Nelu Stratone



Yüklə 99,79 Kb.
səhifə1/4
tarix18.11.2017
ölçüsü99,79 Kb.
#32084
  1   2   3   4

Nelu Stratone

"C-asa-i rock-ul pe la noi! (carte de memorie)"

CAPITOLUL I

Si totusi sunt ca voi”



(1961-65) Motto : “Vad o lume mirata ce se uita la mine 
Uluita de parca, n-as fi de pe pamânt 
Mi se pare ca-s centrul unor discutii aprinse
 
Nu le vad însa rostul, caci totusi ca voi sunt”.
 (muzica Nicu Covaci / text Victor Cârcu) 

În 1961 are loc premiera filmului "Tinerii", ce avea sa produca o adevarata miscare de masa în rândul liceenilor si studentilor din România care, mai în joaca mai în serios, se hotarasc sa-i imite pe Cliff Richard & The Shadows. Pe “modelul” filmului, iau fiinta în multe licee, case de cultura sau cluburi studentesti numeroase "formatii de chitare electrice". Obiectivul principal îl reprezentau celebrele seri dansante, activitati obligatorii (!!!) în programul de educare socialista a tineretului studios. Radioul bucurestean începe sa difuzeze tot mai des piese din topurile internationale, un bun prilej pentru îmbogatirea repertoriului trupelor proaspat aparute. Formatiile The Shadows si The Ventures se aflau în fruntea preferintelor redactorilor radio deoarece piesele lor fiind instrumentale nu propagau “idei occidentale”. Si cum nu existau partituri, pentru a învata o piesa o trageai de la radio pe un magnetofon, iar apoi, munceai zile întregi sa o reproduci cât mai corect pe chitara. De multe ori însa cei de la Radio se plictiseau si filau piesa imediat dupa jumatate si cum nu te “prindeai”, prezentai în “concert” frânturi de piese mai mult sau mai putin conforme cu originalul. Este o perioada de acumulari, de renuntari sau de cautare a unui stil propriu pentru majoritatea formatiilor înfiintate. Pe lânga "cântarile" curente la clubul "mama" se iveste si posibilitatea unei vacante de vara gratuite la Mamaia sau Eforie, prin sustinerea unui program la unul dintre numeroasele restaurante deschise în sezonul estival. Printre numele care capatasera deja o oarecare notorietate, având grupuri proprii de fani, se aflau: Sfintii (devenita apoi Phoenix), Stelele, Uranus si Clasicii (din Timisoara), Sideral, Cometele, Rosu si Negru, Sfinx, Sincron, Olimpic 64, Cascadele, Coral, Andantino,Entuziastii, Nordic, Mamaia Quintet (toate din Bucuresti), Lotus (Rm. Vâlcea), Litoral si Euxin (Constanta) etc. Au loc primele concerte în România ale unor grupuri “beat” britanice : Tony Bolton & The Federals, The Playboys, The Guys si The Carols, dar ne viziteaza si o formatie libaneza (!!!) Samson Boys (e drept, trupe de mâna a doua). Aceste concerte permit muzicienilor autohtoni norocosi sa obtina instrumente si partituri muzicale direct de la sursa si sa vada pe viu cum se concepe un spectacol rock în Occident. Daca ar fi sa-l parafrazez pe amicul Gabi Gombos, ar trebui sa încep aceasta carte cu muzica lui Anton Pann sau cea a lui Barbu Lautaru. Pentru ca, spune dumnealui, atât în textele lui Anton Pann cât si în cele ale lui Barbu Lautaru gasim acea revolta specifica rock-ului si punk-ului zilelor noastre...”eu sunt Barbu Lautaru pe ciocoi îmi vars amaru’...”. În plus, schimbarile muzicale intervenite în epoca ar cam semana cu cele petrecute în America anilor ‘50-’60. Chiar dac-o avea dreptate am sa pun începuturile rockului românesc în legatura directa si irefutabila cu fenomenul universal acceptat si anume ...explozia muzicii rock din America anilor ‘50, urmata de preluarea si extinderea sa în conservatorul Albion. 

Ne aflam la începutul anilor ‘60, atunci când lumea era împartita în doua lumi total diferite, aflate în plin “razboi rece” si despartite prin "cortina de fier". Într-o America eliberata de “vânatoarea de vrajitoare” mccarthy-sta si aflata în plina campanie electorala pentru alegerea unui tânar presedinte democrat, John Fitzgerald Kennedy, problemele tineretului deveneau, pentru prima data dupa razboi, prioritare în politica “unchiului Sam”. Segregatia rasiala, sexualitatea, alcoolismul si drogurile încetasera sa mai fie considerate subiecte tabu, astfel ca tinerii americani demonstrau într-un mod mai mult sau mai putin pasnic pentru legalizarea drepturilor lor. 


Miscarile studentesti din Statele Unite erau de multe ori de sorginte comunista, alimentate subversiv de maoisti, guevaristi sau de “mama Rusia”. Si cum muzica, filmul si arta în sens larg, reprezinta în mare parte o reflectare a socialului, temele predilecte ale începuturilor anilor ‘60 sunt strâns legate de subiectele enumerate mai sus apropiindu-se tot mai mult de post modernismul afisat de poetii beatniks, eliberându-se astfel de superficialiatea specifica anilor ‘50, în care aveau mare cautare doar fetele, masinile si surfingul. “Modelul american” avea sa fie preluat si de britanici, care au avut în plus ambitia sa-l perfectioneze pâna la cote nebanuite, astfel încât polul magnetic al muzicii mondiale avea sa devina, pentru o buna bucata de vreme, o afacere strict britanica, orasele Liverpool, Manchester, Birmingham sau Londra devenind centre la fel de importante pentru rockul mondial precum erau New Orleans si Chicago pentru jazz si blues, Nashville pentru country, Memphis pentru rock and roll, San Francisco si Los Angeles pentru “west coast rock” sau New York si Boston pentru “east coast rock”. În aceeasi perioada de timp, dincoace de “cortina de fier”, lucrurile stateau putin altfel. Floarea intelectualitatii interbelice era decimata la Canal sau prin alte gulaguri comuniste. Noile suprastructuri care se aflau în plina formare impuneau “intelectualul de tip nou”, de cele mai multe ori un muncitor sau un agricultor ceva mai destept, fruntas în munca, care era trimis de colectiv la facultatea muncitoareasca. 
Misto era când acesta trebuia sa-si dea examenul de absolvire si se constata ca nu si-a terminat ...liceul. “Fugi repede la liceu, rezolva-ti problema bacalaureatului (”maturitate” i se zicea pe atunci) si pe urma vii sa-ti iei diploma de la facultate”, li se spunea acestora. Aveam de-a face cu o lume a falselor idealuri, unde totul era impus, în care trebuia sa-ti autocenzurezi pâna si gândurile si sa te supui orbeste unor ordine primite de la niste oameni cu o pregatire inferioara tie sau cu un trecut dubios, celebrii politruci, instructori sau activisti de partid, care faceau educatie comunista tineretului. Lucrurile pareau definitiv “transate”, astfel ca, de cele mai multe ori, n-avea sens sa-ti risti cariera, libertatea sau chiar viata. Era exact atmosfera descrisa de Orwell în romanul "1984" sau imaginata mult mai târziu de Terry Gilliam în filmul sau “Brazil”. Sub lozinca “promovarea culturii în rândul maselor”, pentru a exclude posibilitatea ascultarii programelor de radio occidentale, autoritatile inventasera “banda est”, cu care erau dotate numai radiourile produse în tarile socialiste, precum si “difuzorul” (radioficarea), doua sisteme cu circuit închis, care transmiteau numai emisiuni oficiale. Marea majoritate a emisiunilor "înfierau putreziciunea capitalista”. Astfel, aflam cum se îmbata occidentalii cu…"Coca - Cola" (mult timp am fost convins ca e vorba de o bautura alcoolica) sau de ce este "cibernetica ...drogul omenirii". 
Obsedanta si omniprezenta muzica patriotica, prelucrarile folclorice festiviste fara nici o legatura cu folclorul autentic, precum si slagarele mobilizatoare de genul : "Macarale", "Soferul de la ONT", "Marinica, Marinica", "Tropa - Trop", dominau continutul acestor programe. Singura emisiune în care puteai asculta muzica straina era ..."Din muzica popoarelor", redactorii muzicali mai îndrazneti difuzând uneori, pe lânga piese din folclorul chinez, rus sau malgas si câte o melodie country sau un negro spiritual. Dar cum tinerii aveau nevoie si de distractie este usor de imaginat ca salile de teatru si cinematograf erau arhipline. Printre filmele rusesti de razboi, se strecura în scopuri strict educative (dupa modelul "Vedeti ce se întâmpla acolo? Noi nu trebuie sa ajungem ca ei !"), si câte-un film de provenienta occidentala, cu "modelele negative” din viata tineretului. Bineînteles ca aceste filme erau vânate de toti liceenii si studentii, vazute de zeci de ori, tocmai pentru ca, macar în sala de spectacole, pentru doua ore, sa ai mirajul ca traiesti alaturi de cei cu adevarat liberi. Acesta este si motivul real al imensului impact pe care l-a avut filmul "Tinerii", altfel un film banal si modest realizat artistic, care datorita prezentei în distributie a cântaretului britanic Cliff Richard si a formatiei The Shadows a permis o prima legatura directa cu muzica occidentala. Si daca o sa stati de vorba cu orice individ care s-a apucat de cântat în anii ‘60, o sa constatati ca mai pastreaza înca în memorie, dupa aproape 40 de ani, scene întregi din acea pelicula vazuta probabil de zeci si zeci de ori în ciuda cozilor interminabile de la casele de bilete. Banuiesc ca tot la fel se explica o anumita nostalgie a românilor de 45-60 de ani dupa Raj Kapoor, Vico Toriani, Adriano Celentano, Sarita Montiel, Giani Morandi sau mai târziu Raphael, cei care au fost eroii altor filme muzicale prezentate pe ecranele noastre în anii ‘50-’60. 
Dupa modelul "marelui popor rus", fiecare scoala, facultate sau uzina avea un club, care avea obligativitatea sa organizeze si seri dansante, renumitele "joi ale tineretului" (indiferent de ziua în care se desfasurau acestea). Si, cum un magnetofon costa destul de scump, era mult mai ieftin pentru activistii care organizau aceste actiuni sa gaseasca în scoala sau întreprindere câtiva tineri dispusi sa cânte. Acestia nu puteau avea pretentia sa fie platiti, fiind vorba de munca patriotica, nu?…si în plus se putea raporta la "raion" sau la "regiune" (conform organizarii teritoriale din anii 60) "stiti, avem si noi o orchestra...", de aici rezultând primele sau avansarile activistului respectiv. Avantajul celor care cântau în astfel de "orchestre" era ca se fofilau de la actiunile mai dificile: curatenia la locul de munca, maturatul strazilor, strânsul recoltei, prespalarea cartofilor murdari etc., cu fraze de genul "stiti, noi nu putem merge cu dumneavoastra pentru ca avem repetitie pentru concertul de mâine seara". În plus, mai erau si diferitele concursuri muzicale cu caracter raional, regional sau national, un bun prilej pentru a chiuli motivat de la cursuri sau de la serviciu. Si, nu putem uita, mirajul statutului de vedeta, asa cum vazusera în “Tinerii”: "toate fetele frumoase vor fi la picioarele noastre". 
Asa explicam aparitia numeroaselor "formatii de chitare electrice" din anii ‘60 transformate curând în "formatii vocal - instrumentale". Dotarea tehnica era dezastruoasa. Amplificarea se facea de cele mai multe ori printr-un magnetofon "Tesla - Sonet Duo ", chitarile erau de constructie proprie dupa modelele celor din film, tobele erau luate de la organizatiile de pionieri sau de la fanfara, iar daca clubul era bine dotat mai puteai gasi câte-un pian, saxofon, clarinet sau niste viori. Repertoriul era selectat în functie de cultura muzicala a fiecaruia sau de preferintele instructorului care raspundea de trupa. El cuprindea multe "jazz"-uri, improvizatii spontane sau reproduceri "dupa ureche" ale unor piese ascultate accidental. 
Exista o oarecare preferinta pentru piesele instrumentale, dar nu erau evitate nici piesele din repertoriul lui Bill Haley, Elvis Presley, Nat King Cole, Brenda Lee, Chubby Checker, Wilson Pickett, Helen Shapiro, Ottis Redding sau Ray Charles. Important era faptul ca toata lumea se simtea bine. Componentele formatiilor proaspat aparute erau extrem de eterogene si create pe criterii strict subiective : pasiunea pentru muzica si apartenenta la un grup de interese sau de prieteni reprezentau motive suficiente pentru a te apuca de cântat într-o formatie, astfel ca, numerosi tineri elevi, studenti sau muncitori fara nici o pregatire muzicala începeau repetitiile, sperând ca vor reusi sa cânte în trupa sub îndrumarea vreunui batrân jazzman sau a unui instrumentist din fanfara. Lucrurile se cam complicau atunci când apareau în sala de repetitie conservatoristi sau elevi ai scolilor de muzica, pentru ca, acestia veneau cu anumite pretentii : armonie, note muzicale, solfegii etc. Si daca mai aveai si ghinionul sa fii solist vocal si sa cunosti vreo tipa de la engleza care-ti explica ca n-a înteles nimic din ceea ce-ai cântat tu, care, de! ...învatasesi în scoala limba rusa, te lasai definitiv de cântat Astfel, discrepantele valorice dintre membrii formatiilor, cultura si preferintele muzicale diferite sau absenta unor resurse materiale care sa permita cumpararea unor instrumente, au dus la modificarea destul de frecventa a componentelor trupelor si chiar a genului muzical abordat. În plus, nu toata lumea îi privea cu ochi buni pe “greierii pletosi” care-si dadeau duhul pe scena, motiv pentru care, de cele mai multe ori, acestia erau marginalizati de colectiv. Poate tocmai de aceea, una dintre primele teme abordate în textele formatiilor românesti a reprezentat-o definirea identitatii de artist : “Bai fratilor, si eu sunt ca voi, numai ca mai am si alte preocupari, mi-a fost dat sa am si talentul de a cânta”. 
Ruptura dintre gruparea “muzicantilor rock” si a fanilor lor, a “nenormalilor la cap” cum li se mai spunea, pe de o parte si cea a “lumii normale”, cum îi placea acesteia sa se autodefineasca, odata produsa era cam greu de refacut si avea sa se agraveze în timp pâna aproape de zilele noastre. Începând cu anul 1964 o noua tentatie a aparut pentru cei care faceau parte dintr-o "formatie vocal - instrumentala": posibilitatea de a petrece o vara întreaga pe litoral cântând la unul dintre restaurantele din Mamaia sau din Eforie. Cineva din Ministerul Turismului s-a gândit ca ar da bine daca, pe lânga portia obligatorie de muzica populara româneasca, le-am oferi turistilor straini si putina muzica rock sau beat, asa ca toti sefii de restaurante au plecat în cautarea formatiilor respective. Acest fenomen care astazi pare degradant pentru un muzician din sfera rock-ului adevarat a facut mult bine în acel moment. Baietii aveau pentru prima data posibilitatea sa repete si sa cânte împreuna o vara întreaga, de aici rezultând acumulari cantitative si calitative importante. În plus, faptul ca o mare parte dintre turisti erau veniti din Occident oferea posibilitatea schimbarii din mers a repertoriului în functie de reactia acestora. Si mai erau si fetele acelea blonde, cu picioare lungi, venite tocmai din Peninsula Scandinava, care faceau ca vara sa treaca mult mai placut. În plus, uneori acestea erau puse pe maritis si astfel reuseau sa te scoata din tara. Dar oricum vara nu tinea decât trei sau patru luni, si, odata revenit acasa, trebuia sa te trezesti din visare. Ajuns aici, aflai ca nu ai voie sa cânti într-o alta limba decât în româna, asta daca doresti sa apari în vreun concert. Te apucai sa faci texte în limba româna, dar acestea "sunau ca dracu" (dupa cum avea sa se exprime plastic o personalitate politica prin decembrie '89), asa ca lui Dorin Liviu Zaharia, apoi si altora, i-a venit ideea unor texte ...fonetice, în care nu prea contau cuvintele, important fiind ca frazarea sa semene cât mai mult cu cea din textul original. În acest fel puteai sa cânti linistit în limba engleza, oricum la calitatea sculelor din epoca nu se-ntelegea prea bine ce spuneai, iar, daca te-ntreba cineva de sanatate, îi aratai cu seninatate textul românesc. Cu timpul s-a pus si problema creatiei. Începusera sa se organizeze diferite concursuri scolare sau studentesti si pentru a avea libertatea de a repeta într-un club era obligatoriu sa-l reprezinti pe acesta la concursurile respective. 
Asa au aparut primele compozitii. La început se crease o adevarata moda a prelucrarii unor melodii populare. Dadea destul de bine la publicul care nu era familiarizat cu ce se cânta pe dincolo si în plus aveam si noi posibilitatea sa vorbim despre "curentul pop românesc". Se utiliza sintagma “muzica pop” si nu “muzica rock”, cea din urma aparând ceva mai târziu, prin anii ‘70, si în plus avea sa-i sperie grozav pe activistii vremii. Radioul si Televiziunea au ...muscat imediat din momeala si formatii precum Sincron, Sideral, Phoenix, Rosu si Negru, Entuziastii, Sfinx, Olimpic '64 sau Coral au început sa apara destul de frecvent în programe. Problemele au aparut în momentul în care anumite formatii au dorit sa-si înregistreze si alte compozitii proprii cu anumite versuri care nu prea respectau indicatiile primite. "De ce nu cântati voi pe versurile clasicilor. Ce va trebuiesc voua versuri proprii ?" - erau adesea apostrofati cei care încercau sa-si impuna propriile creatii. Unii au cedat, si sunt de înteles pentru ca fascinatia de a deveni vedeta era mult prea mare, dar, spre cinstea lor, multi au refuzat acest compromis ei riscând suspendarile de rigoare. Acesta este momentul autoexilarii multor formatii rock românesti în cluburile studentesti, singurul loc unde se puteau exprima asa cum doreau. Devin celebre cluburile bucurestene de la Casa studentilor “Preoteasa”, 303 (Institutul Politehnic), Vox (Facultatea de medicina) si Iorga (ASE) sau Meca si Vega în Timisoara, tinerii umplând pâna la refuz micutele sali pentru a urmari concertele rock. Si cum militienii evitau sa viziteze cluburile respective neavând acces în “campusul universitar”, ei bine, asteptau cuminti la intrare sfârsitul concertului pentru a te-ntreba “politicos”: "De ce porti ba malagambistule chica si pantaloni strâmti? Ia hai cu noi la circa sa vedem daca-ti mai arde de bâtâiala". Dar adevarata vânatoare de pletosi în blugi si "minijupiste" a început ceva mai târziu (cam prin ‘69) si ne vom referi la ea în capitolul viitor.

COMETELE 


Nu am reusit sa-i vad cântând decât o singura data, doua melodii, pe un ponton de pe lacul Herastrau. Era prima mea întâlnire “live” cu ...“formatiile vocal - instrumentale” si a trebuit sa trec mai întâi peste ...socul decibelilor, desi probabil ca va dati seama ca acolo, pe scena - ponton, erau cel mult 100 W si sunetul nu era preluat prin alte amplificatoare. Din acest motiv nu pot spune prea multe lucruri despre ei. Nu aveam sa-i mai revad si, cum nici la radio nu au fost difuzati prea des, am ramas cu un sentiment de frustare, fiind una dintre putinele trupe bucurestene despre care s-a vorbit destul de mult si pe care nu mi-o amintesc. De altfel, ei aveau sa se desfiinteze destul de repede, prin ‘67. În schimb, cei care i-au vazut de mai multe ori, mi-au vorbit despre ei întotdeauna la superlativ, indeosebi despre liderul lor Gurita.

CORAL 
Una dintre primele formatii românesti cu un disc EP la Electrecord. Au socat prin armoniile vocale excelente, cascadele de voci inspirate de Beach Boys, care erau bine sustinute de instrumente. În cele doua sau trei aparitii “live” în care i-am vazut stiu ca m-a frapat “look”-ul. De altfel, la mai toate formatiile vremii conta extrem de mult tinuta scenica, fiecare trupa vazând în costumatie nu un simplu element complementar al show-ului, ci o modalitate de autodefinire care ajuta, alaturi de muzica, la diferentierea unei trupe de celelalte. Coral mi s-au parut cam intelectualizati si introvertiti, si cum ei evoluau “în bloc”, fara solo-uri individuale, mi s-a parut ca nu aveau impactul altor trupe. Oricum, ascultat în timp, EP-ul lor rezista si demonstreaza ca poate nu s-au bucurat de atentia cuvenita. Public ignorant, ce sa-i faci !

OLIMPIC 64 
Când i-am auzit prima oara mi-am pus întrebarea : “Ce dracu asculta baietii astia, ca eu nu ma prind ?”. Daca la celelalte trupe identificai relativ usor “modelul”, care era oferit de omniprezentele Beatles, Rolling Stones, Kinks, Who, Animals sau Beach Boys, aici lucrurile stateau, se pare, altfel. Ori erau influentati de o trupa la care românul de rând nu avea acces, ori copiii erau cu totul originali si as înclina mai degraba spre varianta a doua. Erau muzicieni de rasa, avangardisti atrasi de lucrari muzicale de proportii, simbolistica, arhetipuri folclorice si filozofie indiana, cu mult înainte de aparitia “modei” autohtone a transcedentalilor. Suitele rock “Decameronul focului alb” si “Karma Kalyoga”, prezentate la cele doua festivaluri Club A (‘69, ‘71), precum si spectacolele de la Teatrul Tandarica au ramas vii în memoria spectatorilor, fie ei si neavizati. Poate tocmai de aceea casatoria si plecarea în Austria a lui Pichi Inglessis a lasat un gol care nu a mai putut fi astupat de colegii sai, ei împrastiindu-se pe la alte trupe. Dorin Liviu Zaharia nu avea sa mai apara decât rareori pe scena, retragându-se în studiile sale filozofice si în muzica de film, iar singura înregistrare discografica ramasa de la Olimpic ‘64, “Ziua bradului de noapte” / “Cântic de haiduc”, nu reuseste sa ofere o imagine completa a calitatilor trupei. Cred ca este una dintre formatiile nedreptatite de soarta care, într-o alta conjunctura politica, ar fi avut multe lucruri interesante de spus.

SIDERAL 
Într-una din zilele calde ale primavarii anului 1966, colegul meu din fata, Alexe, îmi spune : “Molecula, hai sa chiulim de la matematica si sa mergem la repetitie la Sideral”. “Oau. De unde-i stii?”. “Pai Mugurel sta lânga mine si mi-a spus ca pot sa merg când vreau la repetitie”. Eram în clasa X-a si normal ca nu am rezistat tentatiei astfel ca atunci s-a produs primul meu contact “direct” cu o trupa rock. Mergem la casa de cultura “Mihai Eminescu” si, chiar pe scena, aveam sa-i cunosc pe Mugur (Winkler), Mircea (Dragan), Mitica (Liviu Tudan) si Baba (Dorel Zaharia). Mugur m-a cucerit din prima pentru ca nu m-a tratat ca pe un pusti, tuns regulamentar, cu uniforma si aspect de tocilar, ci a intrat direct în subiect : “Ce muzica asculti gagiule ?”. Bâgui eu ceva despre Rolling Stones, Kinks si Who. “Pai ce mai, esti de-ai nostri ! O sa-ti placa ce-o sa auzi aici”. “Pai v-am vazut si-n Herastrau...”. “Oooo, domnul e deja scolit. Si, ti-a placut ?”. “Sigur pot sa ti-o si cânt pe aia cu câinele si pietroiul”, prind eu curaj. Începe repetitia si încep sa se certe precum chiorii. De, probleme de conservatoristi cu game, chei, tempouri si alte chestii greu de înteles. Si culmea e, ca se certau exact pe piesa mea preferata, “Archeopterix”. Dupa vreo ora de discutii Baba se ridica de la tobe, “Baieti eu am o întâlnire cu o gagica asa ca v-am lasat”. “Ce-a fost asta?” - îl întreb pe Mugur. “Repetitia de azi”. “Dar unde-au fost Lacul si Walkin’ the Dog?”. “Pe alea deja le stim asa ca nu le mai repetam”. Am plecat usor dezamagit. Asta nu înseamna ca nu m-am dus la primul matinal al filmului lui Savel Stiopu, “Ultima noapte a copilariei”, film în care Mitica devenise din Dumitru Tunsoiu - Liviu Tudan, si asa avea sa-i ramâna numele. Au cântat apoi mult timp în spectacolele si turneele Teatrului “Constantin Tanase” si cum minorii nu aveau acces la astfel de spectacole aveam sa-i revad abia la primul festival Club A, sub denumirea de Sideral Modal Quartet. Din vechea componenta ramasese doar Mugur Winkler. De altfel, peste putin timp ei aveau sa obtina un contract în Hamburg si din Sideral avea sa ramâna doar legenda.

SINCRON 
Putini dintre cei care cunosc activitatea actuala a compozitorului Cornel Fugaru, îsi mai amintesc ca acesta a fost liderul uneia dintre cele mai iubite trupe beat ale anilor ‘60, un solist vocal electrizant care reusea sa scoale spectatorii în picioare cu vocea sa usor guturala în maniera James Brown. Era sustinut de o trupa care suna brici : Alexandru Arion, Dan Voinescu, fratii Cobârzan si Ucu Bratu Voicescu. I-am vazut pentru prima oara în ‘65 la Herastrau si apoi la Teatrul de vara “23 August”, acolo unde, desi erau singurii trecuti pe afis, aveau sa cânte de mai multe ori cu “casa închisa”. Spre deosebire de alte trupe care se doreau mai “intelectuale”, Sincron au apelat la melodii populare pe care le-au reorchestrat, fiind - daca vreti - un fel de predecesori ale unora dintre formatiile dance actuale. Iar piesele din repertoriul international erau astfel alese încât sa fie cât mai ritmate si mai accesibile publicului larg. Si nu puteai sa mergi la un concert Sincron si sa nu ragusesti cântând alaturi de Cornel Fugaru : “Haulita de Gorj”, “Alunelu’”, “Lilly” sau “Monday, Monday”. Cred ca nu am mai vazut decât la Iris, dupa aproape 15 ani, o participare atât de entuziasta a publicului la reusita spectacolului. Din nefericire, asa cum avea sa se întâmple si cu formatia Savoy, au fost atrasi în capcana oficialitatilor comuniste care le-a oferit o serie întreaga de avantaje, contracte cu teatrul “C. Tanase”, turnee în tara si chiar în strainatate, aparitii curente la televiziune si în filme, toate astea pentru a contracara impactul pe care-l aveau asupra publicului tânar alte trupe rebele si neconventionale. S-a creat astfel iluzia falsa ca acesta-i adevaratul rock românesc si “daca vreti sa cântati rock asa trebuie sa cântati si voi”. Si cum sintagma “prosti dar multi” nu prindea la spectatorii rock din România care erau putini dar destepti, efectul de bumerang s-a vazut si de data aceasta. Odata cu mediatizarea excesiva a formatiei Sincron a disparut realmente interesul spectatorilor fideli concertelor rock pentru aceasta trupa. 



Yüklə 99,79 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə