O critica a modernitatii din perspectiva intrebarii ce se pierde atunci c



Yüklə 2,91 Mb.
səhifə1/32
tarix07.08.2018
ölçüsü2,91 Mb.
#68298
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

H.-R. PATAPIEVICI
OMUL RECENT

O CRITICA A MODERNITATII

DIN PERSPECTIVA INTREBARII

«CE SE PIERDE ATUNCI CÎND CEVA SE CISTIGA?»

In Memoriam



HORIA BERNEA

Lumea e bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă prin vietuire şi spirituală prin materialitate"

Mulţumiri

Cîteva din temele acestei cărţi (timpul, fluiditatea, discernămîntul faţă de lucrurile pe care omul le pierde atunci cînd umanitatea progresează, modernitatea şi moartea lui Dumnezeu etc.) au fost constant folosite ca instrumente de analiză de către Alexandru Dragomir, în cadrul seminarului privat la care, alături de Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, am avut norocul să particip, din 1996. Despre dimensiunile încifrat spirituale ale modernităţii, despre destinul creştinismului şi despre geniul (şi bun, şi rău) al ştiinţei moderne a naturii am vorbit adesea cu părintele André Scrima, în special în ultimul său an de viaţă (2000). Membrilor „Seminarului de Secol XVII", organizat în cadrul COLEGIULUI NOUA EUROPA cu atîta devoţiune şi competenţa de către Vlad Alexandrescu, le aduc mulţumirile mele pentru toate dezbaterile stimulatoare la care am participat. Lui Vlad Alexandrescu, în special, îi mulţumesc pentru traducerile din Pascal şi pentru multele informaţii precise pe care mi le-a furnizat atunci cînd eram în impas. Multe din gîndurile acestei cărţi s-au născut în atmosfera de bucurie intelectuală a Şcolilor de vară de la Tescani, alături de părintele Scrima, Andrei Pleşu şi Cristian Preda, în mijlocul cursanţilor, împreună cu ei şi datorită lor. Cel care, prin mii de insistenţe prieteneşti, aproape că m-a 'forţat' să redactez o parte din fragmentele Omului recent şi căruia, într-un sens, i s-a datorat ocazia de a scrie cartea, a fost Mircea Mihăieş: la instigările sale, timp de mai bine de un an, echipa de la „Orizont" mi-a pus cu generozitate la dispoziţie două din cele mai vizibile pagini ale revistei. Comentarii critice utile la fragmentele publicate în „Orizont", de pe urma cărora am profitat, au fost publicate de către Robert Lazu şi Alexander Baumgarten. În diferite etape de redactare a manuscrisului am beneficiat de atenţia, observaţiile şi încurajările unor statornici şi nepreţuiţi prieteni: Alexandru Dragomir, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Horia Bernea, Andrei Pleşu, Mircea

Mihăieş, Dan Waniek, Dragoş Marinescu, Dima Bicleanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristian Bădiliţă şi, deloc în ultimul rînd, Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, care m-au ajutat cu articole, cărţi şi fotocopii după lucrări greu accesibile. Paul Michelson şi Dan Cristian Comănescu mi-au oferit cu multă generozitate literatură libertariană de calitate, iar Dan Niţescu mi-a furnizat un număr impresionant de fotocopii după cărţi rare aici, dar abundente în biblioteca universitară din Frankfurt/Main. Din discuţiile şi disputele avute cu toţi cei menţionaţi mai sus am profitat enorm, iar forma finală a cărţii a avut numai de cîştigat: dacă rezultatul e prost, e sigur că, fără bunăvoinţa lor, ar fi fost mult mai prost. În fine, Vlad Russo, redactorul cărţii, a ştiut să plivească de multe buruieni invizibile ochiului meu labirintul acestor cuvinte.

Tuturor celor menţionaţi aici le aduc mulţumirile mele cele mai vii. Fără prietenia, inteligenţa, cunoştinţele şi sensibilitatea lor aş fi fost mult mai sărac şi mai dezorientat decît sunt. Iar Omul recent îşi trage din exemplul lor speranţa din judecata pe care o conţine. În ce îl priveşte pe autor, această speranţă datorează totul soţiei sale, Ioana, şi băieţelului nostru, Tudorel. Cu ei toţi alături, prezenţi ori plecaţi, şi suferinţa e o sărbătoare.


Teze preliminare
Erau toate în starea în care e de aşteptat să se afle orice lucru din care zeul lipseşte.

Platon
Răul s-a petrecut; lucrul s-a consumat în principiu şi în fapt; şi trebuie să sperăm în bunăvoinţa unei fiinţe superioare nouă pentru a-i afla sfîrşitul... Tot ce am făcut de cîtăva vreme şi tot ce voi face de acum înainte este să mă menţin curat, fără să mă amestec în nici un fel în această uriaşă schimbare.

Edmund Burke
Noi nu dorim o contra-revoluţie, ci opusul revoluţiei.

Joseph De Maistre
Aproape toate proiectele reformatorilor sociali ai acestor zile sunt cu adevărat liberticide.

John Stuart Mill
Care este prima şi ultima exigenţă a unui filozof faţă de sine însuşi? Să învingă în sine propriul său timp, să devină 'fără de timp'. Şi ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Acel ceva care îl face să fie un copil al vremii sale.

Friedrich Nietzsche
Tradiţia fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiţie este o iremediabilă şi totală nebunie.

George Edward Bateman Saintsbury

10

Liberal nu este cel care se opune realităţii intolerabile a opresiunii, ci acela care reacţionează cu toată forţa sa împotriva chiar şi a celui mai mic semn de îngrădire a libertăţii.



Lord Acton
Filozofia politică este gîndirea aplecată asupra raportului dintre asocierea civilă şi eternitate.

Michael Oakeshott
Trăim într-o vreme în care majoritatea mişcărilor considerate progresiste preconizează încălcări suplimentare ale libertăţii individuale.

Friedrich August Hayek
într-adevăr, umanitatea de astăzi pare a nu mai fi decît o enormă gură care pronunţă, cu emfază şi la nesfîrşit, Numele Omului.

Pierre Manent


cuvînt înainte
Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tînăr, Socrate a răspuns: „Să nu depăşească în nimic măsura". Critica pe care o fac aici moder­nităţii se poate reduce la afirmaţia clasică, înscrisă pe frontonul tem­plului din Delfi: ..., nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veţi exclama, pe bună dreptate: modernitatea şi măsura! Mo­dernitatea să nu depăşească măsura! Oare noi - moderni epuizaţi de pretenţiile tot mai necruţătoare ale unei modernităţi inepuizabile - nu am întrecut de mult toate măsurile, înşelînd aşteptările celor mai buni şi împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulţumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse -al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întîmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos - a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea...

Cum i-am putea reda modernităţii acest instinct al adevărului? Poate numai conservînd, în cea mai deplină şi imaterială credinţă, instinctul lipsit de remuşcări al materialităţii. Adică aşa cum foloseşte pictorul de geniu pensula - în aşa fel încît să aducă la prezenţă lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot. După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfîrşit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi - şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui. Pînă acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern

11

înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare şi lumii, în hazardul ei, decît material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipseşte, modernitatea oferă ceea ce o poate salva. Neavînd o finalitate proprie, modernitatea poate fi foarte bine folosită atît pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cît şi (ca pînă acum) pentru a o nega - prezentă atît prin cele ce se văd, fără să se vadă, cît şi transparentă celor care nu se văd, aducîndu-le la vizibilitate.

Critica mea nu este făcută nici din perspectiva postmodernităţii, căci postmodernitatea nu este decît o modernitate care se ia atît de în serios qua modernitate încît are impresia că se joacă, nici din perspectiva tradiţionalismului, care confundă Nordul tradiţiei cu tradiţia însăşi. Este o critică făcută din perspectiva conştiinţei că atunci cînd ţi se deschide în faţă un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori în laterală ţi se închide un altul. Cînd se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tînguiesc de o manieră sfîşietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci cînd trupurile noastre au progresat în afară. - Cîţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, cîţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cît mai recenţi, cîţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, cîţi oare dintre noi - oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente-mai posedă discernămîntul de a pricepe că orice pro­gres din vizibil se face pe seama unor amputări m invizibil?

Critica mea ţîşneşte din repulsia faţă de exces şi se nutreşte din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existenţă, decît dacă se întîmplă să fie deopotrivă transcendent, personal şi creator. Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop şi mijloc al vieţilor noastre. Dar nu este. Îi lipseşte, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însuşirea de a fi transcendentă, personală şi creatoare. Din acest motiv de bun-simţ, modernitatea trebuie moderată, trebuie bine temperată prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemînă. Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă şi prin confruntarea mijloacelor ei cu exigenţele altor orizonturi, care,

12

faţă de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiţionale, ci, pur şi simplu, omeneşti - adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decît dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale - fie acestea doar gîndurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decît firele de nisip din tot universul. Ar fi mai sănătos şi mai economic, în ordinea suferinţei şi a decenţei, dacă am crede că gîndurile şi emoţiile noastre sunt fapte, care, în viitor, vor căpăta consecinţe directe şi inevitabile asupra vieţilor noastre: sub forma conflictelor sîngeroase, dacă gîndurile noastre au fost violente şi duşmănoase; ori sub forma bucuriei şi a fericirii, dacă gîndurile noastre au fost generoase şi bune. Concluzia criticii mele este că nu modernitatea este rea, rea este transformarea ei într-un orizont lipsit de alternativă al vieţii noastre. Ca şi marxismul odinioară pentru Sartre, modernitatea şi postmodernitatea par a fi devenit, pentru sclavii şi miniştrii lor de azi, condiţia umană însăşi. Este pur şi simplu fals. Toate instinctele noastre o proclamă. însă alternative la modernitate nu mai pot fi azi nici Tradiţia, nici Evul Mediu, nici l'Ancien Regime - nici, fireşte, cine ştie ce New Age. Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decît bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adîncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernămîntul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gîndurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti. Azi, nimeni nu mai poate renunţa la modernitate fără a produce o catastrofă de civilizaţie. În acelaşi timp, nimeni nu mai poate trăi doar cu ea, fără a fi în cele din urmă redus la un tip de existenţă care merită tot dispreţul. Undeva, în ceafă, fiecare dintre noi simte acest ordin de luptă: „Soldaţi, patruzeci de secole vă privesc!" E prea multă istorie adunată în spatele nostru de chiar natura temporală a modernităţii şi prea multe aşteptări au fost amînate ori uitate în proiectul de unificare



13

a lumii vizibile pentru a o zbîrci atît de rău, chiar acum! Acum, cînd ce? Ei bine, acum cînd puterea disruptivă a modernităţii ne-a forţat să pricepem pe aceia dintre noi care am mai rămas creştini că o lume din care spiritul prezenţei s-a retras este o lume în care prezenţa spiritului poate fi asigurată. O veritabilă tradiţie uitată poate fi spiritul tradiţiei salvat. E limpede, lumea vizibilă trebuie unificată, exigenţele pur materiale ale acestei Aufklärung nu trebuie complet abandonate. Căci nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greşită că modernităţii trebuie să îi subordonăm totul, inclusiv acea exigenţă interioară pe care, din cea mai adîncă vechime, toţi oamenii o numesc Dumnezeu. A fi civilizat înseamnă mai mult decît a fi modern: înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor superioare. Ceea ce îi lipseşte modernităţii este conştiinţa că ea nu este şi nu poate fi totul. Îi lipseşte o idee despre ceea ce este superior şi un dispreţ instinctiv, aristocratic, pentru tot ceea ce este inferior. Noi trăim, azi, ceasul celui mai mare amestec, al celei mai mediocre confuzii a valorilor. Ceasul în care modernitatea nu ne mai este de ajuns, iar spiritul capabil să îi dea un sens superior abia mijeşte. Cei care trăiesc excesul modernităţii ca pe ceva suficient sunt postmodernii - o specie de om garată pe acel peron pe unde nu va mai trece niciodată trenul. A fi modern este o mare ocazie. A deveni postmodern este o fundătură. A rămîne modern este un cerc vicios... Noi însă, ceilalţi moderni - moderni ale căror instincte au ajuns să simtă în mod imperios că lipsa lui Dumnezeu nu poate fi niciodată suplinită prin excesul de înlocuitori - am decis să punem modernitatea la locul care i se cuvine: între mijloace, alături de tehnicile de îmbunătăţire a vieţii, şi nu între idealuri, alături de viaţa îmbunătăţită însăşi, unde abuziv fusese cocoţată de nihilismul care, de la începuturile ei, a însoţit-o, ca pe un Peter Schlemihl, umbra lui pierdută.

Critica pe care o fac modernităţii este, deci, critica acelor moderni care s-au rătăcit pe drum şi s-au trezit rămînînd prizonieri într-un din­coace perpetuu. Această critică este făcută de un om care, fiind modern pînă în vîrful unghiilor, încearcă să folosească toate pierderile de spiritualitate pe care ni le-a adus modernitatea ca pe nişte procedee tehnice de recuperare a spiritualităţii pierdute. Modernitatea, al cărei defect maniacal este universalizarea reducţionismului, are două chei simple: (α) transformarea în temporalitate a tuturor esenţelor instituite

14

de tradiţia de pînă la ea; şi (ω) aplicarea principiului „Gott ist tot" la orice formă de existenţă, fie ea ideală ori materială. Destinul ei este la fel de clar: (a) epuizarea tuturor tradiţiilor şi punerea tuturor conţinuturilor vieţii într-o stare de 'revoluţie permanentă', prin antrenarea tuturor legăturilor sociale într-o mişcare - Bewegung - de tip partid unic, totalitar; în fine, (z) umplerea pînă la refuz a lumii cu rezultatul material al transformării tuturor gîndurilor şi idealurilor imaginabile în creaţii ale tehnicii. Unde vom ajunge? Răspunsul este încă şi mai clar decît destinul-croazieră în care suntem îmbarcaţi, asemenea unui Ahab, pradă vînatului pe care nu îl mai stăpînim: vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibilă curgere înainte, care, treptat, va desfiinţa complet viitorul. Vom ajunge, adică, nicăieri . Vom fi dobîndit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut - ceea ce ne aduce în strania situaţie de a fi de faţă fără a mai putea fi prezenţi. Exercitată ca substanţă, modernitatea va sfîrşi -ea, care nu poate vreodată sfîrşi prin a transforma întregul univers într-un enorm depozit coş de gunoi. Universul se va fi umplut de toate obiectele imaginabile tehnologic şi confecţionabile tehnic - într-un delir nihilist al aglomerării materiale a tuturor obiectelor überhaupt cu putinţă. Din logica destrămării în temporalitatea proastă, care e logica modernităţii-substanţă, nu se poate ieşi. Spre deosebire de jocul de şah, acest sport care şutează cu vieţile noastre în poarta vieţii - dînd gol - nu are regulă de închidere. jucînd modernitatea cu seriozitatea de substituţie proprie celor care s-au lepădat de trei ori de orice tradiţie, inclusiv de 'tradiţia' modernităţii, pînă ce a cîntat cocoşul o dată - în acest fel, nimeni nu o mai poate opri. Cînd eşti modern, nu există şah mat la modernitate. Iar dacă nu eşti, ar fi de dorit să nici nu poată exista. Deja, modernitatea face parte din istoria mîntuirii la fel ca rănile Mîntuitorului din toate viitoarele stigmate ale sfinţilor. Dacă vrem să facem ceva cu modernitatea (şi cu noi, împreună cu ea), trebuie să o facem punînd-o la treabă - cum fac uneori ţăranii cu împieliţatul care se rătăceşte prin ogradă. Păstrînd-o ca mijloc şi dîndu-i scopuri pe care ea, în datele ei, în timpurile în care era practi­cată ca substanţă, le-ar fi respins ca pre- ori anti-moderne (horribile dictu!).



15

Pînă atunci, suntem cu totul scufundaţi în epoca omului recent. Unde? În timpul-pîlnie, rotiţi din ce în ce mai rapid, în scurgerea care se-afundă infinit în abisul finitudinii, spre orificiul scuipătoare. În se­colul al XVII-lea, gravitam siguri de noi pe cercurile largi de la margi­nea pereţilor pîlniei. Eram lent antrenaţi, ca un leneş inel galactic, de roata care se-nvîrtea calm şi maiestuos spre miezul scurgerii. Timpuri aurorale! Abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea o irezistibilă forţă a început să ne atragă, din ce în ce mai mult, spre cercurile mai repezi dinspre înghiţitura sorbului. Un secol mai tîrziu, roirea noastră către sorb nu mai putea fi ignorată de nimeni, iar turbulenţele arătau clar că nu ne mai putem smulge prăbuşirii în el. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, deja, ameţitoarea noastră rotire s-a înşurubat în titirezul de aer care se prăbuşeşte continuu în miezul rotitor al scurgerii. Zvîrliţi nebuneşte în centrifuga căderii, de-acum simţim cu toţii cum ne prăbuşim, indefinit contraşi şi absorbiţi în infinitul finitudinii.

Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanita­tea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi. Cîntăriţi, sunt însă prea lejeri. Evaluaţi, sunt de tot greoi. Fragmentele pe care le-am cules în cartea de faţă pleacă de la constatarea că oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi ... Omul recent este omul care, oricît timp ar trece peste el şi oricîtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămîne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii -stăpînindu-le, posedîndu-le, schimbîndu-le după plac şi pătrunzîndu-se de toată materialitatea lor - s-a trezit într-o bună zi că nu mai este

16

decît un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor. Este momentul cînd Gregor Samsa, după o noapte agitată de vise neliniştite, se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gîndac. Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?



BUCUREŞTI, 4 martie 2001

17


[1] INVERSIUNILE MODERNITĂŢII
Dispozitivul originar. În ordinea reflecţiei filozofice, tradiţia noastră cea mai veche vine de la greci. încă de la ei, 'a cunoaşte' era gîndit în două feluri, după cum sufletul se ridica la lucrurile superioare ori rămînea între cele supuse indefinit naşterii şi distrugerii. Spre pildă, potrivit lui Platon, fiecare suflet posedă, în adormire, 'organul' cu ajutorul căruia oamenii pot vedea adevărul.1 După cum se exercită într-un tip de cunoaştere ori altul, acest 'organ' poate fi activat ori menţinut în anchiloză. Dacă sufletul adoptă ca unice şi suficiente îndeletnicirile îndreptate spre devenire, organul-care-vede-adevărul este orbit şi nimicit. El poate fi readus la viaţă cu ajutorul anumitor cunoştinţe, cum ar fi cele furnizate de aritmetică, geometrie, stereometrie şi astronomie.2 Aceste discipline trebuie însă practicate 'nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii - adică 'în mod profan',3 ci în spiritul 'filozofiei celei adevărate'4

În primul sens, cel mai important, 'a cunoaşte' era pentru Platon ca­pacitatea de a gîndi într-un fel divin.5 La acest fel de cunoaştere omul are acces printr-o 'răsucire' - he periagoges téhne - a 'organului' cu


1 Platon, Republica, III, Cartea a VII-a, 527 d-e (Opere, V, p. 329).

2 Astronomia este 'mişcarea corpurilor' (Rep., 528 e;loc.cit.,p. 331). Vezi discuţia despre astronomie de la 529 a-c (loc.cit., p. 331), unde se argumentează că astronomia nu te face să priveşti cu adevărat în sus numai pentru că astrele se află sus, în sens fizic; 'sus' înseamnă numai locul unde se află ceea-ce-este, care este întotdeauna invizibil. Această tradiţie de gîn- dire mai era încă vie, în lumea laică, la începutul secolul al XIX-lea, de exemplu la Schopenhauer: „Dacă cineva ar străbate toate planetele tuturor stelelor fixe [,stele fixe' este un termen evident tradiţional], n-ar face cu aceasta nici un pas în metafizică" (Arthur Schopenhauer, „Despre nevoia de metafizică a omului" [1819], în: Scrieri despre filosofie şi religie, p. 131).

3 Rep., 525 c (loc.cit., p. 326).

4 Rep., 521c (loc.cit., p. 321).

5 „Mai mult decît orice altceva, capacitatea de a cugeta are parte de ceva divin" (Republica, 518 e; loc.cit., p. 317 - am inversat părţile de propoziţie). „Trebuie să încercăm să fugim de aici [din lumea materială] într-acolo [la cele divine] cît mai repede. Or, fuga înseamnă a deveni, după putinţă, cît mai asemănător divinităţii" (Theaitetos, 176 b; Opere, VI, p. 226). Mai succint, în formularea lui Diogenes Laertios: „Scopul de atins este identificarea cu divinitatea" (Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, III, 78; p. 223).

18

ajutorul căruia cunoaşte, operaţiune prin care întreg sufletul omului se răsuceşte dinspre tărîmul devenirii înspre 'măreaţa strălucire' a ceea-ce-este-cu-adevărat,6 îndreptîndu-se astfel spre adevăr şi trăgînd în sus facultăţile umane care, în chip nepotrivit, sunt de obicei îndreptate în jos.7 Potrivit lui Platon, cunoaşterea veritabilă - aceea care nu se opreşte nici la nume, nici la definiţie, nici la imagine, nici la cunoştinţe şi care ajunge la obiectul însuşi, aşa cum există acesta cu adevărat - nu se poate obţine decît dacă omul care doreşte să cunoască este în mod natural înrudit cu obiectul cunoaşterii sale. 8 „După mult efort, pe măsură ce numele, definiţiile, intuiţiile şi alte date senzoriale sunt aduse laolaltă şi puse în contact, în cursul investigaţiei şi testării la care omul supune obiectul cercetat prin întrebări şi răspunsuri, fără nici o rea intenţie, ca o lumină, ţîşneşte atunci strălucirea unei înţelegeri care atinge fiecare problemă studiată şi ajunge pînă la limitele puterilor omeneşti."9 Odată deşteptat în sufletul omului, acest fel de cunoaştere nu-şi mai pierde niciodată puterea.10



Socotind deoparte tot ce se oferea ca opus cunoaşterii veritabile, Platon distingea un al doilea tip de cunoaştere, pe care îl rezerva ocupaţiilor cotidiene şi deprinderilor care rezultau, pentru el, din obiceiurile ce pot fi dobîndite cu experienţa: de acestea ţineau şi cunoştinţele tehnice şi virtuţile sufletului.

Diferenţa grecească dintre cele două tipuri de cunoaştere nu era deloc deosebirea modernă dintre ştiinţe şi metafizică (la Kant), sau aceea dintre ştiinţe şi pseudo-ştiinţe (la neopozitivişti)11. Şi ştiinţele -exemplele lui Platon sunt geometria şi aritmetica - pot fi privite sub specia celor două cunoaşteri: dacă vrei să le foloseşti ca un om practic, în vederea acţiunii, atunci ştiinţa rămîne captivă în zona devenirii - şi acesta este modul profan de a o exercita, care este 'slab', incomplet, limitat. Dacă însă lepezi haina devenirii şi foloseşti ştiinţa cu scopul de a atinge esenţa, silind sufletul să se răsucească în sus,


6 Rep., 518 c; 521 c; 526 e (loc.cit., pp. 317; 321; 328).

7 Rep., 527 b (loc.cit., p. 329).

8 Platon, Scrisoarea VII, 342 b-d (The Dialogues of Plato, p. 809, eol. 2).

9 Scrisoarea VII, 344 b (op.cit., p. 810, col. 2).

10 Rep., 518 e (Opere, V, pp. 317 sq.).

11 În filozofia ştiinţei, problema criteriului de demarcaţie: K. R. Popper, Logica cercetării, pp. 78-81; M. Flonta, Imagini ale ştiinţei, pp. 102-136.

19

spre ceea-ce-este, atunci se poate ajunge la filozofia cea adevărată şi acesta este modul `tare', divin de a face ştiinţă. Modul 'slab' de a privi ştiinţele e instrumental. Platon însuşi nu foloseşte niciodată cuvîntul `instrumental', ci cîteva expresii echivalente cum ar fi 'în vederea acţiunii'12 ori `întrucît serveşte la ceva'13. Epistemologic vorbind, tipic pentru acest mod de a privi cunoaşterea este judecata pe bază de 'ipoteze', adică raţionamentul construit prin postularea unui fapt sau a unei aserţiuni, pornind de la o imagine (i.e., de la un obiect imitat).14 Dimpotrivă, modul 'tare' de a privi ştiinţele este bazat pe eliminarea sistematică a tuturor consideraţiilor utilitare, practice sau instrumentale; această eliminare se face considerînd ipotezele ca nefiind mai mult decît ceea ce sunt de fapt, adică simple 'mijloace de a ataca' ori 'de a aborda ceva', instrumente în vederea ajungerii la ceva ce nu mai este nici postulat în mod arbitrar, nici ipotetic. Tipic acestui mod de a privi ştiinţa este 'răsucirea', adică întoarcerea sufletului şi a tuturor facultăţilor sale dinspre ceea ce este jos înspre ceea ce este sus; în acest fel, organul sufletului care 'vede' adevărul (numai după ce a fost 'curăţat' şi 'reaprins' prin această 'răsucire') 'intră în contact' cu cea mai înaltă diviziune a inteligibilului,15 cu ceea-ce-este (care nu e vizibil), în fine, cu acele forme de existenţă care se află mereu laolaltă cu principiul lor (spre deosebire de cele supuse generării şi distrugerii, care, se poate deduce, sunt separate de principiul lor)16.



În rezumat, cunoaşterea tehnică e construită pe ipoteze, vizează acţiunea şi foloseşte întotdeauna la ceva anume. Este, altfel spus, instrumentală. Obiectul ei este vizibilul. Cunoaşterea veritabilă pleacă de la judecăţile bazate pe ipoteze pentru a se îndrepta dincolo de orice ipoteze, vizează ceea-ce-este, are ca instrument de sesizare a adevărului un organ al sufletului care poate fi trezit la viaţă prin 'răsucirea' întregului suflet de la lucrurile de jos la cele aflate sus, în fine, se obţine prin 'intrarea în contact' a părţii superioare a sufletului cu diviziunea cea mai înaltă a inteligibilului. Cunoaşterea tehnică este un instrument de dominare a corpurilor şi a celor vizibile; cunoaşterea adevărată este o cale de contopire a părţii superioare din om cu partea
12 Rep., 527 a (Opere, V, p. 328).

13 Rep., 528 c (loc.cit., p. 330).

14 Rep., 511 a (loc.cit., p. 311).

15 Rep., 511b (loc.cit., p. 311).

16 Rep., 511 d (loc.cit., p. 312).



Yüklə 2,91 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə