Neo-instituționalism în analiza organizațiilor și politicilor publice



Yüklə 14,67 Kb.
tarix02.11.2017
ölçüsü14,67 Kb.

Neo-instituționalism în analiza organizațiilor și politicilor publice

- REZUMAT -

Mihai Păunescu

Absolvent al Facultății de Sociologie, urmată apoi de un Master în Politici Publice și de preocupări în zona teoriei politice normative, dar și al unui doctorat a căruia temă poate fi încadrată în sociologia organizațională și economică, preocupările legate de modul de realizare a cooperării economice și sociale au constituit direcția principală de cecetare încă de la debutul carierei academice.

Întrebările de cercetare, încă din fazele de început ale preocupărilor mele academice, au fost legate de modul de realizare al cooperării sociale, de agregarea acțiunii individuale în acțiune colectivă, de generare a încrederii necesare realizării tranzacțiilor mutual avantajoase între actori. Acestea au fost formulate în cadrul epistemologic și metodologic al individualismul, principiu metodologic asumat încă de la început. Într-o societate democratică și pluralistă, cu greu putem concepe alți actori sau alte fapte, fenomene sociale ca fiind constituenții de bază a organizării sociale, dar și ca factori explicativi ai altor fapte/fenomene sociale. Atât din punct de vedere ontologic, cât și epistemologic, individualismul a constituit principiul generativ al cercetării sociologice în toate proiectele de cercetare pe care le-am inițiat și/sau finalizat. Individualismul metodologic a fost cel mai adesea încadrat într-o perspectivă explicativă instituționalistă. Am încercat astfel să lucrez cu cele două concepte majore ale sociologiei, agent și structură, înțelegând prin cea din urmă regulile jocului, ansamblul de așteptări asociate anumitor roluri sociale, precum și sancțiunile și recompensele care derivă din acestea.

Tema de cercetare referitoare la modalitățile de producere a cooperării sociale și economice a fost astfel plasată în cadrul teoretico-conceptual și metodologic specific instituționalismului (în multiplele sale versiuni economice, sociologice sau istorice). De asemenea, majoritatea studiilor și analizelor ulterioare, fie acestea vizând organizațiile ca obiect de studiu sociologic, fie politicile publice, au împărtășit cadrul de explicație instituționalist. În continuare voi face referire la câteva direcții de cercetare pe care le-am explorat și în care am reușit să am câteva contribuții prin ceea ce am publicat.

În studiul organizațiilor, am fost interesat de modalitățile în care acestea cooperează și produc ordine socială prin apel la autoritate și la ierarhii, spre deosebire de interacțiunea actorilor pe piață. Piețele și ierarhiile sunt alternative instituționale de producere a cooperării sociale, ele fiind însă mai degrabă tipuri ideale care abstractizează diverse forme hibrid de organizare. Formele de cooperare sunt rezultatul instituțiilor sociale, dar și al cristalizării unor pattern-uri de interacțiune stabile sub forma rețelelor sociale. Instituțiile și rețelele sunt alternative funcționale în producerea cooperării sociale. Ambele, atât instituțiile, cât și rețelele au funcția de a reduce incertitudinea, oportunismul, de a genera încredere și predictibilitate a comportamentelor care facilitează cooperarea mutual avantajoasă. Rețelele sociale sunt, asemenea instituțiilor formale, un mod de guvernare a schimburilor şi organizării sociale şi economice. Pornind de la articolul lui Granovetter (1985), propuneam un model al implicării acţiunii în reţele de relaţii şi care presupune o logică a acţiunii contextualizate ce nu este determinată exclusiv nici de norme, nici de interese, ci este relativă la contextul social-istoric al relaţiilor în cadrul cărora operează. În cartea Organizații și câmpuri organizaționale am urmărit să conturez un concept ce desemnează pattern-urile relativ stabile de relații sociale cristalizate ce nu ar putea fi caracterizate deopotrivă nici ca organizații, nici ca relații de piață. Nu sunt parte a organizațiilor fiindcă nu sunt formalizate ca atare, pe de altă parte nu urmează exclsuiv logica pieței, fiindcă sunt forme de limitare a competiției. Am definit câmpul organizațional ca o structură socială constituită atât din instituţii sociale formale, dar şi din reţele ce facilitează cooperarea. Ele reprezintă cristalizarea unor relații sociale stabile de cooperare, fiind ipostaze ale unor forme hibrid de organizare în care coexistă atât organizare formală, dar și relații sociale. Conform modelului economic neo-clasic, piaţa este un spaţiu în care echilibrul este atins în urma competiției, fiind reflectat în prețurile de schimb. Orice modificare a condiţiilor și costurilor de tranzacționare este reflectată în preţuri, acestea producând relaţionări de circumstanţă ale actorilor pe baza principiului maximizării utilității. Pe de altă parte, observațiile empirice ne arată că pieţele sunt spaţii sociale organizate ce se constituie în câmpuri sociale: un set de actori (în special colectivi – organizaţii) între care se stabilesc relaţii de schimb – tranzacţii – de diverse tipuri (de bunuri materiale sau simbolice) stabile. Stabilitatea se manifestă prin menținerea relației de tranzacționare între doi actori, în ciuda alterării condițiilor de mediu, fiind o formă de limitarea a competiției și generare a predictibilității.

Am definit câmpul social ca fiind un spaţiu de interacţiune aşezat conform unei structuri emergente a relaţiilor stabile între actori, dar şi a înţelegerilor sociale împărtăşite de aceştia care produc legitimări ale status-quo-ului. Capitalul social disponibil prin consolidarea încrederii în situaţii interacţionale concrete şi scăderea oportunismului în relaţiile implicate în reţele este complementat de difuziunea instituțiilor, a regulilor jocului ce alocă stimulente și recompense, dar și, într-un grad mai ridicat de instituționalizare, a unor modele mentale împărtăşite care legitimează configuraţia structurală a câmpului social.

Scrisă în mare parte din perspectiva instituționalismului sociologic, teoria pe care am propus-o pentru explicarea cooperării sociale încearcă să integreze rolul explicativ al acțiunii sociale cu cel al sistemelor simbolice împărtășite care instituie spații ale acțiunii sociale. Fără să fie o concepție sociologizantă a actorilor sociali, aceasta urmărea includerea deopotrivă a acțiunii, dar și a structurii sociale prin rețelele sociale și semnificațiile culturale împărtășite. Teoria a adus o perspectivă inedită în spațiul științelor sociale din România prin încercarea de a să integra concepte și abordări specifice din economie, sociologie și știința politică în explicarea emergenței unor structuri stabile de cooperare între actori individuali și colectivi, desemnate prin sintagma câmpurilor sociale.

În studiul organizațiilor, am plecat mai degrabă de la o concepție economică neo-clasică a piețelor, pentru a ajunge la una mai sociologizantă, integratoare a instituțiilor și relațiilor sociale, adică a structurii în acțiunea socială. În cercetările ulterioare din domeniul managementului public, continuate apoi în studiile de politici educaționale, m-a interesat cu precădere raționamentul invers, modalitățile de introducere a acțiunii intenționale și de realizare a cvasi-piețelor în interiorul organziațiilor, de a aduce competiția și modalitățile clasice de guvernare a piețelor în managementul organizațiilor. Dacă în studiul anterior al organizațiilor m-a intersat mai mult modalitatea de producere a ordinii sociale legitime, în managementul public și în analiza politicilor educaționale m-a interesat modalitatea creșterii performanței prin competiție. Ambele teme însă au fost abordate din perspectivă neo-instituționalistă, adoptând în același timp asumpțiile individualismului metodologic.

În cercetările asupra mecanismelor de asigurare a calității, am arătat cum instituțiile formale produc conformism, ritualism și izomorfism sau omogenitate, devenind disfuncționale în raport cu misiunea de creștere a calității și performanțelor organizaționale. Argumentam în favoarea unor modalități mai dinamice de stimulare a performanței prin politici care să instituie competiția - de tipul comparațiilor între organizații - benchmarking și/sau realizarea de ierarhii. Ambele ar fi modalități de intervenție publică pentru reducerea asimetriei informaționale și stimularea competiției între furnizori.

Nu în ultimul rând, modalitățile de măsurare socială a performanțelor individuale și/sau organizaționale devin o problemă crucială atunci când apelezi la mecanisme de stimulare a competiției în domenii specifice sectorului public, precum educația. Asumpțiile și limitările metodologice ale măsurării impactului rezultatelor științifice la nivel individual și organizațional trebuie clar explicitate înainte de a apela la acestea pentru a stimula competiția într-o direcție sau alta.



Pe viitor, urmăresc să dezvolt aceste direcții de cercetare în privința organizațiilor și politicilor publice, de asemenea cele privind metodologia cercetării sociale și limitele măsurării sociale, mai ales în privința formulării de politici publice bazate pe "evidențe": sau cunoaștere empirică.
Kataloq: wp-content -> uploads -> 2017

Yüklə 14,67 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə