N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə17/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   38

26 decembrie 1970

înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pămînt unde - prin definiţie - ea nu poate exista. în lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea - generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate.

Căci apostolii erau oameni.

Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvîrşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impu-nînd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele reiati\ iste sunt paşnice - şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel

184

mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute într-o egală stare de nemulţumire.



(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)

- Cine crede că religia creştină e îndemn la nătîngie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dînd o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-1 paşte pe un om deznădăjduit, cînd înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte."

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avînt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decît orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are, în plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrînează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorîte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

- Codin Mironescu:

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... Dar în Dumnezeu? De...

Oamenii aceştia nu au discernămînt, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe însuşiri, n-au baza de la care totul începe.

- Pentru Max Scheler, pe acest pămînt, cînd e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cos­mos, de comunicare cu finalităţile.

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic.



185

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciotul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut do\ edi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei.



Octombrie 1963

Tot contabilitatea rărnîne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui Iehova, sărmanii de ei -sunt patru în celula aceasta, toţi cu pedepse mai mari de cincisprezece ani - o văd instalată la Vatican), ipostaza perfectă a diavolului.

Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea.

1967

Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai încape libertate, nu mai încape decît Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp penală şi matematică."

Sub regimul blestemului şi Legii, pînă şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talionul cu iertarea.

- Echilibra, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori

186

masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgînilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în hora ale derviştilor în sufism. în creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysios şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive" - chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) - încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surizătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricît de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atît mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alhimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricît de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori srupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a tî raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtînd lumini şi iacînd gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtînd lumini şi iscînd zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este supus aceloraşi reguli de modestie.

(Rene Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu

187

desăvîrşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)



- în Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care gîlgîie în gîtlej; nu este hîrîitul întunecat al leşinului care ne duce la neant prin neant."

Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire.



Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat.

Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu ştiu ce fac.

Gherla, decembrie 1963

Afară viscoleşte.

Cît de urîtă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin 1-a înţeles copilul răzgîiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele cîteva romane franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicţie) şi îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanităţii.

(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce în ce, atît de ascuns în mediocritate nemulţumită, în stupidă îngîmfare, în rău niciodată privit din exterior, în glod. Şi apoi, cu timpul, în hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe ticăloşi ca să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel dintre bălării? Cum de s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, în altă perspectivă - cum şi crucea în tabloul lui Dali e văzută de altundeva - şi atunci afundarea ştearsă în murdărie i se arată şi ea tot în relief, tot ca o excrescenţă?)

A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al Fl-lea, s-a numărat printre atît de puţinii care, la plebiscit, au votat deschis împotriva constituţiei regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca voluntar. A căzut în faţa Odesei, poate ca Peguy: făcîndu-şi datoria cu exces de zel.

Nu-mi păstrase nici o pică. îmi scria amical de pe front, mi-a spus că-s om cumsecade. (După cum Irlandezul îmi anunţase că Hristos mă va chema.)

Bolnavul, cu febră, mai zace încă pe patul de spital, dar medicul a şi spus rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit grăbite să dea vestea cea bună: pacientul zace pe ticălosul lui culcuş, dar iată t-îi se itnti i/t' departe paşi grăbiţi pe coridor.

188


Viscolul de afară îmi aduce în gînd primele versuri ale poeziei lui Trakl, pe care am învăţat-d la 34, de la Binder Harald:

Wenn der Schnee am, Fenster fălit Lung die Abendglocke lăiitct Vielen ist der Tisch bedeckt Und das Haus ist wohl beştelit.4

Apoi strofa finală, versul din urmă.

Pîinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, în decorul lui de munţi pleşuvi, săraci, duri. Pîinea şi vinul, traiul şi surplusul. Pîinea şi vinul, trupul şi •sîngele. Materia şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult scump sîngele Domnului.

Nu ne este dat a le vedea, pîinea şi vinul, prefăcute în came şi sînge. Măcar în simplitatea lor materială le vedem oare? Măcar strălucirea gospodărească o putem distinge neînduhovniciţi?

— Există o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec foşnind, uşor parfumate, către locul de întîlnire. Frivolitate oarbă, încăpăţînată, despre care Montherlant spune că e „tare ca oţelul."

BUGHI MAMBO RAG



...Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înţelegi că Franţa avea să fie învinsă, doborîtă. Frederic al II—lea, cel care spunea că suveranul trebuie să fie primul servitor al poporului său, enunţase demult şi alt adevăr: că războiul nu se cîştigă cu armatele, ci prin rezistenţa morală a naţiunii... Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca porneşte... A venit Şcoala Politehnică din Viena, toată, cu profesori şi studenţi să vadă minunea de la Cernavodă, primul pod lung din lume în întregime din oţel şi cu grinzi în consolă... La Englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistenţă morală... Eduard al VIJ-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu guvernul, n-aveii stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern, dar n-aveţi armată... Anul 1940 1-a infirmat pe Clemenceau, n-afost o înfrîngere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios...

- Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănîncă dacă bănuiesc o urmă de grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pîine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rîndul în munţi, copiii aceştia care au înjghebat o Ligă Revoluţionară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au vrut să se

189

colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în circiumă şi au înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniţii care n-au înţeles să-şi părăsească denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate®), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi '1939.



Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanţele. Pînă la saţietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi să fie lăsaţi în pace. Asta vor.

Andre Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa.

„N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decît în haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinat în două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?»

întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m 'eu foiis, universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă. Dacă-i vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia — o recunoaşte unul ca Ludwig Lewinsohn - e mai viu decît un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decît virtutea.

Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale gîndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr.

Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv ArthmA9. îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau - singurul lor sentiment treaz - să fie, în sfîrşit, liberaţi de povara libertăţii.

Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergînd pe străzi: torul e Dumnezeu, eroismul e torul. De aici ţîşneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru viată, flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii. îmbuibarea şi frica:

190

mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi avîntul încremenesc.



Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi le deluge*0, acum cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toţii

- Desigur că budismul, jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai uşoare decît e creştinismul. In creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăţi. Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns răspunde tot pe măsura libertăţii: fie ţie după credinţa ta.

Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei {coinddentia oppositontm), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele.

— Brice Parain: libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră occidentală de libertate, caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine.

Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul dialecticii.

Dacă universul nu-i decît o pulsaţie ritmică de expansiune şi contractare (la o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci e un coşmar.

Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a făcut din dialectică un crez, după ce a constatat legea o proclamă totuşi trecătoare şi o desfiinţează în societatea fără clase. A fost şi nu mai e. Iar cine se-ndoieşte, la pîmaie.

Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai că (Hausherr) Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al universului creat. Dumnezeu, persoană, e altceva: e adevărul.

Temei de nădejde.

1969

- Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea (Franz von Baader).

Problema răului în lume: prima întrebare-încuietoare pe care ţi-o pun cei ce se miră că poţi crede.

Nu există explicaţie concludentă, răspuns categoric.

Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, însuşit de Pavel Evdokimov:

191

Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om 1-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-1 introduce în lume. Acesta e riscul pe care şi 1-a luat Dumnezeu prin actul creaţiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe drept cuvînt) Losski în teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de rău, de la posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca virtualitate) la înfăptuirea răului.

(Nu înseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decît 0 ca opus al lui 1 în orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate şi cazul contrariului acelui ceva, adică lipsa lui: flip-jlop. Relaţia dintre rău şi bine nu implică preexistenta răului la Dumnezeu altfel decît 0 e implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinţa de fiinţă.)

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: „veţi fi ca Dumnezeu"'. Grăind astfel Satana nu a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a contaminat lumea.

Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de pe pămînt în cer sunt stigmatele.

— Manicheiştii, precizează Rene Nelli, nu susţin că există doi dumnezei egali: unul al binelui şi luminii, altul al răului şi întunericului. Asta ar fi, zice, o prea gogonată prostie. Manicheismul (Nelli îl tratează sub forma sa catară) susţine altceva: că prin însuşi faptul creaţiei, al trecerii de la neant la fiinţă se declanşează forţe pînă atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; în fond, la part du diable51. (Diavolul, în orice trecere de la unitate la binar, fiind zero.)

Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă necesară - cîtul infinit al unei împărţiri infinite - ci un act liber al omului.

Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la bipolaritate, la dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan Lupaşcu nu sunt şi ele expresia oricărui sistem binar?

. - „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25).

Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!"

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului - se tălmăceşte: Statului - ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor,

192


menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele se preface în medicine-maii şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului**, cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar cînd politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricît de mică -nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfintului Vasile cel Mare.

(Diavolul: să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu. — De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil'? - Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.)

- Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natu­ral) şi pomnca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin.

Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante.

Cînd regele Eduard al VH-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de jurămînt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.

193


Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, ' înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.

Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei.

- Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, cînd i se părea că are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gîndi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic.

- Marele merit al ordinelor monahale în catolicism - fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei - este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa.

Nu există nici un stil obligator.

Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei - neîntreruptul surîs serafic, gesturile onctuoase şi mîinile împreunate, vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie.

La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare pustnic din Tebair1 nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare t ._i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.

Iunie 1968

Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurîndu-mi sufletul şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încîntări.

Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders. Gott helfe mir. Amen.

Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.)



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə