Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei Conferinţa municipală



Yüklə 115,36 Kb.
tarix28.10.2017
ölçüsü115,36 Kb.



Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Conferinţa municipală : “Spre viitor”


Secţiunea : Ştiinţe socio-umane

Catedra: Limbă şi literatură română

Tema: “Erosul în poezia lui Nichita Stănescu”

Elaborat de : Vîzdoagă Mariana

Clasa a XII-a “A”, profil Umanist

Coordonator: Cristei Tamara

Conf., dr. în pedagogie,gr.did. superior.

Chişinău, Str. Sprîncenoaia 1

Tel: +37369934139
Cuprins:
Introducere....................................................................................................3


  1. Metafora iubirii – figura integratoare a discursului liric stănescian..................................4 2.1 Erosul – un fapt corporalizat.........................................................................4 2.2 « Iluminarea» - un eveniment complex al iubirii..................................................4

  2. Iubirea – un simbol metaforic ascensional..............................................................6

  3. Complexitatea erosului în opera lui N. Stănescu.......................................................7

  4. Cocluzii....................................................................................................12

Anexe..........................................................................................................................13



Motto:

Poezia îşi propune ca temă a tragicului fundamental dialogul dintre măreţie şi infinit.”


Introducere

La iubire, ca şi la fotbal, se pricepe toata lumea. Toti avem o parere despre ea, o privim sub diferite feluri. Educaţia, experienţele trecute, mediul, felul de a gîndi, toate acestea fac ca fiecare să aiba o percepţie unică asupra iubirii. Dragostea este singura cale spre a accede în cunoaştere, în aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea supremă, iubirea capătă dimensiuni sacre, energia şi forţa acestui sentiment pot face "minuni".


Cele menţionate susţin şi importanţa temei ca obiect de cercetare, care fapt m-a motivat să o abordez în teza de faţă. Drept scop principal mi-am propus sa abordez tema dată din perspectiva unui tînăr cititor de epocă postmedernistă. Viaţa cotidiana ne-a aclimatizat. Acum, cu toţii ne-am obişnuit sa trăim în încăperi şi să nu vedem altceva decît ferestrele de lîngă noi...Şi pe masură ce ne obişnuim cu ele, uităm soarele, uităm aerul, uităm amplitudinea, uităm puritatea naturii, frumusetea gesturilor...Şi pentru că nu mai avem vedere, mai tîrziu ne obişnuim să nu privim afară...
Aşa sîntem noi, cei din prezent...infectaşi toţi de acest virus... tinerii nu mai sînt joviali, maturii: avîntaţi, batrînii: obtimişti..totul se năruie, se face praf...pentru ca nu apreciem iubirea.... Cei care cîntă iubirea pentru un neam întreg devin nemuritori, la fel ca Stănescu. Problemele actuale şi necesitate exasperantă de a schimba situaţia dau o actualitate evidentă temei de cercetare. Astfel în cadrul cîtorva pagini îmi propun:

  • să efectuez o lectură actualizată a poeziilor lui Stănescu;

  • să analizez poezii de referinţă a poetului respectiv;

  • să relevez semnificaţia iubirii ca temă dominantă;

  • să interpretez semnificaţiile, sugestiile figurilor de stil ce personifică iubirea şi în special metafora şi simbolul metaforic;

  • să argumentez semnificaţiile acestora prin exemple relevante;

  • să demonstrez existenţa şi importanţa majoră a iubirii, şi în special a iubirii exprimate prin metafore în opera Stănesciană;


Valoare ştiinţifică şi aplicativă a tezei constă în însăşi abordarea unei teme absolut indispensabile omenirii, abordarea unor probleme esenţiale ca condiţii necesare existenţei, precum şi necesitatea stimulării tinerilor în păstrarea valorilor efemere printr-un studiu realizat de o însăşi persoană tînără. Interpretarea sensului profund al discursului poetic stănescian permite descopeririea unei noi lumi, unui nou univers în care fiecare îşi are propriul refugiu şi fiecare percepe importanţa şi valoarea sentimentelor sublime ca condiţii primordiale existenţialismului. Cotidianismul ne induce într-un regres emoţional...devenim conservatori, ne privăm de comunicare şi nu preţuim ceea ce ne menţine în viaţă. Efectuînd această teză, pe lîngă faptul ca încerc să demonstrez colosala impostanţa a sentimentului sublim de iubire, încerc sa accentuez şi rolul important al lui Stănescu în viaţa noastră, rolul celor care s-au jertfit frumosului. Ca în final fiecare să ajungă a înţelege că: „... o ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supraveţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sîngele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor...”(Marin Preda). Iubirea e totuşi sublimul şi frumosul acestei lumi, iar metafora iubirii in poeziile lui Stănescu sunt aidoma unor corabii în bataia lină a vîntului ce plutesc alene pe valurile vieţii...

  1. Metafora iubirii – figura integratoare a discursului liric stănescian

2.1 Erosul – un fapt corporalizat
Lectura analitică a poeziilor din diverse culegeri ne-a convins că una din dominantele relevante ale liricii lui Nichita Stănescu este erosul, nu este eros pur, ci un sens profilat al iubirii, sentiment investigat de noi din dorinţa de a cunoaşteeul liric şi eul empiric al cititorului asumat într-un mod lucid chiar în timpul trăirii poetului. Reflectînd acest fapt putem afirma că Nichita Stănescu este la noi primul poet al sentimentului lucid, al exprimării stării de fericire o fericire parcă conştientă dacă ni se permite să o nimim aşa. Pentru că în lirica noastră, fericirea ca atare, adică acel eros nemelancolizat, ce ni se încrustează asemeni halucinării unei extaze, nu se profilează, deci nu există propriu-zis pînă la el. În acest fel sentimentul apare în poezia anterioară ca deja canonizat de forme ilustrate rînd pe rînd de poeţi, fără înnoiri substanţiale, ceea ce este destul de vizibil pentru cititori. Cum lirica în sine poate fi definită ca o formă de iubire, reforma stănesciană nu ne poate fi indiferentă tocmai în acest punct, punct în care poetul relevă faptul că între trup, sentiment şi gînd nu exista eventual divorţ, ci o pură «continuitate », cum spune chiar şi titlul unui poem ce-i aparţine. Pentru că « În viziunea poetului trupul în mişcarea frenetică se rarefiază, pierde în greutate subţiindu-se şi transformîndu-se firesc în gînd, într-o mişcare ascensională de o mare noutate a imaginii : «Şi omoplatul se face/ pală sunţire de helicopter/ ce se-nvîrte, se-nvîrte, se-nvîrte, / dintr-o boltă într-alta, / dintr-un cer pe alt cer ». Pierderea de trup se compresează în mişcare prin cîştigul de stări şi sentimente depozitate în memorie odata cu trecerea timpului : «Pînă cînd, pînă cînd, / în tîmple şi în frunte mi se-nfigeau sunînd/ întîmplări, amintiri, întîmplări,/ speranţe şi vise, veniri şi plecări » »[1]. Astfel în calitate de cititor insistent, am dedus explorarea aici a însuşi cuvîntului, al naşterii lui apoi existenţei.... Între trup şi gînd se evidenţiază o accentuată continuitate a fiinţei, care se concretizează, după cum urmează să vedem, în însuşi cuvîntul scris. Scrisul nu-l putem recepta ca o îndeletnicire ruptă, de prisos, adăugată vieţii, alienată, ci ca un trup în alergare, de ce nu, ca o posibilă înscriere cu trupul în pamînt, o scriere « corporală », mai ales că corporalizarea la Stănescu capătă accente profunde : «iar gîndul meu scris îşi înfige-n pămînt / rădăcinile, sondele, ancora/ visurile, dorurile, patimile ». Vîrsta jubilatorie (sau «vîrsta de aur a dragostei» cum e numită într-un titlu de poem) e o stare în care gîndul şi sentimentul sînt corporale la propriu, vizibile, chiar şi palpabile : «E un sentiment dulce, acesta / de trezire, de visare – şi iartă-mă fără să dorm / aievea văd zeii de fildeş / îi iau în mînă şi / îi înşurubez rîzînd în lună/ ca pe nişte mînere de fildeş».

« Dialogul îndragostiţilor e o descoperire a corporalităţii propriilor cuvinte, a consecinţelor lor asupra percepţiilor imediate »[1]; o întemeiere de lume proprie ce se întrupează prin simpla strigare a numelui, devenind brusc o prezenţă, oprind timpul în loc sau făcîndu-l să intre în concret; «Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume, / unul spre celălalt şi ora, lovită, se sparse-n minute ».

În cîteva rînduri, emoţia este direct tradusă, prin acea metaforizare sumară a iubirii, ca o emanaţie materială, ce la prima vedere a noastră în calitate de cititor, colorează în momente diverse lumea înconjurătoare, sau o deformează printr-o mişcare alternativă, contrastantă urmînd parcă aceleaşi impulsuri, succesiuni momentane, ce oscilează între punctele de maximă şi minimă intensitate, o lume văzută prin sentiment, aromatizată de afectivitate şi modelată de eros.

2.2 « Iluminarea» - un eveniment complex al iubirii



Nu e nevoie să căutăm prea mult pentru a obseva că poetul îşi construieşte cîmpul viziunii sub semnul unei tensiuni bipolare : tensiunea sentimentelor vizualizate, linii de forţă pornind dinspre extremele reprezentate de membrii cuplului – un eu şi un tu conjugîndu-şi fluxurile de energie dintr-un spaţiu de energie într-un spaţiu de întilnire şi confruntare ce concentrează un maximum de intensitate, generînd acea scînteie revelatoare capabilă sa producă mutuaţiile cele mai surprinzătoare, o adevărată alchimie interioară şi a lumii din afară »[2]. Poetul numeşte însuşi evenimentul ca pe o iluminare : în faţa obiectelor enigmatice ale Universului se produce acea revelaţie de o clipă a invizibilului. Eul devinde atunci un fel de oglindă a lumii întregi, organ al unui auz cosmic, nucleu de energii luminoase şi sonore . Iar, în final, această exclamaţie marchează clipa descoperirii, depăşirea enigmaticului, totala transparenţă la înţelesurile lumii : « Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare,/ şi tu, iluminare!»

Cu atît mai mult iluminarea cîştigă intensitate în spaţiul în care l-a numit bipolar, intersubiectiv. Dublul impuls erotic are drept consecinţă dinamizarea în profunzime a substanţei spaţio-temporale, eliberarea de inerţie, provocarea unor mutaţii în structura realului”[1]:

Cînd ne-am văzut, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-odata

imaginea copacilor indiferenţi şi goi

e care-o lăsa sa-l străbată.
Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atît de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre

şi ora , lovită, se sparse-n minute

(Îmbrăţişarea)

Aceleşi trăiri eul liric le resimte şi în poemul „Poveste sentimentală”, unde am putea afima că se crează un nou spaţiu al transfigurării, prin discursul purtător al erosului. / Eu stăteam la margine-a orei, tu / la cealaltă, / ca două toarte de amforă. / Numai cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi/ vîrtejul lor putea fi aproape zarit. /.../ Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi înapoi/ şi, cu cît ne iubeam mai mult, cu atît / repetau, într-un vîrtej aproape văzut, / structura materiei de la-nceput”.

Am putea exemplifica acest fapt şi prin alte versuri: „Doar chipul tău prelung, iubit-o,/ lasă-l aşa cum este răzimat/ între două bătăi ale inimii mele, / ca între Tigru şi Eufrat”(Sînt om viu), versuri în care poetul îşi permite să creeze un spaţiu vast şi o forţă inexorabilă iubirii. Două bătăi ale inimii, două clipe petrecute în doi...fiecare îşi ia cîte una şi se dedică împlinirii. Această mtaforă de facto este un valoros aspect al iubirii, redat după cum remarcăm, printr-o metaforă care în primă fază ni s-ar putea părea banală.

În ultimă instanţă, timpul şi spaţiul, stăpînite şi dinamizate de eros printr-o radioscopie sui generis a obiectelor ce le populează, cîştigă, aşadar, dimensiunile şi atributele unui spaşiu şi timp edenice”[1]. Nichita Stănescu repune astfel în circulaţie, cu mijloace specifice, un atare mit Vîrstei de aur a omenirii, ceea ce este în poezia sa „Vîrsta de aur a dragostei”. Ceea ce frapează în acest Univers ca ş paradisiac este luminozitatea, limpezimea, transparenţa cu care acesta redă metafora iubirii. Făcînd posibilă declanşarea procesului asemeni metamorfozei sub acţiunea erosului. Acesta se manifestă, aş putea remarca, prin eliberarea de material şi opac şi, de ce nu, înlocuirea acestora cu transparenţa... : iar în celalat plan al reprezentărilor preferate de poet, efectul relevat este cel al sonorizării armonioase, cel al muzicalităţii lucrurilor. Este o lume intrată în rezonanţă , lume în neîntreruptă răsfrîngere de sine în care mişcarea devine zbor şi dans...



Iubirea-eden al „Viziunii sentimentelor” circumscrie parcă, tocmai un asemenea spaţiu şi timp al metamorfozelor, provocate de impulsurile erosului, avînd drept rezultat „iluminarea”.

Şi viaţa mea se luminează



Sub ochiul tău verde de amiază

Cenuşiu ca pămîntul la amurg

Oho, alerg şi salt şi curg”

(Viaţa mea se luminează)


  1. Iubirea – un simbol metaforic ascensional



Poezia “Adolescenţi pe mare”, cuprinsă în volumul "Dreptul la timp", reia simbolurile ascensionale ale fiinţei, ale "înălţării în lume", în orizontul ontic. Adolescenţa, vîrstă a exploziei de viaţa, a elanurilor impetuoase, a frumuseţii şi a împlinirii fiinţei, se naşte, ca Afrodita, din spuma şi din valurile mării: "Această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri în picioare,/ mai rezemîndu-se cu braţul, de curenţi,/ mai sprijinindu-se de-o raza ţeapănă de soare." Fiinţa cosmica a omului se întemeiază între cer şi pămînt, născîndu-se din imensitatea mării şi pregătindu-se de zborul diafan către înălţimi.

Contemplativ, uşor îngrijorat de îndrăzneala gesturilor adolescentine, privind imensa derulare a destinelor-corăbii, poetul se întoarce către mit, către repere fundamentale, cuprins de fiorul marelor miracole: "Eu stau pe plaja-ntinsă, tăiată în unghi perfect/ Şi îi contemplu ca la o debarcare./ O flota infinită de zole. Şi astept/ un pas greşit să văd, sau o alunecare/ măcar pîn la genunchi în valul diafan/ sunînd sub lenta lor înaintare,/ Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan/ au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare." Mersul pe valuri conferă omului puterea mîntuirii de sine. Coborarea pe scară temporală, pînă în momentul redobîndirii puterilor arhaice, plutirea lină, calmă, pe mare, ca un dans cosmic, sub semnul elementelor primordiale, soarele şi marea, conferă acestui poem o substanţialitate pregnantă.

«Către Galacteea» deşi aparent pare ca nu are nimic din ceea ce numim noi iubire totuşi îi este prezent un puternic simţ al eroticului. Fiecare strofă începe cu verbul "ştiu", al cunoaşterii, şi se încheie, printr-o simetrie ideală, cu celalalt verb, al naşterii, "naşte-mă". Între acestea se întinde proba cunoaşterii absolute, demiurgice, necesare în marea creaţie, a totului, care cuprinde timpul, spaţiul, mişcarea, fiinţa, firea, infinitele amănunte ale lumii: "îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile/ şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sînul tău/ ce cutremur au şi ce culoare anume,/ şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda...". Fiecare din aceşti termeni devin simboluri complexe, cu semnificaţii multiple, vizînd cuprinderea întregului firii, ipostaziate aici în femeia ideala, poezia avînd, dincolo de sensurile profunde, o puternică imagine erotică, fiind implicit şi o declaraţie de dragoste, un elogiu adus fiinţei feminine. Cunoaşterea totală anulează spaţiul şi timpul, depărtările, diferenţierile individuale: "Ştiu tot ce e mai departe de tine,/ atît de departe, încît nu mai există aproape —/ după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea.../ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atît de departe, încît nu mai are nici un nume."

Eul liric relevă, în stilul paradoxurilor lui Nichita Stănescu, şi neştiutul, şi înca necreatul: "Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,/ bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,/ sfîrşitul cuvîntului a cărui primă silabă tocmai o spui." Fiinţa feminină, cu toată simbolistica implicită, zămislire, creaţie, creator, devine identificabilă peste tot: "copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,/ rîurile - mişcatoare umbre ale sîngelui tău,/ şi pietrele, pietrele - umbre de piatră."

Poezia “De dragoste” de Nichita Stănescu, se înscrie în rîndul operei neomoderniste datorită temelor existenţiale majore şi datorită stilului poetului Nichita Stănescu ce expune într-un mod inedit viziunea sa asupra iubirii. Poezia este o comtemplaţie la vederea imaginii iubitei ce “stă plictisită şi foarte frumoasă”. “De dragoste” este poezia intelectualismului, prezentarea cadrului poetic fiind făcută cu o precizie controlată, toată descrierea fiind una ce îndeamna la meditaţie, la sublim. “Părul negru” este o metaforă personificatoare inedită, neobisnuită; ea descrie părul lăsat liber, în voia lui, făcînd această dezmierdare mult mai sensibilă şi induce în poezie sentimentul de relaxare, de linişte.” Mîna luminoasă” exprimă delicateţea, ce atîrnînd pe “ceafa scaunului” “s-a uitat şi pe sine”. Emoţia vederii ei, a tresăririi interioare la remarcarea luminoasei mîini poetul se simte uitat de mîngîierea ei şi de atenţia frumoasei sale iubite. Aici se împleteşte nostalgia cu iubirea şi admiraţia persoanei iubite într-o manieră neomodernistă. Lirismul abstract este transpus în poezie într-un mod foarte fin conturat. “Mă înec în lumine” este o metaforă ce simbolizează atmosfera tandră şi plină de farmecul iubirii şi al clipei ce este învăluită în lumină. Lumina aici semnifică dragostea, puritatea sentimentelor. Reflecţia filozofică este cu precadere întîlnită în acestă poezie a lui Nichita Stănescu. Poetul “nu rîde”, este mut la analizarea cadrului ce are o tentă de senzual şi de romantic. “Faptura ce stă plictisită şi foarte frumoasă” este admirată şi iubită de eul liric ce simte profund. Sintagma “foarte frumoasă” se repetă de două ori în acestă poezie şi acest lucru impune o trăsătură nu trecătoare şi mai degrabă o definiţie şi o marcă a identitaţii persoanei iubite. “Eu numai pentru ea trăiesc” reprezintă iubirea imensă ce izvorăşte din inima poetului, este o declaraşie de dragoste, fără răspuns, aşezată în această poezie ca marturie a unei iubiri profunde. Acceptatea trăirii în “lumea fioroasă” pentru iubită este jerfta pe care omul intelectual o săvîrşeşte la limita existentei. Lumea este crudă, fioroasă, şi este domolită de tocmai această iubire tratată şi percepută în maniera uşor abstractă. Lirismul lui Nichita Stănescu este unic, este modelat de spiritul său ludic şi renăscut din reinventarea limbajului poetic. Dragostea la Nichita Stănescu este foarte diferită ca şi înteles de alte abordări literare. Dragostea lui Nichita Stănescu devine abstractă prin refleacţia filozofică şi de asemenea devine romantică prin imaginea artistică creată în poezie.

Erosul a constituit unul din lucrurile ce fascinează la Nichita şi în acelaşi timp o enigmă, asemeni firii sale. El avea o manieră total diferită de a vedea iubirea, într-un fel boemă, nonconformistă, însa în acelaşi timp simplă, gingasă, de copil. Căci el cînd iubea, trecea prin toate stările esenţiale existenţei sale, era asemeni copilaros, tandru, atent trecînd la fel de repede în cealaltă parte, a neînţelesului, a misterului, a metaforei. Nimeni nu poate spune cu exactitate cum a iubit, nimeni...nici eu, nici tu....nici altul... căci iubirea nu se poate explica în cuvinte ci doar se simte.Mai ales că iubirea ideală a marelui poet nu aparţinea terestrului, ci era parcă o iubire cosmică, a înălţării, o parte a unui univers, de ce nu, superior. Inima lui era asemeni lumii sale, difuza, împărţită în colţurile lumii sale, şi dăruită fiecăruia din noi. Şi totuşi a iubit...a iubit total, cu daruire, şi a primit în schimb acelaşi dar, înzecit. Căci iubirea ce a primit-o Nichita nu a fost doar un sentiment trecător din partea soţiilor sale, ci acesta a cules iubire din fiecare colţ de lume, din fiecare element al său, din oameni şi din locuri (vezi anexe figura 1 şi 2 ), i-a fost daruita o iubire eternă, poezia...(vezi anexe fig. 4).

Nichita şi-a găsit desăvîrşirea prin iubire, o iubire ce nu a încetat niciodată. Acesta şi-a simţit mereu inima tanară şi a crezut în iubire. Iubirea sa faţă de femeie a fost fundamentul vieţii sale(vezi anexe, figura 3).



  1. Complexitatea erosului în opera lui N. Stănescu


Lectura poeziilor stănesciene ne-a convins că erosul e conceput ca fenomen complex, "Poveste sentimentală" fiind o poezie cu un triplu sistem referenţial: o "poveste sentimentală", eventual erotică, prin decodarea imediată, superficială a cuvintelor, reluată la sfarşit, ca o imensă forţă a creaţiei universale; o artă poetică, prin care poetul explică dualitatea lirica eu-tu în procesul de creaţie; o cosmogeneza sui-generis, din perspectiva cuvintelor, de fapt a "necuvintelor", devenite, în poetica lui Nichita Stanescu, noile cărămizi ale spaţiului imaginar în crearea realităţii...

Pe aceasta multitudine de planuri semantice, poezia conturează un cadru spaţio-temporal esenţial, dar fără repere concrete: "Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu - la cealaltă,/ ca doua toarte de amforă." Eu - tu poate fi cuplul erotic, despovărat de lumea concretă, concentrat, dedicat numai "poveştii sentimentale" în care se implică. Frumoasă este, aici, imaginea metaforică a spaţiului erotic, a iubirii de fapt, ca o amfora rezistentă la patima timpului. Sensul de poezie erotică se ambiguizează însa în final, luînd altă turnură a semnificaţiilor: "Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cît te iubeam mai mult, cu atît/ repetau, într-un vîrtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput".

Titlul poeziei, "Poveste sentimentala", confirmă poziţia erosului ca punct de confluenţă a energiilor cosmice, cele două entităţi punînd în mişcare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legatură între forţele acreţionare ale materiei. Cuvintele-cheie ale spaţiului devin înainte" şi "înapoi", care orientează multiplele linii temporale ale procesului genetic abia început către o singură linie, o axă, axis mundi poate... Lumea se structureaza astfel în contururi perceptibile, se închide în ea însăşi, se coboară, închisă fiind între plus şi minus, între principiile de bine şi rau. Protagoniştii, "eu" şi "tu", deşi se află în acelaşi spaţiu, se situează totuşi în timpuri diferite, încercînd o experienţă stranie, a trecerii printr-un proces continuu de materializare şi dematerializare, stabilind între ei o punte de legatura prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre viitor spre trecut şi invers. În felul acesta, povestea de dragoste se multiplică la nesfîrşit în toate spaţiile şi timpurile, se generalizează, devine acel factor erotic creator al universului, un principiu generator de viaţă.

Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura între cele două puncte ale timpului, rămase depărtate, "margini" ale unei ore astrale. În acest fel, cei doi demiurgi, surprinşi ca unitate, refăcînd, în latura erotica, mitul androginului, preschimbă punctele universului, îi determină în acelaşi timp o nouă percepţie... Poezia restabileşte universul atemporal prim, punctul în care timpul se transformă în cer infinit, fara contingenţă firească dintre trecut şi viitor. Recunoaştem în aceste doua puncte ale poeziei şi echilibrul în ordinea divina: sacrul si profanul. Primul este marcat de sciziunea timpului, al doilea de semne ale materialitaţii: "Vîrtejul lor putea fi aproape zărit,/ şi deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-1 înfigeam în pămînt,/ numai ca să privesc iarba-nclinată/ de caderea vreunui cuvînt,/ ca pe sub laba unui leu alergînd."

Metaforele rotirii includ atingerea unor puncte greu sondabile ale sferei atemporale iar încercarea de a se ajunge la capătul timpului se împlineşte. Prin această conjugare a energiilor erotice, lumea îşi schimbă dimensiunile, protagoniştii cuplului ajungînd, la fel ca Hyperion din "Luceafarul", în punctul rotitor al Genezei.

Vîrsta de aur a dragostei ” este o poezie cu temă erotică, aceasta fiind reflectată în multitudinea de metafore ale iubirii.



Erotismul este susţinut, cel putin în prima strofă, la nivel senzorial :

Mîinile mele sunt îndrăgostite



Vai, gura mea iubeşte…”

Mîinile şi gura – simţul tactil şi simţul gustativ - devin simboluri în poezie. Mîinile - un simbol al creaţiei, iar gura - al logosului . Deci - creaţie prin cuvînt. Senzualismul şi senzorialismul sînt accentuate de uimirea poetului - interjecţia”vai”.

Se remarcă o acutizare a percepţiei lumii în materialitatea ei; obiectele devin aspre, dure, chiar agresive:

lucrurile sînt atat de aproape de mine



încît abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc…”

Strofa a doua reflectă capacitatea iubirii de a se transpune în idealitate. În concordanţă cu semnificaţia titlului, dragostea are o vîrsta de aur, care poate sugera acea traire plenara , totală a sentimentului , dar ne determina să facem asocierea cu cealaltă semnificaţie a sintagmei”vîrsta de aur”- mitica care conferă sentimentului caracter de unicitate , de existenţă atemporală şi de repetitivitate , prin asocierea cu elementul divin :

aievea văd zeii de fildeş ,



îi iau de mîna şi

îi înşurubez rîzînd, în lună

ca pe nişte mînere sculptate ,

cum trebuie că erau pe vremuri

împodobite , roţile de cîrmă ale corăbiilor”

Zeii, “manerele sculptate” înşurubate în luna – o imagine vizuală, cu caracter decorativ, pur ornamental .

După dragostea-vis din a doua strofă:

E un sentiment dulce acesta



de trezire, de visare”

iubirea-dans al sentimentelor este susţinută de imagini de mişcare :

Izbesc cu stînga-n roată şi ea se urneşte “ (“roţile de cîrmă ale corăbiilor”).



Referinţele culturale sugerează stări de spirit generate de sentiment: Jupiter - căruia i se asociază epitetul cromatic ”galben”- puterea supremă, apare diminuat ; Hera - argintie, luminoasă - este un simbol al căsniciei .

Sufletul-corabie “cu pînzele[…] umflate de dor”, pornit în căutarea perpetuă , este asociat în acest ultim pasaj, cu teroarea obiectelor, printr-o relaţie de recurenţă .Spre deosebire de prima strofă, cînd acestea doar “rănesc”, în aceasta se produce o interiorizare a lumii materiale percepute la modul negativ:

lucrurile vin



tot mai aproape

şi pieptul mi-l strîng şi mă dor”

Iubirea-vis, iubirea-dans înseamna deci o eliberare de material, o rupere de elemental cotidian, apăsător şi agresiv, o proiecţie în infinit. Iubirea e o cautare a absolutului. Iubirea este deci, în acest poem, o formă de cunoaştere; chiar dacă aceasta este la nivelul senzorial si senzual, poetul încearcă o transcendere la o forma superioară, idealizată şi ideatică, oarecum abstractizată .

Metafora iubirii este profund ancorată, după cum menţionasem anterior, în « Leoaică tînără, Iubirea », o poezie erotică. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizîndu-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Titlul indică un transfer al trăsăturilor leoaicei (frumuseţe, agresivitate, putere) asupra iubirii Metafora din titlu „leoaica tînără” aduce o egalitate între leoaică şi iubire. Epitetul „ tînără” sugerează puritatea acestui sentiment etern, mereu tînăr, vitalitate ( forţa de viaţă), forţa oferită de tinereţe. Simbolul leoaicei cuprinde multe semnificaţii: simbol al regalităţii > iubirea devine o regina a sentimentelor ; nobleţea sentimentului > iubirea este un sentiment nobil ;frumuseţea , puterea de fascinaţie cărei „pradă” nu-i poate scăpa ; agresivitatea care presupune luarea prin surprindere a prăzii şi devorarea ei. Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de prada în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioara şi cu sinele totodată.
Prima strofa exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare "în faţă" eului liric, avînd efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigandu-şi "colţii albi [...] în faţă" şi muşcîndu-l "de faţă". Pronumele la persoana I, "mi", "mî", "mi", "m", potentează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pîndise-n încordare/ mai demult", dar nu se aştepta ca acesta să fie atît de puternic, să aibă atîta forţă devastatoare "mi-a sărit în faţă", "mi i-a înfipt în faţă", "m-a muşcat [...]de faţă ".
Strofa a doua - ca un adevarat Demiurg , iubirea reordonează Universul transformîndu-l într-un joc de cercuri: “natura se facu un cerc, de-a-dura”. Iubirea este înălţare, ea transfigurează viaţa omului înălţîndu-l sufleteşte. Îndragostitul îşi pierde identitatea iar simţurile i se detaşeaza de timp. Privirea “în sus tîşni” şi se descompunea în jumatate de curcubeu ca raza de lumină. Auzul întîlneşte iubirea în cîntecul de ciocarlii. Deci pentru poet iubirea este un cîntec, ea accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întîlniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: "Şi deodată-n jurulmeu,natura". Forta agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: "se facu un cerc de-a dura,/ cînd mai larg cînd mai aproape,/ ca o strîngere de ape". Eul liric se simte în acest nou univers un adevarat "centrum mundi", un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul sau, după alte percepţii, cu o forţa impresionantă.
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţa "tocmai lîngă ciocîrlii", sugerînd faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune ca ciocîrlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un vers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, "Şi privirea-n sus ţîşni,/ curcubeu tăiat în două", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbîndă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.
Strofa a treia revine la momentul iniţial, "leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind
metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: "Mi-am dus mîna la sprînceană,/ la tîmplă şi la bărbie,/ dar mîna nu le mai ştie", poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de "atacul" surprinzator al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o "leoaică tînără" oarecare, ci "arămie", ştie că iubirea este perfidă, are "mişcările viclene", dar fericirea trăita acum vine dupa o perioadă eternă a vieţii, "un deşert", care capătă brusc "strălucire". Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dînd energie şi profunzime vieţii "înc-o vreme,/şi-nca-o vreme...". Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cît timp iubirea îl va ferici.
Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţîndu-l în centrul lumii care, la rîndul ei, se reordoneaza sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru "obiectul" iubire, întreaga poezie concentrîndu-se într-o unica metaforă : cea a iubirii.În dulcele stil clasic N.Stănescu parodiază, fără ironie, stilul clasic al poeziei tradiţionale. Această poezie este considerată “o poezie lirica galantă”.


Tema este iubirea dar nu mai apare ca în alte poezii (Cantec , Leoaică tînără, iubirea) ca o forţă demiurgică, ca o energie reordonatoare a lumii, ci ca un sentiment conferenţial şi efemer.

Poetul contemplă naşterea iubirii din mineral: ”Dintr-un bolovan coboară / Pasul tău de domnişoară”; din vegetal , din natura întreagă:”Dintr-o înserare-n seara / Pasul tău de domnişoară. / dintr-o pasăre amară / pasul tău de domnişoară.” Iubirea sau fiinţa iubită este denumită metaforic pasul tău de domnişoară. Repetarea acestei metafore de 4 ori la începutul poeziei sublinează sentimentul de emoţie şi uimire, trezit de descoperirea sentimentului iubirii.Unele epitete ca “amară”, “pală” semnifica în egală măsură bucuria dar şi durerea provocată de iubire. Deci iubirea este un dor al naturii, dar este doar o trăsătură de o clipa, este un sentiment efemer:”O secundă, o secundă / Eu l-am fost zărit din undă”. Iubirea este denumită apoi “semizeu” ce înalţă sufletul omului, dar este denumită şi “blestemat” ce provoacă suferinţa, este amară iar sufletul se simte împovărat ca de un blestem: ”blestemat şi semizeu / Căci îmi este foarte rau”.

Poetul se imaginează contemplînd apariţia iubirii “pe sub soarele pitic / Aurit şi mozaic”. Iubirea este un fapt exterior, venit dinafara poetului. Pentru el iubirea este “mai nimic”, poetul accentuînd efemeritatea acestui sentiment.Ultimul vers al poeziei, separat de celalalte strofe, cuprinde o concluzie lapidară formulată în numai 4 cuvinte : ”Pasul trece eu rămîn”. Această concluzie reliefează ideea nestatorniciei sentimentelor erotice care sunt inevitabile dar efemere.

Textul acestei poezii poate fi interpretat nu doar ca o poveste de iubire, ci şi ca o adevarată artă poetică avînd ca temă raportul dintre artist şi poezie, inspiraţie. Este vorba de prezentarea stării de extaz produsă poetului şi clipa revelaţiei absolutului, în care o simplă metoforă ancorează absolutul, divinul...neantul...

Perindate alene....versurile încălzesc matafore ale iubirii, le oploşesc...şi le dau sens....astfel călătorind prin opera sa, remarci evoluţia acestui nobil sentiment...Şi deşi am analizat aceste poezii aterior, totuşi vreau să mai trag un ochi asupra unor lucruri nepreţuite...da..asupra lui Stănescu, asupra operei sale..asupra iubirii sale.... el : poet modern prin structură şi abordare, dar romantic prin natura poeziilor, Nichita Stănescu imaginează lumea ca metaforă, în care cuvintele se zbat între sens şi logică.

  Universul poetic este o îmbinare de iubire şi cuvinte: “Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase“. O iubire comunicată prin elemente ale naturii – stele, vînt, cer, nori, copaci (de parcă întreg universul pulsează în el, cel îndrăgostit) şi o comunicare menită a transmite sentimente de iubire.

 

  Cuvintele se roteau, se roteau între noi,


  înainte şi înapoi,
  şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
  repetau, într-un vârtej aproape văzut,
  structura materiei, de la-nceput  (Poveste sentimentală).

 

  Poetul nu aşterne iubirea în versuri pentru ea, femeia, ispita, ci pentru ideea de femeie. El nu trăieşte o poveste de dragoste, ci adoră ideea de iubi şi de a fi îndrăgostit. E mai mult de o dragoste fizică, e o dragoste generatoare de noi sensuri, avem de-a face cu o nouă viziune a sentimentelor.



 

  Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

  Între ape, numai ea era pământ ( Evocare).

 

  Iubirea e inundată de cuvinte-idei ucigător de vibrante, o dragoste a simţurilor şi totuşi cerebrală.



 

  Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,


  sub cortul adormiţilor gutui
  şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
  văzduhul serii mi-ar părea căprui   ( Lună în câmp ). 

 

  Poetul îşi exprimă sentimental de iubire prin referire la reacţiile universului înconjurător vis-à-vis de acea iubire, “mereu dureroasă, minunată mereu”.



 

  Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!


  Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
  douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
  una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
  una foarte de sus, aproape ruptă
  în înfrigurata, neasemuită luptă
  a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt ( Ce bine că eşti). 

 

  Universul liric stănescian este plin de simboluri metaforice, în care verbul „a fi” încremeneşte. Timpul se consumă tragic şi consumă iubirea, în acelaşi timp.



 

  Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,


  unul spre celălalt, şi-atât de iute,
  că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
  şi ora, lovită, se sparse-n minute  (Îmbrăţişarea).

 

  Iubirea nu este pasionala, ci mai degrabă conştientizată; atracţia feminină este mai degrabă atracţia sufletelor, în planul ideilor. Materia se schimbă în cuvinte, pentru ca apoi să devină necuvinte, pe care iubirea îşi construieşte esenţa în expresia metaforică : că timpul se turti-ntre piepturile noastre...



 

  Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,


  iau cuvintele şi le-nec în mare.
  Şuier luna şi o răsar şi o prefac
  într-o dragoste mare ( Emoţie de toamnă).

   


  Iubirii i se atribuie un scop existenţial, capabilă a dezgheţa substanţa lumii, dezvăluind sensuri poetice nebănuite, surprinzătoare.

Nu este facil sa deduci metaforele in poezia marelui creator, sensul profund gindit, profund ascuns si totodata descoperit creaza cititorului o stare in care el singur descopera lumea. O atare interpretare personalizata a unor metafore ale iubirii din poezia stanesciana am efectuat si eu, iar sugestiile pe care aparent le-am dedus mi-au conturat imaginea poeziei în profunzime(vezi anexe figura 4 ). Aceste deducţii pe care am încercat sa le descoper în adîncurile multitudinii de sensuri, accesntuează prezenţa erosului şi indispensabilitatea acestuia. Pentru că a crea ceva în sens metaforic înseamna a fi hermeneut, a avea o gîndire demiurgica...

Concluzii



Şi iarăşi îţi pui întrebarea: ce e iubirea? O metaforă? O poezie? Un poet?... Iubirea e sensul iubirii, de care însuşi Stănescu zicea că „a fost cartea cea mai minunată din viaţa mea... Sensul Iubirii este ca şi primul sărut, într-un fel...asolut stîngaci şi fără consecinţe...”, iar „O viziune a sentimentelor este de fapt tot Sensul iubirii[...] este umbra primei mele cărţi...” .

Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al cuvîntului. Un poet al esenţei orfice. Cîntecul este modul particular de atingere a lumii aşa cum văzul rămîne posibilitatea afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea sfîntă. O „mică rază” revărsată peste materie şi totul se va însufleţi – va semnifica...” (Costin Tuchila). Fiindcă însuşi Stănescu recunoaşte că „poetul ca şi soldatul, nu are viaţă personală”, el e dedicat creaţiei. Unei asemenea viziuni îi este propriu principiul potrivit căruia drumul cel mai scurt către realitate este metafora, după cum metafora este şi singurul drum către absolut. „S-ar putea spune că entităţile, monadele şi cuvintele cu simplitatea competenţei sînt cazuri particulare de limitare a realităţii; starea naturală a Universului este metafora, nealegerea legăturii ingenioase. Metafora are rolul de a ne obliga să gîndim paradigmatic. Ea nu deformează lumea, nu alienează, cum se afirmă de la Ortega z Gasset încoace; ea e cetatea de scăparedin dogma şi ideea fixă. Poezia lui Nichita Stănescu susţine şi verifică acest adevăr : prin metaforă şi cu metaforă lumea nu apare mai bogată în sensuri cum s-ar crede, ci exact aşa cum ea este, adica o paradigmă a bogăţiei. Metafora lui Nichita Stănescu poate trece drept act de violenţă şi apel la realitate : el creează lăsîndu-ne impresia că primeşte”(Marian Popa – N. Stănescu interpretat de...). Pentru că poezia este copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrînilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă, o artă de a vorbi pentru a nu spune nimic, doar pentru a sugera totul, căci cum zicea şi Stanescu : „fără poezie omul nu s-ar distinge din neant”.



Sunt oameni pe care zorii îi prind visînd cu ochii larg deschişi. Sunt oameni ce zugravesc cu pensula minţii imagini inedite sau doar banale, dar cărora apoi le dau viaţă... Scriitori, pictori, cameramani, sau doar simpli fotografi, poartă un singur nume : artişti!

Dar dintre toţi...

A fi poet e fără doar şi poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptînd-o în timp şi spaţiu. Reflexia gîndirii separă fărîma de ostilitate şi puzderia de imagini se derulează în mintea artistului. Uneori, scandalizat de duplicitatea firii umane sau de zgomotul unui rîs ironic, îşi încrucişează mîinile cu un vag sentiment al pierderii, al goliciunii.

Apreciezi valoarea deosebită a omului ce imortalizează imaginea ideii în cîteva cuvinte înşirate cu dibăcie în căteva rînduri/versuri suprapuse...

Ţi-aş povesti de-aş mai avea cuvinte...!” pare să spună ultimul vers dintr-un poem înainte ca tu să îţi dai seama că mintea şi imaginaţia vor deschide ochiului tău imaginea vie a unor cuvinte.



Poetul, descătuşat parcă de orice contrîngeri, se dedică libertăţii şi magiei cuvîntului. Mărturiseşte în poezie sentimentul durerii sau al frustrării, întemniţat cu bună ştinţă de zbuciumul uni suflet însetat.

Poezia poate fi comparată cu un bărbat tînăr, şarmant şi liber, sau cu o femeie frumoasă, uşor frustrată de tendinţele modei...

De ce? De unde? şi... pînă unde?...

Dar...poezia nu este decît o grădină botanică cu o splendoare stranie. Şoaptele ei îţi gîdilă sufletul sibilinic ca cîntecul de sirena. Îţi dă senzaţia că pluteşti pe valurile adevărului – fals ce produce o stare de nostalgie extraordinar de plăcută. Străfundurile sufletului se încarcă de enrgie şi parcă inima îti bate în cadenţele ceasului cu cuc.

Pendularea între cer şi pămînt a spiritului poetic, atitudinea de răzvrătire şi orgoliu sau de adîncire în sine, este căutarea de înnoire a ceea ce ne înconjoară.

Poezia nu are limite de raţiune. Ea pendulează între cer şi pămînt, între viaţă şi moarte...
Schimbă-te în cuvinte,

precum îţi zic”...

leoaică tînără ce eşti...IUBIRE!!!...


Anexe:

(figura 1: Nichita Sănescu în societate)

(figura 2: “…culeg iubire de peste tot şi oriunde…de la oricine şi oricînd…”)

(figura 3. Stănescu alături de femeia iubită)




( figura 4. Nichita Stănescu ţinînd în mînă cel mai preţioasă comoară...POEZIA...)

Tabel : sensurile dominante ale metaforei iubirii (figura 4)

Metafora/ expresie metaforică



Sugestiile contextuale





...doi...între două inimii...


Doua inimi ce bat la unison, ce formeaza un cuplu, un tot intreg...doua batai, ei sunt doi...intre doua inimi...



Un dans al sentimentelor

Sugereaza armonia dintre cei doi, armonia sufletelor, lumii interioare...un dans al perfectiunii si implinirii, o miscare ascendenta pe scara simtirilor;


Viata mea se lumineaza/ sub ochiul tau verde la amiaza

metafora iluminării vieţii în prezenţa iubitei care e transcrisă în sensul său propriu: privirea iubitei emite unde luminoase, cu efecte diverse, în functie de diferitele momente ale zilei;



Mă înec în lumine

este o metaforă ce simbolizează atmosfera tandră şi plină de farmecul iubirii şi al clipei ce este învăluită în lumină. Lumina aici semnifică dragostea, puritatea sentimentelor;



Emoţie de toamnă

este o metaforă deoarece cuvîntul toamnă exprimă o stare sufletească, iar cuvîntul emoţie simbolizează starea de teamă intrucit sentimentul iubiri este pe cale să se stingă din cauza scurgerii ireversibile a timpului.



Cuvintele se roteau, se roteau între noi...

Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura între cele două puncte ale timpului, rămase depărtate, "margini" ale unei ore astrale. În acest fel, cei doi demiurgi, surprinşi ca unitate, refăcînd, în latura erotica, mitul androginului, preschimbă punctele universului, îi determină în acelaşi timp o nouă percepţie; Metaforele rotirii incluzind atingerea unor puncte greu sondabile ale sferei atemporale, iar încercarea de a se ajunge la capătul timpului se împlineşte. Prin această conjugare a energiilor erotice, lumea îşi schimbă dimensiunile, protagoniştii cuplului ajungînd, la fel ca Hyperion din "Luceafarul", în punctul rotitor al Genezei.



leoaica tînără

o egalitate între leoaică şi iubire ce sugerează puritatea acestui sentiment etern, mereu tînăr, vitalitate ( forţa de viaţă), forţa oferită de tinereţe precum si extazul poetic la aparitia neasteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, "leoaică tînără", explicitată chiar de poet prin apozitia "iubirea";

leoaica arămie/ cu mişcările viclene

fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric.

că timpul se turti-ntre piepturile noastre...


  iubirea nu este pasionala, ci mai degrabă conştientizată; atracţia feminină este mai degrabă atracţia sufletelor, în planul ideilor ce are puteri colosale chiar si asupra timpului;

Surse bibliografice :




  1. Mincu Ştefania, Nichita Stănescu între Poesis şi Poienin, Bucureşti : Editura Eminescu, 1991;

  2. Pop Ion, Nichita Stănescu-spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti: Editura Albatros, 1980;

  3. Stănescu Nichita, Cărţile sibiline, editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti 1995;

  4. Stănescu Nichita, Opere, vol I-versuri, Bucureşti: Univers enciclopedic, 2002;

  5. Stănescu Nichita, Opere, vol II-versuri, Bucureşti: Univers enciclopedic, 2002;

  6. Stănescu Nichita, Opere, vol IV-proză, Bucureşti: Editura Academiei Române, Univers enciclopedic, 2002;

  7. Stănescu Nichita, Sensul Iubirii: versuri, Bucureşti : ESPLA 1960;

  8. Stănescu Nichita, Vorbire de singur zeu :versuri, Chişinău : Uniunea Scriitorilor 1991;

  9. Stănescu Nichita, Album memorial, Bucureşti : Viaţa Românească;

  • http://falezedepiatra.net/?p=3015

  • http://art-zone.ro/poezii/nichita_stanescu/acum_vom_sta.html

  • http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/stanescu.php

  • http://www.dindragoste.ro/poezii-de-dragoste/nichita-stanescu/de-dragoste.php

  • http://www.poeziile.com/autori/Nichita-Stanescu/index1.php

  • http://poezii.t2i.info/poeti/nichita-stanescu/

  • Nichita_Stanescu_in_cautarea_pietrei_filosofale_[www.e-referate.ro]_[Romana]_[2008-10-08].zip

  • De_dragoste_-_Nichita_StanescuDe_dragoste_-_Nichita_Stanescu_[www.e-referate.ro]_[Romana]_[2008-10-14].zip

  • Varsta_de_aur_a_dragostei_-__Nichita_Stanescu_[www.e-referate.ro]_[Romana]_[2008-02-05].zip

  • www.referat.ro-Nichita_Stanescu_2959.zip

  • www.referat.ro-Emotie_de_toamna_-_Nichita_Stanescu_42sss24.zip

Kataloq: docs -> 2010 -> uploaded cresv10
uploaded cresv10 -> Elaborare : Fală Irina, clasa a xii-a, profil umanist. Coordonator
uploaded cresv10 -> Impactul automobilelor asupra chişINĂului cebotari mihai Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”
uploaded cresv10 -> Ministerul Educaţiei din Republica Moldova Direcţia Generală Educaţie, Tineret şi Sport liceul academiei de ştiinţe a moldovei
uploaded cresv10 -> Lupusor cristina liceul teoretic "GH. Asachi" profesor-lucia argint
uploaded cresv10 -> Barbatul si femeia de Victor Hugo
uploaded cresv10 -> Barbatul si femeia de Victor Hugo
uploaded cresv10 -> Ministerul educaţiei al republicii moldova conferinţa republicană a elevilor,,Spre viitor,, Tema: Potenţialul turistic al Spaniei
uploaded cresv10 -> Proiect de cercetare individuală Tema
uploaded cresv10 -> Influenţa unor factori exogeni asupra creşterii ciupercilor din genul pleurotus şi activităŢii dehidrogenazelor
uploaded cresv10 -> Realizator: Mariana Rastroșan Coordonator ştiinţific

Yüklə 115,36 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə