Marea iubire de Maria-Gabriela Constantin



Yüklə 12,37 Kb.
tarix12.01.2019
ölçüsü12,37 Kb.
#95523

Marea iubire

de Maria-Gabriela Constantin




Andreas era omul mării. Se născuse într-o familie de pescari, în vechea casa familială de un cat, aflată chiar în vecinătatea portului. Mama lui, povesteau ades, îşi privise odată cu luare aminte faţa în valuri şi, zărindu-şi chipul, o cuprinsese pe neaşteptate o ameţeală stranie, un fel de spaimă fără nume, care ţinuse mai multe zile la rând, dar despre care niciodată nu vorbise, nu spusese ce văzuse acolo atunci, în strălucirea orbitoare a apei. La puţină vreme după aceea, tânăra femeie află că avea să nască un copil. Un băiat. Bunica, o femeie mică, dar uscăţivă şi fermă care fuma cu patimă şi nu ieşea la plimbare fără baston, îi cumpărase prima barcă adevărată la numai opt ani. Însă ceilalţi copii, mai săraci şi invidioşi din cale afară, i-o scufundaseră după câteva zile. O privise cum dispare pe fundul apei lăcrimând. Poate tocmai de aceea nu devenise pescar. Căci prima bucurie însemnase şi primul prilej de suferinţă.

În copilărie el mersese adesea la capătul portului, acolo unde digul se învecina cu lagunele cele mirosind a noroi şi a alge, şi le privise pe femeile din sat, printre care era şi mama lui, toate înveştmântate în negru pe căldurile acelea toride de miez de vară; îi plăcuse mereu să le urmărească cum scoteau sarea din laguna care înconjura mare parte a aşezării, o insulă din Egee, şi cum înaintau apoi cu coşurile pe cap cu pas legănat spre fabrica din apropriere unde se împacheta sarea. Iar în aşezările din ţinut ele coborau călare pe măgari pînă la mal să spele rufele în apa sărată a mării, unde, aşezându-se în cerc, îngânau ceva monoton, un fel de cântec recitat, ca să treacă mai repede timpul, să alunge tristeţea şi gândurile rele. Căci nu exista apă potabilă în sate, nici drumuri ori electricitate. Doar piatra seacă, pinii şi marea, prezentă parcă peste tot, în nervi, în vise, chiar şi în cele mai tainice gânduri, ca o obsesie îngânată în ritmul fluxului şi al refluxului, uneori, mai rar, al furtunii.

Marea fusese şi prima sau poate singura lui iubire adevărată. Ori de cîte ori voia să prindă puteri sau să îşi liniştească sufletul agitat de iubiri neîmplinite ori de nostalgii fără de nume, Andreas făcea turul lagunei cu bicicleta sau mergea pe jos până la vechile mori de vânt aflate chiar pe plajă şi stătea aşa, ore în şir fără un cuvânt, privind-o, povestindu-i în gând sau numai ascultând-o, până cînd chipul i se destindea şi devenea radios. Dacă se afla prea mult timp departe de ea parcă îşi pierdea liniştea, puterea precum Samson părul. Devenea de nerecunoscut. Când îi mijise mustaţa, hăituit de propriu-i sânge, de curiozitate, de linia ondulată şi halucinantă a orizontului, pe care o privise ani la rând, căznindu-se să ghicească ce se află dincolo de ea, ori dacă se află ceva dincolo de ape, Andreas plecă departe. Călători cu anii, schimbând între ele ţări, oraşe, iubiri. Se opri pentru mai multă vreme doar în oraşele portuare ale continentului. Marsilia, Sicilia, micile aşezări din Adriatică, Spania şi Portugalia îl fascinaseră ţintuindu-l o vreme, legându-l de o aşezare, de câte o poveste, alipindu-se câte unui destin; ţările din Magreb, Tunisia…Marea Nordului însă îl alungase, i se păru neprimitoare, la fel şi marea din Hamburg. Cel mai mult iubise Atlanticul, iar acolo un oraş portuar asemănător cu satul din care venea, însă mai mare, mai elegant, înconjurat tot de lagune, cu vântul care vuia mai aprig, mai puternic. Fusese poate cea mai senină perioadă a vieţii lui. Se căsătorise, mutându-se într-o mică localitate din apropiere unde în dreptul geamului aveau un migdal care înflorea, ca toţi migdalii, în toiul iernii.

Cea mai mare fericire era pentru el să meargă cu aleasa inimii lui să se plimbe tăcut, cu privirea pierdută în larg, ascultând valurile cum se izbesc de dig. Odată plecase singur să cutreiere ţărmurile sălbatice din ţinuturile învecinate şi o sunase pe soţia lui, spunându-i: privesc marea şi sunt însetat după tine. Era cel mai frumos lucru pe care i-l spusese vreodată. Gemenii crescuseră în primii ani în casa aflată aproape de mal, auzind mai mult mormăiala ei fără şir decît vocile umane, ca pe o limbă pe care n-o pricepeau pe de-a-ntregul. Soţia lui, Yasmina, se speriase doar atunci cînd ei începură să scoată ţipete de pescăruş în loc de gângurit de copilaş. După câtva timp, hotărî să se mute la oraş. Copiii aveau nevoie de mediul uman, de voci şi zgomotele unei vieţi aflate în limita firescului. Apoi, adâncimea tăcerilor lui Andreas o ameţea. Deşi o iubea, îi iubea nespus, Andreas alese totuşi marea, rămânând în colţul acela de lume care părea să cuprindă tot ceea ce îi era necesar, într-un întreg armonios. Învălui chipurile iubite, ale soţiei şi fiilor lui, în căldură, apoi le ascunse înlăuntrul său, într-un cotlon mai îndepărtat, mai lăturalnic al aducerii-aminte, ca pe un evantai pe care-l închizi cu grijă în ciuda căldurii toride, aproape sufocante.

Astfel, rămaseră singuri, El şi marea; un chip scrutând linia ondulată şi nesfârşită a orizontului. O asculta şoptind neostenită vorbele ei stranii, o privea agitată, tulburată, dezlănţuindu-se, o iubea cu boare, cu vânt, cu peşti, cu soarele apunând într-o strălucire sidefie; îi plăcea să o vadă senină şi calmă dimineţa, transparentă şi atât de limpede, ori noaptea când părea o întunecime de smoală, un văl de beznă, pe care parcă s-ar fi străduit să-l dea la o parte ca să o înţeleagă în sfîrşit. Îi plăcea să se afunde la amiază în astrălucirea ei albastră, care se schimba neîncetat. O iubea.

Într-o dimineaţă, Andreas se duse ca în fiecare zi pe ţărmul mării. Se afundă în apă bucurîndu-se de prospeţimea aerului. Ieşind din apă îşi privi trupul pe care stropii străluceau ca nişte solzi aurii. Se simţea unic, etern. După puţină vreme plecă cu treburi în oraş şi reveni înainte de apus. Se aşeză privind cum marea îşi schimba nuanţele cu fiecare ceas, apoi fiecare clipă care trecea. Privi valurile cum veneau îmbiindu-l, apoi retrăgându-se, un du-te vino neîncetat, nepotolit, fără început şi fără sfîrşit, şi, pe măsură ce se înnopta, linia orizontului ce se pierdea în negură. La un moment, ele se uniră parcă într-o genune de începuturi şi lui Andreas îi dădură lacrimile: avu pe neaşteptate sentimentul că e martor la crearea lumii, că vede hăul din care s-au desprins cele ce sunt şi o fericire fără nume îl copleşi; răbdarea şi iubirea îi dezvăluiau brusc – sau mai degrabă în sfîrşit – ceva esenţial: marea desprinzîndu-se de hăul orginiar, pierdut în întunecime, parcă îngemăna însăşi existenţa, ca un cerc, în care viaţa şi moartea erau asemeni fluxului şi refluxului, două feţe ale unui aceluiaşi zeu. Sau doi gemeni ai aceleiaşi mame. Mama marea.

Andreas privea valurile cum se avântau spre ţărm, spărgându-se cu elan, ca apoi să se retragă la fel de brusc. Iată, un alt val se apropia. Şi tot astfel, la nesfârşit. Iar el era unic şi oricare, mic dar uriaş, etern şi trecător. Rămase acolo zâmbind până se făcu noapte de-a binelea Acum, în sfîrşit, ştia tot ce se poate învăţa prin iubirea încununată de răbdare, o înţelepciune care nici nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Acea mişcare ondulată a valurilor era probabil singurul lucru neschimbător. Era chiar ritmul lumii.
Kataloq: data

Yüklə 12,37 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə