Nicolae bãnescu



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə9/47
tarix02.03.2018
ölçüsü1,84 Mb.
#43915
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   47

Ideile acestea se întinserã si asupra artei. Am spus cã arta bizantinã avea un caracter profund religios; scenele Scripturii, ale vietii sfintilor împodobeau toate monumentele, ele la marile compozitii în mozaic ale bisericilor pânã la simplele sculpturi în ivoriu si obiecte ele metal pretios portative. Iconografia fu, prin urmare, atacatã, înfãtisarea chipurilor venerate ale sfintilor în costumul care amintea prea adesea pe cel al Curtii imperiale pãrea o simplã profanare. Sentimentul acesta se vede clar în hotãrârea unor împãrati de a înlocui subiectele religioase, în monumente, prin motive profane.

Mai întâi, în opera lor ele distrugere, iconoclastii crutarã tot ce n-avea caracter religios, în timp ce se nimiceau chipurile lui Christos, ale Fecioarei si ale sfin-

127


NICOLAE BANF.SCU

tilor, se lãsau arborii, animalele, scenele de teatru si hippodrom. De asemenea, acoperindu-se cu tencuialã mozaicurile religioase, se puneau în locul lor tablouri de fantezie. La biserica clin Blachernae, de exemplu, se puserã în locul înãltãrii la Cer si Coborârii Sfântului Duh arbori, pãsãri, animale sãlbatice. Vestitul millia-rium de aur care împodobea Forumul Augustaeon, pentru a indica punctul ele plecare al tuturor cãilor imperiului, era împodobit cu scene ale celor sase si-noade ecumenice. Urmasul lui Leon, Constantin al V-lea, distruse aceste picturi si puse în locul lor portretul unui vizitiu ele la Hippodrom, favorit al sãu. în veacul urmãtor, împãratul Teofil înlocui în biserici mozaicurile religioase prin peisaje, în mijlocul cãrora se juca o lume de pãsãri. Din nenorocire, nu s-a pãstrat nici o urmã a acestei arte, care trebuie sã fi fost foarte interesantã. Dacã opera aceasta ar fi biruit, dacã nu s-ar fi restabilit, cum vom vedea, cultul icoanelor, desigur cã arta bizantinã ar fi luat altã dezvoltare, ar fi urmat, poate, aceeasi evolutie ca arta arabã.

Arta aceasta, în care stãpânea elementul ornamental, n-au creat-o iconoclastii. Ea pãtrunsese în veacul al Vl-lea în arta bizantinã - ornamente geometrice sau vegetale, palmete, fauna realã copiatã din naturã sau animale fantastice, al cãror tip se fixase în Pbysiologusm de origine alexandrinã; toate aceste elemente le crease arta orientalã, coptã sau sirianã, întrebuintate numai ca accesorii în arta bizantinã de dinainte de cearta icoanelor, pare cã au luat în opera artistilor iconoclasti locul însemnat pe care-1 aveau în arta arabã. Urme ale acestei productii se pãstreazã încã în multe opere de

128
artã: triptice, stofe, miniaturi de manuscrise - în multe dintre colectiile europene.

Partidul iconoclastilor reprezenta spiritul oriental; partidul icoanelor era acela al grecilor din Occident, încã de la aparitia primului edict iconoclast, Grecia si Italia se revoltarã si nãzuirã a proclama alt împãrat în locul lui Leon al III-lea. în prima linie, între adversarii iconoclastilor se numãrã mãnãstirile, strâns legate de cultul icoanelor si de arta religioasã, asupra dezvoltãrii cãreia au exercitat o influentã predominantã. Pentru lumea monahalã'care fabrica icoanele, era si o problemã de existentã. Cãlugãrii sustinurã aproape singuri toatã polemica împotriva doctrinelor iconoclaste, ei întemeiarã o doctrinã teologicã a icoanelor, care a trebuit sã aibã adâncã influentã asupra dezvoltãrii religioase si artistice a imperiului.

Doctrina aceasta a fost expusã mai întâi în operele Sfântului Io an din Damasc (nãscut pe la anul 700), un cãlugãr foarte învãtat, un teolog distins al epocii si elocvent - de aceea i s-a zis Chrysorroas. în trei discursuri îndreptate împotriva iconoclastilor, el expune aceastã doctrinã, care inspirã în mare parte apoi actele Sinodului de la Niceea (în 787) si în care aflãm întâia teorie sistematicã a cultului icoanelor si artei religioase, în veacul al IX-lea, doctrina fu dezvoltatã mai ales în operele patriarhului Nikephoros (806-815), trei cãrti Antirrhetica si în acelea ale Sfântului Theodor Studi-tul (759-826), o mare figurã a Bisericii din acel timp.

Cea dintâi autoritate pe care se sprijinã dânsii e Biblia. Dacã Dumnezeu s-a slujit de chipuri si de figuri pentru a-si ajunge scopul, dacã le-a recomandat evreilor sã venereze tabernacolul înconjurat de heruvimi,

129
Biserica poate face uz în chip tot atât de legitim de chipuri si de simboluri. Doar pe Dumnezeu nevãzut nu-1 putem înfãtisa în icoane. Dar pe Dumnezeu întrupat în om, pe pãmânt, pe lisus Christos e îngãduit a-1 reprezenta în icoane, tot asa si mai cu seamã pe Sfânta Fecioarã si pe sfinti. si nu numai cã e îngãduit acest lucru, dar el se impune din pricina slãbiciunii naturii omenesti, care are nevoie de astfel de semne exterioare, ca sã înteleagã obiectul veneratiei sale.

„Icoana este o amintire", zice loan Damaschinul, „si ceea ce e cartea pentru cei initiati în scriere, este icoana pentru cei agramati; si ceea ce e cuvântul pentru auz, este pentru vedere icoana," Astfel se explicã, prin urmare, valoarea pe care o are în viata crestinã icoana: ea este un mijloc de% învãtãmânt, loan Damaschinul, Theodor Studitul insistã asupra acestui lucru. Icoanele au apoi un caracter minunat: pe când idolii erau opera demonilor, icoanele sunt simbolul biruintei sfintilor asupra satanei si au, ca si moastele, ca si crucea, însusirea de a apãra de rele. In sprijinul acestei pãreri, Sfântul loan Damaschinul, Theodor Studitul si pãrintii ele la Niceea au adunat toate povestirile minunilor ce se atribuiau atunci icoanelor.

Acesti reprezentanti ai teologiei icoanelor fac însã distinctia între veneratie (TipoaK'OvriGic; Tt|ir|i;iKf|) si adoratie (TipoaK'Ovricrtg A,aTpemtKf|). Cea dintâi se datoreazã icoanelor, a doua e rezervatã numai lui Dumnezeu.

Aceastã doctrinã a avut rãsunetul sãu în dezvoltarea artei religioase. Pentru a se feri de acuzatia de idolatrie ce i se aducea, Biserica s-a îngrijit a fixa în aceastã privintã normele. Desi Sinodul de la Niceea proclamase legitimitatea icoanelor, fie în culori, fie în

130
piatrã sau orice altã materie, icoanele sculptate dispãrurã aproape cu desãvârsire din arta bizantinã. Sculptura se reduse la basoreliefuri de ornamentatie si la ivoriu. Initiativa artistilor fu restrânsã si în ce priveste alegerea subiectelor, în veacurile al V-lea si al Vl-lea, iconografia începuse a se dezvolta în acele vaste compozitii care împodobeau peretii bisericilor cu reprezentarea vie a istoriei lumii crestine, de la Creatie si pânã la Judecata din Urmã. Dupã lupta iconoclastilor, iconografia se fixeazã în toate amãnuntele sale. Cãlãuza Picturii, descoperitã la Athos în 1839137' (de Di-dron)70 si care dateazã din veacul al XVIII-lea71, a trebuit sã fie precedatã de manuale de acest fel, foarte rãspândite printre mesteri, cum aratã numãrul variantelor. Nimic nu se lasã întâmplãrii. Procedeele tehnice, alegerea, ordinea si pozitia scenelor, numãrul, atitudinea, vesmintele figurilor, totul e hotãrât cu precizie. Aceastã organizare definitivã slei izvoarele de inspiratie ale artei bizantine si înlocui libera inventie a artistului prin aplicarea mai comodã a procedeelor traditionale. Prin aceasta, bizantinii se deosebesc fundamental de occidentali, care nu au cunoscut asemenea restrictii si lucrul acesta conferi artei bizantine pecetea ei caracteristicã.

Dupã aceste explicatii, care au fost necesare pentru întelegerea problemei despre care e vorba, sã vedem cum s-a desfãsurat marea disputã cu privire la icoane1381.

70 Manuel d'iconographie cbretienne, Paris, 1845. V. V. Grecu, Versiunile românesti ale Erminiilor de picturã bizantinã, „Codrul Cosminului", 1924.

"' Dionisie din Furna 1-a scris - s-a stabilit - între 1701-1733.

131


NICOLAF. DANF.SCU

Ajuns în fruntea imperiului în anul 717, în mijlocul unor catastrofe teribile - revolta armatelor, asediile Constantinopolului, ciuma care rãpusese vreo 300.000 de locuitori -, Leon al III-lea Sirianul fu un adevãrat reorganizator al Imperiului. El apãrã cu succes capitala împotriva arabilor si biruinta aceasta avu pentru mântuirea crestinãtãtii urmãri tot atât de considerabile ca si aceea repurtatã în Apus, la Poitiers, cu câtiva ani în urmã (732). Asediul din 717-718 fu ultimul asalt al arabilor împotriva orasului imperial, care rãmase adevãrata fortãreatã a Europei crestine împotriva Asiei musulmane. Leon al III-lea restabili apoi disciplina în armatã, reorganiza imperiul, cum am vãzut, dãdu o nouã culegere de legi, se preocupã de reglarea raporturilor dintre tãrani si marii proprietari. El se arãtã, fãrã îndoialã, prin toate aceste acte, un mare om de stat.

Dar el se trãgea, cum am vãzut, din Germanic(e)ia, din Siria; fusese, mai înainte de a urca pe tron, strateg al themei Anatolikon; venea, prin urmare, dintr-o regiune unde tendintele iconoclaste erau mai puternice decât oriunde. Avusese apoi legãturi cu mai multi episcopi care împãrtãseau aceste idei religioase: cu episcopul de Nakoleia, Constantin, cu Theodosios, mitropolitul Ephesului si cu Thoma, episcop de Clau-diopolis, în Galatia.

Convingerea generalã obisnuia ca orice nenorocire ce izbea Statul sã fie consideratã o pedeapsã a Cerului împotriva necredintei, a idolatriei. Un cutremur înspãimântãtor, însotit de o eruptie care avu loc în 726, în regiunea vulcanicã a Cicladelor, scoase la suprafata apei un nou pãmânt, lângã insula Thera (Santorin), Faptul acesta, la care se adãuga pustiirea arabilor si

132
asediul Constantinopolului, ciuma care, decimând partea dusmanã, se întinse si în capitalã si asupra populatiei Thraciei, toate acestea fãceau sã se creadã tot mai mult cã o urgie dumnezeiascã se abãtuse asupra imperiului din pricina superstitiei cu privire la icoane si-1 îndemnau pe Leon sã distrugã aceastã idolatrie pentru a potoli mânia divinã.

în 726, Leon al III-lea, fãrã a da vreun edict împotriva icoanelor, începu o propagandã publicã pentru a convinge multimea de rãtãcirea cultului lor. Theopha-nes înregistreazã faptul astfel: „în acest an începu nelegiuitul împãrat Leon a discuta asupra distrugerii sfintelor si venerabilelor icoane."72

Rãsunetul fu mai mare în Provincii. Populatia greceascã a Cicladelor si Helladei, care era în special legatã de cultul icoanelor, care îi înlocuiau pentru ea pe vechii zei si eroi ai pãgânismului, se ridicã energic împotriva mãsurii lui Leon. Ei proclamã un împãrat, pe Cosmas, înarmeazã o flotã si pornesc sub comanda turmarchului themei 'EXXccSiKcov, Agallianos, si a unuia Stephanos împotriva capitalei, în aprilie (727), ei apar sub zidurile Constantinopolului. Energia lui Leon birui însã aceastã revolutionarã încercare, flota greceascã fu nimicitã prin focul vestit al bizantinilor, Agallianos pieri în luptã, iar Stephanos si Cosmas, cãzuti în mâinile împãratului, furã decapitati.

El s-a mãrginit, prin urmare, la început la declaratii, silindu-se a câstiga multimea la ideile sale. Asa crede

~2 Asupra scrisorilor papei (douã), prin care rãspundea celor ale lui Leon si pãstrate în traducere greacã, v. Ostrogorsky, op. cit., „Melanges Ch. Diehl", p. 244 si urm.

133
Ostrogorsky în Les debuts de la querelle des images, socotind cã pânã la edictul din 730 nu s-a mai dat vreunul contra icoanelor. Leon al IlI-lea ar fi încercat sã-i câstige pe patriarhul Germanos si papa Grigore al II-lea prin negocieri. Dar, cum zice Diehl, e greu sã ne explicãm prin simple cuvinte emotia violentã produsã în rândul populatiei din Grecia si Italia. S-a mai crezut, prin interpretarea gresitã a unui pasaj clin Viata Sf. stefan cel Tânãr, cã împãratul a poruncit nu sã se distrugã icoanele, ci sã fie atârnate mai sus, pentru a nu mai putea fi atinse de credinciosi. Faptele aratã cã mãsurile luate au fost mai riguroase si cã ele au produs o agitatie violentã. Curând dupã aceastã primã interventie a lui Leon al IlI-lea, în a doua jumãtate a anului 726 sau la începutul lui 727, el dãdu ordin spa-tharocandidatului lulianus sã distrugã statuia lui Chris-tos din cartierul Chalkoprateia. Multimea alergã, îl trase de pe scarã pe lulianus si-1 ucise. Represiunea fu violentã73.

Italia se ridicã tot atât de energic. Aici, populatia mai fusese nemultumitã si de mãsurile fiscale impuse de Leon si acum gãsea prilejul de a se ridica împotriva lui. Papa Grigorie al II-lea, care se plânsese de politica fiscalã a împãratului, nu era în termeni prea buni cu acesta. El rãspunse acum (727), la primirea ordinului imperial, prin excomunicarea exarhului si prin condamnarea ereziei. Toate orasele mari se revoltarã, îi alungarã sau îi uciserã pe ofiterii imperiali si erau gata sã proclame un nou împãrat. Se ceru sprijinul

73 Pentru datare, v. Ostrogorsky, Les debuts de la querelle des images, „Melanges Ch. Diehl", I, Paris, 1930, p. 241.

134
longobarzilor. Exarhul Paul pieri încercând a înãbusi rãscoala în Ravenna. Dar Leon al IlI-lea lucrã energic, trimise un nou exarh, pe Eutychius74, care merse asupra Romei în 729, clar n-o putu lua. Lucrurile se îndreptarã numai prin schimbarea ele atitudine a papei, care întelese ce primejdie însemna si pentru dânsul amestecul longobarzilor în afacerile italiene si prin sfaturile sale potoli miscarea.

în acelasi timp, situatia se agrava în Orient. Dupã ce încercase a-1 convinge pe patriarhul Germanos, Leon al IlI-lea se hotãrî a-1 sili sã se supunã hotãrârii sale. El convoacã un „silention"m Triclinium-ul palatului sãu (senatorii si înaltii demnitari ai Statului si Bisericii), la 17 ianuarie 730, si-1 soma pe patriarh sã subscrie la edictul de condamnare a icoanelor, pe care avea sã-1 promulge. Germanos preferã sã abdice si se retrase (ianuarie 730) din fruntea Bisericii. Locul sãu fu ocupat de cel dintâi demnitar al Bisericii din Constantinopol, syncelul Anastasios, pe care împãratul îl câstigase de partea sa. în fruntea clerului imperial se afla acum un iconoclast. Edictul fu publicat si prigonirile începurã. Sfântul loan Damaschinul îsi scrise atunci cele trei discursuri ale sale, îndreptate împotriva detractorilor icoanelor. La Roma, Grigore al Il-lea (715-731) refuzã de a-1 recunoaste pe patriarhul Anastasios. Urmasul sãu, Grigore al IlI-lea, papã de la 731 la 741, pãstrã aceeasi atitudine. El strânse un Sinod de 93 ele episcopi, printre care si cel ele Ravenna, care-i excluse din sânul Bisericii pe cei care erau împotriva icoanelor. Leon al IlI-lea, care voia sã aducã Apusul la supu-

74 Ch. Diehl, L'exarcbat de Ravenne, cap. V.

135


NICOLAF. BANESCU

nere, trimise în Italia o expeditie navalã, aceasta fu însã înghititã de valuri pe Adriatica (732). El se rãzbunã mãrind impozitul (capitatio) în Calabria si Sicilia si confiscând patrimoniile Bisericii romane din aceste tinuturi, în acelasi timp, el izbi autoritatea Papei, smulgând de sub jurisdictia sa bisericeascã episcopatele din Italia meridionalã si Sicilia, precum si Illyricum împreunã cu Creta, care toate furã anexate pentru multe veacuri Patriarhatului din Constantinopol.

Georgios Monachos (Hamartolos), sub Mihail al III-lea (842-867), vorbeste în cronica sa despre distrugerea scolii celebre din Constantinopol (oiKOUjaeviKov 8iSoeCTKaA,eîov), cãreia Leon al III-lea i-ar fi pus foc si care arse astfel împreunã cu cei 13 profesori ai sãi. stirea aceasta s-a dovedit însã'o legendã. Nici un izvor mai vechi nu spune o vorbã despre aceastã faptã, între altii, L. Brehier, într-un articol publicat în Byzan-tion IV, a adus argumente pentru a combate temeinicia asertiunii lui Monachos.

2. Constantin al V-lea

Leon al III-lea muri în iunie (18) 740, lãsând imperiul într-o situatie complicatã, din pricina certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmeazã în scaun fiul sãu, Constantin al V-lea (740-775), pe care încã de la vârsta de 2 ani îl asociase la domnie si care ajungea astfel împãrat la 21 de ani. Constantin al V-lea a fost o personalitate puternicã. E însã foarte greu sã judecãm exact asupra domniei sale, din pricinã cã-I cunoastem numai prin mijlocirea adversarilor sãi, iar acestia ne-au

136
lãsat asupra sa un portret care face dintr-însul un monstru de cruzime si de vicii. Numele sãu e însotit de epitetul Kopronymos, pentru cã ar fi murdãrit apa în care a fost botezat, iar epitetul acesta a trecut la posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slãbiciunii sale pentru grajduri si pentru car5.

Theophanes îl socoteste mai nelegiuit (5iXTae6eGTepo<;) decât tatãl sãu, „înainte mergãtor al lui Antihrist" ( Toti

'AVTl%plCTTOt) 7tp65pOtlO<;).

Atitudinea aceasta a scriitorilor fatã de Constantin al V-lea se explicã prin rigoarea neobisnuitã cu care acesta a continuat prigonirea începutã de tatãl sãu împotriva icoanelor. Crescut de Leon al III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea fu unul dintre împãratii cei mai fanatici care au domnit la Constantinopol. Nu numai cã luã mãsuri împotriva adeptilor icoanelor, dar interzise cultul Fecioarei si doctrina mijlocirii sfintilor si prigoni moastele sfinte cu aceeasi rigoare ca si icoanele. Ardoarea sa religioasã îl târî la cruzimi care 1-au fãcut odios. Dar cu toatã aceastã furie de prozelit, care-l micsoreazã dinaintea istoriei, nu se pot tãgãdui însusirile deosebite de care clãdu dovadã ca militar si administrator. Latura aceasta a fost întunecatã de scriitorii pãtimasi care au scris despre dânsul si ea se desprinde totusi în toatã mãrimea ei adevãratã.

75 Dar M. Glycas ne spune în istoria sa (ed. Bonn, p. 528) cã existã un tinut, K6c6ccXoc, iar cei ce se trag ele acolo se cheamã mai cu seamã K(x6cx?iîvoi. De acolo îsi avea originea si Constantin, iar fiindcã de obicei Ka6cdivct f) Kcmpîa leyetai, SiKaicoQ 6 KaKioTot EKEÎvoq ETteK^itdT) KoKpobvxi^oq, cbq ovofia KOTiptaq ev ecancp 5iydev E7U(pLp6p.evo<;.

137

NICOLAE liÃNESCU



încã de la începutul domniei sale, Constantin al V-lea avu sã reprime o uzurpatiune. Silit a preîntâmpina o nãvalã a arabilor în thema Opsikion, pe când Constantin se afla acolo cu trupele, cumnatul sãu Ar-tavasdos, un armean care ajunsese, aflat în serviciul lui Leon, kuropalates si obtinuse mâna fiicei sale Anna, iar acum comanda trupele din Opsikion, folo-sindu-se de nemultumirea partizanilor icoanelor, pãtrunse în Constantinopol si se proclamã împãrat. Cu concursul patriarhului Anastasios, el restabili cultul icoanelor. Rãzboiul civil se purtã un an si jumãtate, pânã ce, în 742, dupã mai multe biruinte repurtate asupra trupelor uzurpatorului, Constantin al V-lea ase-die orasul Constantinopol, care cãzu la 2 noiembrie în mâinile sale. Artavasdos si fiii sãi furã orbiti si exilati,

«

partizanii sãi decapitati, iar patriarhul Anastasios dezonorat public: el fu purtat pe dinaintea multimii pe un mãgar, cu fata cãtre coada animalului, prin Hippo-drom, si apoi restabilit în Scaunul sãu1391.



întãrit acum pe Tronul imperiului, Constantin al V-lea conduse cu multã energie politica externã. Continuã expeditiile împotriva arabilor, pe care îe începuse atât de fericit tatãl sãu. Imperiul califilor se afla, în primul deceniu al domniei lui Constantin, sfâsiat ele luptele interne care aduserã cãderea Casei Omeiazilor si biruinta noii dinastii a Abbasizilor"6 în 750, când

~6 Urmasii lui Abbas, unchiul lui Mohammed, care prin lozinca echivocã ..Stãpânirea Casei Profetului" îsi atraserã partizanii lui Aii (acesta, cumnatul Profetului, îi urmase lui Othman (656), dar Omeijadul Moawija, guvernatorul Siriei, nu voise sã-1 recunoascã si ajunsese calif).

138
Merwan al Il-lea fu bãtut la Mossul de Abul-Abbas si Al-Mansur, fratele sãu. Constantin al V-lea se folosi de aceastã slãbire a arabilor pentru a-i ataca viguros si a restabili hotarele Asiei Mici. Germanikeia, Doliche, Melitene furã recucerite si populatia crestinã din Com-magene si Melitene, între care multi paulicieni, strãmutati în Thracia. O flotã puternicã a arabilor, care încerca sã cucereascã iarãsi insula Kypros, care pare a fi fost recuceritã de Leon al III-lea, fu nimicitã cu totul în 746. Disensiunile continuarã în sânul acestui popor, vechiul sãu entuziasm cuceritor slãbi cu totul si Imperiul bizantin nu mai fu primejduit în existenta sa ca mai înainte. Mansur, al doilea calif al acestei dinastii (754-775), întemeietorul noii capitale Bagdad, încetase de a se mai sprijini pe puterea nationalã si-si recruta trupele clin triburile strãine trecute la Islam (persi, berberi, turci).

Cu si mai mare energie purtã Constantin al V-lea rãzboi împotriva bulgarilor. Tervel îl sprijinise pe Rhi-notmetos ca sã recapete a doua oarã domnia. Când arabii asecliarã în 717 Constantinopolul, am vãzut cã bulgarii vin în ajutorul bizantinilor".

Acum, în timpul lui Constantin al V-lea, un uzurpator pe nume Cormisos (Rop^eaiot) înlãturase dinastia Dulo si ocupase tronul (753). El reia atacurile împotriva imperiului si Constantin al V-lea se îndreptã atunci cu îndârjire împotriva lui. Opt mari expeditii, încununate de succes, întreprinse asupra bulgarilor, în anul

~ Dupã Tervel, urmaserã doi printi despre care nu se stie mai nimic: unul necunoscut, altul cu numele Sevar (748-753). V. C. Jirecek, Gesch. der Bulgaren, Praga, 1876, VI.

139

NICOLAE BÃNF.SCU



755, îl sili pe Cormisos la pace. Dar în 759, acesta suferi o înfrângere în strâmtorile Beregava, între Varna si Anchialos. înfrângerea aceasta n-avu urmãri, cãci în Imperiul bulgar izbucnirã violente tulburãri, pe care nu le cunoastem mai de aproape. Cormisos dispare din scenã, în anul urmãtor, Constantin al V-lea pãtrunde adânc în tinuturile bulgare. O masã mare de slavi pãrãseste atunci Bulgaria: 208.000 de suflete furã colonizate, cu învoirea împãratului, în Bithynia. Tânãrul han bulgar Teletz, din familia Ugain, fu zdrobit în 763 lângã Anchialos si Constantin al V-lea intrã, triumfãtor, în Constantinopol. înfrângerea mare a bulgarilor stârni o revolutie, în care Teletz cu partizanii sãi îsi gãsirã moartea. Sabinus, ginerele lui Cormisos, care urcase tronul, începu tratative de pace; pentru aceea fu depus si se refugie în Constantinopol. Baian, care-i urmã, obtinu de la Constantinopol, în 764, pacea. Toctu, urmasul sãu, cãzu mai în urmã împreunã cu boierii sãi, în luptã cu împãratul, undeva în câmpiile Dunãrii. Trupele bizantine prãdarã mare parte din Bulgaria si dãdurã foc satelor (765). în anul urmãtor, imperiul fãcu o nouã expeditie, înarmând o mare flotã, cu gândul ele a-1 ataca pe dusman prin Delta Dunãrii. Dar o groaznicã furtunã nimici aceastã flotã lângã Mesem-bria. Atunci pãtrunserã si slavii din Macedonia si Thes-salia cu flota lor de pirati în Egee, iar împãratul fu nevoit sã-i rãscumpere cu 2.500 haine ele mãtase pe prizonieri (768). în 774, Constantin porni a saptea expeditie puternicã în Bulgaria. Dar ajuns la Varna, Ce-rig (Telerigos) obtinu pacea. O armatã trimisã câteva luni dupã aceea de han împotriva imperiului fu nimicitã la Berzitia (775). în sfârsit, într-o ultimã expeditie,

140


«tr
cu o mare oaste si o flotã puternicã, Constantin se îmbolnãvi deodatã de cãrbune - avf}paKcoi!}eic;, zice Theophanes, iari în drum spre Constantinopol muri pe corabia sa, la 23 septembrie 775.

în 747, s-a întâmplat o ciumã groaznicã'8, care a rãrit populatia Constantinopolului. Constantin a transportat atunci populatia din insuie si din Hellada în capitalã. Cu prilejul acestei ciume se mentioneazã întâia oarã existenta slavilor în Heilada, de cãtre Constantin al Vll-lea Porphyrogennetos {De Them., 53): „eai3->i(x6cbi3-r| Se Ttâocx f| % râpa Kcd yeyove 6dp6apoq".

Cum aratã Amantos, termenul ecr$Xa6cbi3r| e susceptibil ele mai multe întelesuri. Unii îl traduc prin „a fost supusã" (tmeSo-u^cbiS-ri), in semitutem redacta est. învãtatul grec îi atribuie sensul ele „a luat înfãtisarea unei tãri slave, barbare" (la Porphyrogennetos: ox|nq eaT}tax6cflLtevr| = 6âp6cxpo<;).

Expresia Porphyrogenetului i-a fãcut pe unii sã creadã cã atunci s-a slavizat toatã tara Helladei. Dar coborârea slavilor în Grecia s-a fãcut treptat si pacific. Ea n-are, desigur, vreo legãturã nici cu strãmutarea populatiei, nici cu efectele ciumei. Hopf (Gesch, Griechenlands, p. 104) crede cã în secolul al VlII-lea slavii au coborât în mod pasnic în Grecia. Ei fiind mai ales pãstori, nu s-au asezat în anumite centre, ci s-au mutat din loc în loc, cãci altminteri, cum bine observã Amantos, si-ar fi impus undeva stãpânirea si limba lor, dar n-au lãsat decât toponimia slavã, care se explicã astfel.



Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə