N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a


Imagine de groază. Paharul din care gustăm la împărtăşanie



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə21/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   38

Imagine de groază.

Paharul din care gustăm la împărtăşanie e plin de sîngele Său, sînge în care sunt toate păcatele, urgiile, ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm. Femeia care aduce despotului vasul plin de singele fiului ei răpus din înaltă poruncă: na, safură-te.



Imagine de «roază.

224


Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii cînd, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului? Se uită, îşi văd de drum

Iar la vremea de soroc fi unind din nou pe cruce Şi-i bal cuie/e la loc

Jilava, mai 196(1

V. îmi mărturiseşte că la zece Mai era mai rău decît mahalagiii: se scula cu noaptea-n cap, se dichisea, alerga pe bulevard, la defilare. Cînd apărea familia regală îi dădeau lacrimile în ochi. Niţel mai tîrziu. între veghe şi somn. mă vizitează umbra doamnei de Branszky însoţită de a perechii executate în 1793, de a ucisului rege portretizat de Van Dyck — atît de fin. de neajutorat, de a legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa lui de arhiduce austriac, leh biii auch koni^lreu'1'.

- Gen. 8, 12: „Dar poaimbelul nu s-a mai întors la el."

De ce văd în această propoziţie toată tristeţea sfîrşitului copilăriei?

Un Mystere Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a inocenţei?

Nostalgia lumii care nu mai poate fi: uliţa copilăriei, vacanţa mare, cele

două văluri purificatoare: amintirea şi nădejdea?

în Septembrie luminile se aprind devreme, cînd cerul nu-i încă

invizibil, ci roz-vineţiu şi serile-s călduţe: pe Calea Victoriei (vin dinspre

Calea Griviţei unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină, din căruţa de

la hotelul Bratu, un vraf de reviste I[istoria) pătrunde - cuceritoare,

dulce otrăvită - mireazma subtilă a Suburrei.



Gherla, Zarea, martie 1964

Nu cred, îmi joc mie însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, e o luptă (meritorie, da): însă o imposibilitate, sunt prea departe.

Lungi ceasuri de calmă deznădejde.

Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după gînduri. Diacul ne ţine sau nu prin fapte: faptele îi sunt opozabile, după cum prin lapte îşi valorifică pretenţiile (la cîntar). La el, actele iwbeşte.

225

Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul; sunt şi eu pe veci însemnat cu fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului.



Nu sunt în regimentul de gardă al uhlanilor; dar sublocotenent în regimentul de infanterie Nr. 743 cu garnizoana într-un sat de pe frontiera nord-estică tot sunt, tot ofiţer al armatei germane se numeşte că sunt.

- Firescul, în celebrul vers al lui Boileau, este desigur tot una cu adenhul.



Chassez le naturel, ii revienl au galop63. Mă întreb dacă numai el, alungat, revine degrabă. Minciuna, deopotrivă. într-atît suntem coborîtori nemijlociţi ai păcatului din vechi, comis sub semnul şi la adăpostul minciunii. Minciuna s-ar zice că a dobîndit rang de trăsătură firească în constituţia noastră psihică, în orice episteme ar generaliza Michel Fou-cault.

Şi, spune părintele romano-catolic Ion Pop (suntem în camera 44 de la Gherla), nu numai în sens peiorativ; de voită şi interesată denaturare a unui adevăr. Ci şi ca nevoie de a falsifica, a schimba, a fabula, a ne masca; poate că acesta e motivul pentru care biserica a condamnat atîta vreme teatrul şi pe comedianţi. In înţelesul acesta, arta de la Picasso încoace şi în special arta supra-realistă, care reaşează lucrurile create, le combină în alt fii, dezmembrînd realitatea şi făurind alte asamblări de părti alcătuitoare, trădează o viziune anti-tomistă şi păcătoasă a lumii. Pentru părintele Ion Pop, în Doktor Faustus Adrian Leverkuhn este pedepsit fiindcă muzica dodecafonală este o pretenţie luciferică de a stabili alte armonii, de a contesta legile lui Dumnezeu.

- La puşcăriaşi mult savurata zicală indiană - decît să umbli e mai bine să stai în picioare, decît să stai în picioare e mai bine să şezi, decît să şezi e mai bine să stai culcat, decît să stai culcat e mai bine să dormi, decît să dormi e mai bine să mori, decît să mori e mai bine să nu te fi născut - reprezintă însăşi valoarea de contrast a creştinismului. Care-i dragoste de viaţă, făgăduinţă de a trăi veşnic. Unamuno: jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul.

în India, la toate religiile, ţelul e dispariţia, desfiinţarea, dezgustul. Creştinismul, dimpotrivă, este alb, este goethean (Am Anfang war die Taf^ este o afimiaţie creştină în care autorul a sărit peste La început era Cuvîntul de-a dreptul la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericirea de a fi. După chipul şi asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt.

Buddha ne îmboldeşte cu neantul. Hristos ne oferă totul.

226


Paris, 1938

în afară de dragostea de viaţă creştinismul e şi entuziasm.

(Cit de trist îmi închipui că trebuie să fie pentru Dumnezeu să vadă imensul plictis scîrbit al Indiei; ori nepăsarea teoretizată şi inteligentă a Franţei!)

Chesterton: „Tot răul provine nu din faptul că locomotivele sunt prea admirate, ci dintr-acela că nu sunt destul de admirate. Păcat nu e că locomotivele sunt mecanice, ci că oamenii sunt mecanici."



Paris, 1938

,.Mincau, beau, se însuraţi, se

măritau piuă in ziua ciuda intrat

Noe în corabie şi a venit potopul

şi i-a nimicit pe toţi. "

Luca. i7. 27

Cît de bine văd că singurul lucru important nu-i decît eroismul, în sensul larg, adică posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se zbuciuma. Idealul de camping, formula lui ce-mi pasă mie, lui mă doare-n cot, dispreţul acesta pentru cuvintele mari (toate: şi Datoria şi Sufletul şi Dumnezeu şi Omul şi Revoluţia şi Misterul şi Libertatea şi Ordinea şi Civilizaţia) s-ar putea să dizolve lumea.

Spun că sunt moderni. Modem a fost Peguy, care se ruga în autobuze, un erou şi un entuziast; s-a dus să moară cu trupul pentru „cetăţile trupeşti"' într-un război lumesc pe care-1 socotea drept.

(Adaos 1965: Peguy se conformă îndrumărilor date de Krişna lui Arjuna în Bhaghavaâ Gita.)

Paris, decembrie 1938

Montherlant (în Echinocliid din Septembrie): „Oricine crede în orice o fi trece drept un fraier, un tont." Toată cartea e scrisă împotrivă „deştepţilor" care au convingerea că „nu pot fi duşi".

Groaza de fraiereală - obsesia şmecherilor, onoarea lor, singura -este impulsul josniciei. Balzac {Modeste Mignon): „A nu fi niciodată fraierii, maximă ticăloasă care este dizolvantul tuturor simţămintelor nobile ale omului."

227


A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Frciherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.

Bucureşti, 1935-1936

Manole despre tradiţie şi progres: O fi fost el Condorcet revoluţi­onar, însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-1 concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-1 (slavă Domnului, biblioteca Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decît ştiind ceea ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-1 pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege pînă la un anumit punct şi apoi să nu mă poată totuşi pricepe. Ăsta e secretul tradiţionalismului.

Tradiţie şi progres înseamnă sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da - adînc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute. (Ca şi cum progresul ar fi o linie dinainte trasată.)

— Manole îl admiră grozav pe Guizot.

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de bază ale civilizaţiei; principiile moralei.

Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai" Statice,~şi -mai indiscutabile, şi mai absolute reguli.

Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el: poezia lumii modeme, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le pricep eu, el nu.

Ar trebui să mai găsească la un grad altul decît al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea mai puternice decît în vremea lui.

în toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, retacînd drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă in aceeaşi direcţie.

228


Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite. camaraderia e doar pentni oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrîu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrhi! e de cînd lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe cînd camaraderia - caie-n primele clipe l-ar mira pe Guizot - e o noţiune progresistă.

Bucureşti, 1931

Manole despre necesitatea de a practica religia în care suntem născuţi:

Cu lehova, dragă, eu sunt în raporturi reci, dar onorabile. Uite ce spunea Alberti, florentinul: le spune burghejilor cetăţii să meargă cu ostentaţie la biserică; nu din religiozitate să meargă, ci ad pompam, ca să se deosebească de cei ce joacă la loterie, de aventurieri, de capitaliştii nedemni.

Trebuie, fîrtate, să dominăm de undeva istoria şi viaţa, tară a ieşi din ele. Ne trebuie o perspectivă a demnităţii: sa facem prin urmare, cu mult calm, gesturile hieratice izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi onorabilitatea, să ne deosebim de toţi derbedeii: să mergem la biserică, adică la templu. Nu mergem la templu din misticism, ci din ostentaţie, în calitatea noastră de oameni moderni şi mîndri.

De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întîmplător ne-am născut? Pentni că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentni că dau omului conştiinţa valorii sale proprii, subsumînd-o fluxului istoric. Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu. Dumnezeii fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brîu in noi, sunt izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest: ostentativ!

Bucureşti.

Manole despre revoluţii: cum se face că numaidecît după 1789. adică după început şi Victorie, se dezlănţuie reacţiuuea? Pentni că democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: maselor. Şi de ce au izbucnit curînd războaiele? Pentru că. după cum



229

spune Sorel, pacifiştii sunt cei mai buni asociaţi ai „negustorilor de tunuri."'

- Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul evanghelic este mult mai dur şi mai trist: „Nu daţi cele sfinte dinilor nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor; ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă sfîşie pe voi" (Mat. 7, 6).

Ni se atrage atenţia: făptuirea binelui este o acţiune riscantă; nu numai că de cele mai dese ori e degeaba, dar şi poate antrena pe săvîrşitor în primejdii de moarte.



Paris, 1937

în cartea mai veche a lui Henri Franck, scrisă înainte de război: „Dacă noua repartizare a muncii pe care o va face orînduirea socialistă n-ar avea drept consecinţă decît să micşoreze puţin mizeria materială a oamenilor, dacă n-ar introduce în viaţă, odată cu niţel mai multă dreptate reală, un idealism nou, înnoirea producţiei, întinerirea artei, dacă n-ar împrăştia în inima oamenilor un entuziasm la fel de arzător ca cel care i-a însufleţit pe creştini, pe grenadierii lui Napoleon şi pe revoluţionarii ruşi, ar trebui să deplîng mina civilizaţiei burgheze şi să mă tem de o întoarcere la barbarie.. Mi-e teamă, mă îngrozesc... Dacă poporul nu se mai însufleţeşte pentru lucruri ca Afacerea Dreyfus, ca răscoala poloneză, ca suferinţele Alsaciei, ca revoluţia rusă, dacă se mărgineşte la un marxism steril, la un materialism urîcios, atunci îl dispreţuiesc şi mi-e frică de el. Dacă nu mişcă decît pentru pofte, pentru invidie şi ură... dacă nu-i gata să-şi dea viaţa... s-a zis cu toate... Şi din nefericire... frică-mi este că aşa va fi... atunci strădania poporului va avorta deoarece eroismul trăieşte numai prin rîvnă şi cutremurare."



1964

însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Pînă în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea: nu ştim ce va fi cu noi, la sfîrşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru cromozomic pe plan psihic.

- Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Moisi şi pe prooroci; Hristos ne-a dat Revelaţia şi Evangheliile. Dar hotărîrea, de fiecare dată, pînă la urmă

230


tot noi trebuie s-o luăm. Hans Fallada: tot omul moare pentru sine. Hotărîrea e tot atît de însingurată ca şi moartea.

• Hristos ne ajută prin Cuvîntul său, dar ne lasă liberi a decide. Şi cum decidem? Avem la îndemînă două puteri: învăţătura Sfintei Biserici şi dreapta socotinţă, care-i act de libertate potrivit definiţiei lui Denis de Rougemont: libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-1 asumăm.

Suntem ajutaţi, sfătuiţi, miluiţi, călăuziţi: dar la sfirşit, tot eul vorbeşte, adică tot duhul, care e liber.

O frază cu totul creştină a lui J. P. Sartre: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine."



Iulie 1966

Cu dr. Al-G. despre Europa şi Asia.

Eu: Principala însuşire a civilizaţiei-culturii occidentale este caracterul ei de generalitate, se adoptă uşor şi se adaptează oriunde. Celelalte civilizaţii şi culturi, oricît de sofisticate, sunt mai regionale; China şi India îşi pot însuşi cultura albă incomparabil mai iute decît Europa pe a lor.

Nu-i chiar înlesnirea aceasta semn de inferioritate'? Nu, sunt cazuri cînd uşurinţa, departe de a semnala superficialul, relevă o graţie, graţia fiind după Alain economia mijloacelor.

Alfabetul latin, pentru că e cel mai uşor de citit din toate cîte sunt, înseamnă că stă în urma celorlalte? Cifrele „arabe" (de fapt indiene) sunt inferioare celor latine? Ori sistemul zecimal altora? Prin descoperirea lui zero n-au dovedit Indienii că şi ceea ce este „practic" poate fi creator de neghicite semnificaţii şi nebănuite domenii de cugetare?

Generalitatea civilizaţiei-culturii occidentale, simplitatea caracterelor latine şi a numerotaţiei arabe nu aparţin unor zone de superficial şi inferior, ci participă de la iuţeala şi degajarea trupurilor glorificate. „Uşor" aici nu se opune lui „greu" (în sens de adînc, de serios) şi nu înseamnă uşuratic, frivol, ci desfide pe „greoi", aşa cum la Simone Weil {La pesaiUew ci la grâce) graţia e pusă în contrast cu gravitaţia (= atracţie a pămîntului, încetineală, îngreuiere, grăsime, grosime, grosomănie).



231

Gherla, octombrie 1963

Ne vine în celulă doctorul [., medic psihanalist. îi spun că nu cred ca psihanaliza să fie atît de ştiinţifică pe cit zice şi s-ar zice că e; cred însă câ marele, adevăratul, Înduioşătorul merit al psihanalizei ar putea fi acesta: că s-a aplecat cu înţelegere (sau în orice caz cu bunăvoinţă, iară scîrbă sau suspectă curiozitate) asupra unor dureri nouă.

Leon Bloy: sunt în biata inimă omenească locuri încă inexistente şi unde suferinţa intră spre a le da. în sfirşit, fiinţă. Relativitatea, aidoma: nu spaţiul cuprinde aprioric materia, ci materia în expansiunea ei creează spaţiul.

Pe linia aceasta psihanaliza se arată de nu sub aspectul ei cel mai ştiinţific, în orice caz cel mai omenesc, mai durabil. înseamnă însă că dăm de un apel la ,,simpatie'" şi compasiune, ceea ce nu-i ştiinţific, întocmai: psihanaliza a uitat că e mai înainte de toate un leac, abia ulterior a devenit o ştiinţă cu pretenţii sistematice şi obiective, iar leacul e prin definiţie milos, compătimitor.

- Altă conversaţie cu acelaşi:

Pe cind termenii de complex, libido sau refulare ajungeau atît de populari, alt cuvînt de seamă al psihanalizei era lăsat în umbră. El nu este mai puţin însemnat; a rămas oropsit fiindcă e mai puţin plăcut şi fiindcă stă mai puţin la îndemîna tuturor celor care fac din psihanaliză exclusiv o justificare. Ciivîntul respecti\ e sublimarea.



Vulgarizatorii psihanalizei seamănă cu ereticii inochentişti care din versetul unde însă păcatul s-a înmulţii darul a prisosit (Rom. 5, 20) deduc dreptul nu numai la existenţă, ci şi la propăşire şi extindere a păcatului.

Adevărul e altul: că harul ajută pe marii păcătoşi să iasă din păcat, nu să se încăpăţîneze în el; şi cu atît mai puţin să-l rodească. Din libido Freud nu face un sălaş al dospirii ne\ rozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecţionare, o substanţă din care se pot filtra produse din ce în ce mai rafinate.

Sublimarea este aşadar cuvîntul din urmă a! psihanalizei, holărîtor; e ţelul, şi tocmai el a fost acoperit cu vălul uitării şi al nepăsării.

— Ultima conversaţie cu doctorul 1.:

îi spun că există nişte versuri de T. S. liliot care se potrivesc de minune psihanalizei. I le citez trunchiat.

La Bucureşti le regăsesc: IVe must try to penetrate thc othcr private worlds / oj makc bclicvc aiul fear. / To rest in oui own stţffc/ing is cvasion of sufferhig. U'c must /cam to suffcr morc. "

232

Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particulare ale iluziei .şi spaimei: deoarece dezechilibraţii au ieşit din generalitate, s-au refugiat ori pierdut în cîte un univers al lor, altul decîr cel iniţiat de puterea divină, şi acolo domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; c/e-am rămîne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire. auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii. Ins own approach, cheia lui franceză, şperaclul lui de neconfonnist al vieţii hedoniste.

— De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atît de josnic, iar ceilalţi atit de nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi poate face ris cel viclean de noi?



Biblia le rezolvă pe toate de felul acesta, toate logicele, înţeleptele, modestele, îndreptăîitele noastre întrebări printr-un act de autoritate şi un răspuns fără drept de apel. Sentinţa e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atît în \echiul cit şi în noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară înconjur, menajamente, farafastîcuri, politeţuri, ocoluri.

Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: ,,Dar omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai tăcut aşa'?

Sau nu are olanii putere peste lutul lui. ca din aceeaşi lîămîntătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?

Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-ii arate mînia şi să facă cunoscută pulerea sa. a suferit cu multă răbdare vasele mîniei Sale, gătite spre pieiie'?

Si ca să arate bogăţia slavei Sale către vase ale milei pe care mai dinainte Ie-a gătit spre Slavă'?"

Voilă ce r/ui s'appclle parietal Scurt şi cuprinzător. Good old stnmg laniţuage1*'. De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.

în Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor plîngeri ale lui Iov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar:

Cap. 33, 12-13:

..Dar aici îţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare decît omul!

233

De ce grăieşti împotriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socoteală de toate cîte face?"



Cap. 35, 4-7:

„Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi:

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de sus faţă de tine!

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mina ta?"

Cap. 36, 22-23:

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea învăţături ca el?

Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"

Cap. 37, 23-24 :

„Pe cel Atotputernic nu putem să-1 ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare.

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi."

Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu putinţă, grăind către Domnul:

Cap. 42, 3:

„Cine cutează, ai zis tu, să bîrfeascâ planurile mele din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a înţelege, despre lucruri prea minunate pentru mine - şi nu ştiam."

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei -divanul gîlcevii omului cu Dumnezeu. Sfîrşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.

Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămîne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămîne numai a repeta rugăciunea: „Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepîndu-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpîn noi, robii Tăi; miluieşte-ne pre noi." Neprice-pîndu-ne de nici un răspuns.

- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura.

Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care

234

ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întîmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister.

(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi statornicite şi că universul funcţionează după ele, minunile fiind excepţia.)

- Sunt oameni între oameni. Regulamentul este unui iar ordinele sunt aceleaşi. Dar nu toţi gardienii le aplică la fel. Unii cu zeloasă grijă, cu îndîrjire, cu bucurie. O întreagă panoramă. Biserică, la Jilava, a cărui poreclă se datoreşte faptului că înjura folosind numai acest cuvînt pentru că ştie că jigneşte pe cei credincioşi (şi-şi închipuie că deţinuţii politici trebuie să fie toţi bisericoşi). Mareşalul, mic de stat, nespus de mulţumit de postul lui şi de el însuşi, cu priviri înalte, reci, dispreţuitoare; se ţine ţanţoş de parcă ar fi înghiţit o umbrelă, o suliţă, un vilbrochen; cînd i se dă raportul trece prin faţa şirului deţinuţilor cu un zîmbet încîntat, ca Napoleon în seara bătăliei de la Austerlitz - ceea ce (fâră de voia lui) produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea căruia este să intre pe furiş în celulă şi să prindă în flagrant delict pe cei toropiţi de moţăiala. Şi ceilalţi: cei cruzi, sălbatici, bătăuşii, distribuitorii de zile de izolare, de ore în genunchi ori sub pat. Unul cu nas subţire şi ochelari cu ramă de tablă ca un amploaiat caragealesc, scund, duhnind a răutate de la o poştă, ca beţivul a băutură. Cei răi din nepăsare, conştiinciozitate, prostie. Complexaţii. Sadicii. Mîncătorii de sticlă pisată şi purtătorii de sîrmă ghimpată de-a dreptul pe piele, ca mătuşa lui Bertie Wooster. Imbecilii care dau crezare instrucţiunilor orale şi iau în serios ce li se spune despre criminalitatea deţinuţilor politici. Le deprindem, tuturor, maniile; spre a ne feri; spre a ne acomoda; aşa cum fetele, la bordel, cunosc damblaua fiecărui client.

Locotenentul Ştefan de la Jilava îi întrece pe toţi prin inovaţia sa: scuturarea saltelelor, tortură de seamă şi supremă belea. Saltelele de la Jilava nu sunt pătrate, nu sunt dreptunghiulare, nu sunt sferice. Forma lor ţine de figurile geometriei descriptive ori de ale geometrii lor neeuclidiene; un echivalent al numerelor ireale; un fel de ozeneuri nezburătoare. Făcute din pînză rărită, ruptă, roasă, ele scot la cea mai mică atingere nori de zdrenţe, de scame, de praf şi de un fel de pîclă, de ceaţă, de negură, de brumă alcătuită din firişoare de murdărie cristalizată ce se porneşte a pluti în camera neaerisită unde rămîn ca un smog zile întregi. Oştiri de draci ies din saltele o dată cu zdrenţele şi colbul şi se cuibăresc în sufletele manipulnnţilor, le otrăvesc, exacerbează nervii şi duc la disperare. Apoi trec de se aşează prin ungherele celulei unde poluează totul în cîrdăşie cu smogul.

Dar iată că viaţa nu-i numai din alb şi negru şi că oamenii nu-s toţi deopotrivă. Sunt şi gardieni care nu aplică regulamentele cu aceeaşi

235


străşnicie şi nu dau ascultare ordinelor în mod nereflectat. Coreeanul şi Boiereanu de la Gherla, Nedelea de la Jilava (numele anchetatorilor de la Securitate şi ale gardienilor sunt pseudonime), ori cel ce ne spune (cînd ştie că nu-s turnători de faţă): Dacă v-aş aplica regulamentul Întocmai, n-aţi mai ieşi nici unul de aici. Nu ne deschid uşile şi nu taie gratiile cu pila ca să evadăm. Nu contravin dispoziţiilor. Nu calcă legile. Dar nu fac exces de zel. Nu jignesc. Percheziţionînd agale şi tară de convingerea că un ac făcut din sîrmă ar putea periclita securitatea statului. Găsind prilejuri de a zîmbi îngăduitor, de a zvîrli un chiştoc, de a rezolva o situaţie tară a recurge la măs.iri disciplinare. Moderaţi.

Dovadă că, ordinele criminale, un om niţel abil şi cumsecade le poate ocoli Iară n-şi ridica stăpînirea în cap.

E ceva ce se poate.

Există eroism şi sfinţenie. Dar există şi o moderaţie, modestă ce-i drept, nepretenţioasă, care şi ea este de mare preţ. De cîte ori nu-s binecuvîntaţi cei care - lăturiş - ştili să aplice - omeneşte, creştineşte, româneşte, bătrîneşte — litera neînduplecată.

- Ce dovedeşte existenţa caraliilor cumsecade, că regimul e bun? Că, totuşi, şi-n cadrul lui se pot realiza reformele care vor duce înspre libertate?

Cîtuşi de puţin. Nu aceasta o dovedeşte.

Ce dovedeşte atunci?

Că Dumnezeu este atotputernic.

De vreme ce pînă şi printre gardienii de închisori şi lucrătorii de la Securitate îşi poate găsi slujitorii. înseamnă că puterea divinităţii nu are margini.

în Doctorul Jivngo există un personaj episodic ale cănii manifestări sunt mereu benefice; e un general de Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face rost de apartamente, de unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă în comerţ.

Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e bun?

Dovedeşte:

a) că în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplâtor, pe căi ocolite şi nclegale,- adică neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu);

b) că Dumnezeu - care-i dincolo de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu oricine şi să recurgă pentru îndeplinirea planurilor sale ori pentru a uşura suferinţele oamenilor chiar la indivizi din tagma asupritorilor, precum: fariseul Nicodim. care era tmul de-ai lor (membru

236

al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul Corneliu; vameşii...



- Cum funcţionează perfecta logică demenţială? Premizele: Burghezia trebuie să piară;

Cine nu e cu noi e cu ei.

Concluzia: Pe rangă cu el!

Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut şi caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 sunt numai demenţiale. Regimul e consolidat, orice justificare politică a dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Înghiţi!!, mestecaţi. Sunt puşi sub stare de arest spiritişti, bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio, lotul comentatorilor, lotul filateliştilor (au făcut schimburi de mărci, pe una se afla chipul mareşalului Antonescu).

Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul. Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20 adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", i se aplică Facerea 4, 7 adică grosolanul: „sta la pindâ la uşa ta". Iar nebunia — care e plecarea duhului, a suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu geamantanul tăcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata oricînd să intre — posomorită ori deşănţată, erinye ori paparudă — în casă, în minte, în membre. Hap ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe.

Atît aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia. Deosebirea e de manieră: boierească la primul, mahalagească la ceilalţi. Heine: Ich riej den Ten/el und ev kaniin0'. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut constata că nu e atît de „şarmant" pe cît credea progresistul poet.

Maurras: civilizaţiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge un pumnal înfipt în spate ca să piară.



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə