Mario Puzo



Yüklə 1,92 Mb.
səhifə42/42
tarix22.01.2018
ölçüsü1,92 Mb.
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42

— Asta înseamnă că nu vrei să conduci studioul? întreba Cross. Claudia râse zgomotos.

— Nu, sunt dispusa să recunosc că am rămas o Clericuzio. Vreau să fac filme bune şi să câştig mulţi bani. Filmele sunt importanţi factori de nivelare, Cross. Pot face un film bun despre femei celebre… Să vedem ce se întâmplă când utilizez talentele Familiei în scopuri bune, nu rele.

Râseră amândoi.

Cross o îmbrăţişa, apoi o sărută pe obraz.

— Cred că e nemaipomenit, zău aşa, spuse el.

Se referea în egală măsură la amândoi. Dacă Don Clericuzio o numise director al studioului, însemna că nu făcuse legătura între Cross şi dispariţia lui Dante. Planul reuşise.

Terminaseră masa şi vorbiseră ore întregi. Când Claudia se ridică să plece, Cross scoase din birou un săculeţ cu jetoane negre.

— încearcă-ţi norocul la masa de joc. Eşti invitata mea, spuse el. Ea îl bătu uşor peste obraz şi răspunse:

— Numai să nu faci din nou pe fratele mai mare şi să mă dojeneşti ca pe un copil. Ultima oară mi-a venit să te strâng de gât.

El o îmbrăţişa, era nespus de bine s-o aibă alături. într-o clipă de slăbiciune spuse:

— Ştii, în caz că se întâmpla ceva, ţie îţi las o treime din averea mea. Sunt foarte bogat. Aşa că poţi da dracului studioul oricând ai chef. Ea îi răspunse cu ochii strălucind:

— Cross, apreciez că îmi porţi de grijă, dar îi pot da dracului şi fără averea ta… Deodată pe chipul ei se aşternu îngrijorarea. S-a întâmplat ceva? Eşti bolnav?

— Nu, nu, protestă Cross. N-am vrut decât să ştii.

— Har Domnului! răsuflă uşurată Claudia. Acum că am intrat eu în joc, poţi să ieşi tu. Te poţi desprinde de Familie. Poţi fi liber.

Cross râse.

— Sunt liber, răspunse el. Nu peste mult timp voi pleca din ţară, voi locui în Franţa împreuna cu Athena.

În după-amiaza celei de a zecea zi, Giorgio Clericuzio veni la Xanadu ca să-l întâlnească, şi Cross simţi un junghi în stomac. înţelese că va intra în panică dacă nu se stăpânea.

Giorgio îşi lăsă garda de corp la intrarea apartamentului, lângă paznicii hotelului. Dar Cross nu-şi făcea iluzii, oamenii lui de pază ar fi executat orice ordin dat de Giorgio. Nu-l linişti nici înfăţişarea lui Giorgio. Acesta părea mai slab şi era tras la faţă. Pentru prima oară, lui Cross îi făcea impresia că Giorgio nu mai controla situaţia.

Tânărul îl întâmpină plin de entuziasm.

— Giorgio, exclama el, ce plăcere neaşteptată! Dau imediat un telefon să ţi se pregătească o vilă.

Giorgio îi zâmbi obosit şi spuse:

— Nu reuşim să dăm de urma lui Dante. Făcu o scurta pauză. Parcă a intrat în pământ, ultima oara a fost văzut aici, la Xanadu.

— Iisuse! se miră Cross. Asta-i grav. Dar îl cunoşti pe Dante, totdeauna a fost greu de stăpânit.

De data aceasta, Giorgio nu-şi mai dădu osteneala să zâmbească. 433

— Era cu Jim Losey, care, de asemenea, a dispărut.

— Făceau o pereche ciudată, spuse Cross. M-a mirat relaţia dintre ei.

Erau amici, explică Giorgio. Tatei nu-i prea plăcea, dar Dante îi plătea leafa lui Jim.

— Te voi ajuta în măsura în care îmi stă în putere, se oferi Cross. Voi sta de vorbă cu toţi angajaţii hotelului. Ştii însă că Dante şi Losey nu erau înregistraţi oficial. Aşa procedăm întotdeauna cu cei cazaţi la vile.

— Asta poţi face când te întorci, spuse Giorgio. Don vrea să te vadă personal. A închiriat şi un avion, ca să te ducă la el.

Cross făcu o pauză lungă.

— Mă duc să-mi iau câteva lucruri, spuse el. Giorgio, e chiar atât de grav? Giorgio îl privi drept în ochi.

— Nu ştiu, răspunse el.

În avionul închiriat care-i ducea la New York, Giorgio se adânci în studiul unei serviete pline de acte. Cross nu insista să intre în vorbă cu el, deşi tăcerea lui era semn râu. Oricum, Giorgio nu i-ar fi dat nici o informaţie. Avionul era aşteptat de trei maşini închise, cu şase soldaţi ai Familiei Clericuzio. Giorgio urca într-o maşină şi-i făcu semn lui Cross să urce în alta. Alt semn râu. începea să se lumineze de ziuă când maşinile trecură de poarta păzită a domeniului Quogue, proprietatea Familiei Clericuzio. Uşa casei era păzită de doi bărbaţi. Alţi oameni patrulau printre clădiri, dar nu se vedeau nici femei, nici copii.

— Unde dracu' s-au dus toţi, la Disneyland? îl întreba Cross pe Giorgio. Dar Giorgio se făcu că nu aude gluma.

Primul lucru remarcat de Cross în sufrageria de la Quogue fu un grup de opt bărbaţi, în mijlocul căruia discutau foarte amical alţi doi. Simţi cum îi zvâcneşte inima în piept. Cei doi erau Peţie şi Lia Vazzi. Vincent îi urmarea din priviri cu un aer furios.

Peţie şi Lia păreau cei mai buni prieteni din lume. Dar Lia era îmbrăcat doar în pantaloni şi cămaşă, fără sacou sau cravată. De regulă, Lia se îmbrăca sobru, ceea ce însemna că fusese percheziţionat şi dezarmat. într-adevăr, părea un şoricel glumeţ, încercuit de pisici vesele şi ameninţătoare. Lia îl salută pe Cross dând din cap cu un aer trist. Peţie nu-i aruncă nici o privire. Dar când Giorgio îl conduse pe Cross în biroul din spate, Peţie plecă de lingă Lia şi veni în urma lor, la fel şi Vincent.

În birou îi aştepta Don Clericuzio. Aşezat într-un fotoliu uriaş, fuma unul dintre trabucurile lui răsucite. Vincent se duse şi-i oferi un pahar cu vin luat din bar. Nimic pentru Cross. Peţie râmase în picioare lângă uşă. Giorgio se aşeză pe canapea lângă Don şi-i făcu semn lui Cross să ia loc alături.

Chipul lui Don, supt de bătrâneţe, nu trăda nici urmă de emoţie. Cross îl sărută pe obraz. Don îl privi şi expresia i se îmblânzi, parcă de tristeţe.

— Aşa deci, Croccifixio, începu el. Ai lucrat inteligent. Acum însă trebuie să ne explici motivul. Sunt bunicul lui Dante, fiica mea e mama lui. Bărbaţii aceştia îi sunt unchi. Trebuie să dai socoteală în faţa noastră a tuturor. Cross încercă să-şi păstreze calmul.

— Nu înţeleg, răspunse el.

— E vorba despre Dante, interveni cu asprime Giorgio. Unde e?

— Dumnezeule, de unde să ştiu eu? exclamă Cross, silindu-se să pară uimit. Mie nu mi-a dat raportul niciodată. Ar putea fi în Mexic, la distracţii.

— Nu înţelegi, îi reteză vorba Giorgio. Nu mai face pe prostul. Deja ai fost găsit vinovat. Unde l-ai aruncat?

La bar Vincent întoarse capul, ca şi cum i-ar fi fost greu să-l privească în ochi. Cross auzi paşii lui Peţie în spate, apropindu-se de canapea.

— Ce dovezi aveţi? întrebă Cross. Cine v-a spus că l-aş fi omorât pe Dante?

— Eu. Cel care vorbise era Don. Trebuie să înţelegi. Te-am declarat vinovat. O sentinţă fără drept de apel. Te-am adus aici ca să obţii clemenţă, trebuie să justifici uciderea nepotului meu.

Auzindu-i glasul şi tonul măsurat, Cross înţelese că totul se sfârşise. Atât pentru el cât şi pentru Lia Vazzi. Dar Vazzi ştia deja. Citise în ochii lui. Vincent se întoarse către Cross, îmblânzindu-şi obrazul de granit.

— Spune-i tatei adevărul, Cross. E unica ta şansă.

Don încuviinţă din cap.

— Croccifixio, spuse el, tatăl tău mi-a fost mai mult decât nepot, purta în vine sângele neamului Clericuzio, ca şi tine. Tatăl tău mi-a fost cel mai devotat prieten. Aşadar, sunt gata să-ţi ascult motivele.

Cross se pregăti să vorbească.

— Dante mi-a ucis tatăl. L-am declarat vinovat, aşa cum aţi făcut şi voi cu mine. Mi-a ucis tatăl din răzbunare şi din ambiţie. în adâncul sufletului rămăsese un Santadio. Don nu-i răspunse. Cum să nu-mi răzbun tatăl? continuă Cross. Cum să uit că tata mi-a dat viaţă? La fel ca tata, respect prea mult Familia Clericuzio ca să-mi închipui că aţi avut vreun amestec. Totuşi, cred că aţi ştiut că vinovatul era Dante, dar nu aţi întreprins nimic. Atunci cum să apelez la voi ca să îndreptaţi răul?

— Dovada, ceru Giorgio.

— Un om ca Pippi De Lena n-ar fi fost niciodată luat prin surprindere, răspunse Cross. Iar faptul că Jim Losey se întâmpla să fie acolo chiar atunci era mai mult decât o coincidenţă. Niciunul dintre cei prezenţi aici nu crede în coincidenţe. Toţi ştiaţi că Dante era vinovat. Don Domenico, dumneata însuţi mi-ai povestit războiul cu Familia Santadio. Cine poate şti ce intenţii avea 435

Dante după ce mă lichida pe mine, cum, fără îndoială, ştia că trebuie să o facă? Urmau unchii lui. Cross nu îndrăzni să se refere şi la Don. Se bizuia pe afecţiunea dumitale, i se adresă el bătrânului.

Don îşi pusese trabucul deoparte. Expresia lui rămânea de nepătruns, totuşi pe chip i se citea o umbră de tristeţe.

Atunci vorbi Peţie. Peţie fusese cel mai apropiat de Dante.

— Unde ai aruncat cadavrul? îl întrebă din nou pe Cross.

Cross nu-i putu răspunde, nu reuşea să articuleze cuvintele.

Se lăsă o tăcere lungă; într-un târziu, Don ridică fruntea către toţi cei de faţă şi vorbi:

— înmormântările oamenilor tineri sunt pierdere de vreme, spuse el. Ce au realizat ei ca să merite omagii? Ce au făcut ca să inspire respect? Tinerii nu cunosc nici mila, nici recunoştinţa. Fiica mea e şi aşa nebună, de ce să-i sporim durerea, luându-i orice şansă de însănătoşire? Ii vom spune că fiul ei a fugit, vor trece ani întregi până să afle adevărul.

Toţi cei din încăpere se destinseră. Peţie se apropie şi se aşeză pe canapea lângă Cross. In spatele măsuţei-bar Vincent ridică un pahar de coniac la buze, ca pentru un toast.

— Totuşi, fie că ai avut sau nu dreptate, ai comis o crimă împotriva Familiei, spuse Don. Trebuie să primeşti o pedeapsa. Tu vei plăti cu bani, Lia Vazzi cu viaţa.

— Lia nu a avut nici un amestec în uciderea lui Dante, îi explică Cross. Cu Losey e altă poveste. Dă-mi voie să-l răscumpăr. Deţin jumătate din hotelul Xanadu. Iţi transfer jumătate din proprietate drept răscumpărare pentru mine şi pentru Vazzi.

Don Clericuzio chibzui asupra propunerii.

— Eşti un om loial, spuse el. Se întoarse către Giorgio, apoi către Vincent şi

Peţie. Dacă voi trei sunteţi de acord, atunci sunt şi eu. Fiii lui nu răspunseră. Don oftă, ca şi cum i-ar fi părut râu. Vei ceda jumătate din averea ta, dar trebuie să pleci din lumea noastră. Vazzi se va întoarce în Sicilia împreună cu familia… sau poate să rămână, după dorinţa lui. Mai mult de atât nu pot să fac. Tu şi Vazzi nu veţi mai vorbi niciodată unul cu celălalt. în prezenţa ta, ordon fiilor mei să nu-şi răzbune nepotul. Ai o săptămână ca să-ţi pui la punct afacerile, să semnezi actele necesare pentru Giorgio. Don îşi îmblânzi tonul. Te asigur că nu am cunoscut intenţiile lui Dante. Acum mergi cu bine şi nu uita că întotdeauna l-am iubit pe tatăl tău ca pe copilul meu.

După plecarea lui Cross, Don Clericuzio se ridică de pe fotoliu şi-i spuse lui Vincent:

— Vreau să merg în pat.

Vincent îl ajută să urce scările, pe Don îl cam lăsaseră picioarele. în cele din urmă, vârsta începea să-şi spună cuvântul.

EPILOG

Nisa, Franţa, Quogue în ultima zi pe care o petrecu la Vegas, Cross De Lena se aşeză pe balconul apartamentului său de la ultimul etaj şi privi în jos la Strip, scăldat în razele soarelui. Marile hoteluri – Caesars Palace, Flamingo, Desert Inn, Mirage şi Sands – sfidau strălucirea soarelui cu reclamele lor de neon. Don Clericuzio fusese foarte categoric în privinţa exilului. Cross nu va mai pune piciorul în Vegas. Ce fericit fusese aici tatăl lui, Pippi, Gronevelt făcuse din oraş propria sa Valhalla, însă Cross nu avusese niciodată parte cu adevărat de tihna lor. E drept că se bucurase de plăcerile Vegas-ului, dar acestea păstraseră întotdeauna răceala oţelului.



Drapelele verzi ale celor şapte vile atârnau nemişcate în aerul încremenit al deşertului, afară de cel agăţat de clădirea care arsese, un schelet înnegrit, ca şi cum ar fi fost strigoiul lui Dante. Dar Cross nu avea să mai întâlnească asemenea privelişti.

Iubise Xanadu, îşi iubise tatăl, pe Gronevelt şi pe Claudia. Totuşi, într-un fel, îi trădase. Pe Gronevelt, prin faptul că nu fusese devotat hotelului Xanadu; pe tatăl său, pentru că nu se arătase fidel faţă de clanul Clericuzio; pe Claudia, pentru că ea îl credea curat la suflet. Acum se eliberase de toţi. Era pe punctul de a începe o viaţă nouă.

Ce-i putea aduce dragostea lui pentru Athena? Fusese avertizat asupra riscurilor iubirii de către Gronevelt, de către tatăl său, ba chiar şi de bătrânul Don. Iubirea era slăbiciunea fatala a oamenilor influenţi care exercitau controlul asupra lumii lor. Atunci de ce nesocotea acele sfaturi? De ce îşi încredinţa soarta în mâinile unei femei? Era foarte simplu: prezenţa ei, vocea ei, felul în care se mişca, fericirea şi durerea ei, toate erau izvorul lui de fericire. Alături de ea, lumea devenea frumoasă şi strălucitoare. Hrana era delicioasă, razele soarelui îi încălzeau oasele şi îl cuprindea acea dulce foame de ea care-i binecuvânta viaţa. Iar când dormea alături de Athena, nu se temea niciodată de coşmarurile dinaintea zorilor.

Trecuseră trei săptămâni de la ultima întâlnire cu Athena, dar îi auzise glasul în aceeaşi dimineaţa. îi telefonase în Franţa, ca s-o anunţe că venea s-o vadă şi din glasul ei ghicise cât era de fericita ca el trăia. Poate îl va iubi cândva. în mai puţin de douăzeci de ore avea s-o revadă.

Cross era încrezător că, într-o bună zi, ea îl va iubi cu adevărat, îl va răsplăti pentru dragostea lui, nu-l va judeca în nici un fel şi, la fel ca un înger, îl va salva de chinurile Iadului.

Athena Aquitane era poate singura femeie din Franţa care se machia şi se îmbracă pentru a-şi ascunde frumuseţea. Nu că ar fi încercat să se urâţească, nu era masochista, dar ajunsese să-şi considere frumuseţea exterioară prea periculoasa pentru universul ei interior. Detesta puterea pe care i-o dădea asupra altor oameni. Detesta orgoliul care încă îi întina sufletul. Frumuseţea era un obstacol în calea a ceea ce Athena socotea a fi realizarea ei de o viaţă. în prima zi de lucru la Institutul pentru Copiii Bolnavi de Autism, de la Nisa, încercase să arate la fel cu copiii, să meargă ca ei. O obseda sentimentul identificării. în ziua aceea îşi relaxase muşchii feţei, dându-le o seninătate golita de sentimente, şi şchiopătase în felul ciudat şi asimetric al copiilor cu deficienţe motorii.

Doctorul Gerard observase amănuntul şi spusese sarcastic:

— Foarte bine, numai că aţi greşit direcţia. Apoi îi luase mâinile într-ale sale şi-i spusese cu blândeţe: Nu trebuie să va identificaţi cu suferinţa lor. Trebuie să luptaţi cu această suferinţă.

Athena înţelesese dojana şi se ruşinase. Din nou se lăsase călăuzită de orgoliul de actriţă. Dar, îngrijind aceşti copii, sufletul i se umplea de linişte. Lor nu le păsa că franceza ei nu era perfectă, oricum, nu pricepeau sensul cuvintelor.

Nici unele realităţi cutremurătoare nu o descurajau. Uneori copiii deveneau distrugători, nu recunoşteau regulile societăţii. Se băteau între ei sau cu asistentele, mânjeau pereţii cu fecale, urinau unde aveau chef. Uneori erau de-a dreptul înfricoşători în ferocitatea lor, în repulsia faţă de lumea exterioara.

Singurul moment în care Athena se simţea neputincioasă era noaptea, în micul apartament închiriat la Nisa, când studia registrele institutului. Existau acolo relatări despre evoluţia copiilor, descrieri absolut înspăimântătoare. Atunci se strecura în aşternut şi plângea. Spre deosebire de filmele în care jucase, majoritatea acestor poveşti aveau un sfârşit nefericit. 441

Când primise telefonul lui Cross, care o vestea că va veni s-o vadă, o năpădise un val de bucurie şi speranţa. Cross trăia şi o va ajuta. Apoi însă fusese cuprinsă de nelinişte. Ceruse sfatul doctorului Gerard.

— Cum credeţi că ar fi mai bine? întrebase ea.

— I-ar putea fi de mare ajutor lui Bethany, opinase doctorul. Sunt foarte curios să văd ce relaţie va stabili cu el pe o perioada mai îndelungata. Ar putea fi şi în avantajul dumneavoastră. Mamele nu trebuie să devină martire pentru copiii lor. Cu gândul la vorbele doctorului, Athena se îndrepta spre aeroport, ca să-l întâmpine pe Cross.

La aeroport, Cross trebui să meargă pe jos de la avion până la terminalul înclinat. Aerul era plăcut şi înmiresmat, nu arşiţa cu miros de sulf de la Vegas. Pe bordura de beton a sălii de aşteptare creşteau o mulţime de flori exotice roşii şi purpurii.

Acolo o văzu pe Athena şi se minună de geniul cu care era capabilă să-şi schimbe înfăţişarea. Nu-şi putea ascunde în totalitate frumuseţea, dar o putea masca. Ochelari întunecaţi cu rame de aur îi modificau culoarea ochilor din verde strălucitor în cenuşiu. Hainele pe care le purta păreau mai groase şi mai grele. Părul blond era adunat sub o pălărie de doc albastru cu boruri late, care-i umbreau obrazul. Simţi un fior de bucurie la gândul că numai el ştia cât de frumoasă era în realitate.

În timp ce Cross se îndrepta spre ea, Athena îşi scoase ochelarii şi-i puse în buzunarul bluzei. El zâmbi, remarcând acest gest spontan de vanitate.

În mai puţin de o jumătate de oră erau în apartamentul hotelului Negresco, în care Napoleon se culcase cu Josefina. Cel puţin, aşa pretindea broşura publicitară a hotelului, afişată la intrare. Un chelner bătu la uşă şi aduse o tavă pe care se găseau o sticlă cu vin şi un platou delicat, cu sandvişuri miniaturale.

Puse tava pe masa din balconul cu vedere spre Marea Mediterană.

La început se purtară nefiresc unul cu celălalt. Athena îl ţinea de mâna încrezătoare, ca şi cum l-ar fi condus, iar atingerea acelei palme fierbinţi trezi în el un val în dorinţa. Totuşi, Cross îşi dădea seama că ea nu era încă pregătită.

Apartamentul era frumos mobilat, mai luxos decât oricare dintre vilele de la Xanadu. Patul avea un baldachin roşu de mătase, draperiile de aceeaşi culoare erau ornate cu flori de crin brodate cu fir de aur. Mesele şi scaunele aveau o eleganţă pe care lumea Vegas-ului nu ar fi atins-o niciodată. Athena îl luă afară pe balcon, iar Cross o sărută fugar pe obraz. Apoi nici ea nu se mai stăpâni, luă şervetul umed de bumbac în care era înfăşurată sticla de vin şi-şi şterse faţa de machiajul care o desfigura. Obrazul îi sclipea de stropi de apă, pielea rămăsese trandafirie şi strălucitoare. Puse o mână pe umărul lui Cross şi-l sărută uşor pe buze.

De la balcon puteau vedea casele de piatră ale Nişei, păstrând amintirea palidă a nuanţelor de verde şi albastru în care fuseseră zugrăvite cu sute de ani în urmă. Jos, locuitorii oraşului se plimbau agale pe Promenade des Anglais; pe plaja bolovănoasă bărbaţi şi femei aproape în pielea goală se zbenguiau în apa verde-albăstruie, în timp ce copiii se jucau pe nisipul plin de pietricele. în larg, iahturi albe şi iluminate pluteau la linia orizontului ca nişte pasări de pradă.

Cross şi Athena tocmai gustaseră vinul când auziră un vuiet îndepărtat. In peretele digului, o ţeava ca de tun – în realitate conducta principală de canalizare pentru partea de est a oraşului – revărsa un val mare de apă maronie în albastrul pur al mării.

Athena întoarse capul.

— Cât timp rămâi? îl întrebă ea pe Cross.

— Cinci ani, daca n-ai nimic împotrivă, răspunse el.

— E o prostie, se încrunta Athena. Ce-ai să faci aici?

— Sunt bogat, răspunse Cross, poate îmi cumpăr un mic hotel.

— Ce s-a întâmplat cu Xanadu? vru să ştie Athena.

— Am fost nevoit să-mi vând partea mea, spuse el. Tăcu o clipă. Nu va fi cazul să ne facem griji cu banii.

— Eu am bani, declară Athena. Trebuie să înţelegi. Intenţionez să rămân aici cinci ani, apoi vreau s-o duc acasă. Puţin îmi pasă ce va spune lumea, niciodată n-am s-o mai internez într-o clinică. Voi avea grijă de ea cât va trăi. Iar dacă i se întâmpla ceva, voi continua să trăiesc printre copii ca ea. Vezi bine câ niciodată nu vom putea avea o viaţă a noastră.

Cross o înţelegea perfect. îi luă mult timp să cântărească în minte răspunsul ei.

Când vorbi, glasul îi sună ferm şi hotărât:

— Athena, singurul lucru de care sunt sigur în această clipa este că vă iubesc pe tine şi pe Bethany. Trebuie să mă crezi. Nu va fi uşor, ştiu bine, dar ne vom da silinţa. Vrei s-o ajuţi pe Bethany, nu să fii martira. Iată de ce trebuie să facem o ultimă încercare. Te voi ajuta pe cât îmi stă în puteri. Vom fi la fel ca jucătorii din cazinoul meu. Sorţii sunt împotriva noastră, dar exista întotdeauna o şansa unica de a câştiga. Cross o văzu că şovăie şi continua: Să ne căsătorim, propuse el. Să avem şi alţi copii, să ne trăim viaţa ca nişte oameni normali. 443 împreună cu copiii noştri să încercam să îndreptăm ceea ce ni se pare strâmb în lumea noastră. Toate familiile au necazuri, să facem tot posibilul să trecem peste al nostru. Sunt convins că vom reuşi. Mă crezi?

În cele din urmă, Athena îl privi în ochi.

— Numai dacă şi tu mă crezi că te iubesc cu adevărat, spuse ea.

Când făcură dragoste în dormitor, fiecare avea încredere în celălalt; Athena era convinsa că Cross o va ajuta s-o salveze pe Bethany, iar Cross ştia că Athena îl iubea din toată inima. într-un târziu, Athena se răsuci spre el şi-i murmura:

— Te iubesc. Te iubesc cu adevărat. Cross îşi aplecă fruntea şi o sărută. Te iubesc cu adevărat, repetă ea, şi Cross gândi: „Care bărbat de pe pământ ar refuza s-o creadă?”

Singur în dormitorul său, Don îşi trase cearşaful rece până sub bărbie.

Moartea era aproape, iar el era mult prea viclean ca să n-o simtă cum îi dădea târcoale. Totul se desfăşurase după planurile lui. Ah, cât era de simplu să-i duci de nas pe tineri!

În ultimii cinci ani văzuse în Dante marele pericol pentru planul lui măreţ.

Dante s-ar fi împotrivit integrării Familiei Clericuzio în societate. Cu toate acestea,ce putea face Don? Să ordone uciderea băiatului fiicei sale, a propriului său nepot? Oare Giorgio, Peţie, Vincent s-ar fi supus unui asemenea ordin? Şi chiar dacă l-ar fi executat, nu l-ar fi socotit pe tatăl lor un monstru? Teama faţă de el ar fi devenit mai puternica decât iubirea? Dar Rose Mărie, ce s-ar fi întâmplat cu mintea ei, căci, fără îndoiala, ar fi intuit adevărul. O dată cu uciderea lui Pippi De Lena, zarurile fuseseră aruncate. Don ghicise imediat adevărul, aflase de relaţia lui Dante cu Losey şi ajunsese la o concluzie.

Îi trimisese pe Peţie şi Vincent să-l păzească pe Cross, cu o maşină blindată şi toate cele necesare. Apoi, ca să-l prevină pe Cross, îi povestise despre războiul cu Familia Santadio. Ce dureros era să îndrepţi mersul lumii! Dar după moartea lui, cine va mai lua asemenea decizii înfricoşătoare? Hotărî ca Familia Clericuzio să se retragă o data pentru totdeauna.

Vinnie şi Peţie se vor ocupa doar de restaurante şi de trustul de construcţii. Giorgio va cumpăra firme pe Wall Street. Retragerea va fi totală. Nici chiar Enclava Bronx nu va mai primi noi oameni. Familia Clericuzio va fi, în sfârşit, în siguranţă şi va lupta împotriva noilor răufăcători care se ridicau pe tot cuprinsul Americii. Nu-şi făcea reproşuri pentru greşelile trecutului, pentru fericirea pierdută a fiicei sale şi pentru moartea nepotului. în definitiv, îl ajutase pe Cross să-şi câştige libertatea.

Înainte să adoarmă, Don avu o viziune. Se făcea că-i era dat să trăiască o veşnicie, că sângele Clericuzio avea să curgă la infinit în vinele omenirii. Şi numai el, el singur, crease această descendenţă, era meritul său. Dar vai, cât rău exista într-o lume care împingea fiinţa omenească spre păcat!

SFÂRŞIT




Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 1,92 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə