N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a


Septembrie-noiembrie 1964, Fundeni



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə20/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   38

Septembrie-noiembrie 1964, Fundeni

Toamnă caldă, regească. Singurul anotimp - de obicei scurt — în care Bucureştiul dezvăluie cît de frumos este.

Bănuit de arterită. îşi fac de cap şi maţele. Şi destul de şubrezit. S.F. i-a vorbit de mine doctorului Marian I., care mă primeşte în secţia de cardio-vasculare de la spitalul Fundeni.

Secţia e la etajul trei.

Torul îmi pare - şi este - curat, îngrijit, îmbietor, luxos. încă n-au început operaţiile. Camarazii de cameră sunt tineri şi veseli, au impresia că sunt în vacanţă, Mâncăm nu în salon, ci într-o sală de mese care s-ar zice că e la o pensiune de localitate balneară. La început tinerii mai înjură, mai ales de cele sfinte, apoi, la rugămintea mea, înlocuiesc înjurăturile şi consimt să înjure de marmură, văzduh, ceară şi alte nevinovate substantive.

(Regret că nu le pot traduce şi lămuri originea înjurăturii franceze jamicotton, ticluită de confesorul regelui Henric al IV-lea, abatele Cot-ton; în locul oribilului jarnidieu — contracţie a cuvintelor je renie Dicu% el a propus suveranului pe aceea rezultată din je renie Cottoir ;



215

adoptarea, în hohote de rîs şi mare exaltare, a propunerii — validată de posteritate - e cit se poate de onorabilă pentru toţi cei implicaţi.)

Seara iau ascensorul şi mă urc la etajul opt unde, pe toată suprafaţa clădirii, se întinde o imensă terasă. Luminile oraşului scinteiază în depărtare. Efect de feerie, de grandoare, şi mai ales de nemărginire, de libertate. Nici un zid.

în general, seara, pe terasă e lume destul de puţină. Alerg de la un capăt la altul şi îngîn ori strig în gura mare: slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Mă închin şi mulţumesc şi. pe cit mă lasă vocea, cînt.

Cam ieftin efectul de lumini, dar pentru mine e de ajuns. Con­trastul cu spaţiul înzidit al celulei şi cu becul ei orbitor e terapeutic.

— Proiect de scrisoare către Manole, la Bruxelles:

Dragul meu. ca maurrasist şi voltairian ce erai (ce eşti?) mi-ai spus de atîtea ori că dacă te-ai ruga ai face-o ca La Hire: Doamne, poartă-te cu mine aşa cum m-aş purta eu cu Tine...

lată. aşa s-a purtat cu mine.

— Da, pot spune: lndulcitu-m-ai cu dorul tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste."

Dar pe de altă parte: „întru strălucirile sfinţilor Tăi, cum voi intra eu, nevrednicul? că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte că nu sunt de nuntă."

(La ospăţul împărătesc pot avea acces în jurul mesii rotunde marii criminali şi păcătoşi, arzînd de strălucirea grozăviilor săvîrşite şi repu­diate; dar.,săracii şi ticăloşii", cei mici şi meschini pînă şi-n păcate? Cei de iertat pentru frică şi lepădare. Domnul iartă orice. Iartă şi păcatele mizerabile. Există o nădejde - pîlpîită ca flacăra de candelă - şi pentru drojdia, pleava păcatului.)

1954


Trixi. pe care o vizitez adesea de cînd a fost exclusă din partid, plînge uşor. Dramatica şedinţă de excludere a zguduit-o pînă-n cele mai ascunse fibre. Oricum, plînsul acesta se deosebeşte de crizele lacrimogene pe care le isca fie şi cea mai modestă glumă a mea cu privire la iubiţii conducători. Ajunsesem să mă satur şi eu, mă feream de ea; susceptibilă şi atentă la orice inflexiune a vocii, îmi închidea telefonul din te miri ce, sughiţînd şi hohotind. Eram mai abitir ca Ziţa, ambetat peste poate, şi pe măsură ce ea se înălţa (sau se afunda?) în ierarhie, iar în jurul meu nenorocirile se înmulţeau, dobîndeau proporţii, îmi luam cîmpii, la propriu,

216


porneam dupâ-amiezele de acasă, colindam - singuratic drumeţ, ori Strivit în supraîncărcate autobuze-hardughii - împrejurimile Bucureştilor, păduri, lacuri, bisericuţe, conace vechi, Pasărea, Pustnicii, Bragadiru.

Excluderea din partid, urmîndu-i pierderea funcţiei de secretară de organizaţie şi, apoi. o îndelungată atrofie muşchiulară însoţiră de o stare depresivă acută, venind în şir peste ea, m-au adus iarăşi în casa din strada Comeliu Botez.

Acum Tr. plîngea molcom, îmi spunea că-i pare rău, că-i dezamăgită, că vrea să organizeze un salon reacţionar (s-o ajut).

în primăvara lui 1953, aproape însănătoşită, începe să meargă, cam pe la trei-patru săptămîni odată, la Câmpulung unde-s prietenele ei, Tanya şi Irina Ol.-ky, două rusoaice albe născute în România după 1917. In Septembrie îmi remite o scrisoare a lui Dinu Ne, pe care 1-a cunoscut la domnişoarele Ol.-ky; e cu domiciliul forţat Ia Câmpulung, rezerva mea îl interesează, speră că nu-i port pică. In termeni foarte amabili. Dinu mă pofteşte să vin să-1 vizitez.

Ceea ce hotărăsc să fac. Trixi se bucură grozav, bate copilăreşte din palme, sare pe cît o lasă picioarele slăbite de boală. Apoi mă învaţă cum să procedez, vinde să trag la Câmpulung, îmi dă adresa unei case vecine aceleia unde îşi are domiciliul Dinu cu soţia lui, îmi arată că e mai bine să nu mă duc la miliţie să mă anunţ.

Clandestinitatea aceasta mi se pare exagerată, dar mă distrează, şi mă supun. Aflu totodată că voi întîlni şi pe un alt fost elev al liceului Spiru Haret, mult mai mic decît mine, care-i „fugar" în oraşul unde n-am mai fost din vremea copilăriei de la Clucereasa şi trăieşte acolo de cîţiva ani sub un nume fals şi cu buletin de identitate plăsmuit.

Urmez întru totul instrucţiunile date de Tr. Sunt primit cît se poate de cordial de către Ne. şi soţia lui de care mă leagă din primele clipe o simpatie reciprocă. Ei locuiesc nu departe de malul rîului, într-o casă cu tuni şi grădină, umedă, mucegăită, tristă, dar nu fără farmec, cu ziduri mîncate de muşchi şi încolăcite cu iederă de culoare închisă. (Ceea ce aşterne peste domiciliul obligator al locatarului un aer de surghiun la moşie al unui boier bănuit de hainire.) Aflu că la Câmpulung vine lume multă de tot, că Dinu citeşte, expune, rezumă, întreabă, răspunde, comentează. Dintre toţi elevii lui Nae lonescu el a moştenit suflul socratic în gradul cel mai înalt, mai stăruitor. Misteriosul prieten spirist mi se recomandă Crăitaleanu, poartă o mustaţă vădit lăsată în scop de camuflare, ridicol de stufoasă pe o faţă tînărâ de intelectual subţire cu reflexe de monden rafinat.

întrunirile din casa cu turn - în cursul cărora se serveşte ceai Iară zahăr, fiecare adueîndu-şi-1 cu sine plus un corn, două sau trei — discuţiile de înalt nivel filosofic, măestria descoaserii spirituale de către gazdă a



217

celor prezenţi exercită o puternică atracţie asupra mea. Crăifăleanu este un om încîntător, de toate e informat, a citit toate cărţile din lume, îl adoră ca şi mine pe Alphonse Daudet, e aprig consumator de ceai - se pricepe să-t pregătească după tipic - străluceşte; seniorie de mare clasă. Mă ştie din liceu, cînd eram într-a şaptea eu, în prima el; eu pe el, nu. Ne împrietenim la cataramă în cel mai scurt timp şi nu trec nici douăzeci şi patru de ore pînă ce aflu că numitul Craiffy e fiul avocatului Mişu Paleologu. om de mare ispravă.

Dinu - personalitate puternică înzestrată cu daruri harismatice - îşi exercită influenţa nu numai prin vorbire, citire, dialoguri cu şi prin întinsă şi intensă corespondenţă.

După ce mă întorc la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică regularitate. Tr. merge acum aproape săptămânal la Câmpulung. Vreau să-i încredinţez ei scrisorile, — apoi - cuprins de o vagă teamă absurdă - o rog să-i comunice ea gîndurile mele lui Dinu, verbal; dar ea stăruie să întrebuinţez calea scrisului şi a poştei (pentai Dinu este o mare plăcere să primească o corespondenţă cît mai vastă).

(Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Minai Radul eseu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă de către locotenentul major Onea.)

Uneori Craiffy şi Dinu vin, clandestin se-nţelege, în Bucureşti. De cîteva ori îi găzduim la noi, tata şi cu mine. Craiffy e temerar, mustaţa e o apărătoare de comedie, aduce a recuzită de trupă de saltimbanci — exact ca în Căpitanul Fracassg, ca în trupele lui Pascally ori ale lui Viatei Millo, la sfîrşitul vieţii. Dar rodomontada prinde şi Craiffy nu-i dibuit, nu e suspectat niciodată deşi a petrecut şase ani la Cimpulung, la cîţiva paşi de sediul miliţiei; niciodată slujitorii statului democrat popular (pleonasm, spunea Manole, voi scrie un studiu intitulat statele pleonastice) nu s-au întrebat din ce trăieşte, unde lucrează, ce-i cu tînărul acela mustăcios şi elegant (elegant ori dramatic de zdrenţuros). Abia după amnistia din 1955 vor afla şi ei adevărul



1966

Citirea Evangheliilor îmi aduce în minte fraza aceasta a cardinalului de Retz; „Adevărul răspîndeşte, cînd e la un anumit carat, un fel de strălucire căreia nu i se poate rezista.""

- Alt argument, la prima vedere consistent şi el, împotriva creştinismului. Şi de acesta dau prin diverse celule.

218
Cum se poate, zic oamenii, şi nu numai ateii, ca faptele unei vieţi vremelnice (o, cît de vremelnice) să ducă la fericirea veşnică ori la osînda veşnică'.'

Disproporţia, zău, pare absurdă. Sentinţe veşnice - se înfioară T.L.

— şi cîntăreşte, adînceşte, reţine cuvîntul al doilea, nu trece repede, încearcă a-1 rotunji, a-1 mîngîia cu palma, dar de departe, ca pe o bilă încărcată electric, brăzdată de fulgerul care înseamnă pericol de moarte - sentinţe veşnice pentru lucruri care se petrec între barierele unei infime temporalităţi! Şi cum de s-ar putea stabili relaţii de cauzalitate pentru domenii despărţite de o prăpastie mai ameţitoare decît cea dintre rai şi iad? E ca în exemplele aritmeticii elementare, nu poţi aduna mere cu nuci.

Argumentul, îi răspund şi lui T.L., şi de fiecare dată, e impresionant, dar nu-i valabil pentru că trece peste unele observaţii psihologice cu privire la durată.

Clipele de suferinţă pe care le trăim, întocmai ca şi cele de plăcere

— dacă ne este dat a le trăi — le trăim ca timp absolut, ieşit din vremelnicie.

Ei, ce-s şase ceasuri pe cruce, trec!

Trec repede în temporalitate, dar - bergsonian vorbind - nu trec deloc ca durată, imobilizează timpul. Da, trec pentru spectator ori comentator, dar pentru cel care nu le numără, ci le parcurge, care nu numai le parcurge, dar le şi trăieşte, adică le umple nefinitul şir cu infinitele discontinuităţi ale durerii pulverizate în miliarde de miliardimi de secundă, le alimentează cu particulele sîngelui şi aşchiile durerii de-a lungul unei infinitesimale serii unde nu există putinţa de integrare

— artificiu de calcul echivalent cu nădejdea — nu sunt şase ore, adică de şase ori trei mii şase sute de oscilaţii ale pendulului, ci şase ore de veşnicie.

Zece ani de putere absolută pentru tiran ori o domnie de zece ani pentru nerăbdătorul moştenitor nu sunt un biet deceniu, sunt un timp scos din curgere şi relativitate, altă entelehie decît a lui Heraclit ori Einstein.

Dar clipele organismului nu-s conectate şi ele veşniciei, absolutului cosmic? Sau pe plan trivial, gîndească-se fiecare la clipele unei operaţii dureroase, unei extracţii dentare cu atingerea nervului: par ele sincronizate cu numărul de bătăi ale pendulului?

Disproporţia, prin urmare, e mai puţin absurdă decît ne vine a crede. Capodopera artistică nu ne scoate şi ea pe oarecare durată din Timp? Proust. Verweile dochr*. Faust nu şi-a vîndut sufletul pe vreo douăzeci, treizeci ori cincizeci de ani, ci pentru o doză de viaţă (sau durată) absolută, adică pentru o veşnicie. Iar Brahma creează mereu noi şi noi veşnicii. Să nu-1 facem pe diavol mai înşelător decît e: în pacturile

219

pe care le încheie cu feluriţi Fauşti el oferă nu ani ci eoni. (Eoni falşi, deoarece sunt emişi iară garanţia rezervei de legitate a creaţiei, dar utilizabili pentru cine-şi constaiieşte iluzia cu ei.)

Corolar: e la fel cu păcatul originar. Nu s-a produs o singură dată. Fiecare îl comitem la rîndul nostru, fiecare, în parte, cădem: ieşim din unitate şi păşim sub blestemul dualităţii binelui şi răului.

Păcat nu numai originar, ci şi de fiecare dată original.



După anchetă

Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinţilor de la Lyon: Blandiana şi Irineu, chinurile cărora depăşesc şi desfid capacitatea noastră de înregistrare - puterea cutremurului sparge seismograful.

(Pe atunci domnea înţeleptul Marc-Aureliu.)

Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decît i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al braţului linguriţa ce ţi se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalîcul pentru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu nesaţ din materia urît mirositoare.

Se aplică şi zicala lui Talleyrand (Toynbee o atribuie lui Voltaire): Surtout pas de rele59.

(Ce Dumnezeu! Nici un judecător nu acordă ulti'a petitaH}. Nici un comerciant cu scaun la cap nu dă cincizeci de mii celui care-i cere cinci mii. Dar se vede că teroarea produce un fenomen asemănător cu cele cunoscute drept paradoxale în fiziologia creierului (zgomotul mare nu trezeşte din somn, vorbitul în şoapte da), cu efectul de groapă din fizica nucleară (mai întîi nucleul respinge cu forte uriaşe particula ce se apropie, dar dacă aceasta izbuteşte a sări peste punctul critic nu numai că rezistenţa scade: particula e atrasă, acaparată, repulsia devenind nesăbuită ospitalitate).

- Teama de un pericol real şi imediat - localizat în timp şi spaţiu — se numeşte frică şi este un simţămînt normal. Teama stîmită de o simplă virtualitate (de multe ori zămislită de o închipuire ce a prins aripi) poartă numele de laşitate. Frica: de automobilul care vine cu viteză mare către mine e natural să mă feresc, de nebunul care se repede asupră-mi cu un cuţit fug. Mă atacă un dine turbat, mă dă maiorul Jack Simon cu capul de pereţi: tresare în mine teama. Abjecţiunea creatoare de catastrofe începe o dată cu formula: Să nu se spună că... Să nu se cheme că... Dar dacă cumva, ia mai bine să mă duc eu să-1 denunţ...

220


Laşitate e şi panica terorizatului. Panica terorizatului îl excită pe terorist, jocul acesta de oglinzi dispune de o putere amplificatoare analoagă intensificării unui izvor de lumină aşezat între două suprafeţe reflectante.

Pe cît este frica de normală (definiţia fricii au dat-o Englezii: curajos se numeşte omul care ştie doar el cît îi este de frică) pe atît poate - prin gratuitatea ei - scoate laşitatea din sărite pe omul cel mai îngăduitor.

Provocarea aceasta a răului (căci îl stîmim), măsurile acestea de apărare luate în vid, chezăşuirea aceasta aprigă a unui viitor incert (prin urmare disponibil), invitaţia la necruţare şi demenţă lansată călăului se îmbină constituind un bloc de îndărătnicie mai rece decît un gheţar, o masă densă şi lucioasă la care nu încape acces. Oul lui Felicien Marceau, suprafaţa netedă prin care n-ai cum trece.

Laşitatea slujbaşului care nu se hotărăşte să ia o măsură perfect legală. Laşitatea autorilor de referinţe pe care nimeni nu-i obligă să spună absolut tot ce ştiu. Refuzul încăpăţînat de a da curs cererii legale şi inofensive a solicitatorului sub cuvînt că s-ar putea să se creadă că... Laşitatea corului de adulatori care-1 îmbie pe tiran şi-1 fac să piardă orice fărîmă de bun simţ. Mucarerul, voluntar, plătit peste haraciu. La trei ani, la un an. Imaginaţia la pîndă, neadormită. întrecerea între terorizaţi, care va da mai mult. Devansarea gîndurilor pe care teroristul nu le gîndeşte şi poate nu îndrăzneşte să şi le formuleze; ori nu-i îndeajuns de sofisticat în arta chinuirii pentru a le formula. Diabolică, neagră, pervertită gătire şi netezire a căilor răului.

Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-1 provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strînsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-1 obliga pe terorizat să refacă procesul de gîndire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decît are în realitate.

Numai în felul acesta îmi explic imaginea rămasă mult timp neclară pentru mine: a învinuitului care ajută ancheta (şi pretenţia acesteia de a fi ajutată).

- Aşa şi cu egoismul, diferit de răutatea gratuită.

Egoismul e firesc. Dintre două gamele o aleg pe cea mai plină.

Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten. mangan...

221


- Bunăvoinţa şi gentileţea nu implică neapărat prostia şi nu exclud ironia. Dovadă anecdota cu Talleyrand şi tînăail bijutier.

Talleyrand, In prezenţa unei doamne, primeşte pe tînârul trimis al bijutierului. I se oferă două inele deopotrivă de orbitoare. Doamna nu ştie pe care să-1 aleagă. Talleyrand se adresează tînărului: dumneata pe care l-ai alege pentru logodnica dumitale? Tînărul ezită, alege. Prea bine, surîde Talleyrand, ia-1 şi oferă-i-1, i-1 dăruiesc. Iar doamna rămîne cu celălalt.

— Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţii. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gmdim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire între fiu si tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?



1924 ori 25

Excursie cu maşina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaş). Sunt pe bancheta din fundul maşinii între părinţii mei.

Pe o şosea, deodată, dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia soarelui.

222


Puternică senzaţia produsă de strălucirea crucii metalice şi de unicitatea ei în cadrul tabloului unde totul e natural, numai crucea e făcută de mîna şi cugetul omului.

Jilava, ianuarie 1962

Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi nămeţi, cumplită şi străveche. Pe străzile troenite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă'? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-1 împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curţile n-ar fi sigure) sa-şi încredinţeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit e Căpitanul. El face la întîmplare cîţiva paşi. sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. îi deschid, îl poftesc înăuntru, au-1 întreb cine e (ştiu). îl ajut să-şi scoată şuba. în cameră e o vatră şi-n vatră focul arde cu flăcări înalte. Deîndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl omenesc. îi pun la dispoziţie a doua odaie — locuinţa are două camere, taman cît trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros de căldură şi hrană, dar şi bănuitor, ager şi neînduplecat. Nu-i gata să creadă orice, e şeful, e luptătorul care cercetează terenul cînd, atent la orice detaliu, înaintează în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă şi se înfioară, se crede vîndut. Dar iată că izbutesc să-1 conving să nu plece în viforniţă şi la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar de nevoie ursitei. Cînd dau să deschid uşa spre a mă napoia în camera întîi flăcările din vatră par a cuprinde casa toată...

— Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.



Citi in Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrînceşte, îndemnat să se bucure de către cei care îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El.

Cine va bea sîngele meu şi va mînca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sîngele care a curs de pe cruce şi trupul sfirtecat prin răstignire.

Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scînteia divină din noi trebuie s-o aprindem.

Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mîntuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de un

223


ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic

frate de cruce.

- Sălăşluieşte oare in noi cîte un anume păcat principal, cu adevărat singurul dăunător insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu Buffon, că păcatul c omul însuşi"? Se poate vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros personal ca de une făculte maitresse6]'?

Ştim care anume e păcatul cu siguranţă primejdios, luînd aminte la calea nonă rezervată spre iad?

Medicina, demonstrind că microbii toţi se află în corpul omului şi că numai unul, la boală, devine ucigător, descrie o situaţie paralelă.

Există temperamente fiziologice şi morale; sensibilităţi corespunzătoare anumitor elemente ale mediului înconjurător. Alergii. Sensibil la frig, biinoară; de frig să se ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. împotriva esenţialului păcat aducător de moaite va duce nevăzutul război cel care şi-1 cunoaşte: pe celelalte îşi poate îimădui a le lua peste picior.

Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de tuberculoză ori de pe urma unui accident. Diavolul e specializat. Ştie el unde bate Are, pentru tot omul, o poartă anume, personală, ca-n apologul lui K \fka.

1969, Duminică

Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea zilei de miercuri. Prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos, prin gîndurile noastre necurate îl batjocorim.

într-un anume sens, păcatul cu ghidul e şi mai abject decît cel cu fapta pentru că - nevăzut - îl însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă, el, viaţa; a hoţului din casă (de care nu te poţi feri) faţă de tîlhanil la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brîu, căciula pe-o ureche.

Cu flecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə