N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a


Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə14/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38

Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)

Adventiştii din celulă, şi sunt cîţiva, î! dispreţuiesc făţiş şi cu înflăcărare pe popa Petcu din Năieni, preot de ţară tară cunoştinţe teologice superioare, căruia îi vin uşor de hac citînd — cu nemiluita — textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dîndu-le replica, precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea vinurilor de lstriţa - premiate la concursuri viticole internaţionale - şi a comîndârilor unui sat de gospodari cuprinşi.



Ce-i drept, spectacolul pe care-1 oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal - la infirmeria t.b.c, se mai întîmplă - ei o resping, se aşează în genunchi, ridică braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. în acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.

Hotărînd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sîmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sîmbetei): Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcută pentru

146

om, iar nu omul pentru Sîmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mîncaţi orice vă este pus înainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare şi băutură sau cu plivire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sîmbete).



Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.

Cînd suntem scoşi la baie, Sîmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mîini, da, şi Sîmbăta: dar nu pe coip. Spectacolul care se repetă săptămînal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţînări naive şi dovedeşte o dată mai mult ca niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerîndu-le tuturor deţinuţilor să se îmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zîmbind serafic, aşteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic Francezii în queue de poissoiu rămîne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, cînd sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă săfui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.

Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţînd la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot coipul Duminica dimineaţa.

147


- Traian Crăcea, tînăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mîntuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mîntuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plîngea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.

Jilava, camera 13

Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes.



Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice.

Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.

Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întîi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii.

Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42!

îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoai) menit să apere cu ultima vehemenţă - soreliană - echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.

Februarie 1931

Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-1 interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stînga. în timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune

148

despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tînărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-1 ajutăm - lămurim.)



Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Cînd Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx 1-a ameninţat că nu-1 va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere - constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altminteri fără cusur - dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui.

Bellu Z. fierbe. (Provocare!)

Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre Lassale, s-a spus un lucru cît se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere să-1 am vecin de moşie.

Toţi stîngiştii întorc plictisiţi capul şi - după un moment de pauză grea - îşi îndreaptă iarăşi atenţia spre sanvişuri, spre sticle.



1968

La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrîn, mic, discret.

îi dau trei sau patru lei.

îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugînd lung. De ce nu ştiu - amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gîrbovit), gestul atît de politicos, ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru cîţiva lei, năvala în memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc într-un plîns cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul.



Gherla 1962

Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Cînd îi fac cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuţimea, neastîmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret.

149

Spre pildă tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-gmpe şi perioade, simbol de simbol. ÎI învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vîrsta, la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învăţătură; şi nici n-a curmat elanul spre bine.



Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-1 expun, iar şi iar. îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene (martinuzziene, cînd trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro sufla vintiil veacului) îi dau antene speciale care-i înlesnesc priceperea şi-1 ajută să ghicească pe sărite.

Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind înjur (suntem într-o cameră rea), îmi formez părerea, că - descriptiv şi expozitiv -existenţialismul are dreptate. întocmai aşa e viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea cînd lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greaţa ţi mîinile murdure (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. (Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului pînă la Iisus mîngîietorul. (Mîngîietoad dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decît cea -dobîndită prin budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri'?

BUGHI MAMBO RAG

... Nemţii pe colonelul Sturdza 1-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă că pe atunci mai exista un simţ al onoarei militare... Iar cînd a venit Mackensen în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Caip, bătrînul germanofil a ieşit în capul scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E absolut fals ... îi spune Marcellus lui Demetrios...

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face - netulburat - orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă



150

a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate'? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa - sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate - printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii — ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar orişice.

(Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist n-au fost -aşa, niţel - bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)



Ianuarie 1955

Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău'? Vreo boală? — Sunt eu om să mă adresez (traducerea din franceză: suis-je homme «...) unui avocat în caz de boală? îl aud surîzînd la celălalt capăt al firului.

în odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multa de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mînăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfînt, sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3 ? Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decît Gămăliei.

Părintele Cleopa, destul de tînăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blîndă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectînd îndelung. Codin Miionescu, Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu. doctoml Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă

151

răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. Cd. şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.



Se stă pînă tîrziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la Ruşi.

Eu însă plec îngîndurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărîtor?

August 1970

Mai toţi cei ce-1 ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit.

Părintele Cleopa - după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mîncînd mai mult rădăcini, neavînd posibilitatea să aprindă focul - fumul ar fi fost reperat -, susţinut de cîţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă -urma paşilor ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun -, vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) — e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr.

Dinu Pillat şi cu mine, plecînd de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora prînzului. O zi măreaţă de August: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te izbeşte, te ia de gît, te învinge.

La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat, ori amîndouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atît de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stînga şi cele din dreapta. Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.) Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atît de plină de greutăţi, hîrtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman

152


existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!

La ieşirea din mînăstire ne întîmpină iar natura: numai verde şi albastra, strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea!

- La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-1 dă e mărunt dar cu perspective imense:

„Diavolul păzitor" al unui Englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează" să se jertfească într-o chestiune care-1 preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa" lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei -meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso.

- Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorităţii pe care o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte cîtuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al avatarurilor. Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui desăvîrşire i-ar permite să aibă oricînd acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămîne în lume sub formă de dalai-lama.

Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare.

în raptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice.

Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi - şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex -

153


e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare. în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună. utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

Chemarea stoicismului rămîne vie pentru mulţi oameni superiori, şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surîsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpinită, fără-ndoială) îmbufnare.

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător in faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobînda cea mai ridicată.



1940

Teoria lui Salom Aş (în Dcr Krieg geht nvilcr): evreii nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat şi deci se ştiu.

Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în nedezvăluite văluri.

Nu contestau măreţia învăţăturii noi, dar a-1 recunoaşte pe Hristos însemna să admită că Descoperirea s-a tăcut, că asta e.

Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi...

Văratec, 1971

In postul Sîntei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmonnîntare - mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!?

154

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Cînd mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu - zice - am un prieten beţiv, un nenorocit şi cînd vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

Cît de bine îmi pare că m-am tăcut ortodox.

Văratec, 1970



Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pămînt, în Uniune, luînd chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zît! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi - lepădîndu-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă — se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului - triumf al bunei stări.

Cînd dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede'? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe cîte un Primus masa de seară.

Asta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. în vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în occident, oftează, manifestă, răpesc, urla, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktatluri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar Ia gîndul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gîndească, îl apucă nebunia.



Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel'? Cînd l-om face noi va fi altceva.


Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə