaţiei împlinită, colectivul poate să-i dea viaţă şi să o lărgească, dar acesta nu inventează niciodată nimic. Cel mai preţios lucru este doar mintea omului singur...

Iată ce cred eu: că mintea liberă, exploratoare, a individului, este lucrul cel mai de preţ din lume. Şi de aceea voi lupta pentru libertatea minţii, de a lua calea pe care şi-o alege ea... Şi trebuie să mai lupt împotriva oricărei idei, religii sau guvernări care limitează sau distruge individul... Dacă aureola ar fi ucisă, sîntem pierduţi.

2
Adam Trask a avut o copilărie întunecată, perdelele vieţii sale au fost asemeni unor pînze de păianjen prăfuite, iar zilele sale o înşiruire lentă de momente care erau pe jumătate neplăceri, pe jumătate nişte triste decepţii, şi apoi, prin Cathy, se aprinse şi pentru el aureola.

N-are importanţă că ea era un monstru, cum am numit-o. Poate n-o înţelegem pe Cathy, dar, pe de altă parte, sîntem capabili de multe, în toate privinţele, de mari virtuţi ca şi de mari păcate. Şi cine nu şi-a răscolit niciodată apele tulburi din conştiinţă?

Poate că toţi purtăm în noi o mlaştină tăinuită în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile urîte. Dar această cultură este îngrădită şi mlădiţele ei se ridică doar pentru a cădea din nou. Nu e oare posibil ca, în această mlaştină neagră dinlăuntrul unui om, răul să crească destul de puternic ca să treacă peste îngrăditură şi să se elibereze? Un asemenea om ar fi oare tocmai monstrul nostru, şi nu sîntem noi oare înrudiţi cu el prin mlaştina noastră ascunsă? Ar fi absurd să nu-i înţelegem atît pe îngeri cît şi pe diavoli, întrucît noi înşine i-am inventat.

Oricum a fost Cathy, ea i-a provocat aureola lui Adam. Spiritul acestuia s-a ridicat în zbor, eliberat de teamă, amărăciune şi amintiri înăbuşitoare.

Aureola luminează lumea şi o schimbă, aşa cum o rachetă luminoasă schimbă înfăţişarea unui cîmp de bătălie. Poate că Adam nici n-o vedea pe Cathy, într-atît de multă lumină o scăldau ochii săi. În mintea lui nu pălea niciodată imaginea frumuseţii şi blîndeţii, a fetei dulci şi sfinte care pentru el însemna mai mult ca oricare alta, curată şi iubitoare ― aşa arăta Cathy pentru soţul ei şi, orice ar fi făcut sau ar fi spus, ea n-o putea distruge pe acea Cathy a lui Adam.

Ea spusese că nu voia să meargă în California, dar el nu o auzi, pentru că acea Cathy a lui l-a luat de braţ şi a pornit-o cea dintîi. Atît de strălucitoare îi era aureola, încît nu observă tristeţea îndurerată a fratelui său, nu văzu clipirea din ochii lui. Îi vîndu lui Charles partea lui de fermă pe mai puţin decît făcea, şi cu asta, precum şi cu jumătate din banii tatălui său, era liber şi bogat.

Fraţii păreau acum nişte străini. Şi-au strîns mîna la gară, iar Charles privi în urma trenului şi îşi frecă cicatricea. Se duse apoi la han, bău la repezeală patru pahare cu whisky şi urcă treptele ultimului etaj. Plăti fata, dar nu fu în stare să facă nimic. Plînse în braţele ei pînă cînd aceasta îl dădu afară. Se aruncă cu toate forţele asupra fermei, o sili să producă mai mult, îi adăugă acareturi, semănă, o îngriji şi o lărgi. Nu află odihnă şi nici distracţie, şi deveni un om bogat, lipsit de plăceri şi respectat, dar fără prieteni.

Adam se opri la New York, exact atît cît să cumpere haine pentru el şi pentru Cathy, înainte de a se urca în trenul care îi duse de cealaltă parte a continentului. Cum de au ajuns în Valea Salinas, e foarte uşor de înţeles.

În vremea aceea, societăţile de căi ferate ― care se dezvoltau, se luptau între ele, se străduiau să crească şi să se domine una pe alta ― foloseau orice mijloc pentru a-şi spori traficul. Companiile nu se mulţumeau să dea anunţuri la ziare, ci scoteau broşuri şi pliante în care erau descrise şi înfăţişate frumuseţile şi bogăţiile Vestului. Nici o afirmaţie nu era extravagantă ― bogăţia era nelimitată. Compania Căilor ferate ale Pacificului de sud, condusă energic de Leland Stanford, începuse să devină stăpînă pe coasta Pacificului, nu numai în transporturi, ci şi în politică. Şinele lui pătrundeau tot mai mult de-a lungul văilor. Apărură noi oraşe, noi terenuri fură date în folosinţă şi populate, căci compania trebuia să-şi facă rost de clienţi, dacă voia să aibă clientelă.

Lunga Vale Salinas făcea parte din exploatare. Adam văzu şi studie un pliant frumos colorat unde valea era descrisă ca o regiune pe care nici raiul n-ar întrece-o în frumuseţe. După ce citeai aşa ceva, trebuia să fi fost nebun să nu doreşti să te stabileşti în Valea Salinas.

Adam nu se grăbi să cumpere. Îşi luă o trăsură şi vizită împrejurimile, se întîlni cu cei veniţi mai de mult şi vorbiră despre sol şi apă, climă şi recolte, preţuri şi condiţii. Adam nu voia să speculeze. Venise să se stabilească aici, să întemeieze un cămin, o familie, poate o dinastie.

Adam trecea vesel de la o fermă la alta, lua în mînă pămînt şi-i fărîmiţa între degete, discuta, făcea planuri şi vise. Oamenilor din vale le era pe plac şi erau bucu­roşi că venise să locuiască acolo, căci recunoscuseră în el un om de încredere.

Avea o singură grijă, şi aceasta se referea la Cathy. Nu se simţea bine. Mergea alături de el prin regiune, dar era absentă. Într-o dimineaţă se plînse că nu se simte bine şi rămase în camera ei la hotelul "King City", în timp ce Adam vizita regiunea. Se întoarse pe la cinci după-amiază şi o găsi aproape moartă din pricina unei hemoragii. Din fericire, Adam îl găsi pe doctorul Tilson la masa de seară, şi îl luă pe sus de la friptura lui. Doctorul făcu un examen sumar, îi puse un pansament şi se întoarse către Adam.

― N-ai vrea să mă aştepţi jos, îi propuse el.

― Îi e mai bine?

― Da. Te chem eu imediat.

Adam o bătu pe Cathy pe umăr şi ea îi zîmbi. Doctorul Tilson închise uşa în urma lui şi se întoarse lîngă pat. Chipul îi era roşu de furie.

― De ce-ai făcut asta?

Gura lui Cathy era ca o dungă subţire, roşie.

― Soţul dumitale ştie că eşti însărcinată?

Ea îşi mişcă încet capul dintr-o parte în alta.

― Cu ce ai făcut treaba asta?

Ea îl privi fix.

Doctorul aruncă o privire prin odaie. Se îndreptă spre birou şi ridică o andrea. O ameninţă cu ea.

― Vechea unealtă ― vechiul criminal. Eşti o nebună. Era gata să te omori şi n-ai pierdut copilul. Presupun că ai şi înghiţit ceva, te-ai otrăvit sau ai pus acolo camfor, petrol, ardei roşu. Dumnezeule! Ce sînteţi în stare să faceţi voi, femeile.

Ochii ei erau reci ca sticla.

Îşi trase scaunul lîngă pat.

― De ce nu vrei să ai copilul? întrebă el blînd. Ai un soţ bun. Nu-l iubeşti? N-ai deloc de gînd să-mi vorbeşti? Spune-mi, ce dracu! Nu fi încăpăţînată ca un catîr!

Buzele nu i se mişcau şi ochii nu-i clipeau.

― Nu înţelegi, draga mea? Nu trebuie să distrugi viaţa. Ăsta e singurul lucru care mă înnebuneşte. Dumnezeu mi-e martor că pierd unii pacienţi pentru că n-am destule cunoştinţe. Dar încerc ― întotdeauna încerc. Şi deodată, uite, o crimă deliberată.

Vorbea repede. Se temea de liniştea groaznică dintre fraze. Femeia aceasta îl uimea. Avea ceva neomenesc.

― Ai cunoscut-o pe doamna Laurel? Ea cheltuieşte o grămadă şi plînge după un copil. Ar da tot ce are şi tot ce ar putea strînge ca să aibă un copil, şi dumneata, dumneata încerci să-l străpungi pe al dumitale cu o andrea. Bine, strigă el, aşadar nu vrei să vorbeşti ― n-ai decît. Dar să-ţi spun ceva. Copilul n-are nimic. Ai ţintit prost. Şi să-ţi mai spun ceva ― o să naşti copilul ăsta. Ştii ce spune legea acestui stat despre avorturi? Nu trebuie să-mi răspunzi, ascultă doar la mine! Dacă se mai întîmplă o dată, dacă pierzi copilul ăsta şi am vreun motiv să bănuiesc că e ceva suspect la mijloc, te voi da în judecată, voi depune mărturie împotriva dumitale şi voi avea grijă să fii pedepsită. Acum sper că ai destul bun simţ să mă crezi, pentru că am vorbit serios.

Cathy îşi umezi buzele cu o limbă ascuţită, micuţă. Răceala îi dispăruse din ochi şi în locul ei apăru o tristeţe plină de slăbiciune.

― Îmi pare rău, zise ea. Îmi pare rău. Dar nu mă înţelegeţi.

― Atunci de ce nu-mi spui?

Furia lui dispăru ca o ceaţă.

― Spune-mi, draga mea.

― E greu de spus. Adam e atît de bun, de puternic. Eu însă am o tară. Epilepsia.

― Dumneata, nu se poate!

― Eu nu, dar bunicul, şi tata, şi fratele meu.

Îşi acoperi ochii cu mîinile.

― N-aş putea să dăruiesc soţului meu un asemenea copil.

― Sărmană copilă, spuse el. Sărmana mea copilă. Nu poţi fi sigură. E mai mult decît probabil că va fi un copil normal şi sănătos. Vrei să-mi promiţi că n-ai să mai încerci nimic?

― Da.

― Bine. N-o să-i spun soţului ce-ai făcut. Acum culcă-te pe spate să văd dacă s-a oprit hemoragia.



După cîteva minute, îşi închise geanta şi luă andreaua în buzunar.

― Vin să te văd mîine dimineaţă.

Cînd coborî treptele înguste care dădeau în hol, Adam se repezi la el. Doctorul Tilson fu asaltat cu:

― Ce face? E bine? Ce s-a întîmplat? Pot să mă duc sus?

― Hei, gata-gata.

Şi îi spuse şiret, folosind gluma lui tipică.

― Soţia dumitale e bolnavă.

― Doctore...

― Soţia dumitale e însărcinată.

Trecu pe lîngă Adam şi îl lăsă cu ochii holbaţi. Trei bărbaţi care stăteau în jurul sobei îi zîmbiră. Unul din ei spuse sec:

― Dacă aş fi eu în locul lui, aş invita cîţiva prieteni, poate chiar trei, la un pahar.

Aluzia fusese aruncată în vînt. Adam urcă greoi scara îngustă.

Atenţia lui Adam se fixase asupra fermei Bordoni, cîteva mile la sud de King City, de fapt la egală distanţă de San Lucas şi King City.

Familia Bordoni mai avea nouă sute de acri rămaşi dintr-o donaţie de zece mii de acri pe care o primise străbunicul doamnei Bordoni de la regele Spaniei. Familia Bordoni era de origine elveţiană, dar doamna Bordoni era fiica şi moştenitoarea unei familii spaniole care se stabilise în Valea Salinas din timpuri străvechi. Şi aşa cum s-a întîmplat cu majoritatea familiilor vechi, pămîntul le-a alunecat printre degete. O parte l-au pier­dut la jocuri de noroc, o parte le-a fost confiscată pentru neplata impozitelor, iar cîţiva acri au fost tăiaţi ca nişte cupoane pentru a cumpăra cu ei obiecte de lux ― un cal, un diamant sau o femeie frumoasă. Cei nouă sute de acri rămaşi constituiau inima donaţiei originale Sanchez şi erau cei mai buni. Se întindeau pe ambele părţi ale rîului şi se pierdeau la poalele dealurilor, deoarece în acel loc valea se îngustează şi apoi se lărgeşte din nou. Casa care aparţinuse pe vremuri familiei Sanchez mai putea fi folosită încă. Con­struită din chirpici, se ridica într-o mică despicătură între dealuri, o vale în miniatură, udată de un izvor de apă dulce care nu seca niciodată. Acesta era şi motivul pentru care primul Sanchez îşi construise acolo locu­inţa. Valea era umbrită de stejari mari şi pămîntul era neobişnuit de bogat şi de verde, pentru acea parte a regiunii. Zidurile casei mărunte erau groase de patru picioare, iar stîlpii de susţinere erau legaţi cu fîşii de piele brută care fuseseră întinse ude. Cînd pielea s-a uscat, a strîns bine stîlpii şi traversele, iar pielea s-a făcut tare ca fierul şi aproape indestructibilă. Această metodă de construcţie are un singur neajuns. Şobo­lanii, dacă sînt lăsaţi, rod pielea.

Casa cea veche părea că răsărise din pămînt şi era încîntătoare. Bordoni o folosise drept staul de vaci. Era elveţian, imigrat, cu pasiunea naţiunii sale pentru curăţenie. N-avea încredere în zidurile groase de chirpici şi a construit, la o oarecare distanţă, o cabană de lemn, iar vacile lui scoteau capul prin ferestrele adînci ale vechii case Sanchez.

Familia Bordoni nu avea copii, iar cînd soţia muri la o vîrstă destul de înaintată, soţul fu cuprins de dorul trecutului său alpin. Voia să vîndă ferma şi să se ducă acasă. Adam Trask refuză să cumpere în pripă, iar Bordoni cerea un preţ mare, prefăcîndu-se că nu-i pasă dacă vinde sau nu. Bordoni era sigur că Adam îi va cumpăra pămîntul, chiar mai înainte ca Adam să ştie acest lucru.

Adam voia ca, acolo unde se va stabili, să-şi ţină şi copiii care se vor naşte. Se temea să nu cumpere un loc şi apoi să vadă altul care să-i placă mai mult, dar locul Sanchezilor îl atrăgea mereu. Odată cu apariţia lui Cathy, înaintea lui se deschidea o viaţă lungă şi plăcută. Îşi luă însă una cîte una toate prevederile, parcurse cu trăsura, călare, sau cu piciorul, fiecare bucăţică de pămînt. Sondă terenul ca să controleze, să pipăie şi să miroasă subsolul. Se interesă de plantele sălbatice care cresc în cîmp, în valea rîului şi pe dealuri. În locurile umede, îngenunche şi cercetă urmele lăsate în noroi, urme de puma şi de cerb, de coyot şi pisică sălbatică, de sconcs şi racoon, de nevăstuică, de iepuri, toate acoperite de o ţesătură de urme ale cozilor. Umblă printre plopi şi sicomori, printre rugii de mure de pe malul rîului, mîngîie trunchiurile de stejar, de madrone, lauri şi taion.

Bordonii îl urmăreau cu ochi ironici şi turna pahare de vin roşu, făcut din strugurii din mica lui vie de pe deal. Era o plăcere a lui Bordoni să se îmbete niţeluş în fiecare după-amiază. Iar lui Adam, care nu gustase niciodată vinul, începu să-i placă.

O întrebă la nesfîrşit pe Cathy ce părere are despre locul acela. Îi place? Ar fi fericită acolo? Dar nu luă în seamă răspunsurile ei vagi. Îşi închipuia că împăr­tăşeşte şi ea entuziasmul lui. În holul hotelului "King City", vorbea cu bărbaţii care se adunau în jurul sobei şi citeau ziarele sosite din San Francisco.

― Mă gîndesc la apă, spuse el într-o seară. Mă întreb cît de adînc ar trebui săpat ca să dai de un izvor.

Un fermier se aşeză picior peste picior.

― Ar trebui să te duci să-l vezi pe Sam Hamilton, zise el. El ştie despre apă mai mult decît oricine altul de pe-aici. El e vrăjitorul apei şi săpător de puţuri. El o să-ţi spună. El a făcut jumătate din fîntînile din partea asta a văii.

Tovarăşul său chicoti.

― Sam are un motiv bine întemeiat să se intereseze de apă. Pe pămîntul lui n-are nici un strop.

― Unde pot să dau de el? întrebă Adam.

― Uite ce-i! Tot mă duc să-mi facă nişte colţare de fier. Dacă vrei, te iau cu mine. O să-ţi placă domnul Hamilton. E un om cumsecade.

― Un fel de geniu al rîsului, adăugă tovarăşul său.

3
Louis Lippo l-a dus pe Adam cu şareta lui, la ferma lui Hamilton. Barele de fier zdrăngăneau iar pe deasupra şaretei se legăna o pulpă de căprioară înfăşurată într-o pînză udă ca s-o ţină rece. În vremea aceea se obişnuia ca, mergînd în vizită la cineva, să duci în dar cîte ceva de mîncare, pentru că trebuia să rămîi la masă dacă nu voiai să-i jigneşti pe ai casei. Iar unii musafiri erau în stare să dea peste cap planurile culinare pe o săptămînă întreagă, dacă nu aduceau ceva în locul celor consumate. O bucată de porc sau de vită era de-ajuns. Louis aduse bucata de căprioară şi Adam făcu rost de o sticlă de whisky.

― Trebuie să-ţi atrag atenţia, zise Louis, domnului Hamilton o să-i placă asta, dar doamna Hamilton nu prea se dă în vînt după aşa ceva. În locul dumitale, aş lăsa-o sub scaun şi cînd o să ajungem în atelier, atunci poţi s-o scoţi. Aşa facem întotdeauna.

― Nu-l lasă pe soţul ei să bea?

― E mare cît o păsărică, dar are nişte principii de oţel. Lasă mai bine sticla sub scaun, spuse Louis.

Ieşiră de pe drumul din vale şi mînară spre dealurile neregulate şi pline de făgaşe, peste nişte şleauri săpate în noroiul ploilor de iarnă. Caii smuceau în hamuri iar şareta se scutura şi se clătina. Fusese un an prost pentru regiunile de deal, care erau uscate încă din iunie şi, pe sub iarba măruntă şi arsă, se zăreau pietrele. Ovăzul sălbatic nu se ridicase mai înalt de şase degete deasupra solului, ca şi cînd ar fi ştiut că dacă nu se grăbeşte să facă repede spic, nu va mai face deloc.

― Nu e un loc prea plăcut, spuse Adam.

― Plăcut? Dar, domnule Trask, e un pămînt care poate să mănînce inima omului şi să-l înghită. Plăcut! Domnul Hamilton are o bucată întinsă şi totuşi ar muri de foame cu toţi copiii lui. Ferma nu le asigură hrana. El face tot felul de munci, iar acum băieţii au început să mai cîştige şi ei cîte ceva. E o familie cumsecade.

Adam privi un şir de smocuri de iarbă ce ieşiseră nu de mult din pămînt.

― De ce oare s-o fi pripăşit pe un pămînt ca ăsta?

Lui Louis Lippo, la fel ca oricărui om, îi plăcea să facă pe ghidul pentru un străin, mai ales dacă nu exista un băştinaş care să-l contrazică.

― O să-ţi spun, făcu el. Uite eu, de exemplu ― tata era italian. A venit aici după tulburări, dar a adus ceva bani. Terenul meu nu e prea mare, dar e bun. Tata l-a cumpărat. L-a ales. Şi dumneata, de pildă, nu ştiu cîţi bani ai şi nici n-o să te întreb, dar se zice că încerci să cumperi vechiul loc al Sanchezilor şi Bordoni nu vinde niciodată ieftin. Ai probabil bani destui, altfel nici n-ar trebui să te mai interesezi.

― Am o situaţie bună, zise modest Adam.

― Să-ţi povestesc mai pe larg, spuse Louis. Cînd doamna şi domnul Hamilton au sosit în vale, nu aveau nici măcar o oală de noapte. Au fost nevoiţi să ia ce rămăsese ― pămînt al statului, pe care nimeni nu-l voia. Douăzeci şi cinci de acri din acest pămînt nu pot asigura nici măcar hrana pentru o vacă, chiar şi în anii buni, şi se spune că şi coioţii pleacă de pe-acolo în anii răi. Unii oameni nu pricep cum au trăit Hamiltonii. Dar domnul Hamilton, bineînţeles, s-a apucat imediat de lucru şi, în felul acesta, au scos-o la capăt. A lucrat ca muncitor cu ziua pînă şi-a fabricat treierătoarea.

― Probabil că i-a mers mai bine cu asta. Am auzit peste tot vorbindu-se despre el.

― Da, i-a mers mai bine. A crescut nouă copii. Pariez că n-a pus de o parte nici patru bănuţi. Cum ar fi putut?

O parte a şaretei se ridică, trecu peste o piatră mare rotundă, şi căzu din nou. Caii erau uzi de sudoare şi înspumaţi sub harnaşamente.

― Voi fi bucuros să stau de vorbă cu el, spuse Adam.

― Vezi, domnule, a strîns şi el o recoltă bună ― a avut copii buni şi i-a crescut bine. Toţi s-au căpătuit ― poate cu excepţia lui Joe. Joe e cel mai mic ― e vorba să-l trimită la colegiu, dar toţi ceilalţi se descurcă. Domnul Hamilton poate să fie mîndru. Casa este exact în capul dîmbului următor. Să nu cumva să uiţi şi să scoţi whisky-ul ăla ― ea o să se uite la dumneata într-un fel care o să te îngheţe.

Pămîntul uscat se crăpa la soare şi greierii ţîrîiau.

― E cu adevărat un pămînt uitat de Dumnezeu, zise Louis.

― Mă face să mă simt meschin, spuse Adam.

― Cum aşa?

― Eu sînt destul de înstărit ca să nu fiu nevoit să trăiesc pe un teren ca ăsta.

― Şi eu, dar nu mă simt meschin. Sînt doar al naibii de mulţumit.

Cînd şareta ajunse pe coamă, Adam putu să pri­vească în jos spre micul grup de clădiri care alcătuiau reşedinţa familiei Hamilton ― o casă cu mai multe anexe, un staul de vaci, un atelier, o remiză. Era un peisaj secetos, cu pămînt ars de soare ― nici un copac, ci doar o grădiniţă udată cu mîna.

Louis se întoarse către Adam şi în tonul lui se simţea o oarecare nuanţă ostilă.

― Vreau să te lămuresc asupra unor lucruri, dom­nule Trask. Sînt oameni care, cînd îl văd pentru prima oară pe Samuel Hamilton, au impresia că e nebun. Nu vorbeşte ca alţi oameni. E irlandez. Şi e plin de idei ― o sută pe zi. Şi de speranţe. Isuse, chiar aşa trebuie să fii ca să poţi să trăieşti pe pămîntul ăsta! Dar să nu uiţi un lucru ― e un bun muncitor, un fierar priceput şi unele din ideile lui pot să fie puse în practică. Şi l-am auzit vorbind de lucruri ce urmau să se întîmple şi chiar s-au întîmplat.

Adam fu alarmat de acea notă de ameninţare.

― Nu sînt eu omul care să dispreţuiesc pe un altul, spuse el şi simţi brusc că Louis îl considera străin şi duşman.

― Am vrut doar să ne lămurim. Sînt unii care vin din răsărit şi cred că un om care n-are o grămadă de bani nu-i bun de nimic.

― Nici nu m-aş gîndi să...

― Poate că domnul Hamilton n-are nici patru bani puşi de o parte, dar este de-al nostru şi poate şi cel mai bun dintre noi toţi. Şi-a crescut cea mai frumoasă familie pe care ţi-o poţi închipui. Vreau doar să nu uiţi asta.

Adam era gata să se apere, dar apoi spuse:

― O să ţin minte. Mulţumesc că mi-ai spus.

Louis privea din nou înainte.

― Iată-l ― îl vezi, afară, lîngă atelier? Probabil că ne-a auzit.

― Are barbă? întrebă Adam făcînd ochii mici.

― Da, are o barbă frumoasă. Dar a început să încărunţească. În curînd, va fi albă.

Trecură prin faţa cabanei de lemn, o văzură pe doamna Hamilton care se uita la ei pe fereastră şi traseră în faţa atelierului unde stătea Samuel şi-i aştepta.

Adam văzu un bărbat puternic, cu o barbă de patriarh, cu părul încărunţit care îi stătea ca scaieţii. Pomeţii obrajilor, deasupra bărbii, erau bronzaţi, soarele îi înnegrise pielea de irlandez. Purta o cămaşă albastră, curată, salopetă şi un şorţ de piele. Avea mînecile suflecate iar braţele sale musculoase erau şi ele curate. Doar mîinile îi erau înnegrite de la forjă. După o privire fugară, Adam stărui asupra ochilor lui, albaştri deschişi, plini de o încîntare tinerească. Ridurile din jurul ochilor erau aşezate ca razele ce se adună într-un centru, din cauza rîsului.

― Louis, spuse el, mă bucur că te văd. Chiar şi în dulceaţa micului nostru paradis de aici, ne place să ne vedem prietenii.

Îi zîmbi lui Adam şi Louis zise:

― L-am adus pe domnul Adam Trask să te vadă. E străin din răsărit, a venit să se stabilească aici.

― Mă bucur, spuse Samuel. O să dăm mîna altădată. Nu vreau să vă murdăresc cu cu palmele astea negre de la forjă.

― Am adus nişte fier, domnule Hamilton. Vrei să-mi faci nişte colţare? Mi s-a stricat toată instalaţia de adăpat.

― Bineînţeles, Louis. Daţi-vă jos, daţi-vă jos. O să ducem caii la umbră.

― Avem în spate o bucată de căprioară şi a adus şi domnul Trask ceva.

Samuel se uită spre casă.

― Poate acel ceva o să-l scoatem după ce ducem trăsura în spatele grajdului.

Adam auzea accentul lui cîntat şi totuşi nu sesiza nici un cuvînt pronunţat într-un fel deosebit, poate în afară de t-urile şi l-urile ţinute sub limbă.

― Louis, vrei să deshami tu? Eu am să duc vînatul înăuntru. Liza o să se bucure. Ei îi place mîncarea de căprioară.

― E vreunul din băieţi acasă?

― Nu, nici unul. George şi Will au venit pentru sfîrşitul săptămînii şi s-au dus cu toţii aseară la dans sus, pe Canionul Calul sălbatic, la şcoala Peach Tree. Se vor întoarce spre seară cu tot grupul. Lipseşte o canapea din cauza asta. Vă povestesc mai tîrziu ― Liza vrea să se răzbune pe ei ― treaba asta a făcut-o Tom. Vă povestesc eu mai tîrziu.

Rîse şi porni spre casă, ducînd pulpa înfăşurată.

― Dacă vreţi, puteţi să duceţi acel ceva în atelier, ca să nu-l bată soarele.

Cînd se apropie de casă îl auziră cum striga:

― Liza, n-ai să ghiceşti, Louis Lippo a adus o bucată de căprioară mai mare decît tine.

Louis trase în spatele grajdului şi Adam îl ajută să deshame caii, să lege hăţurile şi să-i priponească la umbră.

― Ai înţeles ce-a vrut să spună cu lumina soarelui şi cu sticla, zise Louis.

― Femeia asta trebuie să fie un tiran nemaipomenit.

― E cît o păsărică de mare, dar are o voinţă de fier.

― Se depăşeşte pe ea însăşi, spuse Adam. Cred că asta am auzit-o de la cineva, sau am citit-o pe undeva.

Samuel veni după ei în atelier.

― Liza o să se bucure dacă rămîneţi la masă, zise el.

Adam protestă.

― Nu se aştepta să venim.

― Fugi de-aici. Mai face nişte găluşte în plus la carne. E o plăcere să vă avem printre noi. Louis, dă-mi bucăţile alea de fier şi să vedem cum vrei să ţi le fac.

Aprinse un foc de vreascuri în cuptorul pătrat al forjei şi suflă din foale peste el, apoi puse cu mîna cocs ud pînă cînd cărbunele începu să strălucească.

― Hai, Louis, suflă puţin cu foalele în focul ăsta. Încet, încet, omule, încet şi regulat.

Puse bucăţile de fier pe cărbunii încinşi.

― Nu, domnule Trask, Liza e învăţată să gătească pentru nouă copii înfometaţi. Nimic n-o mai sperie.

Aranjă fierul ca să primească mai multă căldură şi rîse.

― Îmi retrag ultimele cuvinte, sînt o minciună sfruntată. Soţia mea tună şi fulgeră ca o furtună care se apropie. Şi vă atrag atenţia la amîndoi să nu pomeniţi cuvîntul canapea. E o vorbă care o înfurie şi o supără pe Liza.

― Ne-ai mai spus cîte ceva despre asta.

― Dacă l-ai cunoaşte pe fiul meu Tom, ai înţelege mai bine, domnule Trask. Louis îl cunoaşte.

― Bineînţeles că îl cunosc, răspunse Louis.

Samuel continuă:

― Tom al meu are pe dracu-n el. Are ochii mai mari decît burta. Seamănă întotdeauna mai mult decît poate să culeagă. Se bucură prea mult, se necăjeşte prea mult. Aşa sînt unii oameni. Liza pretinde că şi eu sînt aşa. Nu ştiu ce soartă o să aibă Tom. Poate că-l aşteaptă succesul, poate spînzurătoarea ― au mai fost Hamiltoni spînzuraţi cu ani în urmă. Odată o să vă povestesc despre asta.

― Dar cu canapeaua cum e, sugeră Adam, politicos.

― Ai dreptate. Eu săr de la una la alta, aşa spune şi Liza, de parcă aş alerga după nişte oi rătăcite. Ei, şi a venit vorba de dansul de la şcoala Peach Tree, iar băieţii, George, Tom, Will şi Joe, au hotărît cu toţii să se ducă. Şi, bineînţeles, au fost invitate şi fetele. George, Will şi Joe, băieţi ca toţi băieţii, au invitat fiecare cîte o prietenă, dar Tom ― el a luat o porţie prea mare, ca de obicei. El a invitat două din surorile Williams, Jennie şi Belle. Cîte găuri pentru şuruburi vrei, Louis?

― Cinci, răspunse Louis.

― Bine. Trebuie să vă spun, domnule Trask, că Tom al meu are tot egoismul şi dragostea de sine a unui băiat care îşi închipuie că e urît. În majoritatea timpului, umblă cum apucă, dar cînd vine o sărbătoare, se împopoţonează şi străluceşte ca o floare de primăvară. Asta îi ia destul timp. Aţi observat că remiza era goală. George, Will şi Joe au pornit mai devreme, şi nu aşa aranjaţi ca Tom. George a luat şareta, Will a luat cabrioleta, iar Joe, docarul.

Ochii albaştri ai lui Samuel străluceau de bucurie.

― Şi atunci apăru Tom, ferchezuit şi strălucitor ca un împărat roman şi singurul vehicul cu roate care mai rămăsese era o greblă pentru fîn, şi cu asta nu putea duce nici măcar una din surorile Williams. Din fericire, sau din nenorocire, Liza se odihnea. Tom se aşeză pe trepte şi se gîndi. Apoi îl văzui că se duce în grajd, înhamă doi cai şi scoate oiştea de la greblă. Scoase canapeaua din casă şi o prinse de picioare cu un lanţ ― canapeaua cea frumoasă cu păr de cal şi braţe ca un gît de lebădă, la care Liza ţine mai mult ca la orice. I-am adus-o eu înainte de a se naşte George ca să se odihnească pe ea. Ultima oară cînd l-am văzut cu ochii mei a fost cînd Tom urca pe vîrful dealului, aşezat comod pe canapea, în drum spre surorile Williams. Şi, Dumnezeule, în ce hal o să fie cînd o s-o aducă înapoi.

Samuel lăsă jos cleştele şi îşi puse mîinile în şolduri, ca să poată rîde mai bine.

― Şi Liza mocneşte de parcă-i iese fum pe nări. Sărmanul Tom!

Adam zise zîmbind:

― N-aţi vrea să luăm niţeluş din acel ceva?

― Asta da, spuse Samuel.

Luă sticla, trase repede o înghiţitură de whisky şi o dădu îndărăt.

― Uisquebaugh ― e un cuvînt irlandez ― whisky, înseamnă apa vieţii ― aşa şi este.

Luă bucăţile de fier înroşite de nicovală şi le găuri, apoi îndoi colţurile cu ciocanul de săriră scîntei. Scu­fundă apoi fierul care sfîrîia într-un butoi pe jumătate umplut cu apă neagră.

― Gata, spuse el şi le aruncă pe jos.

― Mulţumesc, zise Louis. Cît mă costă?

― Plăcerea tovărăşiei mele.

― Întotdeauna faci aşa, zise Louis încurcat.

― Ba nu, cînd ţi-am făcut puţul cel nou, mi-ai plătit cît ţi-am cerut.

― Bine că mi-am amintit ― domnul Trask, aici de faţă, se gîndeşte să cumpere locul lui Bordoni ― vechea donaţie Sanchez ― îţi aminteşti?

― Îl cunosc bine. E un loc bun, spuse Samuel.

― Întreba de apă, şi i-am spus că tu ştii mai bine despre treaba asta decît oricine de pe-aici.

Adam trecu sticla şi Samuel luă o înghiţitură delicată şi îşi şterse gura cu braţul, deasupra funin­ginei.

― Nu m-am hotărît încă, zise Adam. Mă interesează doar.

― Ah, Dumnezeule, acum ţi-ai găsit beleaua cu mine, omule. Se spune că e periculos să pui întrebări unui irlandez, pentru că îţi răspunde. Sper că dum­neata ştii ce faci cînd îmi dai voie să vorbesc. Am auzit de două feluri de a privi lucrurile. Unii spun că omul tăcut este mai înţelept, iar alţii că omul care nu vorbeşte, nu gîndeşte. Bineînţeles, eu sînt şi pentru varianta a doua ― Liza spune că profit. Ce vreţi să ştiţi?

― Iată, de exemplu, despre terenului lui Bordoni. Cît de adînc ar trebui săpat, ca să ajungi la apă?

― Ar trebui să văd locul ― în unele părţi vreo treizeci de picioare, în altele o sută cincizeci, iar în altele chiar pînă în centrul pămîntului.

― Dar se poate găsi apă?

― Aproape peste tot, dar nu şi la mine.

― Am auzit că vă lipseşte pe-aici.

― Aţi auzit? Cred că şi Dumnezeu în cer trebuie să fi auzit! Atît de tare am ţipat!

― Lîngă rîu este un teren de patru sute de acri. Sub el s-ar găsi apă?

― Ar trebui să văd. Mi se pare o vale cam curioasă. Dacă mai aveţi puţină răbdare, poate să vă pot spune mai multe despre asta, m-am mai uitat pe acolo şi am făcut nişte sondaje. Un om flămînd înghite cu mintea ― chiar aşa-i.

Louis Lippo zise:

― Domnul Trask este din Noua Anglie, îşi propune să se instaleze aici. A mai fost în Vest ― în armată, a luptat contra indienilor.

― Aţi mai fost? Atunci dumneavoastră ar trebui să vorbiţi şi eu să vă ascult.

― Nu vreau să vorbesc despre asta.

― De ce nu? Aşa să ne ajute Dumnezeu, dacă familia mea şi vecinii mei au luptat contra indienilor!

― Eu n-am vrut să mă lupt cu ei, domnule.

Acest "domnule" se strecură fără ca el să-şi dea seama.

― Da, înţeleg. Trebuie să fie greu să omori un om pe care nu-l cunoşti şi nu-l urăşti.

― Poate că tocmai asta uşurează treaba, spuse Louis.

― Este un punct de vedere, Louis. Dar unii oameni sînt prieteni cu toată lumea în inima lor, în timp ce alţii se urăsc şi pe ei înşişi şi întind ura în jurul lor ca untul pe pîinea fierbinte.

― Aş prefera să-mi vorbiţi de terenul acela, spuse Adam stînjenit, căci în minte îi apăru imaginea îngro­zitoare a grămezilor de cadavre.

― Cît să fie oare?

Louis ieşi afară şi se uită la soare.

― Nu mai mult de zece.

― Dacă mă pornesc, nu mă mai controlez. Fiul meu Will spune că dacă nu găsesc o fiinţă omenească, vorbesc şi cu pomii.

Oftă şi se aşeză pe un butoiaş cu cuie.

― Am spus că e o vale stranie, poate pentru că m-am născut într-un loc înverzit. Ţie ţi se pare stranie, Louis?

― Nu, eu n-am ieşit niciodată de-aici.

― Am săpat o grămadă în ea, zise Samuel. S-a întîmplat ceva pe dedesubt ― poate mai continuă şi acum. Dedesubt este un fund de ocean, şi mai jos o altă lume. Dar asta nu trebuie să preocupe un fermier. Acum, deasupra este un pămînt bun, mai ales în locurile plate. În partea de sus a văii, terenul este uşor şi nisipos, dar este amestecat cu ăsta, cu pămîntul de pe dealuri care iarna este spălat şi dus la vale. Mergînd spre nord, valea se lărgeşte şi solul se face mai negru şi mai greu, poate mai bogat. Eu cred că pe locurile acelea au fost cîndva mlaştini şi rădăcinile au putrezit acolo de secole, în pămînt, l-au făcut negru şi l-au fertilizat. Iar cînd îl ari, vezi că apare o argilă grasă care îl ţine. Asta este cam de pe la Gonzales spre nord, pînă la gura rîului. În părţi, pe la Salinas, Blanco, Castroville şi Moss Landing, mlaştinile mai există încă. Şi cînd, într-o zi, aceste mlaştini vor seca, acolo va fi cel mai bun pămînt din această lume roşie.

― Întotdeauna povesteşte cum o să fie într-o zi, întrerupse Louis.

― Mintea omului nu se poate mulţumi să trăiască numai în epoca respectivă, ca trupul.

― Dacă e vorba să mă stabilesc aici, trebuie să ştiu cum şi ce va fi, zise Adam. Copiii mei, cînd o să-i am, o să stea aici.

Ochii lui Samuel priviră peste capetele prietenilor săi, dincolo de forja întunecată, în lumina galbenă a soarelui.

― Trebuie să ştii că pe sub o bună parte a văii, în unele locuri, în adîncuri, în altele aproape de suprafaţă, este un strat numit crustă tare. Este o argilă densă şi în acelaşi timp grasă. În unele locuri, are grosimea de un picior, în altele, mai mult. Această crustă tare este rezistentă la apă. Dacă n-ar fi ea, ploile de iarnă ar intra în pămînt şi l-ar îmbiba de apă, iar vara s-ar ridica din nou în sus, spre rădăcini. Dar aşa, cînd pămîntul de deasupra crustei este îmbibat, restul porneşte în pîrîiaşe sau putrezeşte pe deasupra. Ăsta este unul din marile blesteme ale văii noastre.

― Dar e un loc destul de bun de trăit, nu-i aşa?

― Da, este, dar omul nu poate să stea liniştit cînd ştie că ar putea fi mai bogat. M-am gîndit că dacă am putea să facem mii de găuri în crustă ca să poată trece apa prin ea, s-ar putea rezolva problema. Şi apoi am încercat cu cîteva încărcături de dinamită. Am găurit crusta şi am făcut-o să sară în aer. Crusta s-a rupt şi apa a putut să pătrundă mai jos. Dar, Dumnezeule, gîndeşte-te cîtă dinamită trebuie! Am citit că un suedez ― acelaşi care a inventat dinamita ― a făcut un explozibil nou, mai puternic şi mai sigur. Poate că asta o să fie soluţia pentru noi.

Louis spuse pe jumătate în rîs, pe jumătate cu admiraţie:

― Totdeauna se gîndeşte cum să schimbe lucrurile. Niciodată nu e mulţumit cu ele aşa cum sînt.

Samuel îi zîmbi.

― Se spune că oamenii au trăit cîndva în copaci. Cineva a trebuit să fi fost nemulţumit de o cracă prea înaltă, altfel picioarele tale n-ar fi atins acum pămîntul neted.

Apoi rîse din nou.

― Mă şi văd stînd pe movila mea de pămînt, făurindu-mi o lume în închipuirea mea, cu aceeaşi siguranţă cu care Dumnezeu a creat-o pe asta. Dar Dumnezeu şi-a văzut lumea. Eu n-am s-o văd pe a mea decît în închipuire. Într-o bună zi, aceasta va fi o vale cu mari bogăţii. Ar putea hrăni o lume, şi poate că aşa o să şi fie. Aici vor trăi oameni fericiţi, mii şi mii...

Peste ochii lui, parcă trecu un nor şi chipul i se întristă, iar el rămase tăcut.

― După cîte spui, pare un loc potrivit ca să te stabileşti, spuse Adam. Într-altă parte aş putea să-mi cresc copiii cu un asemenea viitor?

Samuel continuă:

― Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. E ceva întunecat, în această vale. Nu ştiu ce este, dar îl simt. Uneori, în zile cu lumină orbitoare, îl simt cum încon­joară soarele şi îi suge lumina, ca un burete.

Vocea îi deveni mai puternică.

― În valea asta există o violenţă neagră. Nu ştiu, nu ştiu. E ca şi cum o veche fantomă ar fi ieşit din oceanul mort din adîncuri şi a adus nefericirea care tulbură cerul. Este la fel de tainică precum o durere ascunsă. Nu ştiu ce este, dar o văd şi o simt la oamenii de aici.

Pe Adam îl trecu un fior.

― Mi-am amintit că am promis să mă întorc devreme. Soţia mea, Cathy, e însărcinată.

― Dar Liza e gata cu masa.

― O să fie înţelegătoare cînd o să-i spui de copil. Soţia mea se simte rău. Îţi mulţumesc de cele ce mi-ai spus cu privire la apă.

― Te-am întristat fiindcă vorbele mele au mai luat-o pe delături.

― Nu, deloc ― deloc. E prima sarcină a lui Cathy şi e îngrijorată.

Adam se luptă toată noaptea cu gîndurile, iar în ziua următoare plecă, bătu palma cu Bordoni şi terenul Sanchezilor deveni al lui.



Yüklə 4,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə