Melcul Elysia…jumatate animal evolutia întoarsă pe dos de un melc…


Zenkey, Zonkey, Zebra Donkey! (Zebra măgar!)



Yüklə 437,13 Kb.
səhifə4/13
tarix31.10.2017
ölçüsü437,13 Kb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

07.05.2014



Zenkey, Zonkey, Zebra Donkey! (Zebra măgar!)


O grădină zoologică din Japonia a anunţat cu mândrie naşterea unui hibrid zebră-măgar, prezentându-l cu denumirea de „zenkey” (o alăturare a cuvintelor zebra şi donkey - măgar - în limba engleză - n.t.) - o poveste preluată şi răspândită cu frenezie în întreaga lume de mijloacele media.

De fapt, rezultatul împerecherii dintre un armăsar de zebră şi o iapă de măgar este definită mai des ca „zonkey” sau „zedonk” sau chiar „zebrass” (ass = măgar în lb. engl. - n.t.). Dar, indiferent că e zenkey, zonkey sau zedonk, apariţia acestui mic mânz a provocat cu siguranţă agitaţie la Nasu Safari Park (lângă Tokyo).

„Ţinând erbivorele în acelaşi loc, fără a le separa, imposibilul se poate produce”, spunea Osamu Ishikawa, reprezentantul şef al parcului safari. „O măgăriţă era gestantă şi toţi ne aşteptam la un mânz de măgar!”

Îngrijitorii au fost însă surprinşi când, în august 2003, s-a născut un mânz dungat! Era măgar sau…? Avea urechi de măgar, iar semnul negru în formă de cruce de pe coamă este caracteristic mânjilor măgari, dar, totuşi,… dungile alea!

Aceasta nu este prima dată când sosirea pe lume a unui mânz jumătate zebră dintr-o altă iapă i-a surprins pe observatori. Un ponei de Shetland i-a uimit pe proprietarii săi britanici dând naştere unui mânz jumătate zebră, jumătate cal - un „zorse” sau „zony” (alăturare a cuvintelor „zebra” şi „horse” sau „pony”, cal sau ponei - în lb. enlg. - n.t.). Proprietarii cumpăraseră anterior poneiul dintr-un parc zoologic unde, la fel ca iapa măgar de la Nasu Safari Park, împărţise teritoriul cu un mascul de zebră.

Această capacitate a măgarilor, cailor şi zebrelor de a se împerechea unii cu alţii indică faptul că ei au descins cu toţii dintr-o singură „rasă” originală creată, după cum se spune în Genesa 1. Aceasta ne ajută din nou să înţelegem că Noe a avut în arcă mult mai puţine animale decât pretind scepticii. Numai două animale (poate nici măcar cai aşa cum îi ştim în ziua de azi) au fost necesare pentru a reprezenta rasa cabalină în Arcă.

Unii oameni pot argumenta că, datorită faptului că hibrizii sunt adeseori sterpi, calul, măgarul şi zebra trebuie, aşadar, să fie rase diferite. Dar această definiţie trece dincolo de textul biblic - nimeni n-ar spune că un cuplu omenesc bărbat-femeie ce nu poate avea copii reprezintă prin aceasta specii diferite!

Infertilitatea hibrizilor se poate datora rearanjării cromozomilor. Astfel de schimbări (non-evolutive) în rasa cabalină fac ca zebra să aibă 44 de cromozomi, măgarul 62, iar calul 64 - deci catârii, rezultatul împerecherii dintre măgari şi cai, sunt adeseori sterpi din cauză că sfârşesc prin a avea 63 de cromozomi, număr ce, teoretic, nu se poate divide în perechi cromozome.

Totuşi, relatări despre catâri ce au dat naştere demonstrează faptul că aceştia nu sunt întotdeauna infertili şi că genetica unor astfel de cazuri nu este pe deplin înţeleasă. Hibrizi fertili ocazionali cum sunt aceştia, întăresc convingerea că toate speciile Equus (cabaline) şi urmaşii lor (catâri, armăsari, „zorses”, „zonies” „zedonks/zonkeys” şi orice alte nume inventive  le-am da) se trag dintr-o singură specie creată - descendenţi ai „cailor” cărora Noe le-a dat drumul din arcă după Potopul ce a avut loc acum aproximativ 4.500 de ani în urmă.

                                                                                                                                   



22.04.2014

Întrebare: Care este vârsta corectă a Pământului? Cât de vechi este Pământul?

Răspuns: Având în vedere faptul că, în conformitate cu Biblia, Adam a fost creat în cea de-a şasea zi de existenţă a planetei noastre, suntem în măsură să determinăm din punct de vedere biblic, vârsta aproximativă a planetei privind la detaliile cronologice furnizate în Biblie de-a lungul timpului. Acest lucru pleacă de la presupunerea că Geneza este corectă până la detalii, astfel că acele 6 zile ale creaţiei descrise în Geneză au reprezentat perioade de câte 24 de ore şi că aşadar nu există lipsuri cronologice ambigui.

Genealogiile enumerate în capitolele 5 şi 11 ale cărţii Genezei arată care este vârsta la care Adam şi urmaşii lui au condus la următoarea linie genealogică către Avraam. Prin determinarea momentului cronologic când Avraam a trăit şi prin adăugarea vârstelor indicate în capitolele 5 şi 11 din Geneza, devine clar faptul că Biblia învaţă că pământul este vechi de aproximativ 6000 de ani, plus sau minus câteva sute de ani.

Cum rămâne atunci cu cei 4.6 miliarde de ani despre care ne vorbesc astăzi cei mai mulţi oameni de ştiinţă în majoritatea covârşitoare a instituţiilor academice? Această vârstă derivă în principal din datarea utilizând două tehnici: radiometria şi scara geologică. Oamenii de ştiinţă care totuşi sunt de părere că pământul are aproximativ 6000 de ani spun că procedeul de stabilire a vârstei utilizând radiometria se bazează pe o serie de ipoteze false, iar datarea cu ajutorul scării geologice este bazată pe un raţionament circular. Mai mult, ei arată că ideea de pământ vechi de miliarde de oameni este un mit, care are la bază concepţia populară greşită că au fost necesare perioade lungi de timp pentru desfăşurarea proceselor de stratificare, fosilizare, formare a diamantelor, cărbunelui, petrolului, stalactitelor, stalagmitelor şi aşa mai departe. În final, susţinătorii ideii de pământ tânăr prezintă o serie de dovezi clare în acest sens. Aceşti oameni de ştiinţă sunt convinşi că ei reprezintă o minoritate în lumea ştiinţifică de astăzi, însă la fel de adevărat este şi faptul că tot mai mulţi oameni de ştiinţă care susţin ideea pământului “bătrân” încep să îşi revizuiască atitudinea şi să accepte că ideea lor iniţială nu s-a bazat pe dovezi concrete şi pe presupuneri.

În ultimul rând, trebuie spus că vârsta pământului nu poate fi dovedită la modul absolut. După cum am văzut, fie că este vorba despre 6000 de ani sau despre 4.6 miliarde de ani, ambele puncte de vedere (şi toate cele dintre ele) se bazează pe credinţă şi presupuneri. Aceia care susţin ideea cu 4.6 miliarde de ani cred că acele metode precum cele radiometrice sunt demne de crezare şi că nimic nu s-a întâmplat în decursul istoriei care să fi putut produce înjumătăţirea normală a radio-izotopilor. Aceia care spun că pământul are 6000 de ani cred că Biblia este adevărată şi că alţi factori explică vârsta “aparentă” a pământului, precum potopul lui Noe sau că Dumnezeu a creat universul într-o stare care “pare” să aibă o vârstă îndelungată. Ca un exemplu, Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva ca fiinţe umane adulte. Dacă un doctor ar fi examinat pe Adam şi Eva în ziua în care au fost creaţi, probabil că ar fi spus că ei erau în vârstă de 20 de ani (ori o altă vârstă pe care ei păreau să o aibă), în timp ce, de fapt, Adam şi Eva nu erau mai bătrâni de o singură zi. Indiferent care este situaţia, întotdeauna avem un bun motiv să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu în loc să ascultăm de ce spun oamenii de ştiinţă atei cu teoria lor evoluţionistă.

Întrebare: Ce reprezintă teoria designului inteligent?

Răspuns: Teoria designului inteligent spune că “sunt necesare cauze inteligente pentru a explica structura complexă, bogată în informaţii a materialului biologic, şi că aceste cauze sunt detectabile empiric.” Anumite caracteristici biologice sunt în total dezacord cu explicaţia standard a teoriei Darwin bazată pe hazard. Astfel, acestea par să fie gândite dinainte de a apare. Întrucât proiectarea dinainte presupune existenţa unui proiectant inteligent, aparenţa acestei ipoteze în anumite cazuri este atribuită ca dovada existenţei Proiectantului. Există trei principale argumente în Teoria Designului Inteligent: (1) complexitatea ireductibilă, (2) complexitatea specifică, şi (3) principiul antropic.

(1) Complexitatea ireductibilă este definită ca "...un sistem singular compus din mai multe părţi perfect integrate şi interdependente care contribuie la realizarea unei funcţii de bază, şi în care îndepărtarea oricăreia dintre părti cauzează nefuncţionarea eficientă a întregului sistem”. Mai simplu scris, viaţa este compusă din părţi legate între ele care se bazează una pe cealaltă pentru a satisface criteriul existenţei. Orice mutaţie aleatorie ar putea conduce la dezvoltarea unei noi părţi, însă nu poate să cauzeze dezvoltarea unor mai multe părţi care a putea funcţiona independent ca sistem. De exemplu, ochiul uman este evident un sistem foarte util. Fără globul ocular (care este el însuşi un sistem complex ireductibil), nervul optic, şi cortexul vizual, un ochi cu o mutaţie aleatoare ar acţiona contraproductiv în supravieţuirea speciilor şi prin urmare ar fi eliminat prin procesul de selecţie naturală. Un ochi nu este un sistem util decât dacă toate părţile sale componente sunt prezente şi funcţionează adecvat în acelaşi timp.

(2) Complexitatea specifică reprezintă conceptul că atâta timp cât pot fi găsite caracteristici complexe “precizate” în organisme, acestea reprezintă indicii ale originii lor. Complexitatea specifică, sau mai corect spus, specificată, argumentează că este imposibil caracteristicilor complexe să se dezvolte prin mecanisme şi procese aleatoare. De exemplu, o cameră plină cu 100 de maimuţe şi 100 de maşini de scris ar putea eventual produce câteva cuvinte, sau poate chiar o propoziţie, dar niciodată nu ar putea produce o piesă gen Shakespeare. Şi cât de mult mai complexă este viaţa biologică decât o piesă de-a lui Shakespeare?

(3) Principiul antropic statuează faptul că lumea şi universul sunt "reglate fin" pentru a permite viaţa pe pământ. Dacă proporţia elementelor din aerul atmosferic s-ar modifica rapid, multe specii ar înceta să mai existe foarte rapid ca răspuns la acest lucru. Dacă pământul ar fi fost plasat la doar câţiva kilometri mai departe sau mai aproape de soare, de asemenea multe specii ar înceta să existe. Existenţa şi dezvoltarea vieţii pe pământ implică atât de multe variabile care trebuie să fie perfect în acord între ele încât ar fi imposibil ca toate aceste variabile să se producă în urma unor evenimente aleatoare, necoordonate.

Deşi Teoria Designului Inteligent nu presupune care este sursa acestei inteligenţe (fie că este Dumnezeu sau OZN-urile etc.), majoritatea vastă a susţinătorilor acestei teorii sunt teişti. Ei văd în această aparenţă a proiectării dinainte care prevalează în lumea biologică, exact ca pe o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Există totuşi câţiva atei care nu pot nega dovezile puternice ale designului inteligent, însă ei nu sunt de acord că la mijloc ar fi Dumnezeu Creatorul. Ei tind să interpreteze datele ca o dovadă că pământul a fost semănat cu un fel de rasă de creaturi extraterestre.

Teoria Designului Inteligent nu este totuna cu cea a Creaţionismului Biblic. Există o distincţie importantă între cele două poziţii. Creaţioniştii biblici încep cu o concluzie: aceea că relatările biblice despre creaţie sunt de încredere şi corecte; că viaţa pe pământ a fost proiectată dinainte de o Inteligenţă, adică de Dumnezeu. Apoi ei caută dovezi din mediul natural pentru a susţine această concluzie. Susţinătorii Teoriei Designului Inteligent încep cu mediul natural şi ajung la concluzia lor astfel: că viaţa pe pământ a fost proiectată de un Agent Inteligent (oricine ar fi acela).

Teoria electromagneticã, al cãrei autor este, precum şi ecuaţiile câmpului magnetic, asociate ei, au pavat drumul spre fizica secolului XX. Maxwell a fost un creştin devotat ce a studiat Biblia şi a activat ca prezbiter în biserica sa, având o credintã si un zel binecunoscute prietenilor si colegilor sãi din cercurile ştiintifice. O rugãciune descoperitã între notiţele sale, spune: "Dumnezeule Atotputernic, care l-ai creat pe om dupã chipul Tãu şi l-ai fãcut un suflet viu ca sã Te poatã cãuta pe Tine şi i-ai dat stãpânire peste creaturile Tale, învaţã-ne sã studiem lucrarea mâinilor Tale pentru a supune pãmântul spre folosinţa noastrã si întãreşte-ne raţiunea pentru slujirea Ta; ca astfel, sã primim binecuvântatul Tãu Cuvânt, pentru a crede în Cel pe care Tu L-ai trimis, sã ne dea cunoştinţa mântuirii şi a iertãrii pãcatelor noastre. Toate acestea ţi le cerem în Numele aceluiaşi Iisus Hristos, Domnul nostru."

22.04.2014

Întrebare: Ce spune Biblia despre omul peșterii, omul preistoric, de Neanderthal?

Răspuns: Biblia nu folosește termenul „omul peșterii” sau „de Neanderthal” și, potrivit Bibliei, „omul preistoric” nu există. Termenul „preistoric” înseamnă „aparținând perioadei dinaintea istoriei scrise”. Acest lucru presupune că relatarea biblică este o simplă născocire, deoarece cartea Genesa consemnează evenimentele care au precedat crearea omului (și anume primele cinci zile ale creației – omul a fost creat în ziua a șasea). Biblia face clar faptul că Adam și Eva au fost oameni perfecți chiar din momentul în care au fost creați, și nu au evoluat din forme inferioare de viață.

Acestea fiind spuse, Biblia descrie o perioadă de ridicare traumatică a valurilor asupra pământului – potopul (Genesa 6-9), în timpul căruia civilizația a fost complet distrusă, cu excepția a opt oameni. Omenirea a fost forțată să o ia de la început. În acest context istoric, unii oameni de știință cred că oamenii au locuit în peșteri și au întrebuințat unelte făcute din piatră. Acești oameni nu erau primitivi, ci pur și simplu duceau lipsă de altele mai bune. Și cu siguranță că nu erau de jumătate maimuțe. Dovada fosilelor este foarte clară: oamenii peșterilor erau oameni – oameni care au locuit în peșteri.

Există unele rămășițe fosilizate de maimuțe, pe care paleo-antropologii darwinieni le consideră a fi un fel de tranziție între maimuță și om. Majoritatea oamenilor par să ia în considerare aceste interpretări atunci când își imaginează omul peșterii. Ei își imaginează creaturi păroase, de jumătate maimuță, de jumătate om ghemuite într-o peșteră, în apropierea unui foc și care desenează pe pereți cu uneltele lor de piatră proaspăt create. Aceasta este o concepție greșită des întâlnită. Și în ceea ce privește paleo-antropologia darwiniană, trebuie să reținem că aceste interpretări reflectă o concepție proprie despre lume, nu este rezultatul dovezilor. De fapt, nu doar că există o opoziție majoră în cadrul comunității academice față de aceste interpretări, ci chiar darwiniștii nu cad de acord în întregime unii cu alții asupra detaliilor.

Din nefericire, punctul de vedere principal al maselor promovează ideea că omul și maimuța deopotrivă au evoluat din același strămoș, dar cu siguranță că aceasta nu este singura interpretare plauzibilă a dovezilor disponibile. De fapt, lipsește chiar dovada în favoarea acestei interpretări.

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva, ei au fost ființe umane complet dezvoltate, capabile să comunice, să trăiască în societate și să se dezvolte (Genesa 2.19-25, 3.1-20, 4.1-12). E aproape amuzant să ne gândim până unde merg oamenii de știință, pentru a demonstra existența omului preistoric din peșteră. Ei găsesc un dinte diform într-o peșteră, și de la acela creează o ființă umană diformă, care a trăit în peșteră, cocoșată ca o maimuță. Nu există nicio cale pe care știința să poată demonstra existența omului peșterii cu ajutorul unei fosile. Oamenii de știință evoluționiști pur și simplu au o teorie, și apoi forțează dovezile, pentru a se potrivi cu acea teorie. Adam și Eva au fost primele făpturi omenești create și erau complet formați, inteligenți și aveau statură verticală.

22.04.2014

Motivul # 3

Cu miliarde de ani după Big-Bang s-au format oarecum planetele (desigur că nimeni nu a mărturisit vreodată ca gazul, vaporii şi praful să colaboreze şi să formeze o planetă, însă se crede că s-a întâmplat aceasta) şi eventual s-au calmat apoi a început să plouă pentru milioane de ani şi astfel s-au format oceanele. Aici este momentul în care „prima celulă”, după cum o numeşte Charles Darwin, s-ar fi format. Trebuie notat faptul că proteinele (a căror ziduri de constituire sunt amino acizii) se desfac mai repede decât se fixează acestea în apă, ceea ce este un alt gard mobil pe care acest organism primar „uni-celular” ar trebui să-l treacă. Cu alte cuvinte o supă de chimicale complexe care se învârt în această zeamă „pre-biotică” sau primordială. După cm vom vedea mai târziu, acest „organism simplu” pe care l-a examinat Darwin şi care se presupune că ar fi ieşit din această supă, nu este deloc „simplă”. Evoluţioniştii cred că o „celulă vie” a ieşit din această supă care era bogată în compoziţie. Aceasta se numeşte „generare spontană”. O „celulă vie” a ieşit din materia NE-VIE. Acest lucru este foarte ridicol şi nu a fost observat niciodată. Obişnuiam să credem că şobolanii provin din cereale dacă li s-a permis să stea mult timp. Aceasta sună foarte nebunesc, însă aceştia credeau astfel de lucruri. Faptul este următorul: Louis Pasteur a dezaprobat „generarea spontană” acum un secol în urmă. Unii evoluţionişti încă mai argumentează faptul că el ar fi testat doar organismele moderne şi că aceasta este încă posibilă. Problema este că nici un om de ştiinţă de oriunde ar fi el şi cu toată tehnologia existentă nu a putut niciodată să sintetizeze o „celulă vie” din materii sau chimicale fără viaţă. Ei nu au văzut astfel de lucru făcut şi nu s-a făcut aşa ceva niciodată, însă ei cred că s-a întâmplat. Să nu-mi spui mie că nu-i vorba aici de „religie”.

Odată se credea că experimentul lui Miller/Urey a rezolvat această problemă. Totuşi, după cum vom discuta, această problemă este departe de a fi rezolvată. Aceştia presupun o atmosferă redusă, care este pură speculaţie şi contrazice evidenţa empirică (din nou dăm de acel cuvânt murdar). Ar trebui să găsim metan alături de straturile de lut sedimentar, dar nu este. Ba mai mult, geologii găsesc roci oxidate pe măsură ce sapă tot mai adânc. Deci, evidenţa geologică gravitează în ceea ce priveşte atmosfera redusă (R.L. Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţionist-evoluţionistă], p.221). Motivul pentru care aceştia exclud oxigenul este pentru că el ar oxida şi ar distruge orice amino acizi pe care au dorit să-i producă. Prin urmare, dacă nu ai oxigen, radiaţiile UV vor apărea nestingherit, ar distruge amoniacul şi ar fi dăunătoare vieţii ce iese din această supă primordială. Şi chiar dacă viaţa ar fi ieşit din chimicale în cel mai sigur mod aceasta nu ar supravieţui.

Aici se află şi încărcătura experimentului lui Miller. El a folosit o scânteie pentru a simula fulgerul pe pământul primordial. El ştia că această „scânteie” a fost mai bună la ruperea amino acizilor decât la unirea lor (Gary Parker, Creation: The Facts of Life [Creaţia: Evenimente vieţii], p. 8). Ceea ce a făcut el de fapt a fost folosire unui truc biochimic pentru a înlătura gazele care a vrut el şi a „filtrat” astfel produsul. Aceasta este trişare deoarece ni se presupune că ar trebui să arătăm cum a ieşit aceasta singură, fără ajutorul vreunei inteligenţe exterioare care să o ghideze. Ceea ce a produs Miller în final a fost 85% gudron, 13% acid carboxilic şi 2% amino acizi. Amino acizii s-ar fi unit inevitabil cu gudronul şi nu ar fi supravieţuit (Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa creaţiei evoluţioniste], p.222). Este nevoie de 20 de amino acizi pentru o viaţă viabilă iar Miller a produs doar câţiva. TOŢI amino acizii trebuie să fie DE STÂNGA, dar jumătate dintre cei produşi de Miller erau DE DREAPTA. Producerea doar a unui amino acid de dreapta ar distruge toate şansele unei vieţi viabile.

Jonathan Wells, în capitolul 1 a cărţii sale Icons of Evolution [Icoane ale evoluţiei] nivelează o critică devastatoare a acestor experimente faimoase de abiogeneză. El subliniază faptul că în oricare caz va exista oxigen fie că ne place sau nu. Într-un proces numit foto-dezasociere, moleculele de apă sunt împărţite de radiaţiile ultraviolete din atmosfera exterioară. După cum am menţionat anterior, nu exista nici un strat de ozon deoarece nu era oxigen. (Amintiţi-vă că VAPORUL DE APĂ a fost un ingredient din cadrul experimentului lui Miller) Hidrogenul este prea uşor să poată fi ţinut de atmosfera pământului aşa că el evadează. Din moment ce atomii de hidrogen şi oxigen sunt dezasociaţi, va exista prin urmare oxigen liber. Pe scurt, viaţa nu poate evolua cu oxigen şi ea nu poate evolua fără oxigen.

Prin urmare, Miller a folosit condiţiile greşite de începere, care în interferenţa experimentului său a dat rezultate greşite. Pe lângă aceasta, experimentul lui a fost mare.

Motivul #4



Această „simplă celulă” pe care Darwin a examinat-o, sau acest „organism simplu” după cum îl definesc manualele, nu este deloc aşa de „simplu”. Să ne folosim imaginaţia şi să admitem evoluţioniştilor faptul că prima celulă vie a provenit din materia lipsită de viaţă, care este de fapt imposibil. Atunci când Darwin a observat această „celulă simplă” cu tehnologia sa limitată, aceasta arăta ca o minge de basket cu o sămânţă în interiorul ei. Cu toate acestea celula nu este simplă deloc. O persoană adultă a experimentat 46 de diviziuni ale celulelor sale şi are aproximativ 50 trilioane de celule dintre care 10 trilioane sunt doar în creier. Fiecare celulă umană se compune din sute de mii de molecule proteice în interiorul ei şi fiecare dintre acestea este o unitate vie în sine însuşi. Fiecare celulă vie conţine 580.000 de perechi de bază de informaţii genetice!!! Mycoplasma Genitalium are cel mai mic număr de gene dintre toate organismele care trăiesc liber şi conţine 483 de gene şi cele 580.000 de perechi de bază menţionate anterior (comparate cu 3 miliarde de perechi de bază dintr-o fiinţă umană). Din câte se pare nu este simplă deloc. Însuşi renumitul ateist Richard Dawkins afirmă: „Există destulă capacitate de informaţie într-o singură celulă umană pentru a putea depozita Enciclopedia Britanică, toate cele 30 de volume ale acesteia, de trei sau de patru ori.” Prin urmare ştim că o singură celulă vie dintr-un adult în care se află 50 de trilioane, are cel puţin echivalentul a 120 de volume de informaţie enciclopedică într-o singură celulă şi o întâmplătoare „şansă” de a organiza toată această informaţie în ordinea corectă. Eu lucrez la o tipografie şi pentru a mă gândi dacă tipografia noastră ar exploda şi s-ar forma un dicţionar în urma acestei explozii ar fi cam acelaşi lucru ca şi prima celulă a lui Darwin apărută din chimicalele lipsite de viaţă. Să revenim la Mycoplasma Genitalium. Genele acestui organism anterior menţionat funcţionează DOAR în prezenţa maşinăriei pre-existente de tranziţie şi replicare ca cea a unei membrane celulare. Mycoplasma POATE SUPRAVIEŢUI DOAR prin mijloace parazitare şi prin a lua multe din elementele nutritive pe care NU LE POATE produce pentru sine. Chiar dacă Mycoplasma Genitalium ar putea apărea din materie lipsită de viaţă nu ar putea supravieţui deloc. Evoluţioniştii trebuie să postuleze un organism mult mai complex cu chiar mai multe gene şi perechi de gene cu informaţii. În revista New Scientist [Noul om de ştiinţă] (155 [2095]: 30-33, 1997) Eugene Koonin şi alţii, au încercat să calculeze minimul necesar pentru ca o celulă vie şi au ajuns la rezultatul de 256 de gene. Ei se cam îndoiau că acest organism ar putea supravieţui deoarece din greu ar putea repara daunele din ADN, nu ar mai putea acorda capacitatea celorlalte gen, i-ar lipsi capacitatea de a digera compuşilor complecşi şi ar avea nevoi de o aprovizionare comprehensivă de elemente organice nutritive în cadrul mediului său. După câte se vede, chiar dacă o celulă vie ar proveni dintr-o materie lipsită de viaţă, aceasta nu ar supravieţui prea mult timp. Teoria evoluţionistă are cele mai mari probleme de la început, însă aceasta nu este totul.

Motivul #12



Dr. Ernst Mayr, unul dintre principalii evoluţionişti, a afirmat într-o dispută cu Dr. Duane Gish că dacă s-ar putea dovedi că oamenii şi dinozaurii ar fi trăit în acelaşi timp, atunci „teoria” evoluţiei nu ar avea ABSOLUT NICI O BAZĂ ÎN ŞTIINŢĂ. Recent (1997) s-au descoperit peste 90 de kilograme (200 pounds) de oase îngheţate de la dinozauri NEFOSILIZAŢI, în Alaska şi în aceste oase s-au găsit celule roşii de sânge, hemoglobină, şi ADN. După spusele teoriei evoluţioniste, ultimul dinozaur a trăit acum aproape 62 de milioane de ani în urmă. Cum s-ar fi putu păstra colagenul, ADN-ul, proteinele, celulele roşii de sânge şi hemoglobina pentru 65 de milioane de ani? (În acest caz a fost vorba despre osul piciorului unui dinozaur T-Rex) Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie Naturală din Denver crede că celulele roşii de sânge pot trăi milioane de ani. El crede că dacă stârvul unui animal stă la soare şi se deshidratează iar apoi dacă este îngropat, unele din ţesuturi se vor păstra şi pot sta milioane de ani. El a folosit exemplul unei bucăţi de vită. S-a luat apa din ea (multe lucruri putrezesc în prezenţa umidităţii) aşa că a fost păstrată. (A Question of Origins, videotape [O întrebare a originilor, casetă video], www.amport.com) Aceasta este adevărat, dar nu pentru milioane de ani. Dr. Gary Parker de la organizaţia Answers in Genesis [Răspunsuri din Geneză] din statul Kentucky nu este de acord cu aceasta. Aceste oase ar fi experimentat vreun dezgheţ de-a lungul acestei „aşa-zise” perioade de 65 de milioane de ani, iar climatul în care au fost descoperite ar fi fost cald şi umed pentru cel puţin o scurtă perioadă de timp care era necesară pentru ca aceste oase şi ADN-ul din ele să se fi dezintegrat. Odată şi odată a fost umezeală în climatul respectiv. Nu a fost NICIODATĂ 100% uscat, aşa că argumentul lui Carpenter este ridicol. Se cunosc prea multe lucruri despre chimia ADN-ului, a colagenului şi a celulelor roşii din sânge pentru a se putea crede aşa ceva. Vaste studii au fost efectuate în laborator şi toate acestea sunt subiectul descompunerii, vârsta poate fi determinată, iar punctele cercetate din aceste celule de sânge şi ADN nu pot să rezist mai mult de 5 sau 6 mii de ani chiar sub cele mai ideale condiţii. Este interesant faptul că s-au făcut experimente actuale care arată în mod conclusiv că stârvurile de peşte putrezesc în mai puţin de o săptămâna, chiar şi în mediile cu oxigen slab. Revendicarea lui Carpenter cade în faţa evidenţelor (R. Zangerl şi E.S. Richardson, 'The paleoecological history of two Pennsylvanian black shales', Fieldiana: Geology Memoirs [’Istoria paleo-ecologică a două marne negre din Pennsylvania’, Memorii geologige] 4, 1963). Este destul de interesant de observat faptul că acest tip de bună conservare este văzut la Green River [Râul Verde] (Wyoming), unde anumite părţi fine şi peştii sunt încă bine conservate în ciuda dogmei unor oameni de ştiinţă care afirmă că formaţiunile râului reprezintă milioane de ani (H.P. Buchheim and R.C. Surdam, 'Fossil catfish and the depositional environment of the Green River Formation, Wyoming', Geology [’Fosile de peşte pisică şi mediul de sedimentare ale formaţiunilor lui Green River, Wyoming’, Geologia] 5:198, 1977). Este evident de dureros (pentru evoluţionist) faptul că organismele cu părţi fine încă intacte, au fost îngropate cu repeziciune şi nu are nicăieri vechimea a aproape milioane de ani.

În plus, unele din blocurile de construcţie sunt foarte instabile. Un bun exemplu este riboza, care evident este esenţial pentru ARN (acid ribonucleic, n. tr.), cât şi pentru ipoteza originii vieţii din lumea ARN. O echipă între care se afla şi faimosul pionier al evoluţionismului ce susţinea originea vieţii, Stanley Millar, a descoperit că jumătatea vieţii (t½) ribozei este doar de 44 de ani la pH 7,0 (neutru) şi 0 °C. Este însă chiar mai rău la temperaturi mari – 73 de minute la pH 7,0 şi 100 °C. Aceasta este un obstacol major pentru teoriile hidrotermale ale originii vieţii. Miller, într-o altă lucrare, a subliniat că bazele ARN se distrug foarte uşor în apă la 100 °C – adenina şi guanina au jumătăţi de vieţi de aproape un an, uracilul aproape 12 ani şi citosina doar 19 zile. (A se consulta următoarele materiale în limba engleză Mills, G.C. and Kenyon, D.H., Origins and Design 17(1): 9-16, 1996; Larralde, R., Robertson, M.P. and Miller, S.L., Rates of decomposition of ribose and other sugars: Implications for chemical evolution, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 92:7933-38, 1995; Levy, M and Miller, S.L., The stability of the RNA bases: Implications for the origin of life, Proc. Natl. Acad. Sci. USA 95(14): 7933-38, 1998.) Se vede deci că este mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii pentru teoria lor nelegiuită. În plus, citosina nu a fost niciodată produsă în vreun experiment cu descărcări de scântei. (NOTĂ: Un „apologet evoluţionist” mi-a spus că citosina s-ar fi produs într-un astfel de experiment (Science [Ştiinţa] 173:417-420). Totuşi, el a trecut cu vederea anumite lucruri fundamentale. Citosina se leagă de guanină prin 3 legături de hidrogen în spirală elicoidală. Deci fără citosină, se năruie toate speranţele. Sunt 2 probleme care apar aici: 1) Miller (şi alţii) a trebuit să extragă citosina din trapa aparatului său DUPĂ ce s-a format. Miller (şi alţii) nu l-ar fi trecut din nou prin acelaşi ciclu deoarece scânteia care a simulat fulgeratul din acest experiment ar fi anihilat-o. 2) Am putea sta până în ochi în citosină, însă fără a produce nici un flux nucleic ar fi nefolositor. Totuşi, aceştia nu au putu produce nici un flux nucleic funcţional. Cam cât de departe au ajuns aceia care cred în macro-evoluţie de la acest experiment de fantezie de la Universitatea din Chicago? Cuvântul zero vă spune ceva?)

Svante Paablo a făcut cercetări intense asupra putrezirii structurii ADN-ului şi a analizat ADN-ul mitocondrial dintr-un schelet de „Neanderthal”. În revista Scientific American [Omul de ştiinţă american], în cadrul unui articol sub numele de „ADN-ul antic”, Paablo a concluzionat ideea că şi prin lipsa totală a apei şi a oxigenului, radiaţia de fundal ar putea şterge orice urmă de ADN în 50.000 de ani. Alţii dau doar 10.000 de ani ca vârsta de supravieţuire a ADN-ului. (Nature [Natura], August 1, 1991, Vol. 352, p.381) Aceasta este însă tot mai puţin decât cei 65 de milioane de ani de care au nevoie evoluţioniştii. Sfânta Biblie vorbeşte despre dinozauri şi oameni că au trăit în acelaşi timp. Cu dovada prezentată este evident că dinozaurii au trăit acum aproape 5000 de ani în urmă şi în acelaşi timp cu oamenii, după cum ne transmite Biblia. (Unii s-ar putea să trăiască chiar şi azi. Probabil că nu sunt prea mulţi şi nu sunt aşa de mari dar sunt vii cu toate acestea.) Teoria plănuită în mod satanic a evoluţiei s-a prăbuşit (Creation Ex Nihilo [Creaţia Ex Nihilo], 19 (4): 42-43, Sept-Nov. 1997).

Motivul #13

Evidenţa ADN-ului mitocondrial: cartea Academiei Naţionale de Ştiinţă (din SUA, n. tr.) Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] afirmă aceasta la pagina 19. „După evidenţele recente, bazate pe succesiunea ADN-ului dintr-o parte a celulelor umane cunoscute sub numele de mitocondria, s-a afirmat că o mică populaţie a oamenilor moderni au evoluat în Africa acum aproape 150.000 de ani şi că s-au răspândit prin lume, înlocuind astfel populaţiile arhaice de Homo Sapiens.” Asemănările de ADN mitocondrial indică faptul că toţi oamenii provin dintr-o singură femeie şi au denumit-o „Eva Mitocondrială” (ADN-ul mitocondrial se transmite doar pe linia mamei). Evoluţioniştii spun că această „Eva Mitocondrială” ar fi trăit acum 200.000 de ani în urmă. Cu toate aceste, dovezile recente arată că ADN-ul mitocondrial se modifică mult mai rapid decât s-a crezut mai înainte. Dacă se aplică aceste dovezi noi „Evei Mitocondriale”, s-ar indica faptul că ea a trăit doar acum 6000 sau 6500 de ani în urmă, ceea ce este în consistenţă cu Sfânta Biblie şi relatarea ei despre creaţie. „Eva” a fost „mama tuturor celor vii”, după cum ne indică Geneza 3:20. Dacă credeţi relatarea biblică aceasta ar descalifica posibilitatea existenţei OZN-urilor şi a tuturor gunoaielor extraterestre pentru că Eva a fost mama tuturor celor vii şi toate lucrurile vii au fost create pe Pământ şi nu pe alte planete (Nature Genetics [Genetica naturii], 15:363-368, 1997, Trends in Ecology and Evolution [Orientări în ecologie şi evoluţie], 12(11): 422-423, 1997, Science, 279 (5347): 28-29, 1998, CEN Technical Journal, 12(1) 1-3, 1998). Nu se putea spune însă acelaşi lucru şi despre cromozomul Y, care se transmite doar pe linia tatălui. Informaţiile oferă o dată recentă pentru acest „Adam Y-Cromozom” (Science [Ştiinţa], 268 (5214): 1183-85, p.1141-1142, 26 mai, 1995).

Motivul #14



Faptul că există aşa de multe fosile este o problemă pentru evoluţionişti. Ei repetă această dogmă că toate lucrurile au avut loc într-o perioadă de peste milioane de ani însă după cum vom vedea, nu este chiar aşa. Pentru ca un animal să poată fi fosilizat, acesta trebuie să fie îngropat imediat (de obicei când este în viaţă) pentru a preveni ca scatologii şi bacteriile să nu-i distrugă stârvul. Există mii de fosile marine pe crestele şirurilor muntoase din Australia şi Muntele Ararat din Turcia, printre alte locuri. Cum au ajuns aceşti peşti pe vârful muntelui? Răspunsul îl găsim în Geneza 7:11-24. Scufundătorii nu descoperă fundul mării ca fiind acoperit de peşti care pe măsură să se fosilizeze. Atunci când un peşte moare, acesta pluteşte pe suprafaţa apei şi putrezeşte sau este mâncat de diverse animale. Ken Carpenter, directorul Muzeului de Istorie a Naturii din Denver nu este de acord cu aceasta. El afirmă că înotătoarele, solzii, etc. pot să se păstreze pentru perioade lungi de timp. El mai argumentează faptul că unii peşti după ce mor nu plutesc. Dacă de exemplu un peşte mort pluteşte pe fundul unui bazin, care ar avea un nivel scăzut de oxigen, putreziciunea ar fi aproape inexistentă. Apoi peştele este îngropat încet de argilă şi alte particule care cad pe fundul apei. Aceasta este în regulă şi filfizon Kenneth, dar aceasta nu ar explica Ihtozaurul fosilizat în procesul de naştere, a meduzelor fosilizate, a peştilor de câţiva metri lungime care au fost fosilizaţi în timp ce erau loviţi de îngheţ şi mulţi alţi peşti care au fost în mod perfect conservaţi (de obicei meduzele moarte se topesc în câteva zile, însă cartea Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] arată una conservată perfect la p. 36). Faptul că există vaste cimitire de fosile pe întregul pământ dovedesc că a avut loc o mare catastrofă şi nu câteva catastrofe „locale”. Iată câteva exemple: oseminte fosile s-au descoperit ce conţineau peşti cu miliardele în timp ce se extindeau pentru multe mile distanţă în locuri cum ar fi Scoţia, New York, California, Wyoming, etc. Astfel de lucruri nu le vedem întâmplându-se astăzi. Milioane de bizoni au fost omorâţi în America de Nord în ultimul secol, dar prea puţini sunt fosilizaţi. În New Mexico s-au descoperit oase mari de dinozauri în cadrul multor excavaţii, precum şi în Alberta, Tanzania, Belgia, etc. În Sicilia se află mari rămăşiţe de hipopotami, în Texas multe oseminte de amfibii, mastodonţi în Florida, cât şi vaste dungi de cărbuni în zone în care nu ar trebui să fie, despre care vom discuta mai târziu. Acestea sunt dovada unui potop mondial în care miliarde de animale au fost ucise de năvălirea apelor şi mai apoi au fost îngropate de un val de flux sedimentar. Este cam ciudat faptul că oamenii de ştiinţă de la NASA cred că „potopurile catastrofice” au format multe din trăsăturile geologice de pe Marte, o planetă care nu are nici o picătură de apă pe ea, însă tot ei resping ideea unui potop global pe pământ, care de altfel este plin de apă şi acoperă 70% din suprafaţa pământului. Dacă Biblia nu ar fi vorbit despre un potop global atunci probabil că nu am fi avut nici o problemă cu aceasta. De fapt pământul are atât de multă apă pe el încât dacă toată suprafaţa sa ar fi nivelată la o ridicătură comună, apa l-ar acoperi ÎN ÎNTREGIME la o adâncime cuprinsă între 1 şi 1,5 mile (1 milă = 1,609 km, n. tr.). Există deci o înclinare între evoluţioniştii care îl urăsc pe Dumnezeu.

Motivul #15

Abundenţa de „fosile poli-straturi”. Un exemplu al unei astfel de fosile ar fi un pom care stă drept şi care trece prin câteva straturi de rocă, de aici şi denumirea de „fosilă poli-straturi”. Problema de aici este dacă a trebuit acestor straturi de roci chiar milioane sau sute de mii de ani ca să se formeze în aşa fel încât vârful acestui copac ar fi putrezit în întregime. De ce trece prin câteva straturi de rocă? În mod probabil că acesta nu a fost îngropat aproape perfect drept cum era el odinioară (Stones and Bones [Stânci şi oase], Carl Wieland, 1994). Încă o dată răspunsul face referire la o catastrofă globală. Evoluţioniştii cred că pădurile pietrificate s-au format în decursul a milioane de ani. Ei spun că aceasta este dovada „uniformitarianismului”. Aceasta însă nu este singurul fel de a evalua lucrurile. De exemplu, straturile de sedimentare s-au fi putut forma printr-un mic strat de apă în decursul unei lungi perioade de timp sau un strat mare de apă într-un interval scurt de timp. Creaţia, sau modelul „catastrofic” a fost văzută în anul 1980 când a erupt Muntele St. Helens. Acesta a sedimentat mii de copaci în lacul Spirit Lake şi a nivelat 25 de straturi fine sedimentare într-o singură după-amiază!!! Mulţi dintre pomii care au ajuns în acest lac au fost sedimentaţi în picioare în straturi (produse de alunecările masive de pământ ca efect ale acestei erupţii) şi păreau că era o mare pădure ce s-a format în decursul unei lungi perioade de timp. Faptul că sute de buşteni au fost depozitaţi în picioare acordă mai multă validitate modelului creaţiei şi arată că acest „uniformitarianism” evoluţionar nu este întotdeauna răspunsul. Faptul că aceşti buşteni au fost stratificaţi în picioare în mai puţin de o săptămână stau ca dovadă că nu le-a trebuit 40 de milioane de ani ca să se formeze „pădurile pietrificate”. Mai degrabă a fost cauzat de un „potop global”. Vom discuta mai târziu despre Muntele St. Helens şi evenimentele sale catastrofice.

Motivul #16



Prima şi a Doua lege a Termodinamicii: Teoria evoluţiei este bazată pe complexitatea crescândă şi pe adăugarea de cantităţi enorme de informaţie genetică care în cele din urmă ar transforma un organism format dintr-o „singură celulă” într-un trilobit pre-Cambrian şi Cambrian, care a „evoluat” din peştii marini invertebraţi în cei vertebraţi, în amfibii, în reptile, în păsări şi mamifere şi eventual şi în om. Ar fi nevoie de un număr astronomic pentru ca mutaţiile benefice şi creşterea cantităţilor importante de ADN să poată face ca această „complexitate crescută” să facă să „evolueze” un organism uni-celular într-o fiinţă umană care constă dintr-un număr de 50 de trilioane de celule vii. Deşi nu s-a examinat niciodată aşa ceva (o mutaţie fiind responsabilă e responsabilă pentru transformarea unei secii într-alta) evoluţioniştii sunt dogmatici că aceasta s-ar fi întâmplat. A Doua Lege a Termodinamicii (sau legea creşterii entropiei) exprimă tendinţa universală ca sistemele să devină dezordonate, cel noi să devină uzate, cel tinere să îmbătrânească, cel vii să moară şi chiar specii întregi să devină moarte. Prima Lege afirmă că nu contează acum nici e se creează sau a fost distrus şi a Doua Lege de asemenea afirmă că toată materia/energia existentă purcede spre un echilibru ultim şi o încetare a tuturor proceselor. Prima Lege înlătură orice idee de auto-creare a universului deoarece dacă Big-Bang-ul a avut loc atunci toată materia/energia de pe acesta împreună cu Legile Gravitaţiei, a Forţei Centrifuge, a Inerţiei, a Conservării Masei şi a Energiei, Legea de Conservare a Inerţiei Unghiulare ar fi fost cu toate auto-create. Nici un om de ştiinţă nu a observat vreodată ceva de acest gen şi după cum am afirmat anterior, nici un om de ştiinţă nu a sintetizat o celulă vie dintr-o materie lipsită de viaţă. Singura rezoluţie este că „la ÎNCEPUT DUMNEZEU a creat cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Dacă procesele de putrezire continuă (după cum s-a afirmat în a doua lege) şi din moment ce moartea eventuală a universului nu a avut loc încă ci va avea loc în timp, a Doua Lege dovedeşte că spaţiul/timpul/materia au avut în mod continuu un început. Cu toate acestea, auto-crearea universului cât şi complexitatea crescută pe care s-a bazat evoluţia contrazice amândouă dintre aceste legi. O întrebare care îi nedumereşte pe oamenii de ştiinţă este această entropie crescută, cum ar fi, de ce îmbătrâneşte corpul uman apoi moare? De ce nu se perpetuează veşnic? Până acum nici un om de ştiinţă nu poate da o explicaţie concretă de ce moare în cele din urmă corpul uman. Unii evoluţionişti argumentează faptul că sistemele biologice sunt „deschise” (ca pământul) şi îşi pot trage destulă energie de la soare pentru a susţine o evoluţie verticală sau „macro”. Aceasta este o nulitate 100% deoarece ecuaţiile Termodinamicii arată că un influx crud de energie de căldură (ca cel de la soare) aplicat oricărui sistem „deschis” va creşte entropia (putrezirea) acelui sistem mult mai repede decât dacă acesta ar fi fost un sistem izolat. Plantele pot converti energia crudă şi să o folosească la fotosinteză. Totuşi, „generarea spontană” a unei „singure celule” şi evoluţia ei verticală spre Homo Sapiens (oameni) este ridicolă.

Întrebarea NU ESTE dacă este destulă „energie crudă” de la soare pentru a se produce un proces mistic de evoluţionar, ci cum are loc aceasta? Nu se poate să vezi deodată o grămadă de buşteni, cărămizi şi cuie care să colaboreze spontan şi să formeze o clădire. Cu siguranţă că există destulă „energie crudă” de la soare pentru a avea loc un proces, însă lipsa unei surse inteligente care să o instige, buştenii, cărămizile şi unghiile vor sta şi vor aduna praful. Acest argument termodinamic pentru evoluţie este un fals din mai multe motive:

1) Se aplică doar la sistemele „deschise”. Este de râs deoarece şi celelalte sisteme sunt în mod egal „deschise”. Simpla disponibilitate a energiei nu garantează apariţia unui proces menţionat anterior, ceea ce este pe puţin un argument ridicol.
2) Nu se aplică sistemelor „vii”. În primul rând, nimeni nu a rezolvat problema felului în care a „evoluat” la început prima viaţă. Am arătat anterior de ce nu funcţionează experimentele de „reducere ale atmosferei ale lui Miller/Urey şi cele ce au urmat. În al doilea rând, nu există aşa ceva numit sistem „închis”. În al treilea rând, un embrion care creste şi devine adult şi/sau o sămânţă ce devine un pom se întâmplă DOAR atunci când este sprijinit de o energie exterioară şi manipulează DOAR informaţiile pre-existente din ADN pentru a conduce acest proces. Aceasta este o simplă expresie exterioară a ADN-ului pre-codat. Această „evoluţie” se bazează pe un timp de milioane de ani şi pe „şansă” însă cu cât este mai mare timpul, cu atât este mai mare entropia.

Motivul #17

Pot produce munţii evoluţii „verticale” sau „macroevoluţii” (o specie să se transforme în altă specie)? Evoluţioniştii se bazează din greu pe mutaţiile din cadrul celulei şi presupun că ar fi cauzate de raze gamma iar aceste raze au determinat ca celula să facă greşeli, prin urmare noi suntem acum produsul a trilioane de greşeli. Mutaţiile sunt un fapt şi nici un om de ştiinţă creaţionist nu ar pune în discuţie aceasta. Mutaţiile pot produce mici schimbări în cadrul unei specii şi nici aceasta nu s-ar pune în discuţie. Un alt fapt pe care nimeni nu îl va dezbate este posibilitatea existenţei unor schimbări sau ajustări în cadrul speciei ca de exemplu: priviţi la diferitele „feluri” de câini pe care le-am creat prin intermediul inter-reproducerilor. Mulţi câini au diferenţe vaste faţă de alţi câini. Dacă rasele de câini Great Danes şi Yorkshire Terrier s-ar fi cunoscut doar din înregistrările de fosile, cu siguranţă că aceştia ar fi fost clasificaţi a fi „specii” total diferite. Mutaţiile pot produce mici ajustări sau schimbări „orizontale” într-un animal dar în nici un caz o „macroevoluţie” sau vreo specie de animal să se schime în altă specie. Încă o dată afirmăm că mutaţiile sunt dăunătoare, sau mai bine zis neutre. Mutaţiile sunt doar o amestecătură de informaţii PRE-EXISTENTE şi nu apariţia unor informaţii a noii genetici, care este exact de ceea ce ar avea nevoie evoluţioniştii. Două exemple bune ar fi o vacă cu cinci picioare şi o broască ţestoasă cu două capete. Vaca a avut informaţia genetică pentru a face piciorul, dar a pus unul unde nu trebuia, asta-i tot. La fel ar fi şi pentru ţestoasă. Toate acestea au de a face cu informaţiile pre-existente. Descoperirile recente ale microbiologistului de la firma texană A & M, Dr. Barton au cercetat aceste structuri din cadrul celulei care a circulat pe spinarea ADN-ului în timpul reproducerii ei pentru a despărţi celula care păstrează codurile ADN spre a se vedea dacă reproducerea este consistentă. După cum am discutat anterior, mutaţiile au loc, însă nu s-au observat niciodată astfel de mutaţii care să producă „evoluarea” unei alte specii şi structurile din cadrul celulei ADN lucrează în aşa fel încât să împiedice un astfel de lucru. Evidenţele acestei maşinării din cadrul celulei care protejează împotriva erorilor din cadrul reproducerii este o evidenţă în plus că sistemul a fost în întregime funcţional încă de la început.

Motivul #19

Fosilele din diferite locuri cauzează o mare problemă pentru evoluţionişti. Conform Sfintei Biblii, clima pământului a fost aceeaşi la un anumit timp. Vegetaţia „era pe faţa pământului” (Geneza 1:29). Acest lucru însă nu este adevărat şi prezintă o dilemă interesantă pentru evoluţioniştii de astăzi. Există mii de fosile de cămile, cai şi rinoceri descoperite în regiunile permanent îngheţate cum ar fi Siberia şi Alaska. Câte cămile se văd alergând prin Alaska? Mai sunt de asemenea şi marile rămăşiţe de elefant („mamut”) în Siberia şi Alaska. Unii dintre aceşti mamuţi au fost excavaţi având încă pe ei carnea intactă!!! Aceasta oferă mai multă dovadă a faptului că pământul a fost subiectul unui climat „uniform” (acelaşi pretutindeni) într-un anumit timp, ceea ce este complet contradictoriu cu „uniformitarianismul” evoluţionar. Dacă într-adevăr clima pământului a fost „uniformă” la un anumit timp atunci ni se oferă mai multă lumină în privinţa unui posibil „eveniment catastrofic” care a declanşat schimbarea din climă. Probabil că cea mai mare enigmă pentru evoluţionişti sunt PĂTURILE MASIVE DE CĂRBUNI DIN ANTARCTICA. Cărbunele se formează din rămăşiţele PLANTELOR FOSILIZATE. Această materie a plantei se acumulează în straturile spongioase numite turbă şi când este fiartă la 100 de grade Centigrade şi se adaugă o anumită presiune, se formează cărbunele. Conform teoriei evoluţionare cărbunelui îi trebuie undeva aproape de 10 la 100 de milioane de ani ca să se formeze. Lăsând acestea la o parte pentru un moment cum s-au putut forma aceste vaste pături de cărbuni în Antarctica? Climatul Antarcticei nu sprijină în nici un fel viaţa vreunei plante. Aceste pături de cărbuni nu ar fi trebuit să fie acolo, ceea ce este o altă enigmă pentru „uniformitarianismul” evoluţionar. La un anumit timp din istoria pământului a avut loc o masivă schimbare climatologică.

Motivul #21

Există oare organe „de vestigiu”? Aceste organe sunt structuri reţinute din milioanele de ani de procese evoluţionare şi sunt structuri sau organe de care nu mai este nevoie, cam cum ar fi o mare porţiune a ADN-ului nostru. Oamenii de ştiinţă au crezut odată că noi folosim doar 3% din ADN-ul nostru iar restul de 97% ar fi „ADN gunoi” care a fost reţinut din milioanele de ani de „macro-evoluţie” şi luptă pentru „supravieţuirea celui mai potrivit”. Acum se ştie că cei 97% nu sunt „ADN de gunoi” ci că determină mediul (de exemplu: unui mânz îi creşte părul mai lung în timpul iernii atunci când se face mai rece; cei 97% rămaşi determină aceasta. Despre aceasta însă vom vorbi mai târziu). Un exemplu folosit în unele manuale de ştiinţă de liceu arată că osul din şezutul omului este „vestigial”. Este adevărat că se poate trăi şi fără el, dar aceasta nu înseamnă că nu avem nevoie de el. Apendicele este un alt aşa numit organ „vestigial”. Poţi trăi fără braţe, picioare, splină, ochi, urechi, limbă, etc., dar aceasta nu înseamnă că nu ai nevoie de el. Apendicele este partea vitală a sistemului imunitar din corpul uman. Dacă cineva crede că oricare dintre aceste părţi sunt „de vestigiu” se poate duce la spital să şi le scoată şi să vadă cât de aprins se simte după înlăturarea lor. La fel ca şi osul de şezut, există nouă muşchi care sunt ataşaţi de acesta şi slujesc unui scop. Dacă îţi scoţi acest os de şezut vei regreta în modul cel mai serios aceasta în zilele următoare. APLEACĂ-TE!!! Un alt exemplu care se foloseşte de obicei este „pelvisul de vestigiu” al balenei. Are într-adevăr balena un pelvis de vestigiu? Personal nu sunt profesor de anatomie însă ştiu că aşa numitele oase ale pelvisului de vestigiu al balenei sunt puncte de legătură pentru muşchii ataşaţi iar aceste oase sunt vitale în procesul sistemului reproductiv al balenei (masculul şi femela diferă în mod considerabil). Fără acest aşa zis „pelvis de vestigiu” balenele nu se pot reproduce. Atât despre această pseudo-ştiinţă „vestigială”. În concluzie, chiar dacă au existat organe de vestigiu (şi nu au existat) tot ceea ce face evoluţionismul este să arate că pierdem ceva din vedere, ceea ce de fapt este opusul evoluţiei unde „se presupune” că nişte cantităţi incredibile de informaţie genetică nouă a apărut din trilioanele de copieri greşite din cadrul celulei. Ei eşuează în a explica originea osului de şezut, a pelvisurilor, a apendicelor sau orice altă aşa numită structură de vestigiu.

Motivul #22



Problema lui Darwin cu „complexitatea ireductibilă”. Termenul „complexitate ireductibilă” a fost constituit de biologul din domeniul molecular Dr. Michael Behe în cartea sa Darwin’s Black Box [Cutia neagră a lui Darwin]. Un exemplu al „complexităţii ireductibile” ar fi o cursă de şoareci. Nu vei putea prinde niciodată şoareci dacă nu se află fiecare parte a cursei la locul POTRIVIT şi funcţionabil (capcana, ciocanul, bara de susţinere şi arcul). De exemplu, dacă iei bara de susţinere de la o astfel de cursă de şoareci vei mai prinde ceva? Ai putea prinde în mod eficient şoareci? Răspunsul este că nu vei putea prinde şoareci până ce TOATE părţile nu sunt puse la cursă şi în locul CORECT în acelaşi timp. Behe a observat că există multe sisteme de „complexitate ireductibilă” în cadrul unei singure celule umane. Sunt multe exemple dintr-o celulă vie care să nu se fi construit printr-un proces pas-cu-pas. În esenţă aceasta nu va merge până ce nu este funcţionabilă în întregime. Charles Darwin a afirmat în cartea sa Originea speciilor: „Dacă s-ar putea arăta că a exista un organ biologic sau un sistem, care să nu poată să fie alcătuit din modificări numeroase, succesive, neînsemnate, teoria mea s-ar zdrobi în întregime.” Behe a afirmat: „Celula este însemnată de sisteme de ’complex ireductibil’. Literal există maşinării moleculare în interiorul celulei.” Numai o singură celulă este incredibil de complexă şi nu s-ar fi putut crea printr-un proces „evoluţionar” pas-cu-pas. Dr. Michael Denton (care nu este creaţionist) afirmă aceasta în cartea sa Evolution: A Theory in Crisis [Evoluţia: O teorie a crizei] (p. 328, 342). „Probabil că în nici un alt domeniu al biologiei moderne nu există vreo provocare afişată de complexitatea extremă şi de ingeniozitatea adaptărilor biologice mai aparentă decât în prezentarea noii lumi moleculare a celulei…. Pentru a putea înţelege realitatea vieţii după cum a fost descoperit de biologia moleculară, trebuie să mărim o celulă de o mie de milioane de ori până ce aceasta este de 20 de kilometrii în diametru şi să semene cu o imensă aeronavă capabilă să acopere un mare oraş ca Londra sau New York. Ceea ce vom vedea mai apoi ar fi un obiect de complexitate neparalelă şi proiectare adaptivă. Pe suprafaţa celulei am vedea milioane de deschideri, ca hublourile unei vaste nave spaţiale, deschizându-se şi închizându-se pentru a permite scurgerea continuă a materialelor în interior şi în exterior. Dacă ar fi să intrăm într-una dintre aceste deschideri ne-am găsi pe noi înşine într-o lume a tehnologiei supreme şi de o năucitoare complexitate. Este într-adevăr credibil că procesele întâmplătoare ar fi putut construi o realitate, cel mai mic element – o proteină sau o genă funcţională – care să fie atât de complex ca să depăşească capacităţile noastre creative, o realitate care este exact opusul şansei, care întrece în orice sens orice alt lucru produs de inteligenţa umană? Alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate prezentate de maşinăria moleculară a vieţii, chiar şi artefactul nostru cel mai avansat ar părea neîndemânatic…. Ar fi o iluzie să credem că de ceea ce suntem conştienţi în prezent este mai mult decât o fracţiune din întreaga măsură a designului biologic. Aproape în fiecare domeniu al cercetărilor fundamentale biologice nivelele crescânde de DESIGN şi complexitate sunt prezentate la o rată accelerată.” Dr. Denton subliniază faptul că cea mai simplă celulă este incredibil de complexă şi este (împreună cu alte exemple pe care le voi prezenta mai târziu) „ireductibil de complexă” sau, cu alte cuvinte, aceasta nu va funcţiona până ce nu este în întregime asamblată şi toate părţile ei funcţionează, fiind în acelaşi timp la locul şi la timpul corect. Mă gândesc dacă Charles Darwin ar fi fost în viaţă azi poate că şi-ar fi schimbat gândirea. Cred că i-aş mulţumi că este aşa de candid referitor la motivul pentru care teoria sa s-ar distruge. Un proces pas-cu-pas nu ar putea construi nici cea mai simplă celulă. Nu poţi reduce complexitatea celulei fără să o laşi complet nefuncţională. Teoria lui Darwin s-a sfărâmat în mai multe feluri!

Motivul #23



Este posibilă „macro-evoluţia” reptilă-spre-pasăre? Evoluţioniştii citează de obicei „Arheopterix”-ul ca fiind tranziţia „reptilă-spre-pasăre”. Alte mijloace folosite de obicei sunt „Caudipterix Zoui” şi „Protarheoperix Robusta”. Un altul faimos a fost „Sinosauroptrix Prima”. Ei au crezut că acesta a fost un dinozaur acoperit cu pene care se afla pe calea de a deveni o pasăre. Acest lucru a fost dezaprobat când paleontologul de la Yale, John Ostrom (printre alţii) a descoperit faptul că aceste „pene” au fost o înveşmântare paralelă de fibre, probabil colagen (New Scientist [Noul om de ştiinţă], 154(2077): 13, 12 aprilie 1997 şi Creation [Creaţia], 19(3): 6, iunie-august 1997). Evoluţioniştii au încercat să-l refacă pe Arheopterix, Caudipterix Zoui şi Protarheoperix Robusta ca şi când ar fi în tranziţia reptilă-pasăre. Adevărul este că Arheopterixul este într-adevăr 100% o pasăre albastră. S-au folosit multe ilustraţii (National Geographic, Nov. 1999) pentru a dovedi asemănarea cu vertebratele şi felul în care acestea au evoluat în mod gradat. Nimeni nu ar nega asemănările puternic reliefate dintre anumite animale, numai că toate „exemplele” care sunt folosite sunt cel mai bine numite „amestecătură”. Folosind unele din aşa zisele „asemănări” de motivare ridicolă dintre animale aş putea spune că crocodilii şi puii sunt înrudiţi pentru că hemoglobina „a” de la crocodil are mai multe în comun cu cea a puilor (17,5%) decât cu cea a viperelor (5,6%), care sunt din categoria reptilelor. Hemoglobina, molecula complexă care transportă oxigenul în sânge se găseşte la vertebrate dar se mai găseşte şi la unii viermi de pământ, la steaua de mare, crustacee, moluşte şi chiar în anumite bacterii. În lumina acestor informaţii pot să spun că noi am „evoluat” direct din stelele de mare şi nu din maimuţe, printr-un „strămoş comun”? Sau poate că am „evoluat” din pui deoarece enzimele noastre sunt mai apropiate de cele ale puiului decât de oricare alt mamifer. De asemenea, proteina receptoare de antigen are ACEEAŞI structură de lanţ neobişnuită ca şi la cămile şi rechinii infirmieri, dar un strămoş comun al rechinilor şi a cămilelor nu poate explica aceasta (H.M. Morris & G.E. Parker, What is Creation Science? p.52-61; M. Denton, Evolution: A Theory in Crisis, chapters 7 & 12; New Scientist, 160(2154) :23, Oct. 3, 1998). La ceea ce vreau să ajung este că „asemănările” dintre specii nu dovedesc nici o „macro-evoluţie”. Tot ceea ce arată aceste similarităţi este că noi avem cu toţii un creator comun, şi numele lui este Isus Hristos (Coloseni 1:12-16 şi Ioan 1:1-5, 14). Ceea ce nu-ţi spun evoluţioniştii despre Arheopterix este că acesta avea pene întregi de zbor (Science, 3/9/79), aripile eliptice clasice ale păsărilor moderne de ţărm, că creierul său era acela al unei păsări zburătoare cu un cerebel mare şi cortex vizual crescut, iar maxilarul ei (falca de sus) şi mandibula (falca de jos) se mişcau. La majoritatea vertebratelor, inclusiv reptilele, doar mandibula se mişcă. Faptul că Arheopterixul avea dinţi nu înseamnă nimic pentru că şi unele păsări dispărute au avut dinţi în timp ce unele reptile nu au. Nu valorează nimic nici ceea ce James Jensen de la Brigham Young University a descoperit, o fosilă a unei fiinţe de bună credinţă în stânca Lower Jurassic (cariera de la Dry Mesa din cadrul formaţiunii Morrison din Colorado de vest). Archie a fost descoperit în stânca Upper Jurassic. Aceasta situează păsările de bună credinţă cu 60 de milioane de ani înaintea intermediarilor! (Science News, 9/27/77) Ostrem comentează următoarele: „Este evident că acum trebuie să căutăm strămoşii păsărilor zburătoare într-o perioadă de timp mai timpurie decât cea în care a trăit Arheopterixul.” (Science News, "Bone Bonanza: Early Bird and Mastodon," V. 112, 9/2/77, p. 198) Dacă avem deci astfel de păsări cu 60 de milioane de ani înaintea Arheopterixului, înseamnă că el nu poate fi un intermediar.

Atenţia principală este plămânul de la reptilă la pasăre. Nu a fost nici o surpriză pentru mine faptul că articolul despre Arheopterix de pe site-ul [http://www.talkorigins.org/faqs/archaeopteryx.html] nu menţiona nimic despre „tranziţia” plămânului de reptilă-spre-pasăre. Există puternice diferenţe dintre plămânii de reptilă şi cei de la păsări. Plămânul reptilian trage aer în nişte săculeţi mici numiţi alveole din care sângele extrage oxigenul şi elimină dioxidul de carbon LA FEL CUM A INTRAT. Păsările au un sistem complicat de saci de aer, care implică OASE GÂUNOASE. Acest sistem menţine scurgerea aerului într-o singură direcţie în plămân prin nişte tuburi numite para-bronhii şi sângele circulă prin vasele de sânge ale plămânului în DIRECŢIA OPUSĂ pentru o preluare eficientă a oxigenului. Plămânul păsării este super-eficient şi avantajos doar la atitudini ridicate. La ce i-ar trebui unui imens biped ca Tiranosaurus Rex astfel de plămâni? Cum ar putea „evolua” plămânul unei reptile într-unul de pasăre printr-un proces pas-cu-pas? Aceasta aduce din nou în discuţie „complexul de ireductibilitate” a Dr. Behe. Nu există aşa ceva numit „intermediat funcţional” între plămânii de reptilă şi cei de pasăre. Acest „lucru”, oricare ar fi, nu ar putea să respire. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că articolele referitoare la Arheopterix nu menţionează nimic referitor la plămânul „tranziţional”. Trebuie de asemenea notat că NU EXISTĂ NICI O EVIDENŢĂ FOSILICĂ la care să se facă aluzie că plămânul unei reptile s-ar fi transformat în unul de pasăre, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă.

Motivul #24

O altă problemă cu dogma dinozaur-spre-pasăre este structura reptilelor şi ale păsărilor. Majoritatea evoluţioniştilor cred (în principal pentru că se axează pe Arheopterix care se presupune că ar fi fost descendentul dinozaurilor) că dinozaurii au evoluat în păsări. Bipedele masive (cum este un T-Rex) au membre scurte şi cozi grele ce se balansează iar majoritatea puterii lor se află în jumătatea inferioară a corpului lor. Greutatea lor nu este distribuită în mod egal şi majoritatea greutăţii lor este în jumătatea inferioară. Cu toate acestea, greutatea unei păsări este centralizată pentru zbor. Cel mai bine zis sunt cuvintele lui Alan Feduccia (un evoluţionist) referitoare la problemele evoluţiei dinozaur-spre-pasăre. „Din punct de vedere biofizic este imposibil să evolueze zborul de la imenşii bipezi cu MĂDULARE ŞI PICIOARE ÎNDREPTATE SPRE ÎNAINTE şi COZI GRELE DE BALANS, exact anatomia greşită pentru zbor.” Ar fi logic ca mădularele scurte de la un dinozaur să ajungă la aripi. În proporţie cu dinozaurul membrele sale sunt un procentaj foarte scăzut al corpului său dar în proporţie cu o pasăre, aripile sale sunt o proporţie largă a masei corpului său. Animalul ipotetic ar fi avut picioarele din faţă nepotrivite înainte de a avea o aripă bună şi probabil că nu a putut zbura sau să prindă ceva pentru a mânca. Cum ar fi supravieţuit? Cum s-ar fi apărat de alţi prădători? O altă notă rapidă: Evoluţioniştii cred că dinozaurii au ajuns să aibă pene pentru izolare apoi mai târziu le-au „adaptat” pentru zbor. În primul rând dacă o reptilă ajunge să aibă pene pentru căptuşeală de ce ar mai vrea să scape de aceşti izolatori de căldură? Selecţia naturală nu ar produce deloc o astfel de schimbare. Când examinăm o pană din apropiere vom descoperi cât de complexă este. O singură pană are numeroase cârlige mici şi şanţuri în aceasta (aceasta este pana unei păsări zburătoare). Totuşi, dacă păsările nu zboară cum este şi struţul, penele nu au nici o formă aerodinamică a vreunei pene de zbor şi acestea devin mai mult ca o căptuşeală, mai degrabă decât a fi o pană adevărată ca cea a vulturului golaş. De ce ar avea atunci dinozaurii pene pentru izolare, ca mai apoi să le dezvolte în pene de zbor şi vreo pasăre să „re-evolueze” (din lipsa unui termen mai bun) penele înapoi în izolatoare? Nu are nici un sens. Selecţia naturală ar funcţiona pentru a păstra aranjamentul de pene pe dinozaur ca izolatoare şi în modul cel mai sigur că nu ar duce la schimbarea lor în pene aerodinamice (J. Sarfati, Refuting Evolution [Respingerea evoluţiei]).

Motivul #25

„Degetul embrionic” distruge posibilitatea unei evoluţii din dinozaur în pasăre. O echipă de oameni de ştiinţă condusă de Alan Feduccia au studiat embrionul păsării sub microscop şi au publicat descoperirile lor în jurnalul Science [Ştiinţa]. Iată ce raportează descoperirile lor: „Noile cercetări arată că păsărilor le lipseşte ’degetul embrionic’ pe care l-au avut dinozaurii, ceea ce sugerează că este ’APROAPE IMPOSIBIL’ pentru specii să fie înrudite pe aproape.” Adevărul este că dinozaurii nu au „evoluat” în păsări sau orice altceva (A. Feduccia, Science, 278(5338): 666-8. Oct. 24, 1997; J.D Sarfati, Creation, 20(2): 41, Mar. 1998; Cincinnati Enquirer, Oct. 25, 1997).

Motivul #26

Solzii transformaţi în pene? Renumitul ateist Richard Dawkins spune la pagina 113 a cărţii sale, Climbing Mt. Improbable [Urcarea pe muntele Improbabil] următoarele: „Penele sunt solzii modificaţi de la reptile.” Încă o dată, nu a existat niciodată vreo evidenţă de fosile de solzi care să se fi converti în pene, însă Dawkins este dogmatic că aceasta s-a întâmplat. Îmi spui mie de „dogmă religioasă”. Cum ar putea un solz, care este doar o învelire în piele, să se fi descâlcit în exterior sub modelul încurcat al unei pene? Un solz este un înveliş în piele şi pana apare din foliculele DIN INTERIORUL PIELII la fel cum apare şi părul. Informaţia genetică necesară transformării unui solz în pană ar fi monstruoasă. Totuşi, nici o informaţie genetică nu este prezentă în vreun strămoş al reptilei. Conceptul de evoluţie din solz în pană este în mod evident ridicol. Dacă într-adevăr reptilele au convertit solzii în pene atunci am vedea anumite evidenţe în înregistrările fosilice, numai că nu s-a găsit niciodată vreuna.

Motivul #27

Există multe „reptile asemănătoare cu mamiferele” care se cred a fi „tranziţionale”. Ce trebuie să se întâmple ca o reptilă să devină mamifer? Acesta este un alt caz clasic de povestire „de aia” evoluţionistă. Pentru ca acest lucru să aibă loc, trebuie să se întâmple lucruri majore. Un mamifer are sângele cald şi o reptilă are sângele rece. Pentru că mamiferele sunt cu sânge cald temperatura corpului lor trebuie să rămână constantă, ceea ce necesită un sistem complex de control al temperaturii. Cum ar ajunge acesta prin procesele naturale şi ar supravieţui cumva acest organism „intermediat”? Acesta este un alt caz de „complexitate ireductibilă”.

Motivul #28

Mamiferele au 2 STRATURI DE PIELE ÎN PLUS, păr, şi glande dulci, ceea ce le lipseşte reptilelor. Se pare că solzii acestora au fost destul de mari că s-au transformat nu numai în pene, dar au şi produs două straturi în plus de piele. Iată care este şi lovitura, inima reptilelor are trei camere şi două aorte, iar inima de mamifer are patru camere şi o singură aortă. Nu se ştie cum ar putea acest organism să câştige o cameră în inimă şi să piardă o aortă, toate acestea fără să moară. Nu se pune în discuţie existenţa unui proces pas-cu-pas în acest caz. Dacă aţi dorit să puneţi cărţile despre evoluţie chiar lângă secţiunea Poveştilor fraţilor Grimm aş înţelege, dar nu preda astfel de lucruri adolescenţilor ca fiind fapte deoarece nu sunt.

Motivul #29

Mamiferele au si diafragmă, o partiţie fibroasă şi musculară între torace şi abdomen, care este vital pentru respiraţie. Reptilele respiră într-un mod mult diferit. Cum ar funcţiona o „intermediere”? Încă o dată cum ar dezvolta această intermediere reptilă/mamifer o diafragmă pentru a o converti într-un aparat de respiraţie mamifer fără să moară? NU ESTE NICI O FOSILĂ ca evidenţă a vreunei astfel de conversii dar tot se presupune că s-ar fi întâmplat. O altă fabulă „de aia” a evoluţionismului.

Motivul #30

O altă diferenţă uimitoare dintre mamifere şi reptile este urechea. Mamiferele au în ureche organul complex „Corti” în timp ce acesta lipseşte din toate urechile reptilelor. Majoritatea „evidenţei” unor aşa numite „intermediate” este insuficientă şi circumstanţială în cel mai bun caz. Majoritatea evidenţelor nu se concentrează pe părţile majore cum ar fi inima, plămânii, sursa de sânge, etc. Motivul pentru care se evită toate aceste probleme majore este pentru că nu există nici o evidenţă de fosile sau altceva, care să arate cum a evoluat o reptilă într-un mamifer şi să fi dobândit astfel organul Corti în ureche, care este foarte complex.

Motivul #31

În cele din urmă, pentru vastele diferenţe dintre reptile şi mamifere avem imensa problemă a chimiei diferite. Aceasta este o diferenţă imensă şi una este antiteza exactă a celeilalte. Rinichii mamiferelor secretă uree iar rinichii reptilelor secrete acid uric. Nimeni nu a putut explica vreodată cum s-a ridicat această incredibilă schimbare chimică. Nu vedem aşa ceva întâmplându-se astăzi dar se presupune că s-a întâmplat. Nu este un accident faptul că evoluţioniştii evită puncte ca acestea. Întreabă-l pe profesorul tău de biologie (dacă ai unul) cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru. Evoluţioniştii nu ştiu şi niciodată nu au să ştie. Este aşa de imposibil ca ei să nu poată nici măcar să „inventeze” ceva posibil. Rinichii mamiferelor sunt de asemenea regularizate pentru a menţine constante nivele substanţelor din sânge, care ar necesita un sistem endocrin complex. Mamiferele produc de asemenea lapte pentru a-şi hrăni odraslele. Cum au apărut toate acestea? Răspunsul este că nu au apărut, ci aceste sisteme au fost „proiectate” de Dumnezeu.

Motivul #32

Evoluţioniştii citează faptul că amfibienii au evoluat în reptile. Din nou ei sunt dogmatici că acestea ar fi avut loc şi folosesc „exemple insuficiente” pentru a sprijini această idee. Seymouria este reclamată a fi un „intermediat” comun dintre amfibii şi reptile. Seymouria se crede că are 280 de milioane de ani după evoluţionişti. Cu toate acestea, ea este cu 30 de milioane de ani „mai devreme decât adevăratele reptile” Hylonomous şi Paleothyris. Cum se poate ca Seymouria să fie un intermediat amfibie-reptilă de 280 milioane de ani când reptilele 100% de bună credinţă (Paleothyris şi Hylonomous) au existat cu 30 de milioane de ani înaintea intermediaţilor săi! Aceasta este ca şi când ai fi mai în vârstă decât tatăl tău şi aceasta este imposibil! (J. Sarfati, Refuting Evolution)

O altă schimbare majoră pe care doresc să o citez este transformarea ouălor de amfibie în ouă de reptile. Una dintre inovaţiile necesare este secretarea de acid uric insolubil în apă (reptilele) mai degrabă decât uree (amfibii) pentru că ureea ar otrăvi embrionul şi nici o reptilă nu ar supravieţui. Aceasta duce la o schimbare majoră în chimia corpului despre care am discutat la motivul #31. Ca amfibiile să devină reptile trebuie să se schimbe ureea în acid uric iar apoi reptilele ar trebui să schimbe din nou în uree atunci când au evoluat la mamifere. Schimbarea majoră în chimie ar fi trebuit să aibă loc nu odată ci de două ori. Unii oameni cred că Dumnezeu a folosit procesul evoluţionar în unison cu creaţia. Orice „dumnezeu” care ar cauza aceste schimbări chimice de uree în acid uric şi apoi din nou în uree este ori un idiot ori un monstru. Dumnezeu nu a folosit procesul evoluţionar pentru a crea.

Motivul #33



Înainte de a merge mai departe doresc să mai citez un alt exemplu de „complexitate ireductibilă”. Una dintre marile probleme ale aşa-zisului proces evoluţionar ar fi apariţia ecolocaţiei dintre animalele grupei de cetaceu (balene şi delfini). Evoluţioniştii cred că mamiferele de uscat au evoluat în delfini şi balene. Sunt probleme majore cu această aşa numită evoluţie. Am citat deja la motivul #21 minciuna că balenele şi-au menţinut un „pelvis de vestigiu” care în cele din urmă nu era vestigial deloc. Persoana care a spus că balenele au un pelvis de vestigiu ori este un idiot şi nu ar trebui să discute despre anatomia balenei, ori încearcă să-şi arate teoria evoluţionară satanică, ateistă. Este posibil ca cea mai mare problemă a evoluţiei mamiferului de uscat în balenă să fie dezvoltarea ecolocaţiilor dintre cetacei. Ar fi putut apărea aceasta accidental sau printr-un proces naturalist? După cum vom observa puteţi avea mai degrabă o şansă mai mare de a câştiga la loterie pentru 80 de săptămâni la rând sau şansa ca o mică echipă de baseball din New York Yankees să meargă la Campionatele mondiale. Delfinii au un sistem sonor atât de precis încât cei de la U.S. Navy îi invidiază. Cetaceii care folosesc ecolocaţiile pot detecta un peşte de mărimea unei mingi de golf la distanţa de 230 de picioare distanţă. O uimitoare aşa-zisă „adaptare” a multor delfini şi balene este „melonul”, o ieşitură grasă în frunte. Acest „melon” este de fapt o lentilă de sunet, o structură sofisticată proiectată să concentreze undele de sunete emise ÎNTR-O RAZĂ pe care delfinul o poate direcţiona unde doreşte. Această lentilă de sunet depinde de faptul dacă diferitele lipide (compuşii de grăsime) îndoaie undele de sunet ultrasonice (sunete care depăşesc nivelul noastre de auz) care trec prin ei în feluri diferite. Diferitele lipide trebuiesc aranjate în forma şi secvenţa corectă pentru a putea concentra undele de sunet de răspuns. Fiecare lipidă separată este UNICĂ ŞI DIFERITĂ de lipidele de untură (a animalelor de mare) şi este făcut printr-un proces chimic complicat care necesită un număr de enzime diferite. Pentru ca un astfel de organ să fi evoluat, mutaţiile întâmplătoare trebuiau să fi format enzimele corecte pentru a crea lipidele potrivite, iar alte mutaţii ar fi trebuit să facă lipidele să fie depozitate în locul potrivit şi în forma exactă. Aceasta se leagă de „complexitatea ireductibilă” a lui Michael Behe. Un proces de genul pas-cu-pas nu este posibil deoarece până ce nu erau formate în întregime lipidele în forma şi în locul exact, „ecolocaţia” ar fi fost nefuncţională şi inutilă. În sumar, pentru ca aceste lipide să se fi format natural, un număr de diferite enzime şi chimicale trebuiau să sosească în locul potrivit. Din toată această dezordine, aceste enzime şi chimicale se uneau şi formau lipide în locul potrivit şi în forma corectă iar cetaceii se decideau să folosească „locaţia prin ecou” (ecolocaţia) în lumina formării „accidentale” a câtorva dintre aceste lipide (Nature [Natura], 255(5506): 340-343, mai 22, 1975).

Motivul #34

O altă falsitate legată de tranziţia de la mamiferul de uscat la balenă este arătat în cartea Academiei Naţionale de Ştiinţă (SUA) intitulată Teaching About Evolution [Învăţături despre evoluţie] la pagina 18. Ei citează că „Basilosaurusul” a fost unul din seriile de tranziţii de la mamifere de uscat la balene. Un lucru pe care nu-l discută este cantitate incredibilă de informaţie genetică necesară convertirii mamiferelor care respiră pe uscat în balene, care respiră în apă. Un alt lucru pe care nu ni-l spun este că „Ambulocetus” era DE 10 ORI MAI MIC decât „Basilosaurusul”. Cu toate acestea, ei sunt atraşi de aceeaşi mărime. Pentru ca un animal să evolueze în ceva care este de 10 ori mai mare este ceva incredibil ca să spunem cel puţin. Desigur că ei nu-ţi spun acest amănunt pentru că apoi nu ai mai crede. Basilosaurusul avea 70 de picioare lungime şi un craniu de 5 picioare. Ambulecetus avea doar 7 picioare lungime!!! Basilosaurusul era în întregime acvatic şi nu era deloc „tranziţional”. Saltul de la un animal de uscat la un animal acvatic în întregime fără să existe stadii de intermediere este ridicol. Chiar dacă ar fi fost posibil acest salt avea nevoie de câteva stadii de intermediere, însă nici una dintre ele nu este arătată în cartea Învăţături despre evoluţie sau măcar în înregistrările fosilice. Din moment ce nu au nici o evidenţă fosilică, ei se bazează pe nişte desene frumoase ale unor artişti cam cum ar fi arătat aceşti intermediari. Aceasta se face foarte mult şi în muzee. Pur şi simplu scot la iveală nişte modele de plastic şi murale, pe care le afişează peste tot. Adevărul este că dacă ei ar fi avut vreo evidenţă incontestabilă din înregistrările fosilice, nu ar mai fi avut nevoie de ele. De obicei, cea mai bună evidenţă fosilică pe care o pot produce pentru această tranziţie de la pământ la mare este cea a fragmentelor de cranii şi dinţi, şi NU DE OASE ALE PICIOARELOR. Un astfel de exemplu este apărut în revista Science Digest [Compendiu Ştiinţific] din noiembrie 1980 unde este zugrăvită o balenă cu picioare ieşind din apă. Este un desen artistic frumos numai că avem doar dovada fragmentelor de cranii şi de dinţi şi nu de oase ale picioarelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „Pakicetus”, care se crede că ar fi şi el o tranziţie dintre mamifere şi balene; şi aici singura evidenţă fosilică este un craniu, fragmente ale fălcii şi câţiva dinţi. Nu există nici o evidenţă că Pakicetus a fost jumătate balenă, jumătate mamifer de uscat. De asemenea nu are nici o valoare că Pakicetus nu este inclus în cartea de mai sus, ceea ce cred că ei îl consideră a fi nu o prea bună evidenţă pentru evoluţie.

Motivul #35



Înainte de a intra în tranziţii „pretinse” mai mari, să ne concentrăm la „exemplele” reclamate de obicei de evoluţie, „molia de ardei” din Anglia. Această molie este exemplul unei „micro-evoluţii” sau „variaţia” din neamul ei, nu o „macro-evoluţie” de care ar avea de fapt nevoie evoluţioniştii. Când se ardea de obicei cărbunele în uzinele din Anglia, funinginele şi poluaţii expulzaţi de aceste uzine se depuneau pe copacii deschişi la culoare şi înnegreau considerabil aparenţa lor. Se presupune că „molia de ardei” a evoluat din aparenţa sa deschisă la culoare (atunci când era deschisă la culoare, ea era camuflată atunci când se afla în copaci) în negru. Se presupune că molia a evoluat de la alb la negru atunci când fabricile ce ardeau cărbunele au înnegrit copacii. Nimeni nu va nega că „schimbarea” a avut loc dar aceasta nu este evoluţie, ceea ce evoluţioniştii ar trebui să ştie mai bine. Evoluţia este evoluarea unei specii în alta şi exact acest lucru nu se vede întâmplându-se. Ceea ce nu-ţi spun evoluţioniştii este că înainte ca aceste fabrici să înceapă să ardă cărbunele, 95% din familia de molii erau albe şi 5% erau negre. După o perioadă de timp copacii au devenit negrii şi moliile au trecut 95% la negru. După ce se spălau reziduurile de pe copaci, moliile au trecut din nou spre albul predominant. Ceea ce avem aici este un exemplu de „variaţie” dintre „tipurile” de molie şi „selecţia naturală”. În mod natural, atunci când pomii s-au făcut negrii, moliile albe erau văzute cu uşurinţă de păsări şi mâncate pe când cele negre nu se vedeau şi din punct de vedere natural familia lor creştea şi descendenţii negrii aveau mai multe şanse de supravieţuire. Aceasta este în consistenţă cu modelul de creaţie a fiecărui „fel” care producea în „felul” său (Geneza 1:11, 12, 25). De exemplu, tipul original de câine/lup care era în Arca lui Noe era probabil foarte heterozigos (ceea ce înseamnă că conţinea o colecţie vastă de informaţii genetice pentru lucruri cum ar fi lungime blănii, mărime, etc. În cele din urmă priveşte la toate „felurile” diferite de câini pe care i-am produs prin simpla inter-reproducere) şi ar fi putut produce multe „feluri” diferite de câini după potop la fel cum fiecare „fel” s-a împrăştiat pe pământ, ceea ce se numeşte „efectul de fondator” care ar fi fost larg răspândit. Un exemplu de „efectul de fondator” ar fi o pereche de lupi care în acest caz devin izolaţi de vreun dezastru natural, ca de exemplu, de restul haitei. Dacă majoritatea haitei avea blană lungă iar perechea izolată ave blană scurtă şi/sau multe ale diferenţe faţă de grupul principal, odraslele lor ar reţine probabil genele dominante ale perechii izolate iar în timp, când se formează un nou „grup” vor reţine predominantul trăsăturilor genetice ale perechii izolate şi dacă erau diferiţi de „rasa originală” se forma o nouă „rasă”. Aceasta se numeşte „efectul de fondator”. Să revenim la „moliile de ardei”. Tot ceea ce vedem este că Dumnezeu a programat o varietate de culori în informaţia genetică a moliei. NICI O INFORMAŢIE GENETICĂ NOUĂ nu a apărut, ceea ce are de fapt nevoie „macro-evoluţia”. Şi chiar dacă ar fi apărut informaţii noi tot o molie vom avea. Singurul lucru care s-a schimbat a fost culoarea ei, tot o molie este, nu contează felul în care o priveşti. Evoluţioniştii se luptă cu ideea că dinozaurii s-au transformat în păsări, peştii vertebraţi în amfibii şi primatele au „evoluat” în oameni printre alte lucruri şi aceasta să fie oare una din cea mai bună „evidenţă” pe care o pot furniza? O molie îşi schimbă culoarea din alb în negru, las-o baltă.

Motivul #36



Acum să ne concentrăm la cea mai mare tranziţie dintre toate: Maimuţele şi Homo Sapiens sau omul modern „au evoluat” dintr-un „strămoş comun”. Evoluţioniştii susţin dogmatic că acest lucru s-a întâmplat, dar este orare posibil? Este posibil din punct de vedere ştiinţific ca o maimuţă şi o fiinţă umană să fie produsul unui strămoş comun? Ei se îngrijorează la felul cum s-a întâmplat aceasta când de fapt ar trebui să se îngrijoreze dacă s-a întâmplat de fapt. Ei folosesc unele „exemple” cum ar fi Omul de Pilt Down, Omul de Neanderthal, Homo Erectus, Omul de Nebraska, etc., dar toate acestea ori au fost falsuri ori au fost contrazise, însă despre aceasta vom discuta mai târziu. Motivele principale pentru care evoluţioniştii cred că maimuţele şi omul modern provin dintr-un „strămoş comun” sunt asemănările dintre cele două. După cum am discutat anterior, doar prin faptul că două specii sunt asemănătoare nu înseamnă că „se relatează în sensul evoluţiei” ci că au avut un proiectant comun. Nimeni nu ar nega faptul că oamenii şi maimuţele au multe asemănări. Unii susţin că atât maimuţele cât şi oamenii au două braţe şi două picioare. De fapt maimuţa are patru picioare, merge prin articulaţii. Maimuţele sunt structurate în mare măsură ca oamenii şi sunt mamifere la fel cum omul modern are şi alte similarităţi şi nimeni nu ar nega aceasta. Au „evoluate” ele însă în oameni? O altă mare asemănare şi probabil cea mai folosită de evoluţionişti este faptul că ADN-ul sau compoziţia genetică de la o maimuţă şi Homo Sapiens sunt asemănătoare 98,4%. Cu alte cuvinte, maimuţele şi oamenii au 98,4% din aceleaşi gene. Nu pare mult zis aceasta dar este cam uscată. Am discutat despre aceasta la motivul #21. Oamenii de ştiinţă credeau că noi ne-am folosit doar 3% din compoziţia noastră de ADN iar restul de 97% era „ADN de gunoi”. Recente studii ale biologilor moleculari (în special Dr. Barney Maddox care a făcut o descoperire incredibilă) arată că cele 97% NU este deloc un ADN de gunoi (Science News, "Does nonsense DNA speak it's own dialect?" [Ştiri ştiinţifice, „Vorbeşte ADN-ul fără sens în propriul său dialect?”] Vol. 164, #24, 12/10/94). Cele 3% sunt informaţii genetice cu reţete de formare a ochilor, a pielii, a palmelor, a braţelor, a picioarelor, a inimii, a ficatului, etc., iar restul de 97% determină mediul, care este de fapt un alt exemplu „de variaţie din rasa sa” după cum ne învaţă Biblia (Geneza 1:21-25). Aceste îţi menţin unghiile pe degete şi nu pe frunte. După cum am reluat anterior, evoluţioniştii folosesc de obicei exemple de „tendinţă genetică”, „variaţie” şi „selecţie naturală” drept „dovadă” pentru evoluţia „verticală” sau „macro” evoluţia. Un exemplu curios ar fi acela al unui mânz care îşi lasă îmbrăcămintea mai lungă în timpul lunilor de iarnă. Aceasta ar putea rămâne în mod relativ scurtă în timpul lunilor de primăvară şi vară ca mai apoi în timpul iernii să se lungească. Cum face el aceasta? Acesta este de fapt exemplul folosirii celor 97% din restul ADN-ului numit de gunoi, partea compoziţiei genetice care a determinat mediul. Nu au apărut alte informaţii noi; informaţia genetică de creştere a părului era deja acolo. Evoluţioniştii citează faptul că şobolanii au devenit imuni la efectele medicamentului Warfarin. Şobolanii au „evoluat” pentru a putea rezista acestui medicament. Adevărul e că informaţia genetică referitoare la rezistenţă era deja acolo. În mod natural dacă aplicăm acest medicament la 100 de şobolani şi zece opun rezistenţă faţă de acesta, cei fără informaţia genetică vor muri şi odată cu ei şi restul informaţiei genetice din ei. Doar aceia care opun rezistenţă vor supravieţui şi vor da mai departe urmaşilor lor această rezistenţă. În fine, întreaga lor familie va deţine această rezistenţă ceea ce dă iluzia că ar fi evoluat. Selecţia naturală elimină pur şi simplu pe cei fără rezistenţă. Oricum, tot ceea ce rămâne este tot un şobolan; nu s-a schimbat într-o vacă, sau orice altceva din sensul „macro-evoluţionar”, ceea ce de fapt este tot ceea ce se numeşte evoluţie. Evoluţioniştii mai citează de asemenea că anumite bacterii au „evoluat” pentru a rezista antibioticelor. Adevărul este că în sursele de apă dezgheţată care au existat înaintea antibioticelor s-a descoperit că în multe cazuri că rezistenţa la antibiotice ERA DEJA PREZENTĂ în ADN. Nu a mai apărut nici o informaţie nouă în cadrul bacteriei; selecţia naturală elimină pur şi simplu pe cele fără rezistenţă. Acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru scara San Jose şi alţi paraziţi care au „evoluat” în a avea rezistenţă la pesticide. În majoritatea cazurilor rezultatul final este acela al unei PIERDERI de informaţie genetică şi nu introducerea uneia noi (C. Wieland, "Superbugs: Not Super after All," Creation Ex Nihilo [„Supergândacii: nu sunt super deloc”, Creaţia Ex Nihilo], 20(1): 10-13, iunie-august 1992). După cum am văzut mai înainte, faptul că oamenii şi maimuţele au o asemănare de 98,4% în ADN nu este mare lucru. Acestea 98,4% se află în cadrul celor 3% de ADN care construieşte ochii, urechile, pielea, părul, braţele, picioarele, etc., toate acestea avându-le şi maimuţele şi oamenii. Ar trebui de asemenea notat că cimpanzeii au 48 de cromozomi pe când oamenii au doar 46. Moleculele de ADN ale cromozomului sunt unele dintre cele mai complexe lucruri din întregul univers. De ce are un cimpanzeu cu două mai mult faţă de o fiinţă umană dacă evoluţia se rezumă doar la COMPLEXITATEA CRESCUTĂ? Un cimpanzeu ar trebui să fie inferior fiinţei umane în toate privinţele dacă noi am fi evoluat din el, dar iată că ei au cu doi cromozomi mai mult. Întrebă-l pe un evoluţionist despre asta. Noi însă vom merge mai departe. Este posibilă evoluţia maimuţă/om? Cimpanzeii şi oamenii au în comun 98,4% din structura de ADN. Ceea ce vom trata în continuare este problema majoră cu restul de 1,6%.

Motivul #37

Pentru a ne reaminti, biologii moleculari ştiu acum că 3% din gene sunt exprimate prin caracteristicile FIZICE ale organismului cum ar fi un cimpanzeu şi o fiinţă umană. Celelalte 97% instruiesc genele cum să execute lucrurile sub un mediu dat. Cele 98,4% pe care le au cimpanzeii şi oamenii implică structura osoasă, părul, ochii, pielea, urechile, dinţii, etc. Diferenţa de 1,6% este marea problemă. Dr. Barney Maddox a descoperit că cele 1,6% constau dintr-o diferenţă de 48 de milioane de fluxuri nucleice. Aceasta este o diferenţă vastă, însă ceea ce a descoperit el distruge în întregime dogma maimuţă/om. El a descoperit că dacă se combină în succesiune ORICARE TREI din aceste 48 DE MILIOANE este fatal organismului gazdă. Organismul gazdă ori este sterilizat, omorât, sau odraslele sale sunt omorâte. Ceea ce a descoperit el arată că ESTE IMPOSIBIL DIN PUNCT DE VEDERE BIOFIZIC ca o maimuţă şi Homo Sapiens să fi avut o descendenţă comună. Codul genetic protejează împotriva unor astfel de lucruri (C. Baugh, Why do Scientists Believe Evolution: Against All Odds? [De ce cred oamenii de ştiinţă în evoluţie: Împotriva tuturor sorţilor?], Nov. 1999; HUMAN GENOME PROJECT: QUANTITATIVE DISPROOF OF EVOLUTION [PROIECTUL UMAN GENOME: COMBATEREA CANTITATIVĂ A EVOLUŢIEI] de Barney T. Maddox, M.D. COPYRIGHT 1992 - de Barney T. Maddox, M.D.).

Motivul #38



Evoluţioniştii oferă o mână de aşa-zise „dovezi” ale evoluţiei maimuţă/om. După cum am discutat pe scurt mai înainte, aceste „exemple” ori sunt falsuri ori sunt identificări greşite. Unul dintre intermediarii adesea reclamaţii sunt Omul de Neanderthal, de Nebraska, Omul Pilt-Down, Homo Erectus (omul din Java), Australopithecus (Lucy) şi Ramepithecus. Să începem cu Omul Pilt-Down. Aceasta este probabil cea mai mare falsificare dintre toate care au existat vreodată. Mulţi evoluţionişti aprinşi au fost prostiţi pentru că erau aşa de disperaţi în a găsi dovezi pentru evoluţie. Un craniu uman a fost completat cu falca unui urangutan şi dinţii s-au potrivit. Aceasta arată cât de cinstiţi sunt unii dintre aceşti oameni şi vor recurge la orice mijloc ca să „dovedească” evoluţia. Singura parte originală de la Omul de Nebraska a fost dintele unui porc. Un om a găsit un dinte care în mod evident nu era de origine umană şi în jurul acestui „singur dinte” s-au făcut desene elaborate de jumătate om jumătate maimuţă. În cele din urmă s-a ajuns că dintele era al unui porc mort. Numai dintele era partea originală. Eugene Dubois a născocit Homo Erectus. La scurt timp înainte de a muri, însăşi Dubois a mărturisit că a falsificat acest lucru. El a descoperit fragmentul unui craniu de maimuţă şi la cincizeci de paşi depărtare a găsit un os de la un picior uman. El a mai descoperit şi alte două cranii de om la locul săpăturilor sale şi a admis că a făcut legătura acelui fragment găsit cu o gumă de craniul unui om. Ramepithecus a fost alcătuit din câteva fragmente de falcă şi câţiva dinţi, fără nici un os de picior sau orice altceva de acest gen. Dr. Pillbeem de la muzeul Yale-Harvard Peabody Museum a fost primul care a declarat că oamenii Ramepithecus (din care s-au descoperit aproape cincizeci) au fost „tranziţionali” dar el a respins de atunci acest lucru şi a spus că aceştia nu erau pe linia devenirii de Homo Sapiens. Donald Johansen a descoperit Australopithecus. Acesta avea scheletul de o înălţime de 3 ½ picioare ceea ce era presupus a fi o legătură maimuţă-om. Johansen a declarat că această creatură umbla drept şi aceasta nu dovedeşte nimic dacă a fost aşa, Cimpanzeu Pigmeu se plimbă prin pădurile tropicale de astăzi stând drept aproape tot timpul. Singurele lucruri care ar face aluzie la postura de ridicat al lui Lucy sunt şoldul şi încheieturile de genunchi. Încheietura de la genunchi a fost descoperită la peste o milă depărtate şi la 200 de picioare mai adânc decât restul oaselor. Dr. Charles Oxnard (el însuşi un evoluţionist) care a studiat omul Lucy în mod extensiv pentru o perioadă de doi ani a făcut o analiză pe computer a încheieturii de şold a lui Lucy şi a concluzionat faptul că revendicarea lui Johansen că acesta ar fi mers în postură dreaptă din cauza încheieturii şoldului era neîntemeiată. Oxnard a mai afirmat că în timp ce Lucy este într-adevăr un cimpanzeu obişnuit, acesta nu se afla pe drumul direct de a deveni om. Lucy a fost un simplu cimpanzeu. Ba mai mult, acesta avea un femur unghiular, care este tipic maimuţei arboricole sau care să căţăra prin copaci. În fine, încheietura de genunchi este ireductibil de complexă. Aceasta nu putea fi construită de numeroasele modificări de succesiune [www.trueorigin.org/knee.htm]. Capătul încheieturii de genunchi de la femur a fost zdrobit cu severitate, ceea ce face din revendicare lui Johansen o pură speculaţie. Ni există nici o evidenţă fosilică care să fie concluzia acestor modificări. Omul Kanopoi şi Castenedelo au umblat în postură dreaptă ÎNAINTEA lui Lucy! (Gary E. Parker, "Origin of Mankind" [„Originea omenirii”], p.4) În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, să presupunem că stagiul final anterior lui Homo Sapiens a evoluat, adică Omul de Neanderthal. Aceste lucruri au fost descoperite în valea Neanderthal din Germania, de aici şi numele de Om de Neanderthal. Mulţi dintre aceştia aveau o aparenţă de cocoşaţi şi grosolană şi acesta este motivul principal pentru care evoluţioniştii cred că acestea erau legăturile lipsă maimuţă-om. Un grup de oameni de ştiinţă de la Universitatea Johns Hopkins au mers până la muzeu şi au examinat pe cei cu aparenţa de cocoşaţi şi au descoperit că aceştia sufereau de un caz acut de rahitism sau vreo deficienţă de Vitamina D cum ar fi artrita. Omul de Neanderthal a fost de atunci reclasificat cu omul modern şi nu având legătura maimuţă-om. Cu toate acestea, multe manuale încă mai folosesc Omul de Neanderthal ca fiind o „presupusă” legătură dintre maimuţă şi om, când de fapt acest lucru a fost combătut de câţiva ani. Omul de Neanderthal avea o cutie craniană cu 13% mai mare ca cea a omului modern! Aceasta este opusul evoluţiei (R.L. Wysong, The Creation Evolution Controversy [Controversa evoluţionism-creaţionism], 1981, p.296). Cel mai mare inel din lanţul evoluţionar s-a prăbuşit.

Motivul #39

Ochiul uman. Atunci când vine în contact cu întunericul ochiul uman îşi măreşte abilitatea de a vedea de 100.000 de ori. Nici o cameră (foto sau video) nu se apropie de acest detaliu. Dacă v-aş spună că cele mai sofisticate camere de la Minolta au apărut din procese naturale m-aţi crede? Aţi râde, cu toate acestea însă evoluţioniştii cred că ochiul uman, care este de mii şi mii de ori mai sofisticat decât o cameră Minolta, a apărut „la întâmplare”. Am auzit pe evoluţionişti susţinând ideea că ochiul uman este „un design slab”. Dacă este aşa atunci de ce nu-mi construiesc o cameră mult mai sofisticată cu toată tehnologia din abundenţă de care dispunem. La această întrebare se răspunde întotdeauna cu o tăcere înfrângătoare. Este adevărat că ochiul uman este „inferior” ochiului de vultur, sau al unul homar sau calmar, dar numai un idiot ar putea spune că acesta este un „design slab”. Aceasta este şi ar fi o pastilă prea grea ca să o poată înghiţii un agnostic. Natura cu siguranţă că s-a gândit atunci când a creat ochiul. Aceasta a sfredelit o gaură într-un os din nas pentru a putea elibera lichidul care umezeşte ochiul.

Ba mai mult, poate vreun evoluţionist să creeze (din evidenţele fosilice sau altceva) un ochi uman funcţional fără nici o tijă, conuri, nervi optici, retină, cornee, pupilă, lentile, etc? Mă îndoiesc de acest lucru. Oare este ochiul uman un design rău? Noi nu avem nevoie de ochiul unui calmar pentru că nu trăim în tipul lor de mediu. În plus, Richard Dawkins spune: „Distins de proiectanţii umanii, selecţia naturală nu poate merge în jos nici măcar dacă există un vârf ispititor de cealaltă parte a văii.” Deci, dacă ochiul uman a evoluat, de ce este acesta inferior ochiului unui calmar sau al unui homar? Selecţia naturală ar păstra complexitatea şi utilitatea unui ochi de calmar şi nu ar evolua într-un ochi „inferior” ca cel al oamenilor. După Dawkins acest lucru nu se întâmplă însă vedem aceasta în ochiul uman, aşa că Dawkins, în calitate de propagator a numeroase poveşti evoluţionare „de aia” se contrazice pe sine aici. Îi mulţumesc că este aşa de sincer.

Evoluţioniştii îţi vor spune că acolo unde există o nevoie, natura va furniza. Natura s-a decis că omul avea nevoie de un ochi. Deşi nimic nu s-a văzut vreodată sau să fi fost nevoie să fie privit, natura a decis că omul avea nevoie de un ochi. Atunci când selecţia naturală a creat acest ochi, la situat sub sprânceana osoasă pentru a-l proteja şi i-a pus un oblon ca să-l protejeze de materialele străine. Aceasta însă nu este tot prieteni, natura a pus o pereche de ochi într-un plan orizontal aşa încât noi să putem vedea nu numai dintr-un spectru mai întins, ci să şi avem o varietate de căutare care determină distanţele. Să explice dar ateistul sau evoluţionistul acest citat al Dr. William Paley din cartea sa, Natural Theology [Teologia naturală]. „Pentru a putea menţine ochiul umed şi curat, a căror cantităţi sunt necesare luminozităţii şi folosirii sale, o secreţie face o spălare constată în acest scop, iar superfluul de lichide sărate este direcţionat către nas printr-o PERFORARE DIN NAS DE LĂRGIMEA UNEI PENE DE GÂSCĂ. Odată ce acest lichid a intrat în nas, se răspândeşte pe interiorul nării şi este evaporat de curentul aer cald care trece în cadrul procesului de respiraţie continuă.”

Sistemul vizual uman nu poate înregistra mişcarea atât de clar şi de sensibil ca cel al unei muşte, dar dacă putea, am vedea în mod continuu toate pâlpâielile luminii fluorescente şi cu televizorul ar fi la fel. Noi nu putem vedea noaptea la fel de bine ca o pisică, însă o depăşim în alte domenii. De exemplu, pisicile nu disting culorile. Ochiul uman reprezintă un echilibru excelent dintre performanţă şi versatilitate, care a permis uimitoarele realizări tehnologice ale omului în antichitate. Mai târziu, capacitatea omului de a construi mecanisme pentru a vedea la mari distanţe, microscopul, şi să vadă în noaptea întunecată, a argumentat scopul practic al vederii noastre de a întrece pe cea a oricărei alte creaturi. Unii evoluţionişti revendică faptul că retina dreaptă a cefalopodelor, cum ar fi calmarul şi caracatiţa, este mai eficientă decât retina inversă găsită la vertebrate. Aceasta însă propune faptul că retina inversată nu este eficientă în primul rând. După cum am arătat mai sus, evoluţioniştii au eşuat în a demonstra că retina inversată este un design rău şi că aceasta funcţionează cam slab; ei ignoră multe motive bune pentru aceasta. Acest argument ridicol nu ar trebui să surprindă pe nimeni, de fapt după cum vom vedea, că ochiul unui calmar sau cel al unui om, de exemplu, îi slujeşte cel mai bine pentru mediul în care se află.

De asemenea, ei nu au arătat că cefalopodele văd de fapt mai bine. În contrariu, ochii lor ’se apropie de ale unor vertebrate mai joase în eficienţă’ şi probabil sunt insensibili la culoare. Ba mai mult, retina unui cefalopod, pe lângă faptul că este ’dreaptă’, este de fapt mult mai simplă decât retina ’inversată’ a vertebratelor; după cum afirmă Budelmann, „Structura retinei unui [cefalopod] este mult mai simplă decât cea din ochiul vertebratei, cu doar două componente neutre, celulele receptoare şi fibrele eferente.” Aceasta este o structură ondulată cu ’celule cilindrice foto-receptoare lungi cu radbomeri formaţi din microvili’, astfel încât ochiul cefalopodului a fost descris ca fiind un ’ochi compus cu un singur cristalin’. Radbomerii funcţionează ca ghid de lumină şi microvilii lor sunt aranjate în aşa fel încât animalul să detecteze direcţia luminii polarizate – aceste poleială de camuflaj se bazează pe reflecţie.

În cele din urmă, În cadrul lor de mediu cefalopodele sunt expuse la o mult mai puţină intensitate de lumină decât sunt majoritatea vertebratelor şi acestea trăiesc cel mult doi sau trei ani. Nu se cunosc prea multe despre durata de viaţă a calmarului uriaş; în orice caz se crede că acesta stă la mari adâncimi unde este puţină lumină. astfel pentru cefalopode este mai puţină nevoie de a fi protejate de daunele fotonice. Fiind proiectat în mod diferit pentru un mediu diferit, ochiul unui cefalopod poate funcţiona bine cu o retină ’dreaptă’. Motivul principal pentru care retina noastră este pusă „cu spatele” este pentru a ne proteja de efectele toxice şi de căldură ale luminii. Este încă evident faptul că ochiul uman a fost proiectat şi orice altă concluzie este chiar iraţională.




Yüklə 437,13 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə