N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə26/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   38

1934

- Manole despre libertate şi morală:

Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală. Cu atît mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală - şi nici de regalitate. Cu cît se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atît democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrînaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci cînd, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afinnă inexistenţa pornografiei.

Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă - că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adîncă?" E o formulă care cîntăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvîntul pe care-1 evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată"", „adîncă", ştiinţă „înaintată"", spirit democratic „puternic" sau „înalt"': vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil"' încăpută pe mîini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.



Bucureşti, 1931

..Dumnezeu ■iă ne binec militeze pe toţi yi pe toate. "

Dickens, Colind de Crăciun in proza

Casa - parter şi etaj în stil olandez - unde locuiesc văduva doamnă Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de bătrînă, încă o nepoată, o bucătăreasă şi două jupînese, e pe strada Justiţiei; îşi mai au domiciliul acolo patrusprezece pisici adulte şi nouă cîini şoricari. Dintre pisicile

287


adulte, de vîrste diferite, sunt mereu gravide vreo cîteva, iar prin colţuri se află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au făcut ochi, vietăţi cu aspect de şoareci şi mîţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se înmulţesc şi ei, cu mai puţină intensitate, dar constant. între aceste două specii şi între toate aceste animale se creează complicate relaţii de aidenie, care l-ar ului (1966) pe Claude Levi-Strauss, răsturnîndu-i structurile endogamice. Pe scara interioară a casei - destul de prost luminată (clădirea întreagă-i cam părăginită) — este primejdios să circuli, furnicîndu-ţi între picioare tot felul de făpturi în diverse stadii ale creşterii. în sufragerie, la orele de masă, se adună în cercuri concentrice toate animalele.

Locuitoarele umane ale casei adoră dinii şi pisicile, le acordă cea mai devotată grijă şi le sunt roabe.

E ca într-o piesă de Noel Coward şi ca într-un roman de Dickens.

Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă adeseori.

La Dickens mai ales îl poartă gîndul pe musafir. Care-i esenţa operei lui Dickens? De ce este atît de mare acest romancier la prima vedere simplu povestitor al unor melodrame? Secretul este că în opera lui nici răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a scris rolul.

Dickens este Origen al lumii modeme. Desprindem uşor în opera lui pe un adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens, toţi pînă la urmă se mîntuie, pentni că toţi în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul şi Răii n-au fost decît aparenţe trecătoare.

Apocatastaza - secretul operei lui Dickens şi al imensului ei surprinzător succes - este ne-ortodoxă. Biserica a osîndit-o de mult. Din pricina ei n-a fost trecut Origen în rîndurile sfinţilor. Dar continuă să rămînă o dulce iluzie a sufletului nostru.

Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru sufletele din iad. Dar Lebedev (în Idiotul) se roagă pentru doamna du Barry. Preotul din Le Journal d'ttn cure de campagiie de Bernanos se roagă pentru Martin Luther. Bemanos, el, se ruga pentru Iuda. Sf. Dominic pentru osîndiţii din iad. Iar Sf. Ioan Scăraru se roagă pentru însuşi Satana.

Gentilul abate Mugnier fusese întrebat dacă într-adevăr crede în iad. Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne învaţă sfînta noastră Maică, Biserica. Dar mai şi cred că nu e nimeni într-însul.

- 1935, Manole desp*e morală şi libertate.

Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă în vreo regulă, de părerea pe care şi-o fac - în sensul cel mai

288


simplu - despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvînt, un adjectiv: cumsecade.

Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugînd religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul.

Cînd eu le spun acestor atît de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viaţa de familie şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului, între educaţie şi drepturi? Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decît într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau că dînd massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că — ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui că în curînd massa va cere mai mult, va întrebuinţa drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluţii morale şi în sfirşit catastrofe mintale, totul.

Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălţătoare, sfîntă şi gravă a omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară: popoarele care din cînd în cînd, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decît pentru a îndura nenorocirea.

- Dezbaterile pentru Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al Rîmnicului Noului Severin: cer ca în articolul 5 despre drepturile Românilor să se prevadă că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului.

- Nu folosesc un stil exagerat şi hulitor cînd afirm sus şi tare ce reţetă americană de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12):

„Şi voi cu veselie veţi ieşi şi în pace veţi fi călăuziţi: munţii şi dealurile vor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toţi copacii cîmpului vor bate din palme!"

289


(Şi David - în II Regi, cap. 6 - care joacă şi sare înaintea chivotului şi se dezgoleşte înjosindu-se în ochii snobilor şi răspunzîndu-le: Binecuvîntat este Domnul, cînta-voi şi voi juca înaintea Domnului şi mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii voştri, sau în Ps. 95: Sa se veselească cerurile şi să se bucure pămînrul, clătească-se marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure cîmpiile... toţi copacii pădurii... Şi 97, 10: Rîurile vor bate din palme...).

- Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus - arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă - şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa - pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce — nu pomenim. însuşirea aceea este curajul.

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard...) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-1 revelează ca pe un creştin fără voie.

,Ai învins Galileene!" ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. în planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer

290

devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.



In acest păgînisrn (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil" ca împărat şi om, s-a priceput totuşi - cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician - să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva - enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos - că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

- Lumea ştie că Henric al FV-lea şi-a abjurat protestantismul pentru a putea să intre în Paris şi să devină regele Franţei: „Parisul face, zău, cît o liturghie." Dar ce se ştie mai puţin este cum a evoluat ulterior regele, cum din catolic de convenienţă a devenit catolic convins. Cardinalul Du Perron a putut constata evoluţia marelui suveran care, acum conştient de superioritatea catolicismului, a menţinut edictul prin care stabilise libertatea religioasă.

- Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

291

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!



Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama - ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care - cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă - se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze.

Gherla, 1963

Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche -Jenseits von Gut und Bose^ - nu este, îi spun, decît repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhart în secolul al XlV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.

Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia - şi-şi scandaliza superiorii - începîndu-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărtiri. (Prosper Merimee în Cronica domniei Iui Carol al IX-lea a imaginat o situaţie asemănătoare, dar în stil glumeţ: pariul pe care-1 cîştigă un predicator exclamînd pe ton de injurie la începutul cuvîntării sale: „sîngele şi moartea Hristosului!")

Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim răi. înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune" nu mai pot fi concepute în nici un chip bipolarităţile, dualităţile, contradicţiile.

292

Acolo unde nu există (încă nu există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi răului, stăpîneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creaţiunii.



Cît de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărîmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, conto-pindu-se în Unul.

Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumeşti, o asemenea stare? Prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămînerea printre răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia.

1969

Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pînă la capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testa­ment, Tatăl, este de fapt zeul răului).



Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină. Vrînd să alunge răul din creaţiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.

Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-1 să moară în chinuri.

într-atîta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa!

(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)

293

Jilava, Gherla, Aiud

.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit zoologia."

Emil Cioran

Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen lonescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.

Cu privire la BUgen lonescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, care-mi arată multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori."

(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, Bra\>e New World de Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi înţelegător; mai tîrziu, surîzînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!)

Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă ascultă cu atîta atenţie şi bună dispoziţie cînd îl prezint pe Eugen iOnescu îneît îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.

Povestesc din lonescu: Cîntăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare).

în convorbirea dintre soţii Martin în Cîntăreaţa cheală („Ce coincidenţă, ce coincidenţă...") desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun spe­cialist în muzică îmi dă dreptate. După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai abitir - probabil - decît publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură lluis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere

294


profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufbt, ascultător pretenţios, deîndată se înclină fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)

Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-1 resping. O dată mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! Pe cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-1 joacă materialitatea, politica în catolicism - justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?)

Din discuţiile purtate reţin cîteva puncte:

a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard - că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec - pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. înlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi;

b) „cazul" Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c 'est leur peche mignon);

c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în diurnul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decît realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)

d) metacrcştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cît mai ştiinţifico-grandioşi?

Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism? Valery se întreba şi el dacă există altceva mai bun decît lumina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze superioare

295

celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd în metacreştinism altceva decît vechiul creştinism înţeles mai temeinic, însuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să spun şi eu ca puritanii americani din sud: it's good enough



for mes>

1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi", adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

— Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, jiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. întotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modem e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

— Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie...

296

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).



Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate'? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice.




Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə