N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə34/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
#24319
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

1963

Ţinuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-1 pălmuiască pe cardinalul-principe de Rohan cînd întrebării „ce veţi face dacă veţi fi pălmuit?" i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face". Dar e foarte probabil ca un European, începînd cu a treia decadă a secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, torturat, tăcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în coip şi alta să fii bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie restrînsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor asemenea posibilităţi. Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se destaşura sub semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu provocarea la duel. Altfel e pentru ţăranii, funcţionarii, profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerile de închisoare prin care trec. Pentru ei, pînă mai deunăzi, schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negîn-dite. lată de ce problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi acuitatea - grăbită, brutală - a tot ceea ce ţine de rubrica existenţială.



Sibiu, 1970

Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari.

Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire. Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormîntul lui Şaguna şi la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covîrşit de frumuseţea locului şi de dragoste fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atît drept avem pe acest pătnînt, să nu ne sinchisim, cînd suntem fericiţi, de părerea celorlalţi.

Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii pînă la Curmătură.

O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or rîde oare şi ei?

378


Septembrie, 1940

Englezii dau un examen greu şi-1 trec foarte cu bine.

Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii tac slujbe în bisericile năruite. Regele şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost.

Curajul ca însuşire comună. Ca luciu de la sine înţeles. îndărătnicia în faţa primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocraţie.



- Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scîrbit de invidia şi josnicia celorlalţi, preferă recontopirea în natură vieţii alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Infrîngerea şi moartea tragică îl trec în măreţie, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din con­tactul cu politica şi angajarea în realitate.

- Mafraux:

Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales."

- Eforie Nord



întâlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:

Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea.

De fapt 11 repetă pe Alexandru Isaevici"1: bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este, determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.

- Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu tară de răstignire."

- Valery: „La urma urinei, nimeni. înaintea creştinismului, nu spusese că Dumnezeu este dragoste."

Septembrie 1970

Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la Biertani. Suntem într-o excursie, el. soţia (născută Mareş, e fiica inginerului Nicolae Mareş. mort la Sigliet). Paul C. şi eu.

379

De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevar locul depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de şcoală.



Ne conduce o săsoaică între două vîrste, foarte amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil.

E şi o zi măreaţa ii toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălţime. Printre creneluri comuna se vede pustie pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e desăvîrşită. Miroase puternic a fin cosit, îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă, impiasia că sunt cu adevărat în rai, la propriu, că pe drumul de la şoseaua naţionalii pină aici (un drum prost) am avut un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipa, dar nespus de lungă şi de convingătoare Fericirea e totală, iluzia e aproape absolută.

N-am murit, nu suntert' în cer, dar locui e dintre cele mai frumoase ce se Dot închipui şi vtajile trecutului şi ale lui septembrie îl tac şi mai irezistibil.

Deodată incep a bate clopotele, trase de doamna Philp ia ore fixe. întreaga boltă, de un albastru preacurat, răsuna



Hgrr, macii uns frei''■'■'. scriu eu Ia sfiişit in registrul de însemnai al vizitatorilor

— Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinesou şi Tîidcr Vianu, li se pot găsi multe şi cu piatra e greu să an mei. Ţinută, oricum, ni' se poate spune c.î vot fi avut. Talent, maeştrilor T Aighezi şi M. Snb-vâanu nu li se poate contesta. De ţinută însă n-au dat dovadă.

Dar n-nu fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun $i eu, că Q-au fost. Dai ar fi putut să fie, spun, $j mă refer la o frumoasă vorbă i lui Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie."'

- Două trăsături de caiacter ale cardinalului de Retz:

Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atît de inteligent ca Mazzaiini şi cuin de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe toţi îi bănuia asemenea sieşi).

Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-1 făcuseră Ana de Austria şi cardinalul, iar binele pe care i-1 tăcuseră să-1 uite.

380

Jilava, stîrşit de noiembrie

Rafale de ploaie şi vînt. Urlete. Se aude cum torul, afară, geme. Jilava şi-a îmbrăcat veşmîntul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună ecouri prelungi. Smulse din ţîţîni (ori din cîrlige), scîn-durile ferestrei se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbînd peste ele, ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave şi lugubre.

închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de valuri în actul întîi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de vînturi.

Toată această sinistră măreţie (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, celulele adîncimea iar coridoarele nesfirşirea) îmi poartă -neaşteptat - gîndul spre cavalerul japonez care solicită să fie iniţiat în secta zen şi pe care maestrul îl primeşte izbindu-1 cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, neînfricatul, surîde şi tace.

Mai creştineşte nici că se putea.

Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doc­trina creştină provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al existenţei.

Gherla, camera preoţilor; Bucuresti,1965

Iar „limitele" puterii lui Dumnezeu.

A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau răul. în acest înţeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-1 face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-1 facă.

Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni."*

Benjamin Constant în Cursul de drept constituţional socoteşte pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decît pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-l ispitim, cerîndu-i lucruri pe care ştiam că nu le poate aproba.)

Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic, gratuit, pentru că nu rîde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.

381

J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere nelimitată, dar putere morală.



A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu este aceea care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa ar fi deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărît, şi ca atare e mărginit.

E. Burger: Nu infinitul este mai adînc decît Persoana, ci Persoana e mai adîncă decît infinitul.

Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi bunătăţii, dragostei şi dreptăţii.

Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi să înţelegem că poate acţiona după capriciu - ca zeii vechi.

Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile (Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă supremă): „Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar care necrezînd în Dumnezeu şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu."'

Are dreptate Paul Dim. cînd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului.

— Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau să se considere fericiţi şi cu atît mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a nu stîmi mînia zeilor şi a fi prigoniţi.

Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi îndeamnă neîncetat să fim fericiţi, ne promite fericirea, ne-o prepară.

Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, modernă. Cît priveşte jertfa. Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoi­tor: e exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El.

1971

Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi Pemambuco), cleric „roşu".

Lui i se aplică Matei 24, 23-24:

„Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-1 credeţi.

Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă."

Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se face \ inovat de păcatul acela despre a cănii existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie.

3S2

- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie: dormitoare neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa pînă seara, suferinţe, umilinţe; nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desi­gur. Dar şi pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi cînd vrea, că suntem pe acest pămlnt în surghiun şi printre scîrbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte...



27 Noiembrie 1950

La birou, discutîndu-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.



In tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătînd întreagă (păr. faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cît o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tînăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:

... Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce închin...

Ce urinează se pierde într-un uruit, apoi aud iar:

putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.



Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-1 aud.

Dar lăţoasa continuă:

... Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?

Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, între­ruptă numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlo­cului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decît dialectic şi materialist.

Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi obligat să cobor. ÎI invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de farmecul sintaxei folosite în conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile Parisului, pînă departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos.

- Mircea Eliade în O fotografie vedic de 14 ani (bucată la fel de importantă pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda Meşterului Mano/e şi Mioriţa):

383

„Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că, are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? "



- Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos nu te va ierta Dumnezeu Tatăl.

Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dum­nezeu a murit, numai Hristos este.

Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.

Textele, mai ales în Evanghelia Sf. loan, sunt numeroase şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29;' 8; 16, 28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu..."; „Pentru că M-am coborît din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine...'"; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis..."; „Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine..."; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine..."; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa vorbesc..."; „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu..."

Textul esenţial este însă la 10, 9: „Eu sunt aşa; de va intra cineva prin Mine se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla".

De ce spune Domnul „şi va ieşi"? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfint. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi să ajungem la sfirşit.

Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine ca e una şi nedespărţită.

1934

Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zîmbeşte şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă?

Mi-1 citează pe Keyserling (deşi nu-1 suferă): „Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au vait să-şi asume un risc în plus."

E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai investind în plus, riscînd, eşti îndreptăţit a cîştiga. Prudenţii pierd. Există legi în toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e legea „riscul în plus", un fel de lege a plus valorii,

384

a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele situaţii).



Anetta, ducîndu-se la o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul conservator. îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole rîde cu poftă. Anetta se înclină uşor: se simte gratificată.

— Esteticienilor puri să le dea de gîndit aforismul lui Vauve-nargues: „Ca să ai gust trebuie să ai suflet."

- Jules Romains (Le vin blanc de la Vilktte): Dacă n-ar fi Dum­nezeu, le-ar reveni drepţilor onorabila sarcină de a-1 înlocui.

L965

Cu Al. Pal.: Hristos a venit în primul rînd ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Măria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atîta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a tufelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sîmbetei; să ne scuture, zgîlţîie, ameţească, scoată din ţîţîni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adîncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou, la ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. Scoţîndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. („Marta trebăluia, iar Măria benchetuia.")

De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ.

La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideei. nu e subordonată lui Dumnezeu.

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge."

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul căiţii lui Anatole France.

385


Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după tnip, al celui ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele" îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

1945

Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans, cîntec umor. Pentru cine a crezut în revoluţia socială (şi mă gîndesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la Tr. în primul rînd), o singură soluţie: sinuciderea.

Atîţia ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atîtea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne cul­căm devreme, tovarăşi, miine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului mic-burghez, la banalităţile cele mai sfişietoare ale repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la „Mama": Titi Mihăilescu şi Violetta lonescu (aceştia lipsiţi, sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial înnoitoare).

Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în faţă - dîrze, indestruc­tibile - trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele, internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan.

Pierre Gaxotte strigase şi el, comentînd reclamele pentru împru­mutul de stat cu dobîndă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!

La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii.

Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Ma­terialism si Empiriocriticism.

— Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai avînd realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi, transfigurînd-o.

- Spovedania este un exemplu de limbaj precis.

386


Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat? Etc.

- Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gîndurile şi faptele s-ar imprima pe o trainică şi perena peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie iar materia e supusă principiului unităţii. Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfirşit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală, va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-1 va face pe Satana să hohotească de rîs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul.

Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricît de neîn­semnat, să nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricît de mărunt - în fundul celulei, în beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei de anchetă - să nu aibă o valoare absolută.

BUGHI MAMBO RAG



Preda, Radu şi Stroe... Clothos, Athropos şi Lachesis... Mă trimi­sese Vaida în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar... Se numeşte artimon... Se numeşte ax cardanic... Se înmieşte dendrită... Se traduce prin condiţionalul trecut...

Că arta, spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are valoare decît dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului sau cititorului un caz de libertate. Teatrul, în special, nu poate trăi decît alimentat de libertate; construit în lumina determinis­mului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) — întocmai ca bolile cronice - stîrnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfirşit pentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspensul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului -forma sa culminantă fiind desi­gur concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.

387

- Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la dispoziţie soluţia - grea, greoaie, disperată - a stăruinţii.



Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucră­torilor tocmiţi la vie. Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la plată decît să primească şi cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cît primim noi.

- Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Drepţii, protestînd, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget... A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

- Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:

Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.

Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.

Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!

Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)

- „Cîntecul omului"

în Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzînd - odată cu Moisi, patriarhii, drepţii şi proorocii - atunci cînd e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „lată-mă, Doamne!"

Prezent, drepţi, gata la ordine, oricînd disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhox niceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.

388


în Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredincio­sul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul - întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer - Iară să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvînt, ctivfntul Domnului Hristos care El însuşi nu-i decît Cuvîntul.



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin