Mreana mreana



Yüklə 330,51 Kb.
səhifə3/7
tarix31.10.2017
ölçüsü330,51 Kb.
#23862
1   2   3   4   5   6   7

Batca


BATCA  (Blicca bjorkna)

Raspandire


 Batca provine din apele Suediei, dar se gaseste in Europa in foarte multe ape dulci de la nord de Pirinei, din Alpi si Alpii Dinarici, iar la rasarit pana in Ural si Caucaz.
La noi se gaseste pe tot cursul Dunarii pana la varsare, in complexul lagunar Razelm-Sinoe, in zonele de ses ale raurilor Somes, Mures, Crisuri, Bega, Olt, Arges, Ialomita, Siret, Prut. Traieste si in lacurile Snagov, Caldarusani, precum si in multe lacuri, balti si canale de ses, in numeroase iazuri din estul si sudul tarii, precum si in baltile din lunca Dunarii.

Descriere


 Are corpul inalt si comprimat lateral, acoperit cu solzi grosi si bine fixati. Ochii sunt relativ mari, gura mica, terminala, orizontala. Pe piept are solzi mici. Linia laterala, foarte putin curbata in jos, este aproape dreapta.
Dorsala pestelui este cenusiu-verzuie, flancurile argintii cu un puternic luciu metalic, iar ventrala alba. Inotatoarea anala are varful negru, cele perechi sunt incolore, in majoritatea cazurilor batand in portocaliu.

Dezvoltare


 Lungimea obisnuita este de 12-20 cm, dar atinge si 32 cm. Greutatea medie se ridica la 60-100 g, in mod exceptional 1 kg. In general, ritmul de crestere al acestui peste este lent.

Biologie
 Batca traieste atat in raurile de ses (uneori ajunge pana in zonele colinare), cat si in lunca acestora, precum si in lacurile de ses si lagunele litorale. Evita apele cu multa vegetatie subacvatica, ii plac apele curate, cu curenti slabi, mai adanci, cu fundul mai milos. Se reproduce in perioada de la sfarsitul lunii aprilie si pana in iunie. Masculii ating maturitatea sexuala la 3 ani, femelele la 4 ani. In functie de greutatea corporala, o femela depune 17000-110000 boabe de icre cu un diametru de 2 mm.


Puietul de batca se hraneste la inceput cu infusoria si rotatoria, apoi cu larve de Chironomus, cu insecte acvatice si cu larvele acestora, cu moluste, crustacee mici, plante acvatice si cu resturile si semintele acestora, cu detritus etc. Valorifica hrana cu mai putina eficienta, avand un ritm de crestere lent.

Pescuitul Sportiv


 Batca se pescuieste cu metodele folosite in cazul platicii, bineanteles acolo unde se gaseste din abundenta. Pescarii sportivi o folosesc ca nada vie la pescuitul speciilor rapitoare.
Lungimea minima admisa la pescuit: 15 cm

batca

Vaduvita



VADUVITA  (Leuciscus idus)

Raspandire
 Vaduvita se gaseste in Europa de la Rin si Dunare pana la Ural. Lipseste in apele din peninsulele din sudul Europei, in Romania apare pe tot cursul Dunarii, in baltile de langa fluviu, precum si in toate raurile mai mari de ses, pe cursul lor inferior, in zonele de varsare in Dunare, in unele lacuri litorale si in Razelm.

Descriere
 Corpul pestelui este relativ inalt, acoperit cu solzi bine fixati. Gura este mica, terminala. Linia laterala se indoaie usor spre partea ventrala.
Dorsala pestelui este cenusiu-verzuie sau albastruie, cu un luciu auriu. Laturile sunt argintii cu reflexe albastrui, fata ventralei este alba. Dorsala si caudala pestelui sunt cenusiu-violete, ventralele, pectoralele si anala sunt roscate. Irisul pestelui este auriu.

Dezvoltare

Lungimea cea mai frecventa este de 30-45 cm, greutatea de 300-500 g. Se pescuiesc mai rar si exemplare de 50-60 cm lungime si de 1-1,2 kg.



Biologie
 Vaduvita este o specie caracteristica raurilor si fluviilor mari cu un curs foarte incet. In baltile din lunca inundabila a raurilor se gaseste temporar ca un semimigrator. Iarna si primavara se gaseste in apropierea gropilor, vara in schimb se ridica in straturile superioare, iar uneori apare chiar la suprafata apei, in zona malurilor. Traieste pe langa copacii rasturnati in apa, in preajma radacinilor de salcii, in zona zagazurilor.
Se reproduce relativ timpuriu, in perioada dintre sfarsitul lunii martie si aprilie, la o temperatura de 7-8°C. Atinge maturitatea la 4-5 ani. Femela depune 20000-125000 boabe de icre cu un diametru de 1,2-1,6 mm.
Vaduvita se hraneste cu larve de insecte, in special cu larve de Chironomus, cu scoici si melci mici, detritus vegetal si plancton.
Carnea sa este gustoasa, apreciata.

Pescuitul Sportiv
 Se pescuieste cu varga usoara, cu carlig mic (6-12), in functie de momeala folosita (rame, cosasi, viermusi etc.). Uneori se prinde si la lingura mica, cand se pescuieste la stiuca sau clean. Muscatura este slaba, iar carligul se inteapa la cea mai mica semnalare. Uneltele si metodele de pescuit sportiv seamana cu cele folosite la platica.
Lungimea minima admisa la pescuit: 30 cm

vaduvita - peste din ape de ses

Rosioara



ROSIOARA  (Scardinius erythrophthalmus)

Raspandire
 In Europa se intalneste din Anglia si sudul Suediei pana la Ural. In tara noastra este prezenta in Dunare, in toate raurile si lunca acestora, incepand cu zona colinara, in toate lacurile din regiunile de ses, in toate lacurile litorale, in ghiolurile si baltile din Delta Dunarii, in toate iazurile din Transilvania si Moldova, in toate lacurile de acumulare din zonele de deal si campie, in foarte multe brate moarte ale raurilor colinare si de ses etc.

Descriere
 Corpul rosioarei este alungit, comprimat lateral, de inaltime variabila, si acoperit cu solzi de marime mijlocie, bine fixati. Botul este scurt, gura mica, terminala, oblica in sus. Caudala este adanc scobita, cu lobi egali. Linia laterala este continua, putin apropiata de partea ventrala a pestelui. Ochii sunt adanc implantati, cu cate o pata rosie.
Partea dorsala a pestelui este albastrui inchisa cu reflexe verzi sau cafenii, cateodata negricioase. Laturile pestelui sunt argintii, uneori cu luciu metalic sau albicios, partea ventrala este alba. Inotatoarele, exceptand cele ale exemplarelor tinere, au baza fumurie, iar varfurile rosii, cu o intensitate variabila, de unde si denumirea populara de rosioara.

Dezvoltare
 In mod obisnuit, rosioara are o lungime de 18-24 cm, mai rar atinge 35 cm, iar greutatea medie este de 200-300 g, dar poate ajunge si la 1-1,5 kg. Creste incet si valorifica prost hrana de unde si ritmul lent de dezvoltare.

Biologie
 Rosioara este o specie sedentara, care traieste in special in apele dulci, statatoare, unde se intretine in compania carasului, a linului si a platicii aproape de fundul apei, unde abunda vegetatia. Se gaseste in tot felul de ape stagnante, chiar si in cele salmastre, atat din zonele colinare, cat si din regiunile de ses. Se intalneste si in cele mai mici balti si brate moarte napadite de vegetatie, unde in anumite perioade cantitatea de oxigen dizolvat in apa scade la un nivel critic pentru viata pestilor. Deci, rosioara rezista la lipsa acuta de oxigen, in apele curgatoare se cantoneaza in coturile de apa cu cursul foarte lent si in bratele laterale ale acestora, ii plac fundurile maloase, cu mult detritus vegetal.
Atinge maturitatea sexuala la 3-4 ani. Se reproduce in perioada aprilie-iunie, iar in apele colinare chiar si la inceputul lunii iulie. Depune icrele la o temperatura a apei de 17-18°C. O femela depune 30000-150000 boabe de icre cu diametrul de 1-1,2 mm, roscate, care dupa fecundare se lipesc de plantele subacvatice.
Alevinii se hranesc la inceput cu infusoria si rotatoria. Rosioara adulta consuma in general hrana de origine vegetala (particule de plante, alge filamentoase, detritus vegetal) si mai putin zooplancton (Daphnia, Cyclops, Bosmina etc.), larve de insecte, viermi, mici racusori.
Rosioara are o carne calitativ inferioara.

Pescuitul Sportiv
 Se pescuieste cu undita, la fel ca babusca. Vara poate fi vazuta de multe ori muscarind la suprafata apei la tantari si musculite. Pe acest mod de hranire se bazeaza si pescuitul sau cu undita. Se pescuieste deci cu metoda pescuitului la suprafata apei, cu o varga usoara de 3-4 m lungime, un carlig mic, nailon de 0,20-0,22 si o struna de 0,16-0,18. Ca momeli se folosesc muste mai verzui, cosasi mici, carabusi, viermusi etc.
Carligul cu momeala se “taraste” pe suprafata apei, lasand impresia unei insecte cazute recent in apa. Se mai pescuieste si cu struna plumbuita intre ape. Se recomanda nadirea prealabila a locului de pescuit. Rosioara joaca un rol foarte important in hrana stiucii, salaului, somnului etc.
Este un peste folosit si ca nada vie.
Lungimea minima admisa la pescuit: 15 cm

rosioara - peste din ape de ses

Carasul



CARASUL  (Carassius auratus)


Raspandire
 Carasul poate fi gasit in toate tarile europene, occidentale si rasaritene.
In tara noastra, carasul s-a raspandit in Transilvania, Oltenia, Muntenia si mai ales in Moldova. Poate fi gasit si in Dunare si in baltile de revarsare ale acesteia, in Delta, in sistemul de lacuri Razelmn-Sinoe si Tasaul de pe litoral, precum si pe cursurile inferioare ale raurilor Siret, Prut, Olt, Jiu si Mures.

Descriere
 Capul este scurt, buzele putin carnoase, gura terminala. Ochii au dimensiuni mijlocii. La jumatatea primei radii tepoase din inotatoarea dorsala se disting 10-11 zimti mici. Aceeasi radie din inotatoarea de sub coada este prevazuta cu 13-14 zimtisori minusculi. Corpul este acoperit cu solzi mari si grosi, bine fixati in tecile lor. Corpul carasilor care traiesc in ape statatoare, este mai scurt decat al celor din apele curgatoare.
Mediul natural in care traieste influenteaza in mod hotarator coloritul carasilor, in general, coloritul exemplarelor care traiesc in regiuni cu o vegetatie bogata este mai inchis decat al exemplarelor din rauri. Spatele carasului este verzui-plumburiu, partile laterale stralucesc argintiu-auriu, in timp ce burta este alba stralucitoare-argintie-aurie. Inotatoarele sunt fumurii, cu unele nuante rosiatice.

Dezvoltare
 Lungimea cea mai des intalnita este de 10-30 cm, iar greutatea medie de 100-250 g. Poate creste insa si pana la 50 cm, atingand o greutate de 1-1,5 kg, dar exemplarele mai mari sint extrem de rare. Au fost totusi pescuite si exemplare de 3 kg in Delta Dunarii.
Carasul este un peste cu dezvoltare lenta. Este gresita deci conceptia potrivit careia el poate fi crescut rentabil pe langa crapii din crescatorii. Carasul consuma hrana naturala, precum si nutretul destinat crapului, valorificandu-l insa mult mai putin eficient sub aspectul ritmului de crestere.

Biologie
 Spatiul vital al carasului este constituit din apele statatoare si lent curgatoare, unde se adapteaza usor la conditiile de rau. Scos din apa, ramane viu chiar 2-3 ore, iar in zilele mai reci de toamna rezista pe uscat chiar o zi intreaga. Carasul necesita putin oxigen dizolvat in apa. Se intretine in apropierea imediata a fundului apei, unde scurma in cautarea hranei. Rezista si la incalzirea excesiva a apei, dupa unele observatii chiar la o temperatura de 40°C a apei, in care se gaseste o cantitate minima de oxigen. Celelalte specii de pesti din apele din tara noastra nu rezista la astfel de conditii.
Hrana preferata a carasului consta din insecte acvatice si larvele acestora, viermi, melci si scoici mici de apa, seminte si muguri de plante si materii vegetale in descompunere, precum si icre de peste. Nu este pretentios in privinta hranei, mancand tot ceea ce ii este pe plac de pe fundul apei.
Ajunge la maturitate sexuala la varsta de 3 ani si depune icrele in etape incepand cu luna mai si pana in august. Carasul depune 150000-400000 boabe de icre galbui, cu diametrul de 1,5 mm. Printre exemplarele de caras, rar gasim cate un mascul, icrele depuse de femele fiind fecundate si de crap sau alte specii de pesti. Larvele eclozate din aceste icre sunt totdeauna femele de caras. Fenomenul se numeste ginogeneza si este extrem de rar intalnit in lumea animala.

Pescuitul Sportiv
 Pescuitul carasului este un pescuit de finete, in care calitatea unditei are un rol insemnat. Carasul fiind un peste care se hraneste mai mult pe fundul apei, il vom cauta acolo, ca si pe crap sau caracuda. De aceea, pescarul trebuie sa mareasca adancimea la care se afla carligul si sa plaseze momeala la o palma sau doua de fund. Carasul, mai ales cel tanar, musca si intre ape, spre maluri chiar in mijlocul zilelor, cand e soare.
Primavara musca cel mai bine, in special dimineata, ca si plalica si alti pesti, iar toamna rareste muscaturile, dar este activ cand e soare.
In toamnele friguroase musca mai rar si tot atunci cand e soare, in gropile lui de ienare si la maluri; s-a observat ca sta grupat pe varste. Carasul musca si la copca, mai ales la rama mica rosie sau viermusul de namol, zis impropriu libelula.
Metodele de pescuit sunt aceleasi ca la crap, dar se foloseste o instrumentatie mai mica in calibru si relativ fin reglata. Muscatura nu este violenta, ci facuta cu precautie chiar, facand pluta sa tresare usor. In orice situatie se inteapa imediat, de indata ce se apreciaza ca este cu gura in carlig.
Momelile preferate sunt diverse: rame, viermusi, pufuleti, cocoloase de mamaliga, boabe de grau fiert etc. Nadirea are un efect deosebit. Pescuitul cu pluta constituie o mare satisfactie pentru pescar si este mai rodnic ca cel la plumb.
Varga cea mai nimerita este cea sensibila si usoara, cu varful tare, cu o lungime de 4-5 m chiar mai mare (rubensiana de 10-12m) cand pescuim de pe mal. Din barca se foloseste o varga de aproximativ 3,5 m. Nailonul va fi de 0,20 mm, cu struna de 0,15 mm, mai ales daca apa e limpede sau, in baltile fara risc, numai cu nailon de 0,15, cu struna de 0,10.
Carligele vor fî mai mici ca la crap. Pentru cocoloase nr. 10-14, iar pentru rame nr. 8-12; pentru viermusul rosu de mal vom folosi carlige nr. 18. Rezultate bune ca buchetul de viermusi de musca, viermusi rosii de namol (libelule) sau bucatele de rama rosie in carlige nr. 12-16. Pluta pentru caras trebuie sa fie usoara, fina. Plumbii cei mai buni sunt cei mici, esalonati pe fir. Multi pescari folosesc in lacuri doar doi plumbi: primul, o alica mica plasata imediat sub pluta, iar al doilea, ceva mai mare, cu cursor, care culiseaza deasupra strunei.
Pescuitul pe fund “la plumb” da rezultate la carasii mai mari, cand se incearca si la crap. Lanseta si mulineta vor fi obisnuite, iar scoaterea carasului nu ridica probleme de dril, decat daca e un exemplar mai mare. Firul va fi de 0,20-0,33 mm, cu struna de 0,15-0,20 mm. Carligele vor fi putin mai mari sau egale cu cele aratate la pescuitul cu pluta.
Lungimea minima admisa la pescuit: 15 cm

carasul - peste din ape de ses

Babusca

 

BABUSCA  (Rutilus rutilus carpathorossicus)

Raspandire
 Este un peste raspandit in intregul bazin hidrografic al Dunarii, al Nistrului, Niprului si in cel al altor rauri care se varsa in Marea Neagra si Marea Caspica.
In tara noastra se intalneste in numar mai mic sau mai mare in aproape toate lacurile naturale (Lacul Rosu, Snagov, Caldarusani, Scrovistea, lacurile bucurestene, etc.), in cele artificiale (lacurile de acumulare, toate iazurile din Moldova si Transilvania, lacul Bicaz etc.), pe tot cursul Dunarii in Delta, precum si in aproape toate raurile de ses, in canale etc.

Descriere
 Corpul este alungit, usor comprimat lateral, asemanator cu cel al rosioarei. Este acoperit cu solzi de dimensiuni mijlocii. Botul este scurt si obtuz, gura terminala, orizontala sau putin oblica. Caudala este adanc scobita. Linia laterala este usor curbata spre partea ventrala.
Partea dorsala a pestelui este cenusie cu reflexe verzui, uneori albastrui. Laturile sunt albe cu un luciu mat. Inotatoarele sunt portocalii. Irisul pestelui este rosu-portocaliu. Uneori, varful inotatoarelor pectorale si al celor ventrale este fumuriu, inotatoarele neperechi sunt cateodata gri-rosiatice.

Dezvoltare

Lungimea obisnuita este de 20-24 cm, dar atinge si 30-32 cm. Greutatea mai frecventa este de 80-180 g, dar mai rar se prind si exemplare de peste 300 g. Are deci un ritm de crestere destul de lent.



Biologie
 Babusca traieste in apele dulci statatoare, in lacuri si balti cu fund nisipos-malos. Se gaseste in egala masura in apele naturale, ca si in iazuri, lacuri de baraj sau de acumulare artificiale. Se gaseste si in apele lent curgatoare, in brate moarte, precum si in apele salmastre. In raurile de ses cauta coturile, locurile mai linistite, unde apa are un curs foarte domol. Este o specie fricoasa, care se ascunde de multe ori in burieni, sub malurile abrupte, in stufaris etc.
Atinge maturitatea sexuala la varsta de 3 ani, dar unele exemplare se reproduc si la 2 ani. Inca de la inceputul lunii aprilie, la o temperatura de 4-5°C, se aduna in bancuri, iar reproducerea are loc la sfarsitul lunii aprilie si in mai, la o temperatura a apei de 12-14°C. O femela depune 20000-120000 boabe de icre, cu diametrul de 2 mm, de culoare galbuie.
Hrana preferata a babustii consta din alge filamentoase, perifiton, particule de plante acvatice, crustacee mici, larve de insecte acvatice. Accidental, consuma icrele altor pesti.

Pescuitul Sportiv
 In primul rand babusca joaca un rol important ca hrana a stiucii, a salaului si a somnului, in al doilea rand, este un peste apreciat de foarte multi pescari pentru faptul ca, in locurile unde apare in masa, asigura o captura numeroasa. Se pescuieste cu unelte sensibile, fine, cu pluta si struna fin plumbuita. Se folosesc carlige de 10-14 sau chiar mai mici si fir de 0,10-0,15. Ca momeala se folosesc viermusi, cosasi mici, larve de Chironomus, grau, orez sau samanta de canepa fiarta, cu o nadire prealabila imbelsugata a locului de pescuit. Muscatura, in general, este slaba si carligul se inteapa imediat, usor. In unele tari, ca Belgia, Luxemburg si Franta, babusca se pune in lacuri special pregatite si face obiectul unor concursuri de pescuit stationar (exista campionate nationale si internationale de babusca), specia fiind apreciata ca peste de mare sportivitate.
Babusca se foloseste ca nada vie in special pentru pescuitul somnului si al salaului, iar iarna si la pescuitul stiucii sau al salaului la copca.
Lungimea minima admisa la pescuit: 15 cm

babusca - peste din ape de ses

Avatul



AVATUL  (Aspius aspius)

Raspandire
 Aceasta specie se gaseste in aproape toate apele de ses din Europa, limita nordica a raspandirii sale fiind Peninsula Scandinava si Finlanda.

Descriere
 Din punct de vedere al clasificarii, avatul apartine familiei ciprinidelor (al caror reprezentant tipic este crapul), deci face parte dintre pestii pasnici. Aceasta caracteristica se mentine insa numai in primul an de viata, cand el se hraneste cu plancton; dupa aceea trece definitiv la modul de viata de rapitor, motiv pentru care toate tratatele de specialitate il amintesc ca unicul reprezentant rapitor al ciprinidelor.
Despre avat putem spune ca are o forma “clasica” de peste. Este unul din pestii cei mai eleganti si mai frumosi ca forma, cu corpul alungit, usor turtit lateral si acoperit cu solzi relativ marunti. Profilul spatelui are o linie usor curbata, in spatele inotatoarei ventrale se afla un tais acoperit cu solzi. Are gura mare, a carei deschizatura despica in adancime capul, botul fiind ascutit. Maxilarul inferior se ridica usor peste cel superior. Capatul din fata al maxilarului inferior este ingrosat, potrivindu-se intr-un spatiu scobit corespunzator in maxilarul superior. Dintii lui sunt bine dezvoltati si puternici, cu varfurile usor indoite. Ochii sunt relativ mici. Inotatoarea caudala este mare, despicata in doua parti egale, inotatoarele pectorale se termina in unghi ascutit si dorsala este taiata intr-un unghi ascutit. Inotatoarea de la baza cozii are forma curba.
Spatele pestelui este negru-albastrui, dar poate fi si cenusiu-verzui, in timp ce partile laterale sunt de un cenusiu-plumburiu, trecand in cenusiu-albicios spre burta, inotatoarele dorsala si caudala sunt albastrui, restul fiind de regula cenusii sau uneori cu o nuanta rosiatica. Irisul ochilor este argintiu, iar pupilele prezinta cate un cerc auriu. In perioada de reproducere, pe capul si corpul masculilor apar mai multi butoni cornosi, proeminente ce se simt la pipait.

Dezvoltare
 In unele locuri avatul poate creste la dimensiuni foarte mari, atingand cateodata chiar greutatea de 30 kg. In tara noastra, insa, cele mai mari exemplare prinse nu ating decat lungimea de 1 m, greutatea lor fiind de 10-12 kg. In medie, lungimea avatului in apele noastre este de 35-40 cm, iar greutatea medie de 1-1,5 kg.

Biologie
 Spatiul de viata al avatului este constituit de apele dulci, desi in unele cazuri poate trai si in ape semisaline. El se simte “acasa” nu numai in rauri, ci si in lacuri, indeosebi atunci cand acestea nu sunt situate la o altitudine prea mare fata de nivelul marii, in lacurile de acumulare din regiunile deluroase, mai ales acelea in care traiesc multi obleti. Se simte bine numai in apele curate, limpezi, evitandu-le pe cele tulburi. Traieste si in apele din bratele moarte ale unor rauri, deci si in baltile de langa Dunare, unde ajunge cu ocazia inundatiilor din primavara, in apele mai adanci, el poate fi intalnit cel mai adesea pe la mijlocul adancimii apei respective.
Avatul este un inotator foarte bun si rapid, pe distanta scurta. Se arunca fulgerator asupra pradei, motiv pentru care este dusmanul cel mai de temut al obletilor, care nu pot sa-i faca fata. Locurile de vanatoare ale avatului se afla de obicei in vecinatatea suprafetei apei, unde misuna pestisorii, iar cand avatul porneste in goana dupa ei, el inoata atat de aproape de suprafata, incat de multe ori brazdeaza vizibil luciul apei. Uneori sare chiar in aer, urmarind obletii care, disperati, incearca sa se salveze tasnind din apa. Adesea isi incolteste prada langa picioarele de pod sau alte obstacole mari asemanatoare din apa, astfel incat pestisorul respectiv nu mai are nici o sansa de scapare.
In apele curgatoare, prefera locurile din preajma unor pietre sau mormane de bolovani, unde se formeaza mici vartejuri, precum si locurile de confluenta ale canalelor cu raurile. Sta cu placere in apele cu liman, unde curentii se intortocheaza rotind apa, dar nu evita nici locurile de intalnire a curentilor mai puternici din rau cu cei mai lenti. Ii plac apele iuti din preajma bancurilor de nisip sau pietris, precum si apele mai linistite si mai adanci din spatele acestora, unde vartejurile se formeaza continuu. In astfel de locuri surprinde adesea obletii cu care isi astampara foamea. Prefera apele limpezi, unde vede bine si poate sa-si urmareasca prada. Daca grupul de obleti se refugiaza printre crengi cufundate in apa sau alte adaposturi asemanatoare, avatul nu-l urmareste, pentru ca aceste conditii nu-l avantajeaza.
Avatul vaneaza numai in timpul zilei, lucru de care este incapabil noaptea. Adesea porneste la vanatoare in grupuri, intelegandu-se bine cu confratii de specie. Este un luptator exceptional, care nu-si ataca prada “miseleste”, stand la panda ca stiuca, somnul sau salaul, care dispun si de un colorit potrivit pentru a se face nevazuti, ci ataca direct, pe fata, bazandu-si atacul pe miscarile iuti si maniera de inot deschisa, fulgeratoare, cu care isi urmareste si ajunge din urma prada, in timpul vanatorii isi tradeaza prezenta foarte des, intrucat nici un alt peste nu brazdeaza suprafata apei asa cum o face avatul. Nu are locuri permanente de refugiu, strabatand drumuri mai lungi sau mai scurte in cautarea hranei in cursul zilei.
Avatului nu-i place decat hrana vie. Alimentul sau de baza este obletul, pe care-l vaneaza urmarindu-l la suprafata apei. Susurul apei provocat de grupul de obleti in fuga tradeaza adesea si prezenta avatului in aceeasi zona. Ii place si puietul de clean, caras sau rosioara, precum si boartele. In afara de acesti pesti mai mici, se hraneste ca si ceilalti ciprinizi si cu materii vegetale din apa, cu rame, larve de insecte si insecte mai mari, raci mici, viermi etc. Cat timp este puiet, mananca cu mare pofta larvele de Chironomus. Avatul se hraneste in tot cursul anului, dar mai ales intre lunile aprilie si octombrie cu precadere in diminetile zilelor calde de vara sau seara.
Oricat de periculos ar fi, avatul are si el dusmani care ii pot veni de hac. Dintre acestia putem aminti exemplarele mai mari de stiuca si salau, care il devoreaza fara remuscari.
Avatul atinge maturitatea sexuala la varsta de 3 ani, mai rar la 4 ani. Depunerea icrelor are loc primavara, concomitent cu salaul, deci la sfarsitul lui martie si in luna aprilie. Instinctul de conservarere a speciei determina avatii sa se stranga in aceste zile in grupuri mari, compacte, deplasandu-se corp langa corp, ca somonii, spre locurile de depunere a icrelor.
O femela depune 80000-120000 boabe de icre, cu diametru de 1,4-1,6 mm de culoare galbena.
Carnea avatului este gustoasa, dar mai ales cea a exemplarelor mai mici are foarte multe oase.

Pescuitul Sportiv
 Avatul este foarte apreciat de pescarii sportivi, deoarece, fiind peste rapitor, ataca cu mare elan carligul cu nada oferit corespunzator, prilejuind pescarilor sportivi clipe extrem de placute. Cercetarea atenta dezvaluie repede locurile unde avatul vaneaza obleti, de regula in compania altor confrati. Pescuitul la avat da rezultate bune incepand cu luna martie si pana in zilele cu inghet din noiembrie-decembrie, dar foamea lui atinge apogeul dupa perioada depunerii icrelor, in aprilie, cand ataca totdeauna carligul nadit. Isi schimba locul in permanenta, urmarind grupurile de obleti. Se pescuieste mai eficient dimineata si seara, dar daca nu si-a satisfacut pofta, avatul vaneaza chiar si in orele de pranz ale zilelor calduroase de vara, cand poate fi de asemenea prins.
Metoda cea mai etica de pescuit a avatului este cea cu musca artificiala, asemanatoare mustei artificiale utilizate la pastravul indigen, cu deosebirea ca trebuie sa fie ceva mai mare. Nu este neaparat nevoie ca musca artificiala sa aiba un colorit identic cu al mustelor adevarate care zboara deasupra apei in zona respectiva, succesul fiind asigurat chiar daca coloritul acesteia este viu, fantezist. Uneori este insa nevoie sa schimbam musca artificiala cu alta, de alta culoare (motiv pentru care este bine sa luam cu noi un set de mai multe culori), intrucat avatul este un peste capricios si nu se poate sti dinainte care anume culoare il va incita la atac. Spre deosebire de modul in care se pescuieste cu musca artificiala la pastrav, la avat musca artificiala trebuie aruncata cat mai departe, la 50-60 m. Aruncarea la asemenea distante se poate realiza cu ajutorul unui plumb in forma de inima (de 10 g, dar cand curentii sunt puternici poate fi si de 20-25 g), care, prin greutatea sa, atrage dupa el carligul si musca artificiala sau lingura. Prin plumb se trece o bucata de sarma tare, dar maleabila, ale carei capete se indoaie sub forma de ochiuri. La unul din aceste capete se monteaza un vartej, la celalalt un inel de care se fixeaza apoi carligul triplu sau musca artificiala. Unii pescari cresteaza adanc plumbul cu ajutorul unui cutit ascutit, pentru ca acesta sa vibreze in timp ce este tras prin apa, atragand astfel si mai mult atentia avatului.
Se pot folosii cu mare succes si lingurile, voblerele si twisterele.
La pescuitul avatului se utilizeaza o varga mai puternica, mai rigida, avand in vedere greutatea relativ mare a pestelui, precum si distanta la care trebuie aruncat carligul. Pescuitul avatului cu lingura corespunde in linii mari celor descrise la metoda similara utilizata la stiuca. Lingurile Farlow, Heinz, Mepps, precum si linguri obisnuite, de marimea unei unghii, sunt cele mai potrivite acestui scop. Daca presupunem ca in locul respectiv exista exemplare mai mari, vom folosi linguri de tip Zett, de diferite marimi, de preferinta linguri mai mici. Se poate aplica aceasta metoda si prin fixarea unui pestisor viu in carligul triplu.
Metoda de pescuit a avatului cu ajutorul bilei de sticla (“buldo”) se practica mai ales in apele statatoare. Bila “buldo” se fixeaza pe fir prin ochiul aflat in prelungirea sa conica. In partea cealalta a bilei se leaga un fir lung de 60-80 cm, la capatul caruia se fixeaza un carlig de salau de dimensiuni medii sau un carlig triplu mai mic. De acest carlig se prinde pestisorul viu ce serveste ca nada, trecandu-i varful carligului prin orificiul nazal. Bila impiedica pestisorul nada (de obicei obletul) sa se lase la fund, mentinandu-l in straturile superioare ale apei unde obisnuieste sa vaneze avatul. Nada, aruncata mai departe in prealabil, trebuie condusa cu ajutorul mulinetei si al vergii in zona unde se presupune ca exista avati. S-a intamplat ca avatul flamand sa nu atace carligul nadit, ci insasi bila, motiv pentru care este bine ca si aceasta sa fie prevazuta cu un mic carlig triplu. Uneori, aceste bile se umplu pe jumatate cu apa, dupa care pot fi trase prin apa dintr-o parte intr-alta, la o anumita adincime.
Atacul avatului este extrem de energic si fulgerator, de aceea, de obicei, pescarul nu are timp sa intepe carligul. Rezistenta manifestata de fir si de varga este insa, de regula, suficienta pentru agatarea definitiva a pestelui. Se intampla adesea ca avatul sa “tinteasca” nada de la 2-3 metri, caz in care poate da gres. Nu-si pierde cumpatul, repetand in scurt timp atacul de la o distanta mai mica. Avatul agatat se apara cu inversunare la inceput, cedand insa in scurt timp, deoarece oboseste repede. S-a intamplat totusi ca, inainte de a fi scos cu minciogul, avatul sa fie atat de speriat, incat cu un ultim efort sa rupa firul, sarind in apa. Cavitatea sa bucala este solida; carligul odata patruns nu mai iese de acolo. Uneori, carligul trebuie recuperat nu din gura, ci din interiorul ei, in caz ca pestele l-a inghitit. Pentru asemenea ocazii sunt de mare folos clestele special pentru recuperari de carlig si o foarfeca obisnuita. Pescarii sportivi cu experienta in pescuitul avatului pot obtine rezultate excelente intr-o perioada scurta de timp.
Lungimea minima admisa la pescuit: 30cm

avatul - peste din ape de ses

Obletul



OBLETUL  (Alburnus alburnus)

Raspandire
 Se gaseste aproape in toate apele si lacurile de ses, in unele tari chiar si in lacurile montane (in Europa),de la nord de Pirinei, Alpi si Balcani pana la Ural. Lipseste in Scotia, in Italia si Dalmatia se gasesc subspecii locale. In Romania apare in Dunare, in toate raurile de ses, in toate iazurile, helesteiele si baltile, in bratele moarte ale raurilor, in lacurile de acumulare, canalele de irigatii, in lacurile litorale, Delta Dunarii si in baltile din lunca Dunarii etc.

Descriere
 Corpul este alungit si mult comprimat lateral. Solzii, subtiri, se desprind usor de pe corpul pestelui. Capul mic este de asemenea comprimat lateral. Botul este scurt, gura mica, oblica in sus. Dorsala este dezvoltata, caudala adanc scobita, cu lobii egali.
Dorsala obletului este verde, cu irizatii puternice, laturile sunt argintii, cu o stralucire puternica. Abdomenul este alb-argintiu. Dorsala si caudala sunt cenusii cu marginile mai intunecate, iar restul inotatoarelor incolore, capatand reflexe rosii in perioada de reproducere.

Dezvoltare
 Obletul are in mod obisnuit lungimea de 12-18 cm si greutatea de 35-45 g. Atinge insa si lungimea de 22 cm si respectiv 50 g. Ritmul lui de crestere este lent, obletul fiind un peste de talie mica. Femelele cresc mai rapid decat masculii. Exemplarele de 22-25 cm sunt rare.

Biologie
 Obletul este un peste vioi, care traieste in bancuri, spintecand in grup oglinda apei in timpul inotului. Aceasta se intampla in special cand este atacat de avat, caz in care fuge cu mare repeziciune, in asemenea momente bancul numeros poate fi observat de la distanta brazdand suprafata. Traieste in ape dulci statatoare si curgatoare de ses si din zonele colinare, dar se gaseste si in apele salmastre. Lipseste din baltile mici, puternic invadate de vegetatie. Este prezent si in unele rauri mici, in care uneori urca pana la izvoare, iar in unele ape de ses este specie dominanta. Traieste mai mult aproape de suprafata apei, dar in cautarea hranei frecventeaza si zonele de pe fundul lacurilor, baltilor. Majoritatea exemplarelor ating maturitatea sexuala la 2 ani, dar masculii uneori si la 1 an. In perioada aprilie-iunie, femelele depun icrele in mai multe portii (3-6, mai frecvent in 3-4 portii), intr-un sezon, o femela depune in total 1000-12000 de icre, cu un diametru de 1,2-1,5 mm.
Alevinii se hranesc cu rotatoria si infusoria, apoi cu plancton mai grosier. Exemplarele mature se hranesc cu alge filamentoase, fito si zooplancton, insecte cazute pe suprafata apei; exemplarele batrane consuma cu precadere zooplancton. Se mai hraneste cu insecte acvatice si cu larvele acestora. Durata vietii pestelui este de 5-7 ani. Obletul are o carne gustoasa, apreciata de consumatori.
Din solzii obletului se extrag cristale de guanina (printr-un proces tehnologic destul de complicat), material care se foloseste la vopsirea perlelor artificiale si a obiectelor de artizanat (in limbajul comercial, se numeste “essence d”Orient”).

Pescuitul Sportiv
 Obletul este hrana pentru stiuca, salau, avat, somn si alti pesti rapitori, si e folosit ca nada pentru carlig de catre pescarii sportivi. O bucata din coada obletului se foloseste si pentru nadirea carligului la pescuitul cleanului.
Pentru a-l prinde cu undita, avand in vedere ca umbla mereu in bancuri, locul de pescuit trebuie bine nadit in prealabil. Obletul face obiectul unui pescuit de mare finete si de mare viteza. Este principala specie in competitiile nationale si internationale de pescuit static (de viteza). Fiind un peste mancacios, musca toate momelile marunte oferite cu pricepere. Uneori se pescuieste chiar langa mal, alteori la 4-5 m sau la o distanta si mai mare. Firul subtire, de 0,8-0,10, este cel mai potrivit; in general nu se foloseste mulineta; varful vergii trebuie sa fie de 2-3 mm grosime si sensibil. Se folosesc carlige de 18-24, pluta subtire de 3-4 mm. Plumbajul recomandat este cel “rapid” si aranjat pe fir logaritmic (plumbisori marunti sau alice).
Momeala se adapteaza sezonului. Se folosesc viermusi, larve de Chironomus (viermele rosu de namol, denumit impropriu “libelula”), musca de casa, cocoloase de paine cu diferite adaosuri si materiale colorante. Se mai pescuieste si cu struna neplumbuita, avand pe carlig musca de casa. In felul acesta pestele se poate pescui rapid pentru a-l folosii ca nada pe carlig.
Lungimea minima admisa la pescuit: 12 cm

obletul - peste din ape de ses

Bibanul



BIBANUL  (Perca fluviatilis)

Raspandire
 Pe langa celalalt reprezentant al percidelor salaul, bibanul este pestele cel mai raspandit al genului, putand fi intalnit in toate apele curgatoare din tara noastra, incepand cu zona scobarului, aparand chiar si in unele ape usor saline.
Bibanul este foarte raspandit in emisfera nordica, gasindu-se pretutindeni in Europa, exceptand Anglia, Peninsula Iberica, Italia centrala si sudica, partea sud-vestica a Peninsulei Balcanice si Crimeii, precum si Peninsula Pelopones.

Descriere
 Corpul bibanului este robust si indesat, are o forma frumoasa, in partea anterioara este mai lat si mai inalt, iar in jumatatea posterioara usor turtit lateral. Toata suprafata corpului este acoperita cu solzi marunti si aspri, bine implantati in tegument. Din aceasta pricina se curata destul de greu, adesea cu piele cu tot. Capul are o forma oarecum conica, cu o gura relativ mare. Ambele maxilare sant prevazute cu dinti marunti si ascutiti, dispusi ca o perie. Placile care acopera operculele se termina printr-o teapa. Liniile laterale insotesc curbele corpului.
Inotatoarele dorsale sunt despartite intre ele de o pielita nu prea lata, inotatoarea dorsala anterioara este prevazuta cu radii tepoase tari, cu care bibanul se apara la nevoie. Odata scos din apa, pestele isi intinde tepii din aceasta inotatoare si, daca nu este precaut, pescarul se poate rani intepaturi dureroase care sangereaza , inotatoarea dorsala posterioara are radii mai moi.
Coloritul bibanului este viu, atragator. Capul este negru, de asemenea si spatele, care poate fi insa si cenusiu-inchis, cu desene marmorate si reflexe metalice. Uneori culoarea spatelui capata o nuanta de verde. Partile laterale sunt verde-oliv auriu, uneori verzi-galbui. Flancurile sunt brazdate transversal de 5-9 dungi mai intunecate. Burta este gri-plumburie sau galbui-albicioasa. La baza inotatoarei dorsale anterioare se distinge o pata rotunda, de culoare inchisa, foarte vizibila. Marginile celor doua inotatoare au o culoare negricioasa, inotatoarele ventrale si anale sunt rosiatice. In perioada de reproducere, coloritul inotatoarelor devine si mai intens.

Dezvoltare
 Bibanul este un peste mancacios, cu o pofta extrem de mare, si cu toate acestea creste relativ lent. Lungimea medie in apele noastre este de 30-35 cm, iar greutatea medie de 300-500 g. Ajunge destul de rar la 50-60 cm, respectiv 2-5 kg. In lacul Siutghiol s-au prins si exemplare de 5 kg, desi astfel de capturi sunt foarte rare, aproximativ o data intr-un deceniu.

Biologie
 In afara de apele montane, bibanul poate fi intalnit in toate raurile, incepand de la zona scobarului in jos. Prefera raurile cu cursul linistit si cu portiuni mai adanci, cu apele limpezi, in lacuri, balti, iazuri si in apele statatoare sau cu cursul foarte lent, se gaseste in preajma papurei sau a stufului, alegandu-si mai ales locurile unde albia este acoperita cu materiale tari. In rauri, de asemenea prefera locurile unde fundul este acoperit cu pietris sau nisip, deci tot materiale tari. Ii plac locurile unde raurile primesc afluenti, unde curentii ii aduc hrana in cantitati imbelsugate. Si bibanul se complace in zonele de linga diferitele constructii din apa picioare de pod, trunchiuri sau radacini de copaci cufundate in apa , in adanciturile din malurile spalate de ape, unde se poate ascunde pentru a sta la panda. Se gaseste si sub diferite pontoane, ambarcatiuni ancorate barci, plute, bacuri, pontoane etc. , intrucat in jurul acestora se formeaza mici vartejuri care atrag pestisorii cu care se hraneste, in locurile unde apele mai repezi se intalnesc cu altele mai lente, exista de asemenea hrana din belsug, deci bibanul cauta aceste locuri cu aceeasi predilectie. De regula, el poate fi gasit in vecinatatea albiei si nu prea paraseste locul pe care si l-a ales. Poate inota extrem de rapid, dar inotul sau este sacadat. La nevoie, isi urmareste prada pana cand o ajunge din urma si o mananca. Dintii puternici din gura cu deschizatura mare il ajuta sa nu mai scape prada odata ce a prins-o.
Bibanii mai tineri, de obicei de aceeasi varsta traiesc in general in grupuri. Exemplarele mai in varsta duc o viata solitara. Bibanul vaneaza ziua, hranindu-se cu o pofta nesatioasa. Pe timp de vara sta la panda mai ales dimineata si dupa amiaza, odihnindu-se la umbra in orele cu arsita de la amiaza. In timpul noptii se odihneste plutind in nemiscare la locul sau de ascunzis, renuntand la aceasta odihna numai in cazuri foarte rare, cand prada i se iveste “pe tava”.
Bibanul este foarte mancacios, atacand toate vietuitoarele comestibile pentru el. Pofta sa este constanta, inclusiv iarna. Consuma chiar si pesti de marime egala cu el, raci, scoici, rame, insecte, larve de insecte, precum si broastele ce inoata la suprafata apei. Fiind un mare consumator de icre, bibanul dauneaza celorlalte specii valoroase de pesti, in locurile unde populatia de biban este in crestere, numarul celorlalte specii valoroase se afla de obicei in scadere. Hrana sa preferata o constituie pestii. Bineinteles ca bibanul devine peste rapitor numai dupa ce atinge o anumita varsta 6-8 luni . Ca puiet, el se hraneste cu organismele planctonice din apa sau cu materii organice de pe fundul raului. Bibanul mananca plevusti, obleti, care se apara de atacurile lui prin salturi deasupra apei isi urmareste prada pana la suprafata, dar nu sare niciodata din apa dupa ea , fenomenul de canibalism nu-i este strain, el consumand-usi chiar propria progenitura. Este atat de lacom, incit in stomacul sau se pot vedea adesea chiar 6-7 bucati de obleti digerati pe jumatate, in timp ce il tine in gura pe cel de-al 8-lea. Pofta de mancare excesiva a bibanului este cunoscuta pescarilor experimentati, care stiu sa obtina maximum de folos de pe urma acestei caracteristici.
Bibanul este un peste foarte prolific, care ajunge la maturitatea sexuala, de obicei, in cel de-al treilea an al vietii. Foarte rar, el este capabil de a se reproduce si la 2 ani in locurile unde exista hrana din abundenta . Depunerea icrelor are loc atunci cand apa atinge temperatura de 10-12°C, adica in luna martie sau pe la inceputul lui aprilie. Icrele sunt depuse in siruri mucoase, avand aspect de colier. Un astfel de colier de icre este lung de 1-2 m si lat de 2-2,5 cm, iar bibanul il fixeaza din instinct pe plantele ce cresc pe fundul apei. Adesea isi depune icrele si in apropierea malului, printre pietrele ce se gasesc in aceste portiuni. Femelele depun peste 300.000 – 500.000 boabe de icre, in primele ore ale diminetii. Puietul de biban de o vara, strans in grupuri, se retrage odata cu venirea zilelor geroase de iarna in portiunile mai adanci ale apei, unde ierneaza, hranindu-se foarte putin. Primavara insa se hranesc din abundenta, ceea ce se poate observa, avand in vedere dimensiunile puietului de doua veri. Acest lucru este deosebit de evident in unele ape nord si est-europene, unde, la varsta de 3-4 ani, bibanii ating de regula chiar greutatea de peste 2 kg. In apele din tara noastra, desi consuma foarte mult peste, ritmul de crestere al bibanului este mai lent.

Pescuitul Sportiv
 Pescuitul bibanului ofera mari satisfactii iarna, dar si pe timp de vara, mai ales cand caldura este excesiva si cand alte specii nu musca deloc. Pescuitul bibanului se bazeaza pe proverbiala lui foame. Dat fiind ca sta de regula la panda in portiunile mai linistite ale raurilor, in vecinatatea imediata a albiei, metoda de pescuit cu plumbul pe fund este cea mai recomandata, in lacuri, balti sau unde exista vegetatie abundenta papura, stuf etc. , este mai recomandata undita cu pluta.
Bibanul poate fi pescuit in tot cursul anului, dar rezultatele cele mai bune se obtin incepand din lunile de toamna si pana in primavara, cand se poate utiliza atat metoda cu voblerul, cat si cu lingura. Primavara si toamna este eficienta si metoda “pater noster”, care consta din cufundarea si ridicarea momelii vii din apa si schimbarea permanenta a locului de pe mal, in cautarea bibanului.
Ca nada se pot utiliza si rime sau bucati de peste, precum si insecte si pestisori mici vii. Daca grupul numeros de bibani a parasit locul unde pescuim, putem detecta noul loc unde s-a stabilit cu ajutorul “pestelui-Iuda”. Acesta este tot un biban, dintre cei prinsi in prealabil, in gura caruia se fixeaza o bucata de ata. La capatul acesteia se leaga o bucata de pluta sau orice bucata de materie vegetala mai usoara decat apa, care pluteate la suprafata. Astfel “echipat”, bibanul este repus in libertate. El va urma fara gres grupul de bibani si se va opri neandoielnic exact in locul unde se afla grupul. Este deosebit de important ca pluta legata de peste sa fie foarte vizibila, altfel nu poate fi urmarit si, implicit, nu poate fi reperat locul unde s-a stabilit grupul de bibani.
Pestisorul utilizat ca nada nu mai lung de 5 cm se infige pe carlig prin orificiul nazal si prin gura, sau sub pielea pestisorului, pe partea dorsala, aproape de regiunea cozii, ingrijindu-ne sa nu-i ranim coloana vertebrala, pentru a-l mentine cat mai mult timp viu. Pluta trebuie reglata în asa fel incat carligul sa pluteasca la 20-30 cm de fundul apei. Varga mai putin sensibila, trebuie sa aiba 2,2- 2,8 m.
In cazul folosirii rimei, trebuie intepat carligul imediat ce am simtit muscatura bibanului, in caz contrar, el inghite adanc carligul nadit, care se recupereaza apoi mai greu din stomacul pestelui. Cand se intrebuinteaza pestisor ca momeala, sunt necesare cateva clipe de ragaz dupa muscatura bibanului si abia dupa aceea se inteapa carligul, pentru ca bibanul are obiceiul sa tina mai intai pestisorul in gura inainte de a-l inghitii. Graba in acest caz se poate solda cu smulgerea carligului nadit, pe care pestele l-a si apucat si totodata cu pierderea capturii. In apele mai adinci se obtin bune rezultate prin aplicarea metodei cu plumbul pe fund. Plumbul, de dimensiunea unui bob de mazare, se fixeaza Ia 15-20 cm mai jos de carlig.
In cazul folosirii lingurii, firul nu trebuie sa fie mai gros de 0,20-0,26. Bibanul ataca lingura din spate, moment in care toate cele trei ascutisuri ale carligului triplu se implanteaza adanc in cavitatea bucala a pestelui, captura fiind sigura.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit. 

 

bibanul - peste din ape de ses



Salaul

SALAUL  (Stizostedion lucioperca)

Raspandire
 Paralela 64 este limita nordica de raspandire a salaului in Europa (partea nordica a Norvegiei, Finlanda si Suedia), limita vestica fiind zona nord-vestica a Ronului, in timp ce in est el este prezent in apele ce curg de la Muntii Ural incoace.
In Romania, salaul este reprezentantul cel mai valoros al percidelor (Percidae) si in acelasi timp unul dintre pestii cei mai nobili si totodata cei mai gustosi din apele noastre. Este un peste destul de raspandit, dar mai ales in Dunare, in baltile de revarsare ale fluviului si in Delta, apoi in apele Prutului, Siretului, Argesului, Jiului, Somesului, Muresului, Oltului, precum si in cele ale Crisurilor, dar nu lipseste nici din Tisa, Timis sau Bega si afluentii acestora.
De asemenea, salaul traieste in lagunele din preajma tarmului Marii Negre, dintre care poate fi intalnit in numarul cel mai mare in complexul de lacuri Razelm-Sinoe, cu cele 80000 hectare ale sale, motiv pentru care aceste lacuri sunt denumite si lacuri tipice sau reprezentative pentru salau. Dintre celelalte lacuri mari din perimetrul litoralului, el mai poate fi gasit in Tasaul, Siutghiol si Mangalia, unde de asemenea apare destul de numeros, in ceea ce priveste lacurile din interiorul tarii, exista salau in lacurile Snagov si Caldarusani, Cernica etc. (Bucuresti), in Jirlau (jud. Galati), in Bezid (Mures), precum si in lacul Babadag (jud. Tulcea). Nu este insa raspandit in crescatoriile piscicole, dar poate fi intalnit in numar relativ mare in helesteiele de la Cefa (jud. Bihor), unde devoreaza pestii mici, concurenti la hrana ai speciilor valoroase de pesti crescuti aici, motiv pentru care prezenta sa este benefica. Pana in iarna extrem de geroasa din 1953-1954, salaul a fost prezent si in crescatoria de la Zau de Campie (jud. Mures), precum si in multe alte lacuri din Transilvania si Moldova unde acum se gaseste mai rar sau deloc.

Descriere
 Salaul se poate recunoaste foarte usor dupa forma specifica a corpului, intrucat poarta pe “spate” insemnul caracteristic tuturor reprezentantilor percidelor cele doua inotatoare dorsale, despartite una de alta doar de un mic spatiu.
Corpul salaului este lung, aproape cilindric, usor comprimat lateral, acoperit de solzi mici, aspri (ctenoide), motiv pentru care pestele pare aspru la pipait. Capul este lunguiet, usor turtit lateral cu gura mare, alungita inainte, ale carei capete ajung pana sub ochi. Atat maxilarul superior, cat si cel inferior sunt prevazute cu un sir de dinti ascutiti, caracteristici pestilor rapitori. Pe ambele maxilare se afla cate doi dinti “canini” ce servesc la apucarea pestilor pe care ii prinde. Operculele sunt acoperite cu solzi. Din cele doua inotatoare dorsale (despartite, cum am aratat, de un mic spatiu), prima are 14 radii osificate cu tepi, iar cea de-a doua, asezata mai in spate, are o teapa si 20-22 radii moi. Modul in care sunt dispuse toate partile constitutive ale corpului ilustreaza faptul ca salaul este adaptat in vederea efectuarii unor miscari rapide, potrivite modului de viata al pestilor rapitori.
Coloritul salaului este frumos, discret adaptandu-se la culorile predominante din mediul natural in care traieste. Spatele pestelui este verde-cenusiu, mai rar galben-cenusiu, partile laterale fiind cenusiu-argintii, cu 8-9 dungi mai intunecate, dispuse transversal. Regiunea abdominala are un colorit mai deschis. Pe inotatoarea caudala, cat si pe cele dorsale, pe pielita ce acopera radiile osoase, se pot observa multe puncte negre, dispuse in 4-5 siruri. Restul inotatoarelor sunt galbui, uneori galbui-albastrui. Irisul ochilor este argintiu, cu mai multe puncte negre.

Dezvoltare
 Salaul creste la dimensiuni relativ mari. Din lacurile Tasaul, Sititghiol si in sistemul lagunar Razelm-Sinoe, de pe litoralul Marii Negre, se prind destul de des exemplare de salau de cate 10-12 kg. Marimea cea mai des intalnita este de 40-70 cm lungime si 1-4 kg greutate.
Salaul este un peste cu o dezvoltare relativ rapida, mai ales in primii 4-5 ani de viata, adica pana in clipa in care pestele atinge maturitatea sexuala. Un asemenea ritm se poate explica prin pofta de mancare foarte mare a salaului si prin viata activa de peste rapitor. Caracteristicile sale forma corpului si a diferitelor sale parti, dantura si configuratia gurii, modul in care se misca, coloritul etc. toate demonstreaza modul de viata de rapitor al salaului.

Biologie
 Spatiul in care traieste salaul este constituit de apele dulci limpezi, unde poate observa cu usurinta prada, dar ii plac si apele usor saline (ape brack). In mod obisnuit prefera insa apele curgatoare mai mari si mai adinci. Traieste cu placere si in apele statatoare, al caror fund este acoperit cu pietris sau nisip. Nu-i plac, in schimb, baltile cu fundul malos. In rauri se intretine in portiunile unde curentii nu sunt prea repezi, dar nici prea lenti, unde se formeaza vartejuri mai mici. Salaul poate fi intalnit cel mai des in portiunile de rau unde albia este acoperita de pietris sau nisip curat si unde fundul raului este variat. El sta la panda in apropierea albiei sau ascuns pe langa malurile raului. In lacuri se ascunde de obicei pe langa diferitele obiecte mai mari de pe fundul acestora, insa daca malul si portiunile de langa mal sunt acoperite de stuf si papura, salaul se ascunde langa tulpinile lor submerse, fara a patrunde printre ele; sta la panda in apropierea lor, in portiunile degajate de vegetatie de langa stuf si papuris. Ii plac si locurile de intalnire a doua rauri, unde curentii acestora aduc si depun bancuri de nisip curat, spalat, sau locurile unde vartejurile fac ca raul sa para ca curge in sens invers, in portiunile de langa mal. In toate aceste locuri, pestisorii cu care se hraneste plutesc odata cu curentii de apa, fara a banui ca acolo ii asteapta un dusman de temut, salaul. De multe ori el sta ascuns in gropile mai adanci ale raului, pandind spre pestisorii care inoata in portiunile mai putin adanci, alteori pandeste in locurile de revarsare a canalelor in rau, asteptand sa vada ce-i aduce norocul.
Se adaposteste, de asemenea, in preajma digurilor de piatra, a bolovanilor mai mari sau a trunchiurilor de arbori din apa, langa picioarele de pod sau sub malurile spalate de rau, de unde ataca victimele cu rapiditate, urcand fulgerator din adanc in sus si de regula in directia malului. Din pozitia de relaxare in care isi asteapta prada, salaul trece extrem de rapid la atac, strabatand apa ca o sageata, fara sa greseasca tinta niciodata. El este capabil sa dezvolte o viteza de inot extrem de mare in timpul atacului si muscatura sa este cea mai sigura comparativ cu toate celelalte specii de pesti de prada de la noi, fapt ce se datoreaza in primul rand perechilor de dinti canini pe care ii are, din stransoarea carora nu poate scapa nici o prada.
Si in lacuri, salaul prefera ascunzisurile din preajma diferitelor obstacole din apa, cum sunt digurile din beton, stalpii de poduri, trunchiurile de copaci, epavele sau bolovanii mai mari din apa. In zilele mai reci de toamna, cand temperatura apei scade si pestisorii cu care se hraneste se ascund si salaul isi schimba tactica. El isi paraseste locurile de panda si urmareste migratia grupurilor de pestisori in retragere pentru iernat. In aceasta perioada il putem gasi de regula adunat in grupuri mai mari in apele degajate de vegetatie din preajma stufului si papurii care cresc la malul apelor statatoare, in aceasta perioada, pasiunea de vanator a salaului scade intrucatva: nu mai ataca violent, cu un salt decisiv, prada, ci este mult mai precaut. Cand apele sunt limpezi, salaii se intretin mai mult in straturile mai adanci ale apei, in timp ce in raurile mai putin transparente inoata cu predilectie in straturile mai apropiate de suprafata.
Salaul este extrem de sensibil la mal. Mai ales in cazul apelor statatoare si indeosebi in lacul Razelm, furtunile provoaca o puternica agitatie a apei, care la randul sau tulbura nisipul de pe albie. Acest nisip se depune apoi pe operculele salailor, astupandu-le si periclitandu-le astfel sistemul respirator si ca urmare, insasi existenta. Tocmai de aceea, pe o asemenea vreme salaul cauta adapost in portiunile cu multa papura sau stuf, unde plantele respective impiedica tulburarea exagerata a nisipului de pe fund. Salaul se straduie deci sa evite pe cat posibil apele tulburi de dupa furtuni sau revarsari de rauri.
Biologia alimentatiei salaului a fost studiata de multi specialisti. A fost astfel confirmat stiintific faptul ca, dupa resorbtia sacului vitelin, alevinii de salau se hranesc pentru inceput cu mici organisme planctonice, trecand apoi treptat la consumul de raci din specii inferioare (Misidaceae), rame si insecte. La varsta de 4-5 luni, puietul de salau duce deja un mod de viata de rapitor, hranindu-se in principal cu pestisori de talie mica, cum sunt obletii sau puietul de platica. Tineretul de salau nu prea sta sa aleaga; important pentru el este sa ingurgiteze o cantitate suficienta de hrana. Exemplarele mai mature insa nu mai vaneaza orice, alegandu-si doar speciile pe care le apreciaza ca “delicatese”. Nici ei nu cruta rosioara sau broasca, dar hrana cea mai de pret o constituie gingirica, care are o carne destul de grasa, in lagunele apropiate de tarmul marii, salaii se hranesc in primul rand cu guvizi si cu alte specii ale genului Gobiidae. Canibalismul este un fenomen care poate fi observat si la salau. Exemplarele mai mari le mananca fara “remuscari” pe cele mai mici. Salaul ataca cu indrazneala orice vietuitoare ce i-a starnit pofta, inghite broastele, racii, viermii, insectele si celelalte vietuitoare acvatice ce-i ies in cale. Nu ataca in schimb pasarile care inoata la suprafata apei, asa cum face somnul. Are o digestie buna, rapida, intrucat stomacul sau produce acizi puternici, care descompun hrana eficient, dar ii provoaca pestelui o senzatie continua de foame, din cauza careia salaul depune mari eforturi pentru a avea mereu burta plina.
Salaul atinge maturitatea sexuala la varsta de 3-4 ani, de obicei masculii cu un an mai devreme decat femelele. Perioada de reproducere a salaului incepe la sfarsitul lui martie, terminandu-se spre sfarsitul lunii aprilie. Pentru reproducere, salaul are nevoie de o apa de cel putin 10°C, dar este si mai bine daca temperatura se ridica la 12-14°C. Salaul este un peste care isi depune icrele in “cuib”, adica si le pune de regula pe nodurile spalate ale radacinilor de salcie din apa. O femela reproducatoare de 50-60 cm lungime poate depune 300000-500000 boabe de icre. Numarul icrelor depuse de exemplarele foarte mari poate depasi chiar cifra de un milion. Icrele depuse sunt lipicioase, cu un diametru intre 0,8 si 1,5 mm, de culoare galbuie.
Salaul este un peste care solicita mult oxigen dizolvat in apa, motiv pentru care, odata scos din apa, moare in scurt timp iarna, in timp ce vara nu rezista mai mult de cateva minute. Carnea sa este alba, frageda, cu un gust excelent si fara prea multe oase. Continutul sau in grasimi este redus, motiv pentru care salaul figureaza pe toate meniurile dietetice.

Pescuitul Sportiv
 In Europa, putine tari au o populatie atat de numeroasa de salau ca a Romaniei. Trebuie sa cunoastem bine biologia salaului pentru a gasi repede locurile unde se ascunde. In primul rand este bine sa cunoastem faptul ca acest peste nu agreeaza lumina puternica a soarelui, ocolind portiunile expuse razelor directe de soare, chiar si atunci cand acolo exista grupuri intregi de pesti cu care s-ar putea hrani. Salaul trebuie cautat deci in locurile umbrite, unde se simte la adapost. Succesul pescarului in acest caz nu depinde de alegerea momelii celei mai potrivite, ci de faptul daca reuseste sa gaseasca locul de panda al pestelui, stiut fiind ca, de multe ori, intr-o singura zona de numai cativa metri patrati se gasesc mai multe exemplare de salau. Acest peste nu traieste izolat, deci unde am prins unul, probabil vom reusi sa mai prindem si altii.
Locul de panda al salaului poate fi gasit cu cea mai mare usurinta in apele curgatoare. Am mai aratat ca traieste in preajma locurilor cu curenti de intensitate medie, la picioarele barajelor sau la baza sistemelor de indiguire din piatra, in vecinatatea picioarelor de pod, a tarusilor sau a altor obstacole asemanatoare din apa sau la adapostul unor crengi stufoase de copac, aplecate pe oglinda apei. Se cunosc cazuri cand exemplare frumoase de salau au fost scoase de sub ambarcatiunile ancorate. Sansele sunt minime daca incercam sa-l prindem in portiunile de apa putin adanci, lipsite de obstacole subacvatice, sau acolo unde albia este acoperita cu mal. El trebuie cautat in portiunile unde albia este dura, adica captusita cu pietris sau nisip. Salaul se mentine vreme indelungata in acelasi loc, unde, la adapostul obstacolelor de genul celor amintite, sta la panda in asteptarea pestilor mai mici cu care se hraneste, in apele statatoare, unde adeseori se strang mai multe exemplare de salau intr-un perimetru relativ restrans, aceste locuri sunt mai greu de detectat.
Salaul este un peste destul de fricos, in apele statatoare se comporta mai precaut decat in cele curgatoare. Se pescuieste cu frumoase rezultate in timpul zilei, primavara si toamna, in timp ce in cursul verii eficienta maxima se poate atinge in orele imediat urmatoare rasaritului de soare sau in cele premergatoare asfintitului. In zilele cu cer acoperit, norocul ne poate surade si la amiaza, cand salaul se ridica in straturile superioare ale apei, aparand uneori chiar la suprafata, in timp ce-si urmareste prada. In timpul zilelor toride de vara, el se odihneste in nemiscare, pornind la vanatoare de-abia pe inserate sau noaptea, in amurg, practicand metoda de pescuit cu lingura, voblerul sau twisterul se pot obtine rezultate superioare din punct de vedere cantitativ celor inregistrate de-a lungul unei zile intregi. Hotaratoare pentru succes la pescuitul salaului sunt, pe de o parte, detectarea locului sau de panda, iar pe de alta parte cunoasterea perfecta a conditiilor acvatice din zona, mai ales a naturii albiei din portiunea respectiva de apa. Nu este neglijabila nici cunoasterea speciilor de pesti cu care se hraneste salaul, intrucat prezenta sau absenta acestora din zona poate sa indice prezenta sau absenta salaului, in sfarsit, la cautarea locului de panda nu trebuie sa uitam nici o clipa ca salaul prefera zonele umbrite, evitandu-le pe cele expuse luminii solare.
La pescuitul salaului, carligul se nadeste cu rama, insecte sau broscute, dar se pot utiliza si bucati de peste. Nada cea mai potrivita ramane insa pestisorul viu.
Pescuitul cu lingura, voblerul sau twisterul este modalitatea cea mai frumoasa si cea mai sportiva de prindere a salaului. Metoda se poate practica si cu peste viu ca nada, mai ales in cazul unor portiuni de rau cu curenti mai puternici, unde nu putem pescui cu pluta, in acest caz este necesara o varga de 2,2-2,4 m lungime, prevazuta cu mulineta multiplicatoare si un fir de 0,25-0,35. Carligul (numarul 1) trebuie sa aiba coada dreapta, cu varful foarte bine ascutit. Pestisorul viu se fixeaza in carlig in asa fel incat varful acestuia sa-i treaca mai intai prin orificiile nazale, dar poate fi impuns si prin cele doua maxilare ori, mai rar, in regiunea cozii (prin pedunculul caudal). Carligul nadit nu se arunca in apa, ci se lasa foarte-foarte usor, pentru a provoca cat mai putin zgomot. De asemenea, carligul cu nada nu se lanseaza prea departe de locul unde ne aflam, intrucat conducerea pestisorului-nada, oferirea sa corespunzatoare pentru a starni interesul salaului devin astfel foarte anevoioase. Trebuie sa ne alegem pozitia din care pescuim in asa fel incat locul unde banuim ca se afla salau sa fie mai in aval de noi; pestisorul-momeala este astfel mai usor de condus, prin simpla tragere a firului in amonte, spre locul in care ne aflam. Salaul are o vedere buna si organe de simt sensibile, dispuse de-a lungul liniei sale laterale, cu ajutorul carora detecteaza chiar si cele mai mici miscari ale tufelor sau arbustilor de pe malul apei. De aceea, ambele metode se aplica in cea mai mare liniste, luand toate masurile de precautie pentru ca pestele sa nu ne observe.
Pescuitul cu pluta se practica indeosebi in apele statatoare, in preajma unor trunchiuri de copac cazute in apa sau a unor picioare de pod, unde salaul nu trebuie cautat numai in portiunile adanci ale apei, ci si in straturile mai de suprafata. In functie de conditiile acvatice din zona, se foloseste struna lunga de 30-40 cm, dar care la nevoie poate fi scurtata pana la 20 cm, ca nu cumva pestisorul-nada sa agate carligul de vreo creanga din apa. Plumbul cu o greutate de 8-12 g este foarte potrivit. Pestisorii-nada, care prefera straturile superficiale ale apei (obletii, babustile), trebuie agatati cu carligul in regiunea nazala, pentru ca oricum se vor stradui sa se ridice la suprafata apei. Nadele vii care inoata in apropierea albiei (porcusorii, boartele, platicile mici) se agata in carlig in regiunea dorsala sau in portiunea din apropierea cozii, fara a le vatama sira spinarii. Modul de fixare a pestisorului viu in carlig este de mai mare importanta in apele statatoare, pentru ca aici salaul este mult mai precaut decat in rauri.
In lipsa momelii vii se pot folosi si felii de peste, taiate mai ales din regiunea cozii sau a burtii, pentru ca fiecare bucata sa aiba macar o inotatoare a pestisorului sacrificat. Felia respectiva se fixeaza pe carlig in asa fel ca in timp ce este trasa prin apa sa execute o miscare ondulatorie si de rasucire (inotatoarea trebuie sa se afle in partea opusa carligului in care este fixata), pentru a imita inotul pestisorilor vii. Sunt toate sansele ca salaul sa atace o asemenea momeala.
Nada trebuie condusa foarte des in zonele mai adanci ale apei, abundente in diferite obstacole, conditii in care creste pericolul agatarii carligului. Chiar si plumbul se poate agata usor printre pietrele de pe albie si oricate eforturi am depune, oricat am scutura firul, de cele mai multe ori el nu mai poate fi eliberat. Pentru a evita agatarea carligului, se poate folosi o aparatoare confectionata din sarma de otel de 0,2 mm, fixata de ochiul carligului si astfel indoita, incat sa-i protejeze varful, facandu-l sa “sara” peste obstacole. Plumbul poate fi ferit de acelasi pericol de agatare prin adaugarea unui cerc confectionat de asemenea din sarma de otel (antiagatator).
Carligul cu momeala, odata lansat, nu se mai scoate din apa pentru a nu trezi suspiciunea salaului precaut. Cand se observa ca pluta a fost trasa in adinc, se inteapa imediat carligul cu o miscare iute, energica. Daca carligul are coada dreapta, iar varful bine ascutit rezultatul va fi cu siguranta bun salaul fiind intepat in carlig. Pescarii neexperimentati au de cele mai multe ori impresia ca li s-a agatat carligul, pentru ca salaul nu “sare” asupra momelii oferite, ci o inghite usor, mai ales daca a fost condusa exact in locul unde pestele a stat la panda. Cand se repede asupra prazii, atunci se simte o smucitura nu prea energica, dar totusi hotarata.
Exemplarele mai mici se apara mai putin, cele mai mari insa (peste 1 kg) trebuie obosite mai intai prin apa. Daca pescarul incearca sa traga la mal un salau inainte ca el sa fie epuizat fizic, se poate intampla ca acesta sa scuture din cap, scuipand din gura carligul cu momeala si sa scape. Pestele trebuie scos din apa cu precautie, cu gesturi lente si bine gandite, pentru ca nu cumva sa-i iasa carligul din gura inainte de vreme. Minciogul trebuie indreptat spre peste, intotdeauna din directia capului, avand grija in acelasi timp ca, coada proeminenta a carligului sa nu se agate in ochiurile minciogului. Exemplarul prins nu poate fi tinut viu mult timp pentru ca dupa cum am mai aratat, aceasta specie este foarte sensibila. Totusi, daca este pus in juvelnic sau legat corespunzator el rezista astfel in apa chiar mai multe ore.
Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm

salaul - peste din ape de ses

Tiparul



TIPARUL  (Misgurnus fossilis)

Raspandire
 Originar din Europa Centrala si cea rasariteana, tiparul este prezent in tot bazinul dunarean, in Romania se gaseste in Dunare si Delta, in toate baltile, bratele moarte, lacurile si iazurile din interiorul tarii, exceptand apele de munte.

Descriere
 Corpul este alungit si gros, aproape cilindric in sectiune, acoperit cu solzi mici si cu un strat mucos care il fac alunecos. Capul este gros, usor comprimat lateral. Gura semilunara, inferioara, cu buza superioara carnoasa, continua. Tiparul are 10 mustati, dintre care 6 langa gura, iar doua scurte pe mandibula. Sub ochi, tiparul are cate un ghimpe ascutit, ascuns bine sub piele. Pedunculul caudal este comprimat lateral, iar inotatoarea caudala rotunjita. Capul pestelui nu are solzi, in schimb istmul este complet acoperit cu solzi.
Dorsala este cafeniu inchisa, presarata cu pete negricioase marunte. Aceasta zona cafenie este marginita de o dunga ingusta, neagra, care se intinde de-a lungul intregului corp al pestelui. Sub aceasta dunga, corpul pestelui este cafeniu deschis, dupa care urmeaza o noua dunga negricioasa, mai lata, de la ochi pana la baza caudalei. Sub aceasta dunga, corpul este galben-ruginiu, cu pete cafenii, dupa care urmeaza o a treia dunga negricioasa, intrerupta si ingusta, inotatoarele tiparului sunt fumurii, cu pete intunecate. Coloratia tiparului variaza mult ca intensitate dupa gradul de limpiditate si culoarea mediului acvatic in care traieste.

Dezvoltare
 Lungimea obisnuita este de 18-20 cm, dar atinge si 24-26 cm.

Biologie
 Tiparul este o specie de peste de apa dulce, care prefera fundul malos si cu multa vegetatie, in general, se gaseste in ape fara nici o miscare, dar apare si in raurile de ses cu un curs foarte lent. Tiparul are posibilitatea sa respire prin intestine, ceea ce-i permite sa reziste mult timp si in albiile care au secat. In acest caz il gasim ingropat in mal, ca de multe ori si in timpul iernii. Prin intestinul gros, puternic vascularizat, absoarbe aerul atmosferic si prin anus elimina dioxidul de carbon. Scormoneste tot timpul fundul baltii, de unde inghite si namol, pe langa hrana preferata, care consta din particule de vegetatie, detritus organic, viermi, larve acvatice, mici crustacee, melci, moluste mici etc. De obicei se hraneste in timpul noptii, ziua fiind inactiv, mai mult ingropat in namol. Tinut in mana, putin strins cu degetele, emite un sunet caracteristic datorita eliminarii bruste a aerului din intestin prin anus. Acestui sunet (chitait) ii datoreaza si denumirea de tipar. Se reproduce din martie pana in august. Femela depune icrele, in general, in trei portii, in total 10000-15000 icre.

Pescuitul Sportiv
 Pescarii il folosesc ca nada vie la pescuitul somnului, stiucii, salaului, mihaltului etc.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

tiparul - peste din ape de ses

Tiganusul



TIGANUSUL  (Umbra krameri)

Raspandire
 Tiganusul este un peste caracteristic bazinului hidrografic al Dunarii mijlocii. Se gaseste in Dunare si in foarte multe dintre apele care se varsa in ea, de la Viena si pana la varsarea in Marea Neagra. De asemenea, este prezent si pe cursul inferior al bazinului Nistrului. In Romania se gaseste in bazinele Teleormanului si Neajlovului, langa Bucuresti in lacurile Chitila, Pantelimon, Cernica, pe cursul inferior al Somesului si Crisurilor, in mlastinile Ecedului (Carei-Satu Mare), in lacul Razelm, in unele balti de langa Sulina si Caraorman si in balta Cristesti de langa Iasi.

Descriere
 Capul este comprimat lateral, gura mica, terminala, putin oblica, cu dinti mici, identici. Corpul, moderat alungit, este acoperit cu solzi mari care lipsesc la baza inotatoarelor. Pedunculul caudal este comprimat lateral. Corpul pestelui nu are linie laterala. Caudala este rotunjita.
Corpul tiganusului este brun, cu reflexe violacee mai intunecate pe spate, ventrala galbuie. Pe laturile corpului se vad o serie de pete mai intunecate, negricioase, de forma neregulata. Pe mijlocul corpului se afla o dunga mai deschisa la culoare, inotatoarele sunt galbui-cenusii sau brune uneori.

Dezvoltare
 Atinge lungimea de 12 cm. Acest peste traieste numai 2 ani, mai rar 3 ani in bazinul Panonic, iar exemplarele din Delta Dunarii ating si varsta de 5 ani, varsta la care ajung la o lungime de 8-9 cm.

Biologie
 Tiganusul este o specie de apa dulce. Traieste in special in balti mici, cu multa vegetatie, cu fundul malos. La secarea apei din balta rezista mult timp si suporta limita maxima a lipsei de oxigen din apa, deoarece poate respira si cu vezica cu aer, puternic vascularizata.
Se reproduce in martie-aprilie, mai rar la inceputul lui mai, la o temperatura a apei de 13-17°C. O femela depune intre 800 si 1800 de icre, cu un diametru de 2 mm.
Tiganusii traiesc in bancuri mici, mai mult in apropierea fundului apei, ferindu-se de lumina. Miscarea inotatoarelor perechi este alternativa, cea ce este o caracteristica a speciei. Consuma nevertebrate mici acvatice (larve, moluste mici, insecte acvatice, larve de Chironomide), ocazional icre sau alevini de pesti.

Pescuitul Sportiv
 In zonele unde traieste, tiganusul este prins de pescarii sportivi pentru a-l folosi apoi drept nada.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.

tiganusul - peste din ape de ses

Tiganusul - peste din ape de ses



Yüklə 330,51 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin