Luca 18, 17 filmul I înger rus oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea



Yüklə 141,81 Kb.
səhifə1/3
tarix07.04.2018
ölçüsü141,81 Kb.
  1   2   3

Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.”

(Luca 18, 17)
filmul I
ÎNGER

RUS

Oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.

(Luca 18: 17)
Acatist cântat despre Otroc Veaceslav

ÎNGER

RUS

Otroc Veaceslav

partea I
Pe acei oameni pe care îi ascultă Dumnezeu este greu să îi descrii în cuvinte.

Lumea nu poate pătrunde cereasca frumuseţe interioară a Otrocului Veaceslav.

La fel cum un mic lac se reflectă în lumina soarelui, la fel şi amintirile noastre păstrează lumina blândă a vieţii copilului binecuvântat, trimis de Dumnezeu.

Veaceslav a fost un copilaş smerit cu duhul: tămăduitor, făcător de minuni şi prooroc.

El a fost un purtător înflăcărat al adevărului, însă la vârsta sa fragedă, această flacără a fost acoperită în chip tainic.

În prezent Otroc Veaceslav are mulţi admiratori.

Din diverse oraşe ale Rusiei la mormântul său sosesc pelerini cu autobuzul.

Preoţi oficiază în acest loc panihide şi slujbe de litii.

Casa părinţilor săi este mereu plină de oaspeţi.

Oare ce îi aduce pe oameni în această casă?

Ce ştiu despre acest minunat copil a lui Dumnezeu, despre ale cărui cuvinte, gânduri şi fapte se minuna chiar şi mama sa.

Astăzi despre Otroc Veaceslav, în special în mediul ortodocs se pun foarte multe întrebări.

La aceste întrebări vom încerca să răspundem în acest film.

Dorim într-un mod veridic , cât mai precis cu putinţă şi în detaliu, să refacem imaginea acestui neobişnuit prooroc, poate singurul din istoria ortodocsă… şi să încercăm să conştientizăm rolul său în viaţa noastră.

Totuşi trebuie să ţinem minte că oricine… şi chiar o amănunţită prezentare despre slujitorul lui Dumnezeu, este doar o privelişte slab oglindită a acelei scântei luminoase ce reprezintă viaţa alesului lui Dumnezeu a Otrocului Veaceslav Kraşeninnikov.
Povesteşte mama Otrocului Veaceslav

Valentina Afanasevna

Kraşeninnikova
Neamul nostru

M-am născut în Bogotol, un oraş situat în regiunea Krasnoiarsk.

În neamul nostru toţi sunt credincioşi deposedaţi de avere.

În general toţi au fost creştini pe stil vechi, apoi mulţi dintre ei au primit ortodocsia.

Protoiereul nostru, bunicul Andrei, străbunicul, a fost stareţul bisericii.

În timpul revoluţiei el împreună cu diaconul au fost trimişi la Râm, la muncă silnică şi de acolo el nu s-a mai întors.

Ei toţi se rugau, posteau.

Bunica mea Efatinia, avea o mătanie lungă, neagră, în capăt triunghiulară.

Şi după cum spunea, ea apăsa o mărgea şi în genunchi petreceau zile întregi în rugăciune.

Ei se ridicau doar pentru a găti câte ceva sau să facă câte ceva prin gospodărie şi iar se rugau.

Eu i-am văzut pe toţi doar rugându-se.

Mi-o amintesc pe mătuşa Arina, pe unchiul Andrei.

Ei erau mereu erau ocupaţi cu munca şi rugăciunea.

Niciodată nu ridicau vocea, nu vorbeau tare.

Îmi amintesc de Biblie, în casă era o Biblie veche, ridicai coperta... erau două catarame.

Deschideai acele catarame, dai la o parte coperta şi citeai fiecare filă în parte.

Şi noi toţi copii mici fiind, puteam sta liniştiţi şi să citim.

În prezent eu nu voi mai putea citi la fel , dar înainte citeam.

Apoi cu respect puneau coperta la loc, închideau Biblia şi o aşeazau deoparte.

Ne rugam mult, în special noaptea, deoarece ne puteau raporta vecinii...

Ei chemau un preot din oraşul Taiga, iar când venea preotul, se adunau acasă, închideau obloanele ca să nu se vadă lumina, geamurile cu o pânză groasă, iar tinerii miliţioneri înconjurau acea casă, le alergau pe bunicuţe pentru că se rugau...

Şi bunica plină de bucurie venea de dimineaţă acasă, îmi arăta rănile, genunchii zgâriaţi şi îmi spunea: „Am fugit de militian. Ei toţi au fugit şi bunica a fugit .”

Venea atât de bucuroasă.

Se bucura foarte mult şi era fericită că a fost slujbă, a fost părintele.

Ei se rugau în orice fel de condiţii.

Ne-au educat cu stricteţe.

Pe toţi i-au educat cu stricteţe şi toţi erau ascultători.

Eu nu am fost ascultătoare, de aceea bunica mi-a arătat un fel de bici, cam de această dimensiune, plus mânerul.

Deci avea două curele din piele, iar pe marginea fiecărei curele era prins un cârlig şi asta se numea bici.

Şi ea îmi spunea :„Valica, în cer este Sfânta Treime. Dacă vei spune ceva împotriva Sfintei Treimi…”

Şi punea cureluşa pe raft.

Iar noi ştiam că această curea se va înfinge în tine.

Şi completă: „ Iar dacă vei îndrăzni să îmi spui mie un lucru nelalocul lui, îţi voi scoate dinţii. ”

Astfel de educaţie a fost, severă şi simplă.

De acea, eu din copilărie ştiam că nu ai voie să vorbeşti împotriva lui Dumnezeu.

Şi după cum îi vedeam rugându-se necurmat, mereu postind, îmbrăcaţi cu stricteţe, cu feţe serioase.

Sigur, aş fi dorit ca în copilărie ei să zămbească, să spună ceva plăcut, dar erau astfel de condiţii spartane.

Bunica spunea frecvent: „Tu nu eşti ascultătoare.”

Ceilalalţi din neamul nostru au fost ascultători.

Lor le era frică.

Eu nu aveam sentimentul de frică, iar bunica îmi spunea: „Există astfel de copilaşi: modeşti, ascultători, fac tot ce li se spune.”

Ea începea să povestească, iar tot ce povestea era despre Slavocica.

Iar eu râdeam şi îi spuneam: „Bunico, tu ai văzut astfel de copii, copii despre care ne spui?”

Ea m-a privit şi mi-a spus: „Nu, eu nu am văzut”.

„Bunico, dar astfel de copii nu există.Toţi sunt la fel.“

Iar când s-a născut şi creştea Slava, mereu îmi aminteam de bunica.

Adică ea încă din copilărie m-a pregătit că astfel de copii există şi mi-a explicat că aceştea sunt copii sfinţi.

Însă ea astfel de copii nu a văzut, iar eu am văzut.


Au trecut aproximativ 15 ani din clipa în care Otroc Veaceslav a trecut în Împărăţia Cerulurilor.

Mii de oameni îşi amintesc cu recunoştinţă de ajutorul lui Otroc şi de cuvântul blând al mamei sale, de tatăl nevorbăreţ care în orice anotimp ajuta să ajungă la mormântul fiului său.

Dar sunt şi vizitatori care cu întrebările lor neînţelepte îi rănesc pe părinţii lui Otroc: „De ce un copil atât de deosebit s-a născut într-o familie atât de simplă?” – întreabă ei .

De ce nu s-a născut într-o familie parohială, de preoţi şi de ce exact la Valentina Afanasevna…

căci în Rusia locuiesc milioane de femei.

Ei nu ştiu, că însuşi Otroc a răspuns la această întrebare.


Când s-a născut Slavocica şi când am înţeles că se întâmplă ceva atât de neobişnuit, eu nu am rezistat şi l-am întrebat: „Slavocica, poate că au greşit, că tu locuieşti cu noi?”

Deoarece eu nu găseam nimic deosebit ca Dumnezeu să ne dea nouă un astfel de miracol.

Eu l-am întrebat foarte sincer: „Slavocica, poate că greşit?”.

El a zâmbit şi îmi spune: „Mămico, în neamul tău au fost atât de mulţi oameni buni…”

„Dar ce înseamnă un om bun?”- l-am întrebat pe Slava.

El răspunde: „Este omul care este după voia lui Dumnezeu. În neam au fost mulţi oameni buni.”

Şi el a început să-mi povestească despre neamul nostru.

Şi rezultă că până la Adam şi Eva provenim din partea stângă, acest neam unde erau mulţi oameni buni.

Şi datorită acestor oameni, la sfârşitul acestui veac, în neamul nostru s-a născut un astfel de copil.

De aceea eu nu vreau să îmi atribui ceva anume, pentru că el mi-a explicat, că acesta este meritul întregului neam.

Slavocica a spus „Acum mămico, se face numerotarea tuturor neamurilor, a fiecărui neam.

Iar reprezentanţii acestora în aceste vremuri, ori pot să -şi piardă neamul, sau să îl ajute.”

Da, el a spus că acum poate pierde întreg neamul.

Omul ca şi reprezentant în aceste vremuri din urmă, trebuie să se roage foarte mult, pentru că în neam sunt foarte multe păcate.

Slava a spus: „ În neamul oamenilor sunt foarte mulţi vrăjitori şi de aceea este nevoie de curaj, acte de eroism şi foarte multă rugăciune”.

Şi Slavocica îi ruga pe oameni să se roage cât mai mult, să se împărtăşească cât mai des, deoarece de aceste rugăciuni depind foarte mulţi oameni, depinde tot neamul.

Prima rugăciune

pentru cei decedaţi

din neam
Rugăciune pentru neam
Adu-ţi aminte, Doamne,

De tot neamul meu decedat,

Toţi,de la strămoşul nostrum Adam,

Cei decedaţi, pe cei dintâi din neam,

Străbunici, străbunice şi pe toţi

Care din veacuri şi până în present au murit,

Pe ale mele rude,

Tu care le cunoşti numele,

….ai milă şi iartă-i de toate păcatele

cele făcute cu voie sai fără de voie

şi să le dai intrare în

Împărăţia Cerurilor.

Amin.
A doua rugăciune

pentru iertarea păcatelor neamului

Doamne Milostive

Şi Dreptule Judecător,

Cel ce pedepseşti copiii pentru păcatele părinţilor

Până la al treilea şi al patrulea neam!

Miluieşte-mă şi iartă-mă,

Familia mea, pe ai mei cei vii şi întreg neamul meu decedat,

Pentru marele şi grele păcate de lepădare de credinţă,

Pentru fărădelege şi călcarea în picioare a jurământului sobornicesc

Şi sărutului crucii a poporului rus

Întru credinţa Neamului Rus Ales,

Pentru înşelare şi trădarea pentru moarte

a Unsului lui Dumnezeu –

Sfântului Ţar Nikolaie Aleksandrovich II

Şi a întregii sale familiii sfinte,

Pentru lepădarea de Dumnezeu,

Şi de credinţa ortodocsă,

Pentru prigoanirea credinţei sfinte

Şi a bisericii,

Pentru distrugerea şi profanarea

Bisericilor lui Dumnezeu, a locurilor sfinte şi

A patriei sale Ortodocse,

Pentru idolatries i respectarea

Sărbătorilor lumeşti,

Ritualuri, idoli,simboluri,

Şi a idealurilor religiei satanice

Ale celor necredincioşi,

Pentru toate sinuciderile, uciderile,

Vrăjitorie,rătăcire, răzvrătire,

Blasfemiatori şi

Toate avorturile făcute în neamul meu,

Şi pentru toate păcatele grele,

Hule, sacrilegii, necurăţii

Şi fărădelegi ale neamului meu

Făcute de veacuri, despre toate acestea

Tu ştii, Doamne.

Nu ne lăsa pe noi ca până la sfârşit

Să murim în păcatele noastre,

Nu ne lăsa, miluieşte-mă

Şi mă iartă pe mine, pe familia mea,

Pe părinţii mei, pe ai mei cei vii

Şi pe cei din neamul meu decedaţi,

Tot neamul meu decedat.

Dezleagă nodul păcatului şi neadevărului,

Rupe jurământul, dacă suntem legaţi

Pentru ale noastre fărădelegi,

Ridică blestemul pentru aceste păcate mari

De la mine şi de la tot neamul meu.

Amin!
Naşterea


M-am căsătorit devreme şi nu am dat o atenţie specială, pentru că la început…, nu aveam casă,

probleme care nu se mai terminau…

Nu ştiu cum e acum în armată, poate că e mai uşor, dar înainte el (soţul) făcea pneumonie.

Afară, în apropiere de râul Tami era un ger de până la -50 grade C.

Primăvara era noroi, iar cizmele trebuiau curăţate… el venea foarte oboist, iar pe lângă aceste probleme, ne doream foarte mult să avem doi copii.

Primul copil al nostru este Constantin, iar pe al doilea l-am numit Veaceslav, însă chiar înainte de ieşirea din spital acesta a murit.

A fost foarte greu, îngrozitor, deoarece tu trebuie să ieşi cu copilul din maternitate, dar ieşi singur, copilul nu mai e.

După toate acestea, în acelaş spital se naşte Slavocica.

Eu mi-am dorit să îl numesc Slavocica, nu neapărat în cinstea cuiva anume, dar aveam un sentiment că el trebuie semene cu o fetiţă, că trebuie să fie drăgălaş, cu ochi albaştrii.

Apoi mă gândeam, de unde ochi albastrii?

Dar aşa îl vroiam şi exact aşa s-a născut.

Numele l-am ales singură. I-am dat numele Slavocica, pentru că era drăguţ.

Nici nu îmi puteam imagina să fie altfel, doar că trebuie să fie frumos.

Şi aşa s-a şi născut, drăguţ.

Când din copilărie ţi se spune că există Dumnezeu, şi când ştii aceste lucruri, nu te gândeşti, este sau nu este, dar ştii că Dumnezeu există… exista acea nădejde, că totul va fi bine, că în mila lui Dumnezeu va fi şi nu va muri şi cel de-al treilea copil aşteptat atât de mult.

Şi cu aproximativ o lună înainte de a ajunge la maternitate, noi am închiriat un apartament, iar proprietarii aveau un ceas deşteptător, sus pe şifonier şi deodată s-a auzit o muzică.

Era ora cinci fără zece dimineaţa.

Eu m-am trezit de la această muzică pentru că era foarte neobişnuită.

Ea nu s-a auzit foarte tare, dar era destul de fină, frumoasă şi de frică am şi sărit.

Am pornit ceasul, ascult…mă gândeam că nu e nimic, muzica nu avea de unde veni şi cum am auzit-o de undeva de sus, iar sus se afla doar ceasul deşteptător al proprietarilor, noi repornit ceasul deşteptător.

Desigur acest ceas făcea mult zgomot, nu avea de a face cu muzica.

Iar sentimentul de groază că ceva totuşi a fost, rămăsese.

De aceea, eu dimineaţa am mers…

În scara noastră locuia o bătrănică, avea în jur de 100 de ani, poate chiar mai mult.

Ea ieşea pe băncuţă pe la ora 10 dimineaţă, unde eu am şi aşteptat-o.

Am întâmpinat-o şi o întreb: „Bunico ce poate fi?”

Ea s-a rugat întreaga sa viaţă şi îmi răspunde: „Ei fiică, se pare că se va naşte un copil bun.”

Eu m-am liniştit, pentru că ea a spus, că trebuie să se nască.

Şi atât a fost, nu i-am mai acordat atenţie.

Am crezut-o pe bunica şi gata.

Dacă omul este rugător, înseamnă că spune adevărul.

Slava s-a născut pe 22 martie, în anul 1982, în postul mare, de ziua celor 40 de mucenici din Sevastia. La naştere Slavocica avea 3 kg şi 200 grame şi lungimea de aproximativ 55-57 cm.

S-a născut ca un copil obişnuit.

Neobişnuit a fost mai apoi, după ce l-au adus să-l alăptez.

Uimitor era faptul că pe atunci asistentele medicale erau în papuci cu imitaţie de piele, erau îmbrăcate cu halate scurte, cu o mască pusă cumva într-o parte.

Copii îi puneau şi aici, şi aici.

Salonul unde eram internaţi era vechi, înfricoşător, pentru 11 persoane.

Asistenta a pus copii aici, şi aici, iar salonul era mereu plin pe jumătate.

Iar uşa se dechidea partial.

Iar atunci când asistenta aducea bebeluşii, îţi era frică că îl va lovi în cap pe vreunul dintre ei.

Eu îmi făceam griji.

Şi acum iar mi-l aduceau la alăptat, iar în acest spital îmi mai murise un copil şi mă gândeam:

M-am rugat lui Dumnezeu ca nimic rău să nu I se întâmple lui Slavocica şi deodată, această uşă se deschide larg, s-au deschis ambele părţi…

Şi intră o fată, mi-o amintesc până în prezent, mi-o amintesc foarte bine.

Ea avea cizme până la genunchi, halatul închis până la cizme, totul era alb, curat, i se vedeau doar mâinile şi ochii.

Aici avea mască, iar aici era acoperită.

Iar acei ochi, nu pot să explic ce culoare aveau, pentru că era foarte ciudaţi, atât de frumoşi.

Mi s-au părut lungi, dar îmi amintesc ca erau deschişi la culoare, verzi sau albaştri, sau ceva de genul acesta.

Nu vă pot explica ce culoare aveau, dar se poate spune că erau de culoarea valurilor mării.

Iar eu mă uit la ea, şi mă întreb, de unde e această tânără fată, atât de îngrijit îmbrăcată?

Ea mi-l dă cu ambele mâini, se uită la mine şi îmi spune…, vorbea încet, dar nu în şoaptă, după cum vorbim noi atunci când vrem să vorbim încet.

Eu m-am gândit că ea în general vorbeşte astfel.

Şi ea mi-l dă încet şi în linişte, apoi îmi spune: „Copilul s-a născut cu multe aluniţe”.

Iar eu m-am gândit, de ce nu mi-au spus medicii că e plin de aluniţe?

Mi l-a dat pe Slava şi a plecat.

Iar eu le-am zis femeilor din salon: „Uite, cine v-a adus vouă bebeluşii…, cu papuci din piele întoarsă, iar mie, ce fată mi l-a adus, aţi văzut?”

Ele s-au uitat la mine şi mi-au spus: „Nu.”

Eu spun: „Cum adică, nu.”

Pentru început nu am crezut, apoi mă uit, ele se mirau şi întreb: „Voi cu adevărat nu aţi văzut?”

Rezultă că atunci când ea mi l-a adus pe Slavocica şi mi l-a dat, nimeni nu a văzut-o.

După aceea, eu m-am dus să o caut şi femeile din salon au mers să o caute.

Ne-am interest şi nu era o astfel de asistentă medicală. Nu exista nici un astfel de medic.

După înfăţişare avea în jur de 16-17 ani,era foarte tânără.

Şi când l-am adus pe Slava acasă, îi faceam baie şi mă gândesc: „Ce fel de aluniţe? Corpul lui este finuţ, curat.”

Ea avea în jur de 16 ani, ce ar putea înţelege.

Însă doar peste aproximativ 3 ani, mă uit, acolo i-a apărut o aluniţă, dincolo, ca şi nişte pistrui.

Într-adevăr, a devnit plin de aluniţe.
Acatist despre Otroc Veaceslav
Ce tare cântă pasărea!

Iar când am ieşit cu el din maternitate, iarna era lungă, geroasă şi cu mult soare.

Iar mie nu îmi plac astfel de peisaje, când cântă vrăbiuţele, soarele e strălucitor, nu îmi prea place.

Dar chiar aşa a şi fost.

De peste tot s-au adunat vrăbiuţe, toate cântau, zăpada se topea.

Eu eram atât de bucuroasă că Slavocica a venit acasă.

Pentru început acasă toate lucurile erau în regulă.

Doar o vecină a venit, s-a uitat şi îmi spune: „Am un sentiment, de parcă vede prin mine.”

Iar eu îi spun: “Tamara, tu lucrezi în vânzări? Aici, în nord, e greu se face rost şi de o bomboană, iar tu ai cutii întregi de bomboane. Ţi s-a făcut ruşine în faţa nou-născutului. De aceea ai şi inventat toate acestea.”

Aceasta era exact aşa, pentru că ea a reţinut acest lucru.

Iar de curând ne-am întălnit şi ea şi-a amintit de toate aceste lucruri... cum el s-a uitat prin ea şi ei i s-a făcut ruşine.

După trei, două luni, toţi trebuiau să meargă neapărat la pediatru şi iar am stat la rând.

Mai demult, a sta la rând era o normalitate .

Era o coadă lungă şi chiar dacă erai cu un nou născut, fără nou născut, trebuia să stai la rând.

Stând la această coadă lungă, mă gândeam că nu ne vor mai primi.

Medicul a plecat.

Deodată cineva a intrat, am intrat şi eu pentru că îmi venise rândul.

Mă uit, ea stă.

Îmi aduc aminte de ea, mie mi s-a părut o femeie obişnuită.

S-a uitat la Slava, îmi aduc aminte că l-a pus să stea în picioare şi a notat că nu trebuie să i se facă vaccin.

Astfel s-a şi întămplat, ca lui să nu i se mai pună vaccin.

Iar când oftalmologul a încercat să îl trateze…, acest lucru s-a întămplat mult mai târziu, pentru că înainte de asta l-a vazut un profesor-doctor şi a spus: „Dacă cineva va încerca să îi trateze ochii, să nu îl lăsaţi.”

Eu am întrebat: „De ce?”.

Iar el nu a stat sa-mi explice.

El mi-a spus: „Nu veţi înţelegeţe”.

M-am gândit: „Asta e”.

Doar am crezut ce mi s-a spus şi gata.

Iar atunci când au încercat să îi trateze ochii în spital, medicul încerca să prescrie picăturile pentru ochi, eu i-am explicat că profesorul doctor a interzis orice tratament la ochi.

Medicul a întrebat: „De ce?”

Eu i-am răspuns: „Pentru că el cu aceşti ochişori vede foarte departe şi eu nu ştiu de ce vreţi să îl trataţi.”

Dar, după cum mi-au spus ei, irisul ochiului era atât de deschis, încât aveai impresia că nici nu o avea.
Un copil neobişnuit

Te pregăteşti, ai un copil mic. Copilul cel mare, nu era nici el destul de mare, aduni toate lucrurile, încerci să ajungi la autobuz…

Şi deodată mama ta în loc să te ajute, începe să se comporte ciudat.

L-a luat în braţe pe Slava şi strigă ceva spre mine.

Slava s-a uitat la ea, iar ea nu se mai oprea.

El a privit-o din nou, cred că avea vreo 7-8 luni…, şi întorcându-se, o loveşte cu palma peste obraz. Mama a tăcut dintr-o dată.

Ea a tăcut tot drumul şi doar peste câţiva ani a recunoscut că nu întelegea ce i s-a întămplat , iar când el a lovit-o peste obraz, a simţit o uşurare şi nu a mai strigat deloc.

Astfel a vindecat-o pe bunica la ai lui şapte luni.

El era atât de micuţ, rotunjel, semăna mai mult cu o fetiţă.

Avea o faţă mică şi rotundă, pielea curată şi albă.

Era foarte finuţ.

Avea o guriţă mica, nasuc foarte mic şi ochii mari, albaştri.

Uneori erau albaştri, alteori gri, în funcţie de cămaşa pe care o avea, iar părul creţ era roşcat-castaniu.

Părul era foarte moale.

Avea o faţă interesantă.

Totul era de dimensiuni mici, iar noi mereu ne gândeam că era fetiţă.

Când era mic, am fost plecaţi cu el în Germania, iar nemţii nu încetau să se minuneze de el.

Era plin de viaţă, vesel, dar cu toată veselia sa, era mereu liniştit.

Avea un fel de încredere şi linişte.

Cu toate acestea, atunci când vedea oamenii era mereu zâmbăreţ.

El iubea oamenii, era foarte vesel, plin de viaţă şi ager.

Avea foarte mulţi prieteni.

El încă dormea, iar ei deja îl aşteptau.

În această clădire a locuit Slava.

În partea stângă din această scară erau cele două geamuri ale noastre.

Lângă cei doi mesteacăni se jucau copiii, pentru ca mamelor să le fie comod să îi vadă.

Şi de cealaltă parte erau geamurile noastre.

Iar acolo, pe băncuţe, erau 2 băncuţe… copiii mereu îl aşteptau pe Slava.

Când se trezea de dimineaţa, ei aşteptau răbdători.

Deşi geamul era deschis, noi nu aveam balcon, ei îl puteau striga, dar ei nu îndrăzneau să facă asta. Stăteau şi aşteptau când se va trezi.

Eu mă uitam şi îi spuneam: „Slavocica, prietenii tăi te aşteaptă de mult timp.”

El lua micul dejun şi mergea la ei.

Apoi, el a spus că ne vom muta în această clădire.

La etajul patru vor fi geamuri şi îmi spunea că el v-a veni des în acest loc.

Şi într-adevăr, ne-am mutat în clădirea vecină şi geamurile sunt pe partea aceasta.

De pe acest geam pot mereu vedea curtea asta.

Dar Slava nu mai este şi nu mai am la ce să mă uit.

Aceast mesteacăn nu era atât de înalt, dar din al doilea a rămas doar un ciot, iar această poieniţă este atât de verde şi îngrijită.

Copiii împreună cu Slava se jucau aici, iar noi aveam geam ce dădea în această parte şi eu mereu îl vedeam pe Slava atât pe partea aceasta, cât şi pe cealaltă.

Iar când Slava nu mai era, această jumătate de mesteacăn s-a uscat dintr-o dată şi a stat aşa mult timp şi nimeni nu se hotăra să îl taie.

Apoi după ce el singur a căzut, în urma lui a mai râmas doar un ciot.

Al doilea mesteacăn a fost atât de bolnav, acum văd că e mai uscat, dar a supraveţuit, a înverzit, interesant. Şi florile de pe pervazul geamului, la fel.

Când a venit doctorul pe la noi mi-a spus că ea a mai auzit că se întămplă astfel de lucruri, dar nu a văzut niciodată aşa ceva.

Peste noapte, peste un timp foarte scurt, toate florile de parcă au îngheţat şi au rămas doar nişte lăstari mici.

Trandafirul a murit în totalitate.

Astfel de lucruri ciudate s-au întămplat.

Privighetoarea care tot timpul era aici, după moartea lui Slava a zburat , nu a mai cântat niciodată aici pe mesteacăn. Ea tot timpul cânta copiilor.

Lor le era foarte foarte bine cu Slava.

Într-o zi vine la mine alergând şi îmi spune: „Mămico, avem acasă un butoi?”

Eu îi spun: „Slavocica, ce butoi iţi trebuie?”

Îmi răspunde:„Din lemn,”

Eu îi spun: „De ce ai nevoie de un butoi din lemn?”

„Mămico, eu voi construi o barcă, ca nimeni să nu se înece… pentru că nu le construiesc bine.

Ar trebui să le construiască mai bine, oamenii se îneacă”.

El vroia ca din butoiul de lemn să construiască o barcă pentru lacul Miseaj.

Zicea: „Mai bine o construiesc eu”.

Dar noi nu aveam butoi.
Pe vremea aceea rula un cântec interesant care se numea:„Ah, mamă, mămico, eu nu sunt mic,

Ah mamă, mămico, am mulţi ani.”

Toţi o cântau şi Slavocica a auzit-o şi mi-o cânta şi mie.

Eu i-am spus: „Da, sigur, tu ai mulţi ani, tu eşti micuţ!”

Iar el m-a privit serios şi îmi spune: „Mămico, eu într-adevăr am mulţi, mulţi ani. Sunt în vârstă, din antichitate.”

Aceste cuvintele m-au speriat, deşi nu am arătat aceasta.

Eu am întrebat:„ Cum să înţeleg asta, Slavocica?”

Şi a început să îmi povestească.

Eu nu îmi amintesc foarte bine, dar el mi-a explicat foarte amănunţit: că a fost o foarte mare viteză, lumină, apoi un drum.

L-am întrebat pe Slava: „Ce fel de drum? ”

El a spus: „Există un fel de pânză, aproape liniară... şi eu mă opresc, pentru că în faţă este o mare prăpastie, întuneric. Stă un om foarte înalt, îmbrăcat în haine monahale, iar pe vârful degetului avea atârnată o candelă.”

Eu înţelesesemm că avea şi ceva lanţuri

„El stătea cu acestă candelă, iar candela ardea.

Eu mă opresc, omul a trecut peste acea prăpastie, se întoarce spre mine şi îmi spune: „sari”.

Eu luându-mi avânt, am sărit peste şi abia dacă am rămas în picioare.

Omul a dispărut.

Eu am mai mers puţin, am întors într-o altă direcţie, ca într-un tunel şi am ajuns la tine.

Aşa îşi amintea despre sine.

Îşi amintea cum a ajuns aici.

Spunea că Sfânta Treime i-a dat putere.

Eu am întrebat: „Slava, tu nu ai avut forţe proprii?”

El spune: „Am avut puteri proprii, dar toţi i-au mai dat câte puţin şi el a venit aici.”

Eu am întrebat : „De ce ai venit aici? De ce ai venit? Oamenii nu pot ieşi de aici, iar tu ai venit. Şi dacă ai fi murit? Dacă vei muri?”

El a spus că a venit să ajute oamenii şi a început să povestească ce vremuri îngrozitoare ne aşteaptă. El a venit să ajute să trecem prin aceste vremuri îngrozitoare, a venit să avertizeze oamenii.

El spunea tuturor: „Toate darurile pe care le am şi puterea, toate sunt pentru voi. Iar pentru mine nu am nimic, toate sunt pentru voi.”
Mămico! Am venit,

ca să ajut

la salvarea oamenilor.

Este important să înţelegem un aspect foarte important, că toate împrejurările legate de naşterea lui Otroc şi faptul că el se tinea minte de dinainte de naştere, toate acestea sunt parte a unui fenomen cu totul deosebit , iar pentru noi reprezintă un mister.

Pentru noi deocamdată e o taină.

Pentru noi taina cu privire la Otroc deocamdată rămâne ascunsă .

De aceea, comentariile cu privire la acest subiect şi încercarea de a purta diverse dezbateri pe această temă nu îşi au rostul.

Pentru noi toate aceste lucruri sunt un mister şi pentru moment sunt inexplicabile.

Singurul lucru pe care îl ştim, este că Otroc a prezis că pe timpul său, în Lavră, va fi găsită o carte cu proorociri despre vremurile de pe urmă, în care se va menţiona şi despre el.

Aceasta e tot ce ştim.

lar până atunci, putem lua la cunoştinţă toate aceste aspecte şi să nu facem între noi dispute fără rost.

Însuşi Dumnezeu ne va descoperi toate la timpul lor.


Pentru mine ca pentru o mama, a fost îngrozitor.

Deodată mi-am amintit de toate cuvintele bunicii, mi-am amintit de toate mătuşile, unchii, cum s-au rugat.

Deodată mi-a venit un gând, de unde puteri, ce fel de puteri? El este un copil, nu poate să îşi dea seama de ceea ce spune, nu poate face, ceea ce face, înseamnă că cineva face.

Asta a fost o frică nesănătoasă.

Cine mi-ar putea explica şi ce este aceasta pentru că eu de mica am fost învăţată că la om este important sufletul şi nu trupul.

De aceea teama era cu prioritate pentru suflet, iar trupul era pe al doilea loc.

El nu era copil mic…, era copil mic atunci când te îl priveai, era frumos, asemenea unui îngeraş, semăna cu o fetiţă, dar în el aatât de mult curaj…

De acea, fiind mama sa, dar şi alţi oameni nu puteam să ne adresăm lui ca unui copil mic, să îi zică: „Vai ce copilaş micuţ.”

Le era frică de el.

Le era frică de aceast „neobişnuit. ”

Odată l-am privit, iar el s-a uitat la mine cu ochii lui mari, albaştri, iar eu am spus: vai ce înfricoşător, pentru că era foarte frumos.

Eu pur şi simplu l-am rugat: „Slavocica, îmi e frică de tine, de aceea hai să facem o înţelegere, eu oricum sunt mama ta, iar tu eşti un copil mic şi dacă va fi necesar, eu te voi pedepsi.”

Iar el nu îmi dădea nici un motiv pentru pedeapsă.

Fiul meu mai mare se tulbura: „Toţi fraţii sunt ca fraţii, iar pe acesta nu îl vei obliga să-ţi aducă măcar papucii. ”

Eu zic: „De ce? Tu spune-i , Slava adu-mi te rog papucii, iar el îţi va aduce şi papucii şi halatul ”

Iar el îmi răspunde: „Aha”,

Iar eu: „Cum adică, aha?”.

„ Mie îmi este frică să îl rog. De ce să îmi aducă papucii?”

Iar eu îi zic : „Atunci ce anume vrei?”

Iar fiul cu tristeţe mi-a spus: „Nu ştiu.”

Acest lucru îl chinuia pe fiul meu cel mare.

Şi soţul mi-a spus: „Ce se întâmplă? ”

Intră ofiţerii, iar el se închină tuturor şi îşi face cruce.

E preot? De ce se tot închină înaintea tuturor?”

Eu zic: „Da, şi ce e rău în asta?”

Aşa îi saluta pe toţi.

Toţi se purtau cu iubire faţă de el, dar le era şi frică, pentru că în orice clipă ar fi putut spune ceva şi să descopere vre-un secret.

Eu deja au văzut că e un copil neobişnuit, de aceea era şi frumos şi înfricoşător.

Şi totuşi se comportau cu iubire, pentru că era un omuleţ bun, un copilaş micuţ şi le era drag tuturor cu această neobişnuinţă a sa.

Iar când le vorbea despre ceva anume, ceea ce le spunea îi înspăimânta, dar în acelaşi timp vroiau să audă asta.

Altfel spus, oamenii se chinuiau, pentru că le era ruşine să privească în acei ochi.

Ei aşa şi ziceau: „Eu nu îl pot privi, îmi este ruşine.”


Botezul

Când am lucrat în Germania, acolo erau biserici catolice, însă nu ne prea ieşeau în cale, iar Slava era foarte mic.

Când am venit în oraşul Odesa, el avea vreo 3 ani.

Iar în apropierea garii era o biserică veche şi frumoasă.

Şi când a văzut acea biserică, dorea să intre în ea.

Mă gândeam, cine ştie ce a văzut copilul.

Noi l-am dat la o parte.

Trebuia să luăm un taxi.

Aveam bagaje şi trebuia să plecăm, iar el începuse să plângă.

Apoi a început să plângă în hohote, pentru că nu îl ducem la biserică.

Se smulgea din mâini, pentru că vroia să intre în biserică.

El învăţase deja să meargă.

Şi el vroia să ne scape din mâini…, iar când am văzut în ce stare era, eu i-am zis soţului: „Uite ce se întâmplă cu copilul nostru, ai grijă de lucruri, iar eu mă duc cu el la biserică”.

Pentru că văzând cum se smuceşte, noi am mers spre biserică.

Intrăm în biserică, iar înăuntru nu era nimeni.

Mă gândeam, cum de nu e nimeni...

Era doar o femeie care făcea curăţenie.

Slava a coborât din braţele mele şi s-a dus încet spre altar.

Iar din altar iese preotul şi ei se întălnesc.

Părintele se uita la Slava, iar Slava la părinte.

Şi a început să discute cu părintele.

Nu îmi amintesc despre ce anume vorbea, dar părintele îl sorbea din priviri.

El se tot uita la Slava, iar Slava îi spunea unele lucruri.

Preotul m-a privit şi îmi spune: „Trebuie să îl botezaţi de urgenţă.”

Când am mers în concediul următor, el deja avea peste 3 ani…, am mers la biserica pe care o frecventam de obicei.

Eu am decis să mergem la biserica pe care o frecventam şi am decis să îl botezăm acolo pe Slavocica.

Am venit în oraşul Taiga şi am mers la acea biserică.

Şi…fie că eram prea tânără sau din greşeală, mă gândeam că părintele va rămâne în viaţă pentru totdeauna.

Eu mă gândeam că acelaşi părinte care m-a botezat pe mine, îl va boteza şi pe Slavocica.

Iar când am ajuns, am întrebat: „Unde este părintele?”

Mi-au răspuns: „Părintele a murit de multă vreme.”

Era un alt părinte, unul tânăr, îmi amintesc că era din Ucraina.

Pe părinte îl chema Igor, părintele Igor.

Eu am ajuns în biserică, iar biserica era puţin diferită.

M-am gândit: „Asta e.”

L-am botezat pe Slava la părintele Igor, iar părintele Igor s-a purtat cu atâta dragoste faţă de el.

Noi am întârziat, dar el ne-a primit.

Pe Slava l-a botezat separat, pentru că a mai întârziat cineva.

El i-a dat voie lui Slava să-şi aleagă orice cruce.

Pe atunci nu era o mare diversitate în alegere.

Iar Slava şi-a ales cea mai mare cruce.

Şi o cruce la fel de mare i-a ales şi fratelui său.

Părintele i-a permis şi Slava a ales două cruci.

L-am botezat pe Slava, iar el era foarte fericit.

După ce am sosit acasă, el îmi spune…, nu la mama mea, ci când ne-am întors în Germania, îmi spune…m-a privit cu atenţie, s-a îndepărtat, s-a apropiat şi mi-a spus: „Mămico, Dumnezeu există”.

Eu îi răspund: „Ştiu Slava, că Dumnezeu există.”

Slava s-a îndepărtat, s-a apropiat din nou, m-a privit cu ochii săi mari şi îmi spune: „Mămico, Dumnezeu există cu adevărat.”

Eu îi zic: „Stai puţin, dar tu de unde ştii?”

Şi aici s-a terminat conversaţia.
Eu şi soţul meu ne-am cununat în Biserica Sfintei Treimi.

Iar Slavocica nostru cel micuţ, era foarte fericit.

În timp ce părintele ne cununa, el a mers să vorbească cu cei ce ajută în biserică.

A intrat în încăperea uneia, iar pe ea o durea capul…

A intrat în magazinul de icoane şi ea i-a spus: „Slavocica, mă doare atât de rău capul…”

El şi-a pus mănuţa pe capul ei, ea şi-a apropiat capul şi el şi-a pus mănuţa.

„Mângăie-mă,” i-a spus ea şi el a mângăiat-o.

Apoi ea îi spune: „Nu mă mai doare capul, nu mă mai doare.”

Eu eram uimită.

Femeia mărturiseşte până azi, că Slava i-a vindecat durerea de cap.

Când ne cununam cu soţul, acolo era o femeie, o enoriaşă.

Acum se numeşte maica Elisaveta.

Ea ne-a vizitat de curând şi ne-a istorisit următoarele: „Ne era frică să ne apropiem de el. El era atât de deosebit, ne era frică să ne apropiem, dar în acelaşi timp vroiam să ne apropiem şi totuşi, i-am vorbit: „Slavocica, când vei creşte mare, probabil că vei fi bogat.”

Iar el i-a răspuns: „Da, eu voi fi foarte bogat, dar nu aşa cum credeţi voi.”

El le-a mai spus: „Când voi avea 11 ani neîmpliniţi, eu voi muri, iar mama mea va trăi până în zilele lui antihrist.”


Kataloq: 2017

Yüklə 141,81 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə