Mario Vargas Llosa



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə27/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,42 Mb.
#88937
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30

Jaguarul îl ascultase pe Gamboa cu capul plecat. Dar când ofiţerul a tăcut, a ridicat ochii spre el.

— Vedeţi, domnule locotenent? V-am zis eu! E o calomnie a acestui turnător. Şi a arătat spre Alberto cu dispreţ.

Nu-i o calomnie, a spus Alberto. Eşti un criminal.

— Tăceţi! a zis Gamboa. Tăceţi, puşlamalelor! Alberto şi Jaguarul s-au ridicat automat în picioare.

— Cadet Fernândez, a spus Gamboa. Acum două ore, în faţsf mea, ţi-ai retras toate acuzaţiile împotriva colegului tău. Nu mai poţi deschide discuţia despre acest lucru, altfel te paşte o pedeapsă exemplară. Pe care eu însumi mă angajez s-o pun în aplicare. Am impresia că am vorbit limpede.

— Domnule locotenent, a bâiguit Alberto. în faţa colonelului, eu nu ştiam, mai bine zis nu puteam face altceva. Nu-mi lăsase nici o şansă. De altfel.

— De altfel, 1-a întrerupt Gamboa, tu nu poţi acuza pe nimeni, nu poţi fi judecătorul nimănui. Dacă eu aş fi directorul colegiului, acum ai fi pe drumuri. Şi sper ca pe viitor s-o sfârşeşti cu negoţul cu fiţuici pornografice, dacă vrei să termini anul liniştit.

— Da, domnule locotenent. Dar asta n-are nici o legătură. Eu…

— Tu ai retractat în faţa colonelului. Să nu mai deschizi gura. Gamboa s-a întors spre Jaguar. Cât despre tine, e posibil să n-ai nici o legătură cu moartea lui Arana. Dar faptele tale sunt foarte grave. Te asigur că n-o să mai ai prilejul să-ţi baţi joc de ofiţeri. Te ţin din scurt. Acum plecaţi şi nu uitaţi ce v-am spus.

Alberto şi Jaguarul au ieşit. Gamboa a închis uşa în urma lor. De pe culoar, se auzeau în depărtare glasurile şi muzica din sala de mese; o marinera luase locul valsului. Au coborât spre platou. Nu mai bătea vântul; iarba de pe maidan era nemişcată şi dreaptă. Au luat-o spre dormitorul lor, mergând încet.

— Ofiţerii sunt nişte ticăloşi, a spus Alberto, fără să se uite la Jaguar. Toţi, chiar şi Gamboa. Credeam că el e altfel.

— Au descoperit afacerea cu istorioarele? a zis Jaguarul.

— Da.

— Te-ai prăjit!



— Nu, a spus Alberto. M-au şantajat. Dacă îmi retrag acuzaţia împotriva ta, ei fac uitată chestia cu povestioareleAşa mi-a dat de înţeles colonelul. E de necrezut cât pot fi de josnici.

Jaguarul a izbucnit în râs.

— Eşti nebun? a zis. De când îmi iau ofiţerii apărarea? * l

— Nu pe tine, ci pe ei se apără. Nu vor să aibă necazuri, i Sunt nişte oameni de nimic. Ce-i interesează pe ei c-a murit Sclavul? t

— Asta aşa e, a recunoscut Jaguarul. Se zice că nu i-au lăsat familia să-1 vadă când era la infirmerie, îţi dai seama? Să fii pe moarte şi să nu vezi decât locotenenţi şi doctori. Sunt nişte nenorociţi.

— Nici ţie nu-ţi pasă c-a murit Sclavul, a spus Alberto. Voiai doar să te răzbuni pe el fiindcă 1-a pârât pe Cava.

— Ce? a zis Jaguarul, oprindu-se şi uitându-se în ochii lui Alberto. Ce anume?

— Cum ce anume?

— Sclavul 1-a denunţat pe munteanul Cava? Pe sub bandaje, pupilele Jaguarului scânteiau.

— Nu fi curvă, a zis Alberto. Nu te mai preface!

— Pe dracu, nu mă prefac. Nu ştiam că 1-a denunţat pe Cava. Mai bine c-a murit. Ar trebui să crape toţi turnătorii.

Alberto nu-1 vedea bine cu singurul său ochi şi nici nu putea •să măsoare distanţa. A întins mâna ca să-1 apuce de piept, dar n-a întâlnit decât aerul.

— Jură că nu ştiai că Sclavul 1-a denunţat pe Cava. Jură pe mamă-ta. Spune să moară maică-mea dacă ştiam. Jură!

— Mama mea e moartă, a spus Jaguarul, dar nu ştiam.

— Jură, dacă eşti bărbat.

— Jur că nu ştiam.

— Am crezut că ştiai şi că de aia 1-ai omorât, a spus Alberto. Dacă într-adevăr nu ştiai înseamnă că m-am înşelat. Scuză-mă, Jaguarule.

— E prea târziu pentru văicăreli, a zis Jaguarul. Dar încearcă să nu mai fii turnător niciodată. E cel mai josnic lucru din câte există.



vIII

Au intrat după masa de prânz, ca o inundaţie. Alberto i-a simţit apropiindu-se: au năvălit pe maidan însoţiţi de zgomotul făcut de iarba călcată în picioare, au bătut pasul pe platou ca nişte tobe nebune, în curtea anulnii a izbucnit brusc un incendiu gălăgios, sute de ghete izb»eau îngrozitor pavajul. Deodată, când tumultul a atins paroxismul, cele două batante ale uşii s-au deschis larg, iar în piagul dormitorului s-au ivit trupuri şi chipuri cunoscute. A auzit cum mai multe glasuri rosteau instantaneu nurmele lui şi al Jaguarului. Marea de cadeţi pătrundea în dormitor şi se scinda în două valuri grăbite care alergau, unul spre el, celălalt spre fundul dormitorului, unde se găsea Jaguarul. Vallano era în fruntea grupului de cadeţi care se apropiau de el, toţi gesticulau, iar curiozitatea scânteia în ochii lor: el se simţea electrizat în faţa atâtor priviri şi întrebări simultane. Pentru o clipă, a avut impresia c-or să-1 linşeze. A încercat să zâmbească, dar era inutil: nu puteau observa, bancLajul îi acoperea aproape toată faţa. îi ziceau: „Dracula!” /v,Monstrule!” „Frankenstein”, „Rita Hayworth”. A urmat o ploaie de întrebări. El simula o voce groasă şi greoaie, de parcă bandajul 1-ar sufoca. „Am avut un accident, a murmurat. De-abia azidimineaţă am ieşit din spital.” „Fii atent, c-o să devii mai urât decât erai”, îi zicea Vallano, prieteneşte; alţii profetizau: „O să-ţi pierzi un ochi, în loc de Poetul, o să-ţl zicem Chiorul.” Nu-i cereau explicaţii, nimeni nu 1-a isco-dit cu detalii despre accident, se angajase un turneu tacit, toţi se întreceau să-i găsească o poreclă, să facă glume plastice şi crude. „M-a agăţat o maşină, a spus Alberto. M-a aruncat pe brânci pe bulevardul 2 de Mayo.” Dar grupul care îl înconjura începuse deja să se mişte, unii se duceau spre paturi, alţii se apropiau şi râdeau în hohote de bandajul lui. Brusc, cineva a strigat: „Pun pariu că totu-i o minciună, Jag-uarul şi Poetul s-au mângâiat cu pumnii.” Un râs enorm a.zguduit dormitorul. Alberto s-a gândit cu gratitudine la irafirmier: bandajul care îi ascundea chipul era un aliat, nimeni nu-i putea citi adevărul pe faţă. Sta întins în pat. Cu singurul lui ochi liber, îi putea cuprinde doar pe Vallano, afla t lângă el, pe Arrospide şi pe Montes. îi vedea ca prin ceaţă. Dar îi ghicea pe ceilalţi, auzea glasurile care glumeau pe socoteala lui şi a Jaguarului, fără convingere, dar cu mult umo-r. „Jaguarule, ce i-ai făcut Poetului?” zicea unul. Altul îl întreba: „Poetule, nu-i aşa că tu te baţi cu unghiile, ca femeile?” Alberto se străduia să distingă acum, în vacarm, glasul Jaguarului, dar nu izbutea. Nu putea nici să-1 vadă: dulapurile, vergelele de la paturi, trupurile colegilor blocau drumul. Glumele continua; se detaşa glasul lui Vallano, un venin şuierător şi perfid; negrul era inspirat, răspândea valuri de muşcături şi umor.

Deodată, glasul Jaguarului a răsunat în dormitor: „Gata cu flecăreala!” Imediat, hărmălaia s-a potolit, se mai auzeau doar chicote înăbuşite, timide. Cu sigurul său ochi – pleoapa i se închidea şi deschidea vertiginos —, Alberto a zărit un trup care s-a deplasat pe lângă patul lui Vallano, şi-a sprijinit mâinile de patul de sus şi a făcut o flexiune: bustul, şoldurile şi picioarele s-au ridicat cu uşurinţă, trupul se înălţa acum pe dulap şi dispăruse din raza lui vizuală; mai putea vedea doar picioarele lungi şi ciorapii albaştri lăsaţi brambura peste ghetele de culoarea ciocolatei,” ca scândura dulapului. Ceilalţi nu observaseră încă nimic, râsetele continuau, fugare, înfundate. Auzind cuvintele tunătoare ale lui Arrospide, nu s-a gândit că se întâmpla ceva excepţional, dar trupul său a înţeles: era încordat, umărul se tot îndesa în zid, începuse să-1 doară. Arrâspide a repetat, urlând: „Gata, Jaguarule! Gata cu strigătele, Jaguarule. O clipă!” Se făcuse o linişte desăvârşită, acum toată secţia se întorsese cu privirea spre brigadier, dar Alberto nu-i putea vedea ochii: bandajele îl împiedicau să-şi ridice capul, cu ochiul lui de ciclop zărea doar două ghete nemişcate, întunericul de sub pleoape şi iarăşi ghetele. Iar Arrâspide a repetat de mai multe ori, exasperat: „Stai, Jaguare! O clipă, Jaguarule!” Alberto a auzit mişcări de trupuri: cadeţii care stăteau culcaţi în paturi se ridicau în capul oaselor, întindeau gâtul spre dulapul lui Vallano.

— Ce este? a zis Jaguarul, îhtr-un tifziu. Ce ai, Arrospide, ce te-a apucat?

Stând nemişcat pe locul lui, Alberto se uita la cadeţii din apropiere: ochii lor erau ca două pendule, se mişcau de sus în jos, de la un capăt la celălalt al dormitorului, de la Arr6spide la Jaguar.

— O să-ţi explicăm, a strigat Arrospide. Avem multe de discutat, în primul rând, s-a terminat cu strigătele. Ai înţeIes, Jaguarule? în dormitorul ăsta s-au petrecut multe de când te-a trimis Gamboa la bulău.

— Nu-mi place să mi se vorbească pe tonul ăsta, a răspuns Jaguarul sigur de sine, dar cu jumătate de glas; dacă ceilalţi cadeţi n-ar fi tăcut, cuvintele lui s-ar fi auzit cu greutate. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, mai bine te dai jos de pe dulap şi vii încoace. Ca un om bine crescut.

— Nu-s un om bine crescut, a răcnit Arrospide.

„E furios, s-a gândit Alberto. E negru de furie. Nu vreau să se bată cu Jaguarul, ci să-1 facă de râs în faţa tuturor.”

— Ba eşti un om bine crescut, a spus Jaguarul. Se înţelege de la sine. Toţi miraflorinii ca tine sunt bine crescuţi.

— Acum îţi vorbesc ca brigadier, Jaguarule. Nu încerca să provoci o bătaie, nu fi laş, Jaguarule. Dar, de fapt, cum ţi-e voia. Acum însă avem de discutat. Pe aici s-au petrecut lucruri foarte ciudate, mă înţelegi? Ştii ce s-a întâmplat după ce te-au băgat la bulău? Ţi-o poate spune oricine. Locotenenţii şi subofiţerii au înnebunit dintr-o dată. Au venit în dormitor, au deschis dulapurile, au luat cărţile de joc, sticlele, şperaclele. A plouat cu observaţii în dosarele noastre şi cu consemnări. Aproape toată secţia trebuie să aştepte o bună bucată de vreme până să mai iasă în oraş, Jaguarule.

— Şi? a zis Jaguarul. Ce amestec am eu în toate astea?

— Mai şi întrebi?

— Da, a spus Jaguarul, liniştit. Mai şi întreb.

— Tu le-ai spus Creţului şi lui Boa că daca ti se face vreo figură, bagi la apă toată secţia. Şi ai făcut-o, Jaguarule. Ştii ce eşti? Un turnător! Ai făcut rău la toată lumea. Eşti un turnător, un vândut. în numele tuturor, îţi spun că nici măcar nu meriţi să te pocim. Eşti un ordinar, Jaguarule. Şi nimănui nu-i mai este teamă de tine. M-ai auzit?

Alberto s-a aplecat uşor într-o parte şi şi-a lăsat capul pe spate; aşa putea să-1 vadă: pe dulap Arrospide părea mai înalt; avea părul ciufulit; braţele şi picioarele, foarte lungi, îl făceau şi mai slab. Sta cu picioarele depărtate, cu ochii larg deschişi şi isterici şi cu pumnii strânşi. Ce aştepta Jaguarul? Alberto percepea din nou lumea din jur printr-o negură intermitentă: ochiul îi clipea încontinuu.

— Vrei să spui că eu sunt turnător, a zis Jaguarul. Nu-i aşa? Spune, Arrospide. Asta vrei să spui, că sunt un turnător?

— Am şi spus-o, a strigat Arrospide. Şi nu numai eu. Toţi, tot dormitorul, Jaguarule. Eşti un turnător.

Imediat s-au auzit paşi grăbiţi, cineva alerga prin centrul dormitorului, printre dulapuri şi cadeţii nemişcaţi şi s-a oprit tocmai în unghiul pe care ochiul său îl putea cuprinde. Era Boa.

— Dă-te jos, coboară, fricosule, a strigat Boa. Dă-te jos. Era lângă dulap, cu claia de păr mişcându-se ca un panaş, la câţiva centimetri de ghetele pe jumătate ascunse de ciorapii albaştri. „Ştiu, se gândea Alberto. O să-1 apuce de picioare şi-o să-1 tragă în jos.” Dar Boa nu ridica braţele, se mărginea să-1 provoace.

— Dă-te jos, dă-te jos!

— Pleacă de aici, Boa, a zis Arrospide, fără să se uite la el. Nu vorbesc cu tine. Cară-te! Nu uita că şi tu te-ai îndoit de Jaguar.

— Jaguarule, a spus Boa, privindu-1 pe Arrâspide cu ochii injectaţi, nu-1 crede. M-am îndoit o clipă, dar acum nu. Spune-i că totul e o minciună şi c-o să-1 omori. Coboară de-acolo, Arrâspide, dacă eşti bărbat.

„E prietenul lui, se gândea Alberto. Eu n-am avut niciodată curajul să-1 apăr în felul ăsta pe Sclav.”

— Eşti un turnător, Jaguarule, a afirmat Arrospide. Ţi-o repet: turnător de ultima speţă.

— Asta-i părerea lui, Jaguarule, a strigat Boa. Să nu-1 crezi, Jaguarule. Nimeni nu crede că eşti turnător, niciunul n-ar îndrăzni. Spune-i că nu-i adevărat şi arde-1 la moacă.

Alberto se întinsese în pat, cu capul sprijinit de vergele. Ochiul lui era ca un rug, trebuia să-1 tină închis aproape tot timpul; când 1-a deschis, picioarele lui Arrospide şi claia rebelă de pe capul lui Boa păreau să fie în apropiere.

— Lasă-1 în pace, Boa, a zis Jaguarul; glasul lui era tot calm, tonul coborât. N-am nevoie de nimeni ca să mă apere.

— Băieţi, a răcnit Arrospide. îl vedeţi? El a fost. Nu are curajul să nege. E un turnător şi un laş. Mă auzi, Jaguarule? Ţi-am zis că eşti un turnător şi un laş.

„Ce mai aşteaptă?” se gândea Alberto. De câteva clipe, pe sub bandaj apăruse o durere care îi cuprinsese apoi toată faţa. Dar nu prea îşi da seama; era absorbit şi aştepta, neliniştit, ca gura Jaguarului să se deschidă şi să arunce numele lutân dormitor, cum se aruncă un os la câini, şi ca toţi să se întoarcă spre el, uluiţi şi mânioşi. Dar Jaguarul spunea acum, ironic:

— Cine mai e de partea miraflorinului ăstuia? Nu fiţi laşi, ce dracu', vreau să ştiu cine mai e împotriva mea!

— Nimeni, Jaguarule, a strigat Boa. Nu-1 băga în seamă. Nu vezi că face pe grozavul?

— Toţi, a răspuns Arrospide. Uită-te la faţa lor şi o să-ţi dai singur seama, Jaguarule. Toţi te dispreţuiesc.

— Nu văd decât feţe de fricoşi, a zis Jaguarul. Doar atât. Feţe de fătălăi, de laşi.

„N-are curaj, se gândea Alberto. I-e frică să mă acuze.”

— Turnătorule! a strigat Arrâspide. Turnătorule! Turnătorule!

— Gata! a zis Jaguarul. Mi se face rău când văd cât sâhteti de laşi. De ce nu mai strigă nimeni? Nu vă fie teamă!

— Strigaţi, băieţi! a spus Arrospide. Spuneţi-i în faţă ce este. Spuneţi-i!



„N-or să strige, se gândea Alberto. Nimeni n-o să îndrăznească.” Arrospide interpreta partitura, „turnător, turnător”, frenetic, iar din diferite puncte ale dormitorului, aliaţi anonimi îi ţineau isonul, repetind cuvântul cu jumătate de glas şi de-abia deschizând gura. Murmurul se extindea ca la orele de franceză, iar Alberto începuse să identifice unele accente, vocea ca de flaut a lui Vallano, glasul melodios al lui Quifiones şi alte voci care se distingeau în cor, acum puternic şi general. S-a ridicat şi a aruncat o privire în jur: gurile se deschideau şi se închideau identic. Era fascinat de acest spectacol şi brusc i-a dispărut teama că numele lui va exploda în aerul din dormitor şi că toată ura pe care o revărsau cadeţii contra Jaguarului se va întoarce împotriva lui. Chiar şi gura lui, cu toate bandajele complicate, a început să murmure, încetişor: „turnător, turnător”. După aceea a închis ochiul, convertit într-un abces de foc, şi n-a mai văzut ce s-a întâmplat, până ce tumultul a devenit vacarm: izbituri şi busculade zguduiau dulapurile, paturile scârţâiau, înjurăturile spărgeau ritmul şi uniformitatea corului. şi totuşi nu Jaguarul dăduse tonul. Mai târziu a aflat că Boa începuse: 1-a luat pe Arrospide de picioare şi 1-a tras jos. De-abia atunci a intervenit Jaguarul, pornind-o brusc în fugă din celălalt capăt al dormitorului şi nimeni nu 1-a oprit, dar toţi repetau refrenul şi o făceau şi mai tare când el îi privea în ochi. L-au lăsat să ajungă până unde erau Arrospide şi Boa, rostogolindu-se pe podea, cu jumătate din trup băgaţi sub patul lui Montes, şi au rămas nemişcaţi şi când Jaguarul, fără să se aplece, a început să dea cu piciorul în brigadier, sălbatic, ca într-un sac de nisip. Pe urmă Alberto îşi aminteşte de nişte strigăte şi, pe neaşteptate, de nişte paşi în fugă, îndreptându-se spre mijlocul dormitorului. El se întinsese în pat, ca să evite loviturile, cu braţele ridicate ca un scut de apărare. De aici, protejat de pat, a văzut cum cadeţii din secţie se năpusteau în rafale asupra Jaguarului, un ciorchine îl urnea din loc, îl depărta de Arrospide şi de Boa, îl trântea jos, între cele două şiruri de paturi şi, în vreme ce vacarmul creştea vertiginos, Alberto distingea, în înghesuiala de trupuri, chipurile lui Vallano şi Mesa, ale lui Valdivia şi Romero şi îi auzea îndemnându-se reciproc: „Frige-i-o mai tare!” „Turnător scârbos!” „Trebuie să scoatem untul din el!” „Se crede cel mai tare, laşul dracului!” Iar el se gândea: „Or să-1 omoare. Şi pe Boa.” Dar n-a durat prea mult. La scurt timp, în dormitor a răsunat fluierul, s-a auzit glasul subofiţerului cerând numele ultimilor trei de la fiecare secţie, iar agitaţia şi încăierarea au încetat ca prin minune. Alberto a ieşit în fugă şi a ajuns printre primii la formaţie. Apoi s-a întors, încercând să-i vadă pe Arrospide, pe Jaguar şi pe Boa, dar nu erau în coloană. Cineva i-a spus: „S-au dus la spălător. E mai bine să nu li se vadă faţa până nu se spală. Şi cu asta lucrurile sunt dare.” locotenentul gamboa a ieşit din camera lui şi s-a oprit o clipă pe culoar ca să-şi şteargă fruntea cu batista. Era transpirat. Tocmai terminase de scris o scrisoare către nevastă-sa şi acum se ducea la corpul de gardă s-o înmâneze locotenentului de serviciu, ca să i-o trimită cu poşta de dimineaţă.

Ajuns pe platou, aproape fără să vrea, s-a îndreptat spre „La Perlita”. De pe maidanul buruienos 1-a văzut pe Paulino desf ăcând cu degetele lui murdare punile pe care avea să le vândă în recreaţii, umplute cu cârnaţi. De ce nu s-a luat nici o măsură împotriva lui Paulino, deşi e menţionată în raport contrabanda cu ţigări şi băutură cu care se îndeletnicea Altoiul? Oare Paulino este adevăratul concesionar al „Perlitei” sau un simplu paravan? Dezgustat, şi-a alungat din minte aceste gâhduri. S-a uitat la ceas: peste două ore îşi va termina serviciul şi va fi liber douăzeci şi patru de ore. Unde să se ducă? Nu-1 încânta ideea să se închidă de unul singur în casa din Barranco; va fi îngrijorat, pradă neliniştii. Putea să se ducă în vizită la vreuna din rude, era primit mereu cu bucurie şi i se reproşa că nu vine mai des. Seara poate se duce la film, la cinematografele din Barranco se dau mai tot timpul filme de război sau cu gangsteri. Când era cadet, el şi Roşa se duceau la cinema în fiecare duminică, la matineu şi la spectacolul de la şase şi uneori vedeau acelaşi film de două ori. El râdea de fată, care suferea la melodramele mexicane şi-i căuta mâna în întuneric, de parcă i-ar fi cerut s-o apere, dar acea atingere subită îl răscolea şi îl însufleţea în taină. De atunci, trecuseră opt ani. Până acum câteva săptămâni, nu-şi rememorase niciodată trecutul, îşi ocupa timpul liber făcând planuri pentru viitor. Obiectivele sale se realizaseră până acum, nimeni nu-i suflase postul pe care îl obţinuse la absolvirea Scolii Militare. De ce, de crnd au intervenit aceste probleme recente, se gândea constant la tinereţea sa cu o oarecare amărăciune?

— Cu ce vă servesc, domnule locotenent? a zis Paulino, făcâad o plecăciune.

— O coca-cola.

Gustul dulce şi acidulat al băuturii i-a făcut greaţă. Merită oare să consacri atâtea ore ca să înveţi pe dinafară pagini aride, să depui tot atâta stăruinţă în studierea codurilor şi a regulamentelor ca şi la cursurile de strategie, logistică şi geografie militară? „Ordinea şi disciplina înseamnă justiţie – recită Gamboa, cu un zâmbet amar pe buze – şi sunt instrumente indispensabile ale unei vieţi colective raţionale. Ordinea şi disciplina se obţin prin adecvarea realităţii la legi.” Căpitanul

Montero i-a obligat să-şi bage în cap până şi prefeţele regulamentelor, îi ziceau „Avocăţelul”, fiindcă era un fanatic adept al citatelor juridice. „Un excelent profesor, se gândea Gamboa. şi un mare ofiţer. O fi putrezind tot în garnizoana din Borja?” Când s-a întors de la şcoala din Chorrillos, Gamboa imita gesturile căpitanului Montero. Fusese detaşat în Ayacucho şi curând îşi câştigase o faimă de ofiţer sever. Colegii îi ziceau „Procurorul”, iar trupa îl poreclise „Domnul Febră”, îi luau peste picior rigoarea, dar el ştia că în fond îl admirau, într-o anumită măsură. Compania lui era cel mai bine instruită, cea mai disciplinată. Nici măcar nu era nevoie să-şi pedepsească soldaţii: după un antrenament rigid şi câteva avertismente, totul începea să meargă ca pe roate. A impune disciplina fusese până acum pentru Gamboa tot aşa de uşor cu a i se supune. Crezuse că la Colegiul militar va fi la fel. Acum avea îndoieli. Cum să mai crezi orbeşte în superiori, după cele întâmplate? Singurul lucru de bun-simţ ar fi poate să facă la fel ca ceilalţi. Fără doar şi poate, căpitanul Garrido are dreptate: regulamentele trebuie interpretate cu capul, înainte de orice trebuie să ai grijă de propria ta securitate, de viitorul tău. Şi-a adus aminte că la scurt timp după ce fusese numit la „Leoncio Prado” a avut un incident cu un caporal. Era un muntean insolent, care-i râdea în nas în timp ce el îl certa. Gamboa i-a dat o palmă, iar caporalul i-a zis printre dinţi: „Dacă aş fi fost cadet, nu m-aţi fi plesnit, domnule locotenent.” La urma urmei, nu era chiar aşa greu de cap caporalul ăla.

Şi-a plătit coca-cola şi s-a întors pe platoul de defilare. Dimineaţă predase patru noi rapoarte despre furtul subiectelor de examene, despre descoperirea sticlelor de băutură, despre partidele de cărţi din dormitoare şi despre săritul zidurilor. Teoretic, mai bine de jumătate dintre cadeţii secţiei întii ar trebui duşi în faţa Consiliului ofiţerilor. Toţi erau pasibili de pedepse aspre, unii chiar de a fi exmatriculaţi. Rapoartele lui se refereau doar la prima secţie. O inspecţie în celelalte dormitoare ar fi fost inutilă: cadeţii au avut timp destul să distrugă sau să ascundă cărţile de joc şi sticlele, în rapoarte, Gamboa n-a strecurat nici măcar o aluzie la celelalte companii: de ele să se ocupe ofiţerii lor. Căpitanul Gar-

32S rido a citit rapoartele în faţa sa, cu un aer distrat. Apoi 1-a întrebat:

— Pentru ce-s rapoartele astea, domnule Gamboa?

— Cum pentru ce, domnule căpitan? Nu înţeleg.

— Afacerea e clasată. Au fost date toate dispoziţiile privitoa$e la acest caz.

— E lichidat cazul cadetului Fernândez, domnule căpitan. Dar nu şi restul.

Căpitanul a făcut un gest de lehamite. A luat iar rapoartele în mână şi le-a revăzut; mandibulele lui îşi continuau, neostenite, masticaţia gratuită şi spectaculoasă.

— Eu vă întreb, domnule Gamboa, la ce servesc hârtiile astea! Mi-aţi prezentat deja un raport oral. De ce să mai şi scrieţi toate astea? E deja consemnată aproape toată secţia întâi: De fapt, ce urmăriţi?

— Dacă se întruneşte Consiliul ofiţerilor, se vor cere rapoarte scrise, domnule căpitan.

— Aaa! a zis căpitanul. Nu vă mai iese din cap ideea cu Consiliul, văd eu! Vreţi să pedepsim pentru indisciplină întregul an?

— Eu fac rapoarte doar despre compania mea, domnule căpitan. Celelalte nu mă privesc pe mine.

— Bine, a spus căpitanul. Mi-aţi dat deja rapoartele. Acuma uitaţi această afacere şi lăsaţi-o în seama mea. Mă ocup eu de toate.

Gamboa s-a retras. Din acel moment, obida care îl urmărea s-a agravat. Acum era hotărât să nu se mai ocupe de povestea asta, să nu mai ia nici o iniţiativă. „Ce mi-ar prinde bine în noaptea asta ar fi o beţie pe cinste”, se gândea. A mers până la corpul de gardă şi i-a înmânat scrisoarea ofiţerului de serviciu. I-a cerut s-o expedieze recomandată. A ieşit din clădirea corpului de gardă şi 1-a văzut, în uşa de la administraţie, pe comandantul Altuna. îi făcea semn să se apropie.

— Bună, Gamboa, i-a zis. Veniţi, vă conduc. Comandantul se purtase întotdeauna foarte cordial cu

Gamboa, deşi relaţiile lor erau strict cele de serviciu. Au înaintat spre popotă.

— Trebuie să vă dau o veste proastă, Gamboa. Comandantul mergea cu mâinile la spate. E o informaţie cu caracter personal, ca între prieteni, înţelegeţi ce vreau să spun, nu-i aşa?

— Am înţeles, domnule comandant.

— Maiorul e foarte pornit împotriva dumneavoastră, Gamboa. La fel şi colonelul. După mine, asta n-are importanţă. Dar asta-i altă treabă. Vă sfătuiesc să mergeţi grabnic la minister. Au cerut transferul dumneavoastră urgent. Mă tem că lucrurile-s avansate, n-aveţi prea mult timp la dispoziţie. Dosarul vă susţine. Dar în asemenea cazuri, relaţiile sunt foarte utile, ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine.



Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə