Omagiu mamei
Yüklə 181,84 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Poezie: Prin ochii mamei
- DUET: Mama mea m-a iubit
- Povestire MAME, CONDUCEŢI CU SCEPTRUL IUBIRII!
- GÂNDURI DESPRE MAMA!
- O INIMĂ DE MAMĂ
- PRIVESC LA CHIPUL TĂU…
- ODĂ MAMEI! (pe melodia „Odă bucuriei”) Corul de copii
|
OMAGIU MAMEI (program 8 martie) CUPRINS:
Deva, 5 martie 2005 INTRODUCEREDumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârşit. Priviţi semnul nepătat al cerului, munţii cei falnici, covorul de verdeaţă, pomii plăcuţi şi florile ce răspândesc parfum şi încântare; ascultaţi concertul păsărelelor, priviţi zborul legănat al fluturilor. Totul este scăldat în lumină, culoare, armonie, farmec. Ce ar mai fi putut fi adăugat acestor frumuseţi desăvârşite? Şi totuşi, Dumnezeu a încununat creaţiunea Sa cu o nestemată, a cărei strălucire reflectă caracteristica Sa principală: dragostea. „Inima cea nobilă a unei mame – spune Calvin – este cel mai frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu.” În inima ei încap bucuriile şi durerile noastre, visurile şi deznădejdile noastre, planurile şi eşecurile noastre. În ochii ei calzi găsim mângâiere, încurajare sau sfânta avertizare de primejdiile ce ne urmăresc. Mâna ei, oricât de aspră ar fi, ar deveni prin munca anilor trudiţi pentru noi, este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca orice rană de pe trup sau din suflet. Zâmbetul ei senin îşi croieşte drum prin hăţişurile sufletului, îşi sapă galerii şi în inima de piatră; singura ocrotire care ne rămâne în vremile de restrişte. Mamele deţin cheile propăşirii şi succesului umanităţii. Nu în zadar spunea fericitul Augustin: „Daţi-mi altfel de mame şi vă voi da altfel de oameni!” Mame, care au în ochi zâmbetul bunătăţii, care au pe buze surâsul dragostei şi înţelegerii, mame în al căror suflet se odihneşte cerul – iată mamele, de care omenirea are nevoie! Da, mame creştine, mame cu simţul responsabilităţii pentru micile odrasle, pentru care ele au primit cel mai mare mandat din toate timpurile: „Ia acest copil şi creşte-l pentru Mine!” Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici de tăiat în marmură un chip ales, ca sculptorul. Ea nu are, ca scriitorul, de întrupat în cuvinte puternice, un cuget nobil şi nici să exprime un sentiment frumos prin melodie, ca muzicianul. Ceea ce are ea de făcut, este de a dezvolta într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii. Dumnezeu să binecuvânteze pe toate mamele care şi-au înţeles nobila misiune de a conduce în siguranţă paşii copiilor lor pe singura cale care duce în Împărăţia Sa! Amin.
Tema ICând Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”, istoria femeii era abia la început. Oare a întrezărit Creatorul, că femeia era aceea care va modifica armonia întregului Univers. Oare, aceea care s-a numit Eva trebuia să mănânce din pomul oprit? Era aceasta în planul lui Dumnezeu? Nu. Hotărât nu. Creerea a fost o lucrare cu totul specială. Ea urma să fie o cunună a bunătăţii şi a gingăşiei. Spre a-i sublinia rolul distinct, Dumnezeu a făcut din aceasta o lucrare cu totul aparte. A lăsat să se scurgă zilele creaţiunii şi apoi din om, spre a-l întregi şi a-l cununa, a făcut FEMEIA. De aceea Solomon poate spune în Proverbe 12,4: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.” Am putea oare să ne imaginăm Universul sau numai pământul, lumea actuală, fără a simţi influenţa sau prezenţa unei femei? NU. Aceasta este imposibil pentru că Dumnezeu, simţind necesitatea prezenţei ei lângă om, a creat-o egală cu omul, spre a fi prezentă în toată istoria Universului. FEMEIA este chemată să pună la lucru toată destoinicia, pentru a răspândi în jur o mireasmă plăcută de viaţă, pentru că ea este aceea care are în mâinile ei, nu numai destinul propriu. Ca soţie influenţează viitorul soţului ei, iar ca (şi) MAMĂ făureşte caracterele copiilor ei. Pretutindeni se simte influenţa ei. „Ea se îmbracă cu tărie şi slavă şi faptele ei o laudă la porţile cetăţii.” Tema II A Fără să fi ştiut sistemele filozofice ale gândirii universale şi fără să fi studiat alte tratate de etică sau educaţie, FEMEIA oricărei vremi a dat omenirii cele mai înălţătoare exemple de gândire, de cunoaştere a caracterului, de făurire a viitorului. Aceasta, pentru că Dumnezeu a încredinţat FEMEII marea răspundere a caracterului şi a înzestrat-o cu acea inexplicabilă putere a lepădării de sine şi a iubirii. Oare acum, în epoca marilor descoperiri ştiinţifice când, în multe domenii se folosesc calculatoare, memorii electronice, computere, poate exista ceva, un aparat de orice formă sau dimensiune care posedă cea mai înaltă ştiinţă, oare, există ceva care să aibă o înrâurire mai pronunţată decât a mamei asupra minţii fragede şi curate a unui copil? Nu. (Hotărât nu.) Numai mama posedă acel nemaipomenit barometru al discernământului, al înţelegerii situaţiilor, al aprecierilor. Când mama îşi vede pentru prima dată fiul, „o schiţă” şubredă de om, care scânceşte fără să ştie de ce, se vede deodată descurajată şi neputincioasă. Oare îl va auzi cândva spunându-i MAMĂ?... Şi deodată, nu se ştie prin ce miracol, se reculege şi concentrată asupra celui căruia îi va dărui de acum încolo întreaga ei afecţiune, începe să înţeleagă fiecare sunet, fiecare mişcare, fiecare strigăt. Fiorul dragostei va fi limbajul care va lega două inimi: a copilului de a MAMEI. Nici un scut nu va apăra mai bine ca pieptul MAMEI, nici un ochi nu va vedea primejdia de departe ca ochiul MAMEI. Dumnezeu i-a lăsat o armă de apărare de nepătruns: DRAGOSTEA. Ea acoperă totul şi în special pe cel pe care îl strânge la pieptul ei. TEMA II BŞi iată-l cum, adunând luni şi ani, cel mic descoperă mersul şi cuvântul. Primejdiile cresc şi odată cu ele şi vigilenţa MAMEI. E timpul când prin spaţiul nesfârşit şi netulburat călătoresc rugăciunile MAMEI, liniştite şi insistente. Acum, după oboseala zilei în bătaia năvalnică a unei inimi mici care visează şi în ecoul aşteptărilor, răspunsul cerului soseşte neîntârziat. Astăzi, la vârsta de dincolo de copilărie uneori nu reuşim să înţelegem. Simţim că suntem într-o greşeală şi totuşi încercăm s-o înecăm în apele murdare ale nerecunoaşterii. Dar... MAMA, aceea fiinţă delicată, care urmăreşte cu gelozie numai binele nostru, intervine. Este aceeaşi ca şi în trecut, numai parcă metodele s-au schimbat. Nu mai suntem noi cei care plângeam, ci ea. Aleargă de la noi şi încearcă cele mai mari sforţări, pentru a ne devia hotărârea greşită, rămâne pe genunchi până primeşte asigurarea că totul va fi bine, frumos, desăvârşit. Viaţa aceasta alterată de păcat a convins-o că metodele şi strategiile folosite pentru a învinge piedicile din calea ei şi a copilului ei, se cer învăţate numai de la Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul şi trupul cresc. În primul rând aceasta a învăţat mama. Dacă fiul ei a crescut în condiţii de dăruire şi uneori de deznădejde, de multe ori fără ca el să ştie, este ca astăzi să aibă inima mai plină de satisfacţii şi de o plată binemeritată prin ascultarea odraslei ei. Ea este cel mai apropiat exemplu pentru caracterul copilului ei. Ştie să fie intransigentă, atunci când drumul copilului ocoleşte drumul drept al adevărului, ştie momentul când trebuie să-i descopere din adevărurile vieţii la timpul lor şi ştie când trebuie să-i zâmbească pentru a fi încurajat. Ca o toamnă bogată, mama îşi dăruieşte fructele ei sufleteşti copilului ce vrea să-i semene. Oricare ar fi momentul vieţii fiului ei sau fiicei, trebuie să cadă la învoială cu inima şi mintea lor, că mama îşi caută rostul ei, aducând fiilor cele mai frumoase învăţături lăsate de Dumnezeu pentru creşterea lor spirituală şi fizică. Şcoala mamei credincioase are imaginea sfaturilor divine trimise de Creator. Şi copii trebuie să înţeleagă că prin ea sunt binecuvântaţi şi ei. Amin!
Sprijinită de un înger se aşează lângă pat Ca să-şi spună iarăşi ruga mai fierbinte şi mai tristă Despre cer, despre iubire, despre-o fată şi-un băiat Şi îşi drege-ncet obrazul cu un capăt de batistă.
Dragostea în ea sporeşte zi de zi ca-ntr-o fântână, Inimă de mamă bună, fără vină, fără taine, Chiar şi timpul se opreşte să o prindă-ncet de mână. Stă şi azi lângă fereastră să-şi petreacă parcă dorul Când îşi pune ochelarii să citească din scrisori; Tremurând se-nalţă gândul să-şi înceapă-n taină zborul Până unde îşi găseşte iar lumina ochilor. Pentru ea viaţa-i iubire şi veghere şi speranţă, Lângă ea-i miros de pâine şi te simţi mereu acasă. Când sunt toţi în jurul mesei cântecul spre cer se-nalţă Şi din nou copilăria face viaţa mai frumoasă. Peste drumurile vieţii ruga ei încă veghează, Şoapta mamei cu iubire se-mpleteşte-n gândul tău Când eşti trist sau când eşti vesel, când e zi sau înserează Mama-n rugă, pentru tine, luptă iar cu Dumnezeu. Gabriel Rusu, Şansa eternităţii, pag. 134 Tema Iii Astăzi, când lumea întreagă este angajată prin păcat într-o alergare inexplicabilă, pe un drum fără un ideal sigur şi când evenimentele premergătoare revenirii Mântuitorului nostru se succed cu o viteză fulgerătoare, FEMEIA, MAMA, primeşte o floare, se oglindeşte în ea şi rămâne aceeaşi ca la început – coroană a creaţiunii – ajutor potrivit pentru acela despre care Dumnezeu a zis: „Să-l facem după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră.” FEMEIA nu se va schimba niciodată, pentru că însuşi Dumnezeu a sădit în ea acea dragoste, acea dăruire de sine care o ridică pe cele mai înalte culmi. FEMEIA va rămâne întotdeauna să vegheze asupra viitorului, să lase prin însăşi personalitatea ei, prezentul de tot ceea ce înseamnă veşnicie. Iar noi, trăim în prezent şi tragem de perdeaua viitorului încărcaţi cu sacii plini ai trecutului. Clipă de clipă aşteptăm să auzim ecoul chemării divine la viaţă, aşteptăm să vedem „ceruri noi şi un pământ nou”, dar înainte de aceasta mai facem un popas, mai rămânem o clipă să privim înapoia pleoapelor noastre spre trecut. Vrem să vedem pe Mama. Ea a rămas în vraja amintirilor şi fiecare gest al ei, fiecare cântec, fiecare rugăciune înălţată pentru paşii nesiguri pe care-i facem sub ochii ei, cerând ocrotirea ne apar ca monumente de iubire şi credinţă. Viitorul, va fi, mai luminos, prezentul mai sigur, când vom lumina cu făclia trecutului imaginea pe care MAMA ne-a lăsat-o pentru a cunoaşte mai bine, că cinstind-o, din naturaleţea de fiu şi fiică, avem frumuseţea făgăduinţelor promise: „cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Dumnezeul tău.” Privim la MAMA! Retrăim imagini duioase, petrecute odată sub ocrotirea zâmbetului ei şi dintr-o dată, viaţa capătă alte dimensiuni şi vrem să facem ceva, să aducem o floare, să aducem o rugă pentru mama noastră... Gestul nostru, nu v-a acoperi niciodată meritele ei, dar ea, va crede că am răsplătit-o îndeajuns şi de bucurie va plânge şi tot ceea ce-şi doreşte mai mult, este să ne vadă cât mai curând, acolo sus, la Marea de Cristal, odată cu toţii mântuiţi! Amin.
Cu ani în urmă ziarul englez, „Cristian Wsaskly” raporta următoarele: Mama unei grupe voioase de copii aşezase masa cu multă grijă pentru primirea unor oaspeţi de elită, când, deodată, copila ei a răsturnat peste faţa de masă sclipitor de albă, castronul cu sos gras. „Ce puteam să fac?” părea prea mult pentru nervii mei obosiţi. Eram gata să alung de la masă pe acest stângaci copil al meu, când un îndemn bun mă reţinu. Am văzut expresia de pe faţa micuţei - adânc mâhnită, înspăimântată, o privire vrednică de milă, cum nu mai văzusem vreodată. Instantaneu mi-a venit în minte un tablou petrecut mai demult, care persista în faţa ochilor mei. Figura copilei mele dă pe faţă sentimente pe care eu însumi le-am trăit cu 20 de ani în urmă. În mintea mea, m-am revăzut, o fetiţă mică, neastâmpărată, de vreo 8 ani, în fericita casă părintească. Era într-o după-amiază vijelioasă. Tocmai apăruseră lămpile cu petrol şi tatăl meu cumpărase un exemplar mare. În faţa ferestrei de la bucătărie se îngrămădise multă zăpadă, aşa încât lampa trebuia să ardă, deşi încă nu era noapte. Mama zăcea bolnavă la etaj. Ca să nu fie deranjată de gălăgia noastră, noi, copii, stăteam la bucătărie. Îmi dădeam mare importanţă la pregătirea mesei de seară, sau cel puţin aşa îmi închipuiam. În râvna mea de a face treabă, am luat lampa de gaz pentru a aduce ceva din pivniţă. Voiam s-o pun pe pervaz dar, vai! Lampa nu avea destul loc şi căzu jos pe ciment. Nu voi uita niciodată şocul prin care am trecut. Am rămas paralizată. Îmi era teamă să ies din beci, dar şi să rămân acolo. Şi spre mai mare spaimă, am auzit vocea tatălui meu din bucătărie. Mereu şi mereu ne-a avertizat să fim atenţi cu lampa şi acum, iat-o jos, în mii de cioburi. Vocea lui mi-a dat îndemnul de a veni sus, ca să întâmpin cearta sau bătaia, sau amândouă. Îmi dădeam seama că merit aceasta şi nici nu aşteptam altceva. Aşa, am urcat scara întunecoasă. La intrarea în bucătărie, am dat de tatăl meu, care avea o faţă atât de întunecată încât m-am temut. Nu era nevoie să spun ce s-a petrecut. El auzise când s-a spart lampa şi de altfel putea să citească şi el de pe faţa mea aceasta. Fraţii şi surorile mele aşteptau ca vrăjiţi să vadă ce avea să urmeze. Şi ei stăteau înspăimântaţi pentru că această lampă fusese obiectul multor avertizări. Eu însămi eram aşa de speriată încât nu am putut spune nici măcar un cuvânt, când m-am uitat din nou la faţa tatălui meu, am văzut dintr-o dată toată mânia dispărută din ochii lui. Cred că el a descoperit în ochii mei, ceea ce eu am descoperit astăzi în privirile copilei mele. În clipa următoare m-a luat în braţele lui puternice şi m-a strâns tare la piept. Apoi mi-a vorbit cu atâta dragoste, atât de prietenos: „Nu-ţi face griji, draga mea copilă, ştiu că s-a întâmplat un necaz. Data viitoare să iei lampa cea mică, când te duci în pivniţă.” Ce revelaţie de sentimente am trăit în acea clipă! Eram, atât de copleşită de sentimente de dragoste şi de recunoştinţă, că am început să plâng, ca şi când ar fi vrut să mi se frângă inima. Nici o pedeapsă nu m-ar fi lovit măcar pe jumătate şi nimic nu ar putea alunga această întâmplare din amintirea mea. Câtă iubire simt astăzi pentru tatăl meu, da, astăzi când fetiţa mea a răsturnat sosul şi mi-a readus totul atât de viu în amintire! Mă întreb, dacă mă va iubi şi ea, douăzeci de ani mai târziu, tot aşa de mult, pentru că prin exemplul tatălui meu, am primit puterea să strâng la piept pe micuţa mea fetiţă şi să-i spun, că ştiu, că nu a făcut-o intenţionat. Îi va ajuta oare şi fetiţei mele, când va fi şi ea mamă, aşa cum mi-a ajutat şi mie astăzi? Mame, conduceţi cu sceptrul iubirii. Este cel mai scurt drum spre inimă! Iubirea iartă totul; iubirea acoperă totul, iubirea crede totul, iubirea nădăjduieşte totul! Iubirea în veci se va revărsa din belşug peste fii şi fiicele voastre. Amin!
GÂNDURI DESPRE MAMA!„Nu mă pot împărţi în patru”, se răspunde la solicitările ce depăşesc posibilităţile de cuprindere a problemelor, a necesităţilor. Dar, aţi văzut persoana ce se împarte în patru, cinci, în zece – după cum este nevoie? Dincolo de timp, de vârstă, de cotidian, vom găsi pe cineva care să se împartă altora până la uitare de sine. Îi vom da numele MAMA! Cine nu cunoaşte că o mulţime de peste cinci mii de persoane au fost hrănite cu cinci pâini şi doi peşti? Dar, v-aţi gândit vreodată că aceasta era, de fapt, hrana unui băieţel? Dar… v-aţi gândit la mâinile care pregătiseră această hrană şi o dăduse copilului să aibă, că poate Învăţătorul va întârzia până spre seară vorbind mulţimii? Minunate mâini au fost acelea! Să le dăm nume – mâini de mamă. Nu şi-a propus nimeni până în prezent să realizeze un aparat cu care să se măsoare intensitatea unor sentimente. Dar, într-o împrejurare cineva a întins coardele unui suflet, să vadă dacă rezistă unei solicitări foarte mari… Cunoaşteţi cazul din Biblie?… Vă amintiţi desigur de înţeleapta judecată a lui Solomon în legătură cu paternitatea. Pentru aflarea adevărului, el a fost violent faţă de sentimentele unei mame. Rezultatul: mama care încerca orice pentru a-şi revendica fiul, de dragul salvării lui, îl oferea adversarei ei. „Mi se rupe inima” – spunea ea şi totuşi prefera să rămână lipsită de copil – Un paradox? Nici vorbă: o inimă de mamă. O INIMĂ DE MAMĂPe lângă zidurile cetăţii, o mamă văduvă, strângea lemne ca să coacă ultima pâine pentru ea şi fiul ei. „Apoi, vom muri” – zicea ea. V-aţi gândit câtă durere simţea această femeie, când un străin îi cerea ultima bucată de pâine? Dacă nu putea să salveze sau să prelungească viaţa copilului ei, cel puţin să nu i-o scurteze. Cu ce drept scurta viaţa copilului oferindu-i unui străin ultima pâine, a fost cugetarea ei. - „Fă aşa” i s-a zis şi aşa a făcut. O minunată ascultare care lucrează spre bine. Şi multă vreme a avut ce să mănânce ea, familia ei şi Ilie. Să-i dăm un nume - acestei femei, acestei văduve, să-i zicem MAMA. Şi astfel acest strop divin, mama, se dă pe sine, se uită, se abandonează dacă vreţi, se împarte în două, în nouă şi în oricât este necesar. Acest „vas slab” se dovedeşte destul de tare când este vorba de sacrificiu. Solicitările aparent mărunte, împing de multe ori veghea ei dincolo de miezul nopţii, până în al doilea răsărit. Cine stă să cântărească? Cine se gândeşte să măsoare? Cine este gata să preţuiască? Cine este pregătit să ajute? Şi de la o vreme fizicul cedează, slăbeşte, sufletul şi el. Şi de la o vreme aceea care a pregătit totul, care a investit totul, simte nevoia ca cel puţin o fărâmă să i se întoarcă. Desigur, nu se va plânge dacă nu o va primi. Dar, cât de nepreţuit i-ar fi un cuvânt, un gest poate, o consideraţie, îmbrăţişarea unui fiu, sărutul unui nepoţel, ca prin aceasta să poată face legătura cu cei ce vor veni până la sfârşitul timpului, când răsplătirea cea veşnică se va da şi nu se va cere. Amin!
MODEL- „Maestre, vreau o pânză pentru o femeie, pentru mama mea sau a dumneavoastră.” M-am adresat unui pictor şi atelierul îi era plin de culoare, iar penelul şi pânza aşteptau - Pictorul mamei- era tulburat, nu ştia ce să aleagă, ce să facă, mâinile nu-l mai ascultau. I se cere prea mult? Poate. L-am lăsat să caute printre lucrurile sale, sau în ele, acel ceva, prin care să exteriorizeze căldura intimă a unui sentiment sau mesajul jertfei peste timp sau cine ştie ce altă duioşie.
Ce vorbe, ce şoapte se pregăteau dincolo de aceste priviri tăcute, rănite, ce gânduri răvăşite de căutare de frumos…şi aşteptam şi el tăcea… Târziu când stelele coborau pe limpezimea bolţii până aproape de apă, îmi şopti: O, mamă! Dulce mamă! – şi tăcu din nou şi pentru totdeauna tăcu – Ce mai încape dincolo de aceste vorbe? – gândise cineva. Am plecat tăcut; el a rămas acolo într-o tăcere deplină. Ce bine e să gândeşti în tăcere despre mama! Ce să gândeşti despre mama?… Că mama este un erou şi că nici o altă misiune nu se poate asemăna cu a ei, în importanţă. Este un Dumnezeu sus şi lumina şi gloria de la tronul Său vine asupra mamei credincioase ce se străduieşte a-şi îndruma copii pe calea cea bună, care duce în veşnicii. Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici ca sculptorul, de întrupat în marmură. Ea nu are ca scriitorul de întrupat un cuget nobil în cuvinte puternice şi nici ca muzicianul să exprime un sentiment frumos prin melodie. Ceea ce are ea de făcut este ca prin ajutorul lui Dumnezeu să dezvolte într-un suflet omenesc, asemănarea dumnezeirii. Mame, fiţi model înaintea copiilor voştri şi asemănarea cu Hristos nu va întârzia să se arate în ei! Amin!
MULŢUMESC… MAMĂ Mulţumesc pentru zâmbet, mamă, Întotdeauna spune mult, încălzeşte, cheamă, Trimite valuri de linişte, de siguranţă Şi eşti pentru mine prima mea importanţă; Simt cum împreună cu glasul tău clădesc Adăpostul meu sufletesc… Pentru zâmbet, mamă, mulţumesc.
Ce mă cuprind pentru sărutare… Pe ele am crescut de-am ajuns mare, Le-am cunoscut la primii paşi de încercare Şi-acum mai simt cum fruntea netezesc Şi cum obrajii reci mi-i încălzesc… Pentru mâinile tale, mamă, mulţumesc.
Ce grijă şi lacrimi se poate admira… Mă însoţesc peste tot şi în toate Deschizând orizontului meu seninătate, Mă aşteaptă, mă cheamă, mă doresc Şi nu pot să-i uit căci îi iubesc… Pentru ochii tăi, mamă, mulţumesc.
În adâncul căreia am găsit întotdeauna iertare Mereu câte un dar ai scos din ea, Prezentă totdeauna dragostea, Nu oboseşti să dai, nu preget să primesc Şi prin această dragoste eu cresc… Pentru inima ta bună, mulţumesc.
De care să-ţi aminteşti mereu, mereu… Poate un desen cu chipul tău Pe care îl voi pune-n ramă Poate o poveste, sau o poezie, Poate o faptă sau o bucurie, Poate un cântec, sau o scrisoare, Poate o binecuvântare, Ca mulţumire, pentru iubirea ta cea mare.
Pentru chemarea ei de înger păzitor… Ai desfăcut mâinile Tale pline de daruri Şi harul s-a făcut în inima ei dor Şi dorul ei în mine îl găsesc De-a fi primit de Tatăl Meu ceresc, Pentru mama mea, Doamne, Mulţumesc. George Uba, Străinul din Galilea, pag. 207 PLEDOARIE PENTRU MAMA Mama este mai frumoasă ca-n icoană, Este toată numai o sclipire, Nici nu ştiu dacă mai e zidire Să trăiască mai frumos a vieţii dramă. Nu se poate fiindcă mama e persoana Ce trăieşte pentru alţii clipa, Orişicât de grea i-ar fi risipa, Ea nu vrea să fie nici măcar icoana. Eu nu cred că voi puteţi avea dreptate Fiindcă nimeni nu mi-a stat aproape, Nimeni n-ar fi gata să mă scape, Cum e mama, pe lumină ori pe noapte. Ba, vă spun că sigur, niciodată mama n-ar lăsa iubirea să-i apună dacă noaptea lumii fără lună şi-ar desface peste mine nori sau teama. Eu sunt sigur că iubirea mamei mele Limpezeşte mai devreme cerul, Ruga ei, mai tare decât fierul, Schimbă-n sărbători şi ceasurile rele. Cum să tac, dacă eu ştiu că numai mama Este cea mai bună dintre toate? Nu i-a oferit nimeni palate, Dar ea trece înainte, nu ia seama. Vreau să spun că până dincolo de zare Şi pân’ la margini de minuni cereşti Nu vei putea, oricine dacă eşti, Să mă convingi că mama-i ca oricare. ……………………………………… Oricât ar vrea să ne convingă cineva Că undeva în astă lume Mai poate fi ceva anume La fel de preţuit şi-asemenea Cu mama fiecăruia pe nume, Oricât s-ar strădui, tot n-ar putea, Doar mama mea e unică pe lume. Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 217 RĂMÂI CE EŞTI Încă de mult Te-a făcut Creatorul un complement. Nici atribut al unui şef, Nici predicat, Deci nu eşti slugă, Nici subiect, Ca să devii multiplu ori defect, Tu eşti făcută Din sânge nobil şi din os perfect La modul optativ, neîntrecută. Se vede că dai sens oricărui verb, Tu eşti culoarea declinării Şi poţi înmuguri la omul tău pe braţ Ori la copii pe uitătură, Deci fii aşa cum Dumnezeu ţi-a scris: Minune,
Clipă de lumină Şi căldură. Rămâi fără egal, ca la-nceput, La fel numai cu tine. Şi doar atât să faci: Primeşte-ţi lauda – Fără să ştii – iubirea Şi preţuirea ce ţi se cuvin. Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 215 ROSTIRE Spui mamă Şi printre miroase-a pâine caldă, A nopţi albite şi a trudă. Deodată, inima începe să vadă Cum roua zorilor străluce mai udă.
Şi simţi peste umăr un soi de căldură. În mâinile aspre e-un soare, Un izvor părăsit de cântar şi măsură, Care curge tăcut chiar când doare.
Şi ţi-i dor neoprit de acasă. Ţi se umple cărarea subit, Peste vise cuvinte de bine se lasă Şi te simţi încă-o dată iubit.
Şi te simţi iar şi iar jucător de şotron, Clipe uitate se întorc la lumină, Iar pruncia ţi se urcă pe tron Ca şi-atunci când e calea senină.
Ca şi cum ai rosti un colind de iubire, Ca şi cum ai trăi o minune. Spune acum şi mereu, făr’ oprire; Ea e darul divin pentru lume.
Nu ştiu cine te-a-nvăţat Să trăieşti frumos pe lume; Ştiu atât, că ai un nume Mai domol şi mai curat Decât soarele apune Şi eşti bună ne-ncetat.
Zâmbetul din poarta gurii Ştiu atât: că nu te-nfurii Când vreodată obosit Depăşesc pragul măsurii Ori te critic răzvrătit. Nu ştiu mamă, nu ştiu tot, Cât s-ar cuveni să ştie Blânda mea copilărie. Ştiu atât: că n-am să pot Nici acum, nici în vecie Să te răsplătesc de tot. Rog pe tata să îţi dea Un alint şi-o preţuire Pentru marea ta iubire Pentru frumuseţea ta. Şi te rog! drept răsplătire Ia şi mulţumirea mea! Rog pe Dumnezeul meu Să-ţi lumine doru-n zare Să rămâi netrecătoare Şi să nu-ţi mai fie greu! Mama mea, fermecătoare; Te iubesc mereu, mereu! Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 324 DE VORBĂ CU MAMA Mamă,
Tu nu eşti zână şi nici zeu, Nu eşti prieten, şi stăpân, Copil de şcoală şi bătrân; Eşti alergând, răstimpul greu Dar, de rămas, rămâi mereu Ceva din om, Ceva din Dumnezeu.
Eşti ceasul bun ce-mi dă ocol Când visele îşi spală ochii de nămol; Tu-mi scuturi pleoapa în lumină, Ca limpezimea zorilor, senină, Iar când tristeţile îmi cer obol Tu-mi despleteşti al vremii rotocol Şi iarăşi Totul mi-este mai uşor.
Nu eşti idol, nici măcar erou? Tu eşti al dragostei curat ecou. Tu niciodată nu vei fi regină, Iubeşti prea mult, ca să devii străină Şi lacrimile tale, blând izvor Petrec târziu în nopţile cu nor O caldă strângere de mână. Eşti, mamă, buna mea stăpână Cu chip de dumnezeu Şi chip de om. Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 326 C Â N T E C În graba lumii tot mai spre ruină, În alergarea omenirii înapoi Doar mama e luptând să nu devină Banalitate şi noroi. Departe de-a fi sfânt sau eroină, Străină de tratate şi război Se luptă singură, să redevină Minunea liniştii din noi. E mult prea complicat de dat un nume Acelor ce trăiesc frumos, murind mereu Ca nişte constelaţii peste lume, Tăcute, orişicât de greu. E mult prea simplu să n-o iei în seamă Şi-i poţi rosti adesea numele grăbit De parcă nu-i nimic, e doar o mamă Cu plânsul tot mai pustiit. Doar ea cu inima de zână bună Se-mparte tuturor, în mod egal Ea nu va deveni nicicând maşină, Cu dragoste de mercenar. Din totdeauna mama este mamă; Un mod frumos de-a-L învăţa pe Dumnezeu. Ea niciodată n-are să se teamă, Ea va iubi la fel mereu. Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 328 M A M E I A trecut ziua ta, Dragă mamă… Nu ţi-am spus „La mulţi ani!” Nu ţi-am dat nici măcar un sărut Dar tu m-ai iubit şi-ai tăcut…
Pentru o clipă, pământul a tremurat Speriat. Apoi, totul a intrat în normal, Mama m-a mângâiat încet pe cap Şi m-a pus la sân. În copilărie, Am fost special doar pentru ea, Iar eu am privit-o ca pe un zeu. La optsprezece ani M-am urcat pe umerii ei aplecaţi Şi-am plonjat în tinereţe, Plângând de dorul mamei. Pentru o clipă, pământul a tremurat Speriat, Apoi totul a intrat în normal… Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 70-71 PENTRU MAMA Am rugat primăvara să-mi dăruiască cea mai gingaşă floare a ei ca să ţi-o ofer şi mi-a dat un ghiocel proaspăt. Abia îşi scosese fruntea din iarbă Şi soarele îl făcea să pară… strălucitor Era o minune de puritate şi parfum. Visam cum îl vei primi cum îmi vei zâmbi cum îl vei pune în vază. Însă înainte de a ajunge să ţi-l dau Căpşorul lui delicat, alb s-a plecat. Am crezut că prin el voi reuşi să-ţi vorbesc despre curăţia amintirii tale ce-o păstrez de ani în inima mea. Însă n-a rezistat era prea delicat Mi-am dat seama că primăvara Şi florile nu sunt de ajuns ca să-ţi vorbească de recunoştinţa ce o port în mine pentru tine. Un ghiocel e o minune a naturii, îi stă bine acolo, printre verdele pământului aşa are mai multă putere. În bătaia vântului, răzbind rămăşiţele de zăpadă e o mărturie pentru Părintele lui. Reflectând, mi-am dat seama că nimic nu ar fi mai valoros să-ţi dau ca inima mea Tot o floare de primăvară răsărită în strălucirea soarelui de april udată şi mângâiată de tine. Această minune nu o poţi vedea însă o ştii, e acolo în adâncul sufletului meu Când bat vânturile aspre ea mă ţine Când vin bucurii ea râde împreună cu mine. Nu am ceva mai preţios să-ţi ofer nici măcar primăvara sau florile, căci nici una din ele nu este… ca inima mea pentru tine.
O dimineaţă, un hohot de râs, un cântec, un pic de dulceaţă.
o pălărie mare de soare, o lacrimă, şi un pic de seară. Uneori un fel de morişcă, un pumn de cireşe proaspete, o floarea-soarelui galbenă, un pic de frişcă. Mai mereu o mirare, o bomboană de ciocolată, o rochie albastră, un pic de soare. Deodată – o tresărire, o ploaie de vară, o rugăciune, o picătură (cam cât un ocean) de iubire. George Uba – Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 92 O SCUMPĂ MAMĂ! O scumpă mamă, ce-am putea, În pragul dalbei primăveri, Să-ţi oferim, de ziua ta, Când totul dai, nimic nu ceri? Cu dragoste tu ne-ai vegheat Din fragedă pruncie chiar Şi răni adânci ne-ai vindecat Cu glasul tău blând, plin de har. Acum, când în al vieţii-amurg Porţi nimb de raze argintii Şi încă ştergi lacrimi ce curg Pe-obraz, gândind la-ai tăi copii. Cu ce-am putea să răsplătim Jertfirea unei vieţi întregi Ca în coroana ta să fim Mici stele strălucind pe veci? În florile ce-ţi oferim E pusă toată dragostea Ce-n inimă noi o simţim Pentru trudită viaţa ta! O, mamă! Mâna-ţi sărutăm Şi obrazul ars de-al vremii stres, Căci te-ai jertfit, ca să purtăm Chip nou şi caracter ales. Să-ţi răsplătească Dumnezeu Tot ce-ai făcut, spre-a ne salva, Să fim cu toţii un trofeu Pentru Împărăţia Sa! Amin.
Dă-mi te rog un colţ de cer, Ca să-i fie bucurie, Mama mi-l va da tot mie. Dă-mi şi-o rază de lumină Din mărirea Ta divină, Ca să văd comori de stele Printre ochii mamei mele. Şi mai dă-mi te rog şi mie, Câţiva stropi de apă vie, Mamei până-n veşnicie Loc de lacrimă să fie. Cum răsare în grădină Floricică viorie Cu sclipiri de bucurie Vreau şi eu, de-acum-nainte Să-ţi răsar mămico ţie!
Pomu-n zare maiestos, Bun şi mare şi frumos, Să te-ascult, să te iubesc, Ţie, mamă, vreau să-ţi cresc. Şi cum curge izvoraşul Ducând viaţa prin pustiu, Ca răspuns la rugăciune, Un izvor de fapte bune, Ţie mamă, vreau să-ţi fiu. M A M A! M-a-ntrebat cândva mămica Să-i arăt cât o iubesc Am întins a mele braţe Şi ca să-i dovedesc Cum mânuţele sunt scurte, Am privit în sus spre stele Şi din ochi, sorbind-o dulce: „Te iubesc până la stele.” O IUBESC PE MAMA! Pentru cine rabdă mama, Suferinţi ce mult o dor? Pentru noi ca să ne fie Drumul mai uşor. Pentru cine credeţi oare Că aleargă zi de zi? Pentru noi aleargă mama, Să ne strângă bucurii. Pentru cine plânge oare Mama-n taină pe-nserat? Pentru noi, ca să ne ducă Sus, în cerul minunat. Că sunt mic, Nu-i nimic, Ştiu şi eu să fac ceva: Ascult pe mama Iubesc pe Domnul, Şi-ntruna cânt aşa: Că sunt mic, Nu-i nimic, O iubesc pe mama mea.
Să-ţi ofer de ziua ta? Sunt cuprind de fericire În faţa acestei sărbători Şi cu multă bucurie Îţi ofer aceste flori. Dar odată cu acestea Azi solemn făgăduiesc C-am să fiu copil cuminte Să-te-ascult, să te iubesc. PRIVESC LA CHIPUL TĂU…Privesc la chipul tău plăcut, Copilul meu, ce parcă ieri, Din leagăn trimiteai tăcut Surâsul primei primăveri!
Cu albe nopţi, cu dulci vegheri; Cu rugi fierbinţi, cu har promis, Scăldat în scumpe mângâieri. Cu primii paşi pe stâncă puşi Şi mâini unite-n rugăciuni, Mereu de Dumnezeu conduşi, Am înfruntat nori şi furtuni. Din dragoste ţesut-am fir Pentru al pânzei caracter Cerând al Duhului Sfânt mir Să te păstreze pentru cer. Tu ai crescut şi azi păşim Alături gând cu gând unind. Isus ne vrea ai săi să fim, Mandatul vremii împlinind. În inimă te port mereu Pe-altar de rugă necurmat Să te-ocrotească Dumnezeu, Copilul meu, de El salvat! M A M A Dumnezeu să-ţi dăruiască scumpă mamă mângâiere Mâna Lui să-ţi şteargă ochii, de-orice lacrimi şi durere. Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie, Cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie.
MAMEI!Ochii tăi ne-au adus Mai mult soare sub cer Glasul tău a împărţit Bucurii ce nu pier. Braţul tău s-a jertfit Să trăim pentru sus Pentru tot ce-ai făcut Nu-s cuvinte de-ajuns. Mamă, în chipul iubit Câte gânduri aduni, Şi le pui frumuseţi În şirag de minuni Şi din tot ce trăieşti Faci un larg de frumos. Casa ta parcă nu e De aici, de pe jos, Iar acum când cu drag Să ne-ajuţi, zăboveşti, Îţi trimite de sus Tatăl, daruri cereşti. M A M A! Tu porţi adânc însemnul luptei sfinte, Înscris-n-atâtea feluri de frumos, În gânduri şi în palme bătucite În viaţa ta, în glasul tău duios.
Citim pe faţa ta un Univers Când cucereşti o nouă dăruire, Istoria îşi vrea un astfel mers. La sânul tău s-a pregătit izbândă, În preajma ta se sapă hotărâri Iar, de departe gânduri ne inundă Să fim ai vieţii noastre noi martiri. Tu porţi adânc însemnul luptei sfinte Înscris-n-atâtea feluri printre noi Măicuţa mea cu gânduri bătucite, Vreau să-ţi sărut obrajii amândoi. Amin.
Canon(pe melodia „Căutaţi întâi Împărăţia cerului”) Scumpă mamă azi primeşte Mulţumirea mea Pentru toată truda ta. Dumnezeu să-ţi răsplătească Şi mereu să-ţi dea Binecuvântarea Sa. Aleluia.
DE ZIUA MAMEI! De ziua mamei, copilaşii Aduc măicuţei, mii de flori Cu poezii azi drăgălaşii Împart al dragostei fiori. Dar, scumpi copii, n-ar fi mai bine, Să dăm în fiecare zi, Onoarea care se cuvine Măicuţei, spre a o ferici? Căci zilnic ea de dimineaţă, Munceşte-ntruna pentru noi, Şi prin exemplul ei ne-nvaţă Să devenim ca ea eroi! Să-i dăm deplină ascultare În orişice ne-ar porunci Şi fericirea cea mai mare Noi astfel îi vom dărui. O, Doamne Sfânt, ne dă putere Pe mama noi s-o ascultăm, Să nu-i aducem vreo durere. Ajută-ne să n-o-ntristăm. Să-i fim într-una bucurie, Cât timp ni-e dat pe acest pământ Şi-apoi, în marea veşnicie, Să fim cu ea în cerul sfânt. Amin.
ODĂ MAMEI!(pe melodia „Odă bucuriei”) Corul de copiiFie ruga şi cântarea Pentru slava celui Sfânt, Fie ceas de sărbătoare Pentru mame, pe pământ.
Pentru mama ce ne-a dat, Şi dorim cu ea în ceruri Să-L slăvim neîncetat. Ascultare şi iubire Noi ca flori îi oferim Şi cu-a noastre scumpe mame Lui Isus ne dăruim. El sfinţească viaţa noastră Şi ne umple de Duh Sfânt Ca flori în grădina vieţii Să fim şi pe-un nou pământ. Ruga ce-o-nălţăm acuma Din inimile fierbinţi E ca Domnul s-ocrotească Pe ai noştri scumpi părinţi. Pasul El să vi-l conducă În restul vieţii pământeşti Până când toţi vom ajunge Sus, în slăvile cereşti. Yüklə 181,84 Kb. Dostları ilə paylaş:
|