Mario Vargas Llosa



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə14/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,42 Mb.
#88937
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   30

16S instrucţiunile aplicaţiilor ca limită a amplasamentului primei companii. Acolo s-a oprit şi de-abia atunci a deschis gura şi a respirat, cu braţele întinse, înainte de a se răsuci, şi-a şters transpiraţia de pe faţă, ca să nu-şi dea seama cadeţii că şi el e istovit. Primii care au ajuns la tufişuri au fost subofiţerii şi brigadierul Arrospide. Apoi au sosit ceilalţi, într-o totală dezordine: coloanele dispăruseră, mai rămăseseră doar ciorchini, grupuri dispersate. Ceva mai târziu, cele trei sectii' s-au regrupat, formând o potcoavă în jurul lui Gamboa. Acesta asculta respiraţia animalică a celor o sută douăzeci de cădeţi, care îşi sprijiniseră puştile de pământ.

— Brigadierii să vină la mine, a spus Gamboa. (Arrospide şi alţi doi-cadeti au ieşit din rârtduri.) Companie, pe loc repaus!

Locotenentul s-a îndepărtat câţiva paşi, urmat de subofiţeri şi de cei trei brigadieri. Apoi, trasând linii şi cruci pe pământ, le-a explicat în detaliu diferitele mişcări ale asaltului.

— Aţi înţeles cum se plasează secţiile în dispozitiv? a întrebat Gamboa, iar cei cinci ascultători au dat din cap în semn că da. Bine! Grupele de luptă vor începe să se desfăşoare în evantai îndată ce se dă comanda de plecare; desfăşurare nu înseamnă să mergeţi ca oile, ci separaţi, deşi pe aceeaşi linie. Ne-am înţeles? Bun! Companiei noastre îi revine atacul pe frontul de sud, cel care e în faţa noastră. L-aţi văzut?

Subofiţerii şi brigadierii s-au uitat la deal şi au zis: „Văzut!”

— Care sunt instrucţiunile pentru înaintare, domnule locotenent? a murmurat Morte.

Brigadierii s-au întors spre el să-1 privească, iar subofiţerul s-a îmbujorat.

— Ajung şi la asta, a zis Gamboa. Salturi din zece în zece metri. O progresie intermitentă. Cadeţii parcurg distanta asta în fugă, apoi se aruncă la pământ; îl rup în bătăi pe ăl de-1 găsesc cu ţarină pe ţeava puştii! Câhd toţi din avangardă s-au întins pe jos, eu fluier, iar linia a doua trage. Un singur foc. 'nţeles? Trăgătorii sar şi înaintează zece metri, apoi se culcă la pământ. Linia a treia trage şi înaintează. Apoi o luăm de la capăt. Toate mişcările se fac la comanda mea. Astfel ajungem la o sută de metri de obiectiv. Acolo grupele se mai pot strânge putin, ca să nu invadăm terenul unde operează celelalte companii. Asaltul final îl dau toate cele trei secţii în acelaşi timp, fiindcă dealul va fi atunci aproape curăţat, vor mai rămâne.doar câteva cuiburi de rezistenţă inamică.

— Cât timp e prevăzut pentru ocuparea obiectivului? a întrebat Morte.

— O oră, a zis Gamboa. Dar asta nu-i treaba mea. Subofiţerii şi brigadierii trebuie să aibă grijă ca oamenii să nu se îndepărteze, nici să nu se apropie prea mult, ca nimeni să nu rămână în urmă; trebuie să rămâneţi permanent în contact cu mine, pentru cazul în care o să fie nevoie.

— Trecem înainte sau în ariergardă, domnule locotenent? a întrebat Arrospide.

— Voi, cu prima linie, iar subofiţerii la urmă. Alte întrebări? Bine, mergeţi şi explicaţi operaţia şefilor de grupe, începem peste cincisprezece minute.

Subofiţerii şi brigadierii s-au îndepărtat în fugă. Gamboa 1-a văzut pe căpitanul Garrido venind şi se pregătea să se ridice, dar Pirana i-a făcut semn cu mâna să stea cum se află, pe vine. Rămaseră amândoi privind la secţiile care se fărâmiţau în grupuri de câte doisprezece. Cadeţii îşi strângeau centurile, îşi înnodau şireturile de la ghete, îşi înfundau bonetele pe cap, ştergeau praful de pe puşti, verificau încărcătoarele.

— Asta chiar că le place, a zis căpitanul. Ah, derbedeii ăştia! Uită-te, parcă s-ar duce la bal.

— Da, a spus Gamboa. Se cred la război.

— Dacă realmente ar trebui ca într-o bună zi să se lupte, a spus căpitanul, ăştia ar fi ori dezertori, ori nişte fricoşi. Dar din fericire pentru ei, în ţara asta militarii nu trag decât la manevre. Nu cred ca Peru să trăiască vreodată un război adevărat.

— Dar, domnule căpitan, a răspuns Gamboa, suntem înconjuraţi de duşmani. Ştiţi bine că Ecuadorul şi Columbia aşteaptă momentul potrivit ca să înhaţe o parte din selva noastră. Iar de la chilieni n-am redobândit încă zonele Arica şi Tarapaca.

— Poveşti, a spus căpitanul, cu un aer sceptic. Acum toate le aranjează cei mari şi tari. în '41 eu am participat la campania împotriva Ecuadorului. Am fi ajuns până la Quito, dar s-au băgat ăi mari şi au găsit o soluţie diplomatică; între noi fie zis, o porcărie. Civilii au ajuns să rezolve totul, în Peru te faci militar de amorul artei şi-atât.

— înainte era altfel, a spus Gamboa.

Subofiţerul Pezoa şi cei şase cadeţi care îl însoţeau s-au întors în pas alergător. Căpitanul i-a chemat.

— Ati controlat tot dealul?

— Da, domnule căpitan. E complet degajat.

— în curând va fi nouă, domnule căpitan, a spus Gamboa. Va trebui să încep.

— Du-te, a zis căpitanul. Şi a adăugat, într-un acces de proastă dispoziţie: Scoate untul din puturoşii ăştia.

Gamboa s-a apropiat de companie. A cercetat-o îndelung, de la o extremă la cealaltă, estimându-i parcăjDOsibilitătile ascunse, limita rezistenţei, coeficientul de curaj, îşi ţinea capul aruncat oarecum pe spate; vântul îi umfla cămaşa de camuflaj şi-i flutura părul negru care ieşise pe sub chipiu.

— Mai răsfiraţi, ce naiba! a strigat el. Vreţi să vă nimiciţi? între un ins şi altul trebuie să fie cel puţin cinci metri distanţă. Credeţi că mergeţi la biserică? Cele trei coloane s-au clătinat. Şefii de grupe, ieşind din formaţie, ordonau ţipând la cadeţi să se distanţeze. Cele trei şiruri s-au lungit elastic, au devenit mai puţin dense.

— înaintarea se face progresiv şi în zigzag, a spus Gamboa; vorbea tare, ca să fie auzit şi de cei de pe flancuri. Acest lucru vă este cunoscut încă de acum trei ani, fiţi atenţi să nu înaintaţi unul în spatele celuilalt, ca la procesiune. Dacă rămâne vreunul în picioare, înaintează sau se retrage numai la ordinul meu, altfel e un om mort. Iar morţii vor fi consemnaţi pentru sâmbătă şi duminică. Ne-am înţeles?

S-a întors spre căpitanul Garrido, dar acesta părea dus de gânduri. Privea orizontul, cu ochi rătăcitori. Gamboa a dus fluierul la buze. Coloanele au fost străbătute de un uşor freamăt.

— Prima linie de atac! Pregătiţi-vă pentru a intra în acţiune. Brigadierii în faţă, subofiţerii în ariergardă.

Şi-a privit ceasul. Era nouă fix. A fluierat lung. Sunetul pătrunzător a străpuns timpanele căpitanului, care a făcut un gest de surpriză. A înţeles că, timp de câteva clipe, uitase cu totul de manevre şi se simţea vinovat. A trecut repede pe lângă tufişuri, în spatele companiei, ca să urmărească operaţiunea.

Înainte ca sunetul metalic să înceteze, căpitanul Garrido a văzut că primul rând de atac, împărţit în trei corpuri, pornea proiectat de o mişcare simultană: cele trei-grupe se deschideau în evantai, înaintau cu repeziciune desfăşurându-se înainte şi pe laturi, ca un păun care îşi ridică mâhdru penele. Precedaţi de brigadieri, cadeţii alergau aplecaţi şi ţinându-şi în mâna dreaptă puştile, care atârnau perpendicular, cu ţeava îndreptată spre cer, cu patul puştii la câţiva centimetri de pământ. Apoi a auzit un al doilea fluierat, mai puţin lung, dar mai ascuţit decât primul şi mai îndepărtat – fiindcă locotenentul Gamboa alerga şi el, la mijloc, pentru a controla detaliile înaintării —, şi pe dată linia, pulverizată parcă de o rafală invizibilă, dispărea printre buruieni; căpitanul s-a gândit la soldaţii de alamă de la tombolele din bâlciuri când cad seceraţi de plumb. şi imediat, răcnetele lui Gamboa umpleau dimineaţa ca nişte descărcări electrice – „de ce avansează grupa asta? Rospigliosi, măgar nenorocit, vrei să-ţi zboare creierii? atenţie, nu înfigeţi puşca în pământ!” —, şi iar s-a auzit fluierul, linia elastică ţişnea dintre ierburi şi se îndepărta în fugă; ceva mai târziu, la comanda altui fluierat, dispărea din nou din raza sa vizuală, iar glasul lui Gamboa se distanţa şi se pierdea: căpitanul înregistra înjurături neobişnuite, nume necunoscute, vedea avangarda înaintând şi dispărând repede; s-a lăsat purtat de gânduri câteva-clipe, în vreme ce coloanele din centru şi din ariergardă începeau să se agite. Cadeţii, uitihd de prezenţa căpitanului, strigau şi-şi băteau joc de cei ce înaintau cu Gamboa: „negrul Vallano cade ca un sac, probabil că are oase de cauciuc; uitaţi-vă la rahatul ăsta de Sclav, i-e frică să nu se zgârie.”

Pe neaşteptate, Gamboa a ţâşnit în faţa căpitanului Garrido, strigând: „Linia a doua de atac: pregătiţi-vă pentru a intra în acţiune.” Şefii de grupe au ridicat braţul drept, treizeci şi şase de cadeţi au rămas nemişcaţi. Căpitanul s-a uitat l «9 la Gamboa: avea chipul senin, pumnii strânşi, singurul lucru deosebit era privirea lui mobilă: sărea de la un punct la altul, se însufleţea, se enerva, zâmbea. A doua linie s-a răspândit pe teren. Cadeţii deveneau tot mai mici, locotenentul alerga din nou, cu fluierul în mină, cu faţa întoarsă spre formaţie. Acum căpitanul vedea două linii, întinzându-se peste câmp, culcându-se la pământ şi ridicându-se alternativ, umplând de viaţă peisajul trist. Nu putea să ştie dacă toţi cadeţii executau salturile după cum le prescriau manualele, lăsându-se în cădere pe picior, pe coaste şi pe braţul sting, aplecându-şi trupul în aşa fel încât puşca, înainte de a atinge pământul, să se lovească de coaste, nici dacă liniile de atac păstrau distanţa sau dacă grupele de luptă îşi menţineau coeziunea, nici dacă brigadierii rămăseseră tot în faţă, ca nişte vârfuri de lance şi fără a-şi lua privirea de la locotenent. Frontul avea circa o sută de metri şi o profunzime tot mai mare. Gamboa s-a ivit în faţa lui, iarăşi pe neaşteptate, cu chipul tot senin, cu ochii înfriguraţi; a fluierat şi ariergarda, încadrată de subofiţeri, a pornit înspre deal. Acum erau trei coloane care avansau, departe de el, rămas singur lângă tufişurile spinoase. A stat pe loc câteva minute, gândindu-se cât de îhceti, cât de stângaci sunt cadeţii, în comparaţie cu soldaţii sau cu elevii de la Şcoala Militară.

Apoi s-a luat după companie; din când în când, privea prin binoclu. De departe, progresia sugera o mişcare simultană de retragere şi înaintare: când linia din faţă era întinsă la pământ, a doua coloană înainta în fugă, depăşind poziţia primei linii şi trecând în avangardă; a treia coloană avansa până la amplasamentul abandonat de linia a doua. La următoarea înaintare, cele trei coloane reveneau la ordinea iniţială, ca după câteva clipe să se dezarticuleze şi iar să se refacă. Gamboa îşi agita braţele, dând impresia că ocheşte şi trage cu degetul în anumiţi cadeţi şi, deşi nu-1 putea auzi, căpitanul Garrido îi ghicea uşor ordinele şi observaţiile.

Şi deodată a auzit focurile. S-a uitat la ceas. „La fix, s-a gândit. Exact la nouă şi jumătate.” A privit prin binoclu; într-adevăr, avangarda se afla la distanţa prevăzută. S-a uitat la ţinte, dar n-a reuşit să distingă câte muşte izbutiseră cadeţii să facă. A alergat vreo douăzeci de metri şi de data asta a putut să constate că circumferinţele erau străpunse de douăzeci de ori. „Soldaţii sunt mai buni, dar ăştia ies cu gradul de ofiţeri de rezervă. E scandalos!” A continuat să înainteze, privind aproape tot timpul prin binoclu. Salturile erau acum mai scurte: coloanele înaintau câte zece metri. A tras şi linia a doua şi de cum se stinse ecoul tirului, fluierul indica avansarea coloanelor din faţă şi din spate. Cadeţii se distingeau ca nişte puncte pe linia orizontului, dădeau impresia că sar pe loc şi apoi cad. Un nou fluier, iar linia întinsă la pământ a tras. După fiecare rafală, căpitanul cerceta ţintele şi calcula loviturile reuşite. Pe măsură ce compania se apropia de deal, tirul devenea mai bun: circumferinţele erau toate ciuruite. A examinat chipurile trăgătorilor: feţe congestionate, infantile, imberbe) cu un ochi închis, iar cu celălalt fixat pe înălţător. Reculul culasei zguduia trupurile tinere care, cu dureri încă la umăr, trebuiau să se ridice, să alerge aplecându-se şi să se arunce din nou la pământ ca să tragă, învăluite într-o atmosferă de violenţă, care era doar un simulacru. Căpitanul Garrido ştia că la război nu-i aşa.

În acea clipă a văzut silueta verde peste care ar fi putut călca dacă n-o zărea la timp, şi puşca cu ţeava adâncă înfiptă în pământ, în ciuda tuturor instrucţiunilor privind întreţinerea armelor. Nu reuşea să priceapă ce puteau însemna acea puşcă şi trupul doborât. S-a aplecat. Băiatul avea chipul crispat de durere, iar gura şi ochii larg deschişi. Glonţul îl atinsese la cap: un fir de sânge curgea de-a lungul girului.

Căpitanul a scăpat binoclul din mână, 1-a ridicat pe cadet, apucându-1 cu un braţ de picioare, iar cu celălalt de spate, şi a început să fugă, uluit, înspre deal, strigând: „Locotenent Gamboa! locotenent Gamboa!” Dar a trebuit să alerge mai mulţi metri până a fost auzit. Prima companie – scarabei identici care escaladează panta în direcţia ţintelor – era probabil prea absorbită de strigătele lui Gamboa şi de efortul pe care îl cerea ascensiunea prin tirâre, ca să mai privească şi înapoi. Căpitanul încerca să identifice uniforma de culoare deschisă a lui Gamboa sau pe subofiţeri. Deodată, scarabeii s-au oprit, s-au răsucit, iar căpitanul se simţea scrutat de privirea a zeci de cadeţi. „ Gamboa, subofiţeri, a răcnit el. Veniţi repede la mine!” Acum cadejji se rostogoleau cu rapiditate pe coastă în jos, iar el se simţea ridicol cu băiatul acela în braţe. „Am un noroc de câine, se gândea. Colonelul mie o să-mi treacă asta la dosar.”

Primul care a sosit lângă el a fost Gamboa. S-a uitat uimit la cadet şi s-a aplecat pentru a-1 cerceta, dar căpitanul a strigat:

— Repede, la infirmerie. Fuga, marş!

Subofiţerii Morte şi Pezoa au luat băiatul şi s-au năpustit peste câmp, cu toată viteza, urmaţi de căpitan, de locotenent şi de cădeţi, care, din toate părţile, se uitau îngroziţi la chipul care se legăna sub efectul alergăturii: un chip palid, slăbit, pe care toţi îl cunoşteau.

— Repede, zicea căpitanul, mai repede!

Deodată Gamboa a smuls cadetul din braţele subofiţerilor, 1-a aruncat peste umeri şi a grăbit pasul; în câteva secunde, a luat un avans de câţiva metri.

— Cadeţi, a strigat căpitanul, opriţi prima maşină care trece.

Cadeţii s-au îndepărtat de subofiţeri şi au luat-o pe un drum direct, tăind câmpul. Căpitanul rămăsese în urmă, împreună cu Morte şi Pezoa.

— E din compania întâi? a întrebat.

— Da, domnule căpitan. Din prima secţie.

— Cum îl cheamă?

— Ricardo Arana, domnule căpitan. A şovăit o clipă şi a adăugat: I se zice Sclavul.

A doua parte

J'avais vingt ans. Je ne laisserai persanne dâre que c'est le plus bel îge de la vie.

paulnizan

(Aveam douăzeci de ani. N-o să îngădui nimănui să spună că aceasta e cea mai frumoasă vârstă.)



I

Ml-E milă de căţeluşa Labărăsfăţată, care a scheunat toată noaptea trecută. Eu o înfăşuram bine cu pledul, apoi o puneam sub pernă, dar şi aşa tot i se mai auzeau urletele prelungi, în fiecare clipă te puteai aştepta să se înăbuşe, să se înece şi era de groază, urletele deşteptau tot dormitorul, în alte vremuri, mai mergea. Dar acum toţi sunt nervoşi, începeau să înjure şi ziceau „scoate-o rapid afară sau te ia dracu”' şi a trebuit să-i tot reped, când pe unul, când pe altul, până la miezul nopţii, când n-a mai fost chip. Şi mie mi-era somn, iar Labărăsfăţată scheuna tot mai tare. S-au sculat mai mulţi şi au venit la patul meu cu ghetele în mână. Nu era să mă cert cu toată secţia tocmai acum, când sâhtem aşa de abătuţi. Atunci am luat-o şi am dus-o în curte, unde am lăsat-o, dar când m-am întors am simţit că vine după mine şi m-am răstit la ea: „Culcă-te, căţeluşă, stai unde te-am lăsat, ce să-ţi fac dacă plângi”, dar Labărăsfăţată se ţinea după mine, laba îndoită nu putea s-o pună în pământ, ţi se făcea milă văzând-o cum se chinuia să mă urmeze. Aşa că am luat-o şi am dus-o până la terenul viran, am pus-o în iarbă, am scărpinat-o niţel pe ceafă, după care m-am întors în dormitor; de data asta n-a mai venit după mine. Am dormit însă prost, mai bine zis n-am dormit. Mi-era somn, dar ochii mi se deschideau singuri şi mă gândeam la căţeluşă şi, colac peste pupăză, am început să strănut, pentru că nu mi-am pus pantofii când am ieşit în curte şi toată pijamaua e numai găuri şi cred că bătea vântul destul de tare şi poate chiar ploua. Biata Labărăsfăţată, o să îngheţe afară, ea, care-i aşa de friguroasă! De câte ori n-am văzut-o noaptea înfuriindu-se pentru că eu mă mişc şi mă dezvelesc. Se încorda din cauza mâniei, se ridica mârâind şi trăgea cu dinţii de pled până se învelea din nou sau se ducea spre capătul parului să se adăpostească la căldura picioarelor mele. Câinii sunt foarte credincioşi, mai mult decât rudele, dar asta-i altă treabă. Labărăsfăţată e o corcitură, un amestec de tot felul de câini, dar are sufletul curat. Nu-mi mai aduc aminte de când e în colegiu. Sigur n-a adus-o nimeni, a intrat, a vrut să vadă ce-i aici, i-a plăcut şi a rămas. Am impresia că la venirea noastră era deja în colegiu. Poate că s-a născut aici şi e leonciopradină. Era o^pitică, mi-a atras atenţia, bântuia prin secţie tot timpul, încă din epoca botezului, se simţea ca acasă, de fiecare dată când intra unul din IV se năpustea la picioarele lui şi lătra şi voia să-1 muşte. Era înverşunată; deşi lovită cu piciorul, revenea lătrând şi arătându-şi dinţii, nişte dinţi micuţi, de căţeluşă tânără. Acum a crescut, probabil că are mai bine de trei ani, e deja bătrână pentru o căţea, animalele nu trăiesc mult, mai ales dacă sunt corcituri şi mănâncă puţin. Nu-mi aduc aminte să o fi văzut pe Labărăsfăţată mâncând mult. Uneori îi arunc coji, astea sunt însă mesele ei cele mai bune. Fiindcă iarba doar o mestecă: îi suge sucul şi o scuipă. Ia puţină iarbă în gură şi petrece ceasuri întregi mestecâhd-o, ca un indian frunze de coca. Stătea mai mult prin secţie, unii ziceau că are purici şi o dădeau afară, dar Labărăsfăţată se întorcea de fiecare dată, puteau ei s-o alunge de o mie de ori, că după o clipă uşa începea să scârţâie şi apărea din nou, aproape lipit de podea, botul căţeluşei, ne pufnea râsul văzând-o aşa de încăpăţânată şi uneori o lăsam să intre şi ne jucam cu ea. Nu ştiu cui i-a venit ideea să-i zică Labărăsfăţată. Niciodată nu se ştie de unde vin poreclele. Când au început să-mi zică Boa, râdeam, dar pe urmă m-am enervat şi-i întrebam pe toţi cine a inventat numele ăsta şi toţi ziceau Cutare, iar acum nu mai am cum să scap de porecla asta, până şi cei din cartier îmi zic aşa. Cred totuşi că de la Vallano mi se trage. El îmi zicea mereu: „Fă-ne o demonstraţie. Urinează pe deasupra centurii, arată-mi păsăroiu' ăla de-ţi ajunge pân' la genunchi.” Dar nu-s prea sigur.

alberto se simţi prins de braţ. Văzu un chip şters, de care nu-şi aducea aminte. Băiatul îi zâmbea totuşi, de parcă s-ar fi cunoscut, în spatele lui, alt cadet, mai scund, sta nemişcat.

Nu putea să-i vadă bine; era de-abia ora şase, dar ceaţa se şi lăsase. Se aflau în curtea anului V, lângă platou. Grupuri de cădeţi se plimbau de colo până colo.

— Stai o clipă, Poetule, a zis băiatul. Spune tu, care eşti un savant, nu-i aşa că ovarul e acelaşi lucru cu oul, numai că-i la femei?

— Dă-mi drumul, a zis Poetul. Sunt grăbit.

— Ce te superi aşa, dom'le! a insistat celălalt. Doar o clipă. Am făcut un pariu.

— De la un cântec, a spus cel mai mic, apropiindu-se. Un cântec bolivian. Ăsta-i pe jumătate bolivian şi ştie cântece de pe-acolo. Cântă-1, mă, ca să vadă.

— Ţi-am zis să-mi dai drumul, a spus Alberto. Trebuie să plec.

În loc să-i dea drumul, cadetul i-a strâns braţul cu o putere sporită. Şi a cântat:

Simt pe la avare o durere mare; ţâncul fără nume vrea să vână-n lume.

Cel mai mic a râs.

— îmi dai drumul?

— Nu. Spune-mi mai întii dacă-i acelaşi lucru.

— Nu merge aşa! a zis cel mic. îl influenţezi.

— Sigur că-i acelaşi lucru, a strigat Alberto, scăpând din strânsoare cu o smucitură.

S-a îndepărtat. Băieţii au rămas stând de vorbă. A mers repede până la clădirea ofiţerilor, iar acolo a dat coltul; se afla la numai zece metri de infirmerie, dar de-abia putea să distingă zidurile; ceaţa ştersese uşile şi ferestrele. Pe culoar nu era rumeni; nici în mica încăpere unde se făcea de gardă. A luat-o spre etaj, urcând câte două trepte o dată. lingă intrare era un bărbat în bluză albă. Avea în mână un ziar, da nu-1 citea: se uita la perete cu un aer sinistru. Auzindu-1, se ridică.

— Cadet, pleacă de aici, a zis. E interzis.

— Vreau să văd pe cadetul Arana.

— Nu se poate, a spus bărbatul, cu răutate în glas. Du-te. Nimeni nu-1 poate vedea pe cadetul Arana. E izolat.

— Trebuie neapărat să-1 văd, a insistat Alberto. Vă rog! Lăsaţi-mă să vorbesc cu medicul de serviciu.

— Eu sunt medicul de serviciu.

— Nu-i adevărat! Dumneavoastră sunteţi infirmier. Vreau să vorbesc cu doctorul.

Nu-mi plac glumele astea, a zis bărbatul. Lăsase ziarul să cadă jos.

— Dacă nu chemaţi doctorul, mă duc eu să-1 caut, a spus Alberto. Şi-o să intru, chiar dacă vă opuneţi.

— Ce-i cu dumneata, cadet? Ai înnebunit?

— Chemaţi doctorul, ce dracu', a strigat Alberto. Fir-ar să fie, chemaţi doctorul.

— în colegiul ăsta, toţi sunt nişte sălbatici, a zis bărbatul. S-a ridicat în picioare şi s-a îndepărtat pe culoar. Pereţii fuseseră zugrăviţi în alb, poate de curând, dar umezeala îi impregnase deja cu pete cenuşii. După câteva clipe, infirmierul a apărut urmat de un bărbat înalt, cu ochelari.

— Ce doreşti, cadet?

— Domnule doctor, vreau să-1 văd pe cadetul Arana.

— Nu se poate, a răspuns medicul, făcând un gest de neputinţă. Nu ţi-a spus soldatul că e interzis să urci aici? Poţi fi pedepsit, tinere.

— Ieri am venit de trei ori, a spus Alberto. Plantonul nu m-a lăsat să trec. Dar azi nu mai era la intrare. Vă rog, domnule doctor, aş vrea să-1 văd, măcar un minut.

— îmi pare tare rău. Dar nu depinde de mine. Ştii ce înseamnă regulamentul. Cadetul Arana e izolat. Nimeni nu-1 poate vedea. Eşti rudă cu el?

— Nu, a zis Alberto. Dar trebuie să vorbesc cu el. E ceva urgent.

Medicul i-a pus o mână pe umăr şi 1-a privit cu compasiune.

— Cadetul Arana nu poate vorbi cu nimeni, a spus. E inconştient. Dar o să se facă bine. Şi-acum, du-te de aici. Nu mă obliga să chem ofiţerul.

— Aş putea să-1 văd dacă am acordul unui comandant?

— Nu, a zis doctorul. Numai cu ordin de la colonel.

MĂ duceam s-o aştept de două sau de trei ori pe săptămână, dar n-o abordam întotdeauna. Mama se obişnuise să mănânce singură la prânz, deşi nu ştiu dacă m-o fi crezut vreodată că mă duc acasă la un prieten. Oricum, îi convenea că lipsesc, aşa cheltuia mai putin cu mâncarea. Uneori, văzându-mă că mă întorc acasă la prânz, mă privea contrariată şi-mi zicea: „Azi nu te-ai dus în Chucuito?” Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi dus în fiecare zi s-o caut la colegiu, dar la mine la şcoală nu-mi dădeau voie să plec înainte de sfârşitul orelor. Lunea era uşor, că aveam educaţie fizică; în pauze, mă ascundeam pe după stâlpi până când profesorul Zapata scotea clasa afară. Atunci ieşeam pe intrarea principală. Profesorul Zapata fusese campion la box, dar acum era bătrân şi nu-1 mai interesa munca; niciodată nu făcea prezenţa. Ne ducea pe un maidan şi ne spunea: „Jucaţi fotbal, că-i un exerciţiu bun pentru picioare; dar nu vă îndepărtaţi prea tare.” şi se aşeza pe iarbă, ca să-şi citească ziarul. Marţea era imposibil să plec mai devreme; profesorul de matematică cunoştea pe nume toată clasa. Miercurea, în schimb, aveam desen şi muzică, cu profesorul Cigiiena, care era cu capul în nori; după recreaţia de la unsprezece, ieşeam de la garaj şi luam tramvaiul de la colţ.

Slăbănogul de Higueras continua să-mi dea bani. Mă aştepta întotdeauna în piaţa Bellavista ca să-mi ofere un păhărel, o ţigară şi să-mi vorbească de fratele meu, de femei şi de multe alte lucruri. „Acum te-ai făcut bărbat. Un bărbat adevărat.” Uneori îmi da bani fără ca eu să-i cer. Nu mulţi, un sol sau jumătate de sol de fiecare dată, dar era de ajuns pentru deplasările mele. Mergeam până în piaţa Dos de Mayo, o luam pe bulevardul Alfonso Ugarte până la colegiul ei şi mă opream întotdeauna la prăvălia din colţ. Câteodată, când mă apropiam de ea îmi zicea: „Bună, şi azi ai scăpat mai devreme?” Apoi îmi vorbea despre altceva, şi eu la fel. „E foarte inteligentă, mă gândeam eu; schimbă discuţia, ca să nu mă pună în încurcătură.” O luam spre casa unchilor ei, vreo opt străzi mai departe, iar eu încercam să mergem cât mai încet, cu paşi mici sau oprindu-mă în faţa vitrinelor, dar niciodată nu zăboveam mai mult de o jumătate de oră. Vorbeam despre aceleaşi lucruri, ea îmi povestea ce se mai întâmplă în colegiul ei, eu la fel, ce aveam de învăţat după-amiază, de examene şi dacă o să trecem anul. Eu le cunoşteam după nume pe toate fetele din clasa ei, iar ea ştia poreclele colegilor şi profesorilor mei şi poveştile care circulau pe seama celor mai buni elevi din Săenz Pena. La un moment dat m-am gândit să-i zic: „Azi noapte am visat că suntem mari şi că ne-am căsătorit.” Eram sigur că o să-mi pună o mulţime de întrebări şi pregătisem mai multe răspunsuri, ca să nu stau ca mutul. A doua zi, în vreme ce mergeam pe bulevardul Arica, i-am zis pe neaşteptate: „Ascultă, azi-noapte am visat…” „Ce-ai visat? Ce-ai visat?” m-a întrebat ea. Iar eu i-am zis doar: „Că am trecut anul amândoi.” „Deie Domnul să se împlinească”, mi-a răspuns ea.



Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə