Orientări în stilistica modernă



Yüklə 57,88 Kb.
tarix01.11.2017
ölçüsü57,88 Kb.
#25094

LIMBA ROMÂNĂ




ORIENTĂRI ÎN STILISTICA MODERNĂ

Asist. univ. drd. Crina Herţeg



Universitatea „1Decembrie 1918”, Alba Iulia

The paper is aimed at providing an image of the orientations existing in Romanian and European stylistics during the 20th century. It also analyzes the similarities and the differences between the two stylistics and shows the extent to which Romanian stylistics is influenced by European one.

I. Introducere. Scurt istoric al stilisticii

Stilistica, disciplină relativ nouă, al cărei certificat de naştere este semnat de lingvistul elveţian Charles Bally la începutul secolului 20, cunoaşte iniţial două orientări: stilistica lingvistică, reprezentată şi teoretizată de însuşi creatorul ei şi stilistica literară, reprezentată de Karl Vossler. La aproape un secol de la naşterea stilisticii, după ce aceste două direcţii au fost supuse criticilor şi analizelor, ele sunt astăzi caracterizate pe de o parte de extremism (Karl Vossler) şi pe de altă parte de exclusivism (Charles Bally). Preocupările pentru stil şi forma exprimării datează încă din antichitate, Aristotel (Retorica, Poetica), Teofrast (Despre stil), anticii sunt cei care au clasificat şi au definit pentru prima dată stilurile drept corp de norme prin aplicarea cărora se pot realiza scopurile urmărite într-o expunere. Tot de la antici am preluat şi majoritatea noţiunilor cu care operează stilistica astăzi. Nu au existat preocupări constante şi compacte privind stilistica şi teoria stilului după antichitatea greco-latină, iar după o anumită perioadă de acalmie privind teoretizarea stilului, stilistica revine în atenţia stilisticienilor printr-un reviriment al conceptului de stil şi asistăm la naşterea oficială a stilisticii. După mai multe căutări şi oscilări, după preocupări constante şi mai puţin constante în domeniul cercetării stilului şi al exprimării, la începutul secolului 20 stilistica îşi delimitează coordonatele şi metodologia şi este fundamentată teoretic ca disciplină. Charles Bally(Précis de stylistique, Traité de stylistique française) stabileşte obiectul de studiu şi domeniul de cercetare: valoarea afectivă a faptelor de limbaj, respectiv limbajul oral. Stilisticianul preferă limba vorbită pentru că, în opinia lui, vorbitorul apelează la mai multe mijloace de expresivitate şi spontaneitatea este mult mai pregnantă în vorbire, spre deosebire de limbajul scris în care expresivitatea este oarecum rezultatul unei premeditări. Prin această delimitare, stilistica lingvistică decretează separarea artificială a limbii comune de limba scrisă, excluzând limbajul scris din sfera de cercetare a stilisticii,Bally promovează cercetarea limbii din punctul de vedere al laturii ei interne, textele literare nereprezentând obiectul de interes al stilisticii. Acordând prioritate limbii comune, Bally pune accentul pe descrierea şi analiza proprietăţilor stilistice ale limbii vorbite şi face distincţia între stilistica internă, care studiază relaţia afectiv-intelectual în interiorul aceleiaşi limbi şi stilistica externă (comparată). Format ca lingvist sub influenţa lui Saussure, Bally integrează limbajul într-o nouă viziune funcţională, sincronică şi descriptivă, prin proiectarea unui punct de vedere stilistic asupra limbajului, limbajul dobândeşte valoare afectivă iar factorul afectiv generează toate inovaţiile din limbă. Direcţia impusă de Bally în studierea stilisticii lingvistice este continuată de Charles Bruneau şi Jean Marouzeau, care îmbogăţesc doctrina lui Bally lărgindu-i aria de cercetare, prin introducerea limbii literaturii în sfera de cercetare a stilisticii.

În lucrarea sa ,,Manual de stilistică”, Georgeta Corniţă explică originea şi parcursul acestei discipline care a traversat perioade de înflorire şi de recul şi pe care o consideră actualmente în căutarea identităţii. Autoarea plasează originea stilisticii în retorica antichităţii, disciplină recunoscută oficial la începutul secolului 20 iar Bally este recunoscut drept părintele acestei discipline. Ipostaza stilisticii pe care o introduce Bally este lingvistică iar obiectul stilisticii lingvistice este studierea faptelor de limbaj: ,,La stylistique étudie donc les faits d`expression du langage au point de vue de leur contenu affectif, c`est-à-dire l`expression des faits de la sensibilité par le langage et l`action des faits de langage sur la sensibilité.”1Bally defineşte stilistica, stabileşte principalele trăsături ale stilisticii lingvistice, obiectul ei de studiu: limba vorbită şi particularităţile de expresivitate ale limbii vorbite.

Bally nu porneşte de la zero, nu inventează cu totul o terminologie şi o teorie în totalitate nouă. Un periplu din zilele noastre până la începuturile acestei discipline ne duce în antichitate unde găsim rădăcinile acestei discipline, bazele stilisticii se pun în antichitate prin intermediul retoricii.Diferă denumirea, fiind cunoscută sub numele de retorică, viziunea şi modul de teoretizare. Majoritatea manualelor sau tratatelor de stilistică indică retorica antichităţii drept punctul de plecare al stilisticii. De-a lungul timpului s-au ridicat voci care au legat stilistica de retorica antichităţii şi alte voci care au exclus posibilitatea unei legături între stilistică şi retorică: P.Guiraud susţine cu tărie originile retorice ale lingvisticii, Stephen Ullmann consideră stilistica o neoretorică.

II. Orientări în stilistica universală


O caracteristică importantă a stilisticii este caracterul ei deschis, în special deschiderea către discipline înrudite cum ar fi teoria limbajului, teoria literaturii, estetica, poetica, discipline care influenţează parcursul stilisticii. Fiecare orientare sau direcţie a stilisticii manifestă predilecţie pentru una sau alta din disciplinele mai sus menţionate. Bally leagă stilistica de lingvistică, Spitzer apropie stilistica de filologie-interpretare culturală şi literară a stilului. Karl Vossler, de al cărui nume este legată a doua mare orientare a stilisticii europene, răstoarnă concepţiile despre limbă şi limbaj formulate de lingvişti până la el, instaurând spiritul de sinteză în cercetarea limbajului şi acreditând ideea conform căreia inovaţia reprezintă manifestarea voinţei scriitorului, iar limba este expresia spiritului şi libertăţii. Orientarea vossleriană reabilitează factorul psihologic, centrul preocupărilor stilisticii lui Vossler şi cercetează limba literară în ansamblu. Bally şi Vossler dau startul în cercetarea stilistică şi dau o turnură nouă în cercetarea limbii: ,,modul în care lingvistica secolului nostru restructurează cele două direcţii fundamentale ale ştiinţei limbii şi anume cea clasică şi cea comparativ-istorică este vizibil în cazul lui Bally, spre deosebire de Vossler în integrarea studiului limbajului natural şi spontan într-o nouă viziune: funcţională, sincronică, descriptivă prin proiectarea asupra lui a unui punct de vedere stilistic pe care l-am putea azi denumi deopotrivă ca pragmatic având în centrul său noţiunea de expresivitate pe care el îl presupune”.2 Incluzând stilul atât în perimetrul stilisticii literare cât şi în cel al stilisticii lingvistice, Leo Spitzer reprezintă puntea de legătură între cei doi.

Pe parcursul secolului 20 orientările şi cercetările de stilistică se înmulţesc, apar direcţii şi orientări noi (G. Devoto, Şcoala de la Praga). Cele două orientări care au dominat începutul secolului 20: stilistica lingvistică (afectivă) şi stilistica literară evoluează şi se exfoliază stilistica lingvistică devenind stilistică funcţională iar stilistica literară transformându-se în stilistica efectului sau stilistica receptării.Stilistica funcţională are la bază teoriile lui Karl Buhler şi Roman Jakobson privind funcţiile limbii, iar rolul ei este acela de a descrie şi explica stilurile funcţionale şi modalităţile individuale şi colective de folosire a limbii în funcţie de contexte. Karl Buhler este un precursor al mişcării cunoscută în istoria lingvisticii drept şcoala pragheză iar Roman Jakobson este un ilustru reprezentant al aceleiaşi şcoli. Un moment important în evoluţia stilisticii este cel reprezentat de Şcoala de la Praga, strâns legată de studierea funcţiei poetice a limbii, de limba literară şi renumită mai ales pentru plurilingvismul ei. Membrii ei (Bohumil Trnka, Vilem Mathesius, Jean Mukarovsky) au rămas cunoscuţi în istoria stilisticii mai ales pentru preocupările lor pentru limbă şi limbaj poetic. Mukarovsky în articolul său ,,Despre limbajul poetic”, punctează principalele caracteristici ale limbajului poetic: ornamentaţia, plasticitatea, frumuseţea, trăsături care, după spusele autorului, nu caracterizeză limbajul poetic în mod constant. Prin limbaj poetic Mukarovsky înţelege o componentă a limbajului guvernată de legi proprii şi evoluţie proprie şi care îşi găseşte sursa de expresivitate în interiorul limbii comune.

Apar, aşa cum era şi normal, orientări şi tendinţe pro şi contra stilisticii lingvistice sau stilisticii literare. Au existat reacţii ulterioare care sunt împotriva limitării impuse de Bally, iar unul dintre contestatari este Damaso Alonso. Alonso nu este de acord cu faptul că stilistica se ocupă cu studierea elementului afectiv în limbaj. În primul rând el nu consideră stilistica o ştiinţă, ci ,,experimentarea unor tehnici şi metode”3, iar atunci când stilistica va avea statut de ştiinţă aceasta va avea ca obiect de studiu ştiinţa literaturii, iar stilistica lui Bally nu reprezintă altceva pentru el decât o componentă a gramaticii, o gramatică afectivă. Deci, din punctul de vedere al lui Alonso, stilistica este mai degrabă înrudită cu literatura, având mai multe puncte comune şi afinităţi cu literatura decât cu lingvistica, aşa cum a decretat creatorul ei. Alonso punctează şi diferenţele existente între stilistica lingvistică sau ,,stilistica lui Bally” aşa cum o numeşte el şi cea literară. El îi recunoaşte lui Bally meritele de a fi fost iniţiator şi deschizător de drumuri într-un domeniu nou, însă consideră că există deosebiri de metodă între cele două stilistici, astfel stilistica lingvistică are ca obiect de studiu elementele afective care se manifestă în limba vorbită, iar stilistica lingvistică are ca obiect de studiu stilul. Previzionând viitorul stilisticii Alonso arată că aceasta trebuie să examineze în egală măsură două perspective: forma externă (relaţia semnificat-semnificant de la semnificant către semnificat) şi forma internă (relaţia semnificat-semnificant, de la semnificat către semnificant). Damaso Alonso face portretul stilisticianului, iar după părerea lui, acesta trebuie să parcurgă mai multe etape începând de la cititor pasionat până la critic activ, iar această ,,îndeletnicire” necesită trei tipuri de cunoaştere a textului lingvistic: cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea critică şi cunoaşterea cititorului. Alonso încheie articolul anunţând dificultăţile pe care stilisticianul trebuie să le surmonteze în întreprinderea de studii stilistice asupra operelor literare, iar principala armă care îl ajută în surmontarea acestor dificultăţi este intuiţia4.

Încercăm întregirea orientărilor din stilistică, menţionând şi preocupările mai noi din acest domeniu, în acest sens un nume care trebuie amintit este cel al lui Stephen Ullmann. În studiul său cu caracter practic şi didactic ,,Reconstituirea valorilor stilistice” Ullmann îl avertizează pe stilistician în legătură cu pericolele de care acesta se poate lovi în încercarea de a analiza opera unui scriitor din punct de vedere stilistic. Ullmann îşi începe studiul având ca punct de plecare definiţia pe care Paul Valéry o dă stilului şi anume aceea de écart, definiţie la care subscriu şi alţi critici: ,,După P. Valery stilul este esenţialmente deviaţie de la normă, idee împărtăşită şi de alţi critici: P.Guiraud ,,La Stylistique”5. Pornind de la această definiţie, Ullmann consideră cunoaşterea normei un avantaj în reconstituirea şi descoperirea valorii stilistice, această cunoaştere permiţându-i stilisticianului să compare norma, intenţiile şi realizările artistice ale scriitorului. Ullmann mai adaugă şi evaluarea lexicului, a stilului şi a elementelor de gramatică drept modalităţi de evaluare a originalităţii unui scriitor. Pe de altă parte, ne arată că sarcina stilisticianului este cu mult mai dificilă atunci când întreprinde evaluarea originalităţii unui scriitor situat în alt spaţiu temporal şi geografic decât cel al stilisticianului, pentru că este nevoie ca stilisticianul să cunoască foarte bine epoca în care scrie autorul respectiv şi această cunoaştere trebuie să se realizeze sub toate aspectele: lexical, morfologic, sintactic şi fonetic, necunoaşterea acestor aspecte atrage după sine comiterea de greşeli în încercarea stilisticianului de a reconstitui valorile stilistice: erori de adaos şi erori de omisiune. Ullmann se referă la fiecare în parte şi la identificarea nivelelor limbii care sunt cele mai expuse acestui tip de erori. La nivelul vocabularului inovaţiile şi schimbările care se produc în masa vocabularului pot determina erori de omisiune: ,,Cuvintele se deplasează în sus şi în jos pe scara socială şi se întâmplă adesea ca un termen care astăzi face parte din vocabularul obişnuit să fi fost considerat nu cu mult timp în urmă, drept argotic ori vulgar”6. Arhaismul care poate îngreuna sarcina traducătorului şi a criticului literar, necesită o bună cunoaştere a perioadei în care a fost scris textul şi a genului de context pentru ca astfel să putem identifica termenii arhaici. Autorul nu teoretizează asupra stilului sau stilisticii, nu face diviziuni sau impune clasificări, studiul lui are un caracter practic, este un ghid din care viitorul stilistician află ce trebuie să întreprindă şi de ce să se ferească în a evita aceste erori.

Vom arunca şi o scurtă privire asupra studiilor de stilistică publicate în alte ţări şi ne vom opri la cartea lui G.W.Turner Stylistics. Cartea este structurată în 8 capitole: Limbă, stil şi situaţie; Sunetele limbii; Sintaxă; Vocabular; Context; Registru; Funcţiile limbii; Utilizarea stilisticii şi tratează exhaustiv fiecare nivel al limbii: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic precum şi particularităţile stilistice şi expresive care caracterizează aceste nivele. La pagina 7 găsim definiţia stilisticii, definiţie care include stilistica în sfera lingvisticii: ,,acea parte a lingvisticii care se ocupă de variaţie în utilizarea limbii”7 Expresivitatea obţinută de vorbitor în comunicare sau în mesajul scris este rezultatul alegerii pe care acesta o face în materialul limbii.

La nivel sintactic topica cuvintelor şi mai ales inversiunea predicatului cu subiectul este sursa generatoare de expresivitate, factorii luaţi în calcul în obţinerea acestei expresivităţi sunt scopul comunicării, registrul, nivelul de cultură al vorbitorului, predilecţia pentru anumite registre. Astfel, în limba engleză, în limbajul publicistic, mai ales în titlurile de ziare este preferat stilul concis, elipsa conectorilor şi predominanţa anumitor timpuri verbale, iar pentru limbajul poetic caracteristică este inversiunea subiectului cu predicatul. La nivel lexical se subliniză faptul că termenii compuşi sunt adesea generatori de valori expresive. Termenii compuşi sunt preferaţi în limbajul poetic pentru că pot genera anumite efecte stilistice, de exemplu termenii: purple-stained, leaden-eyed (Keats- Ode to a Nightingale), aceşti termeni sunt creaţi ocazional şi nu caracterizează limbajul de zi cu zi.8 În limbajul ştiinţific sunt adesea preferaţi pentru caracterul lor concis, prin intermediul unei unităţi lexicale putând să transmitem o idee. Problemele care apar sunt legate de traducerea acestor termeni, este adeseori destul de dificil să traducem aceste cuvinte, mai ales atunci când, în limba în care traducem nu există echivalent şi trebuie să înlocuim termenul cu o propoziţie sau o sintagmă. Nivelul lexical este cel mai supus inovaţiilor dintre cele mai diverse. La nivel fonetic este analizată preponderenţa sunetelor vocalice (care au fost preferate de scriitorii secolului 18) sau consonantice. Contextul dictează valorile expresive ale unui termen sau altul, termenii metaforici sunt strâns legaţi de context, fără de care îşi pierd valoarea expresivă. În ce priveşte analiza stilurilor şi limbajelor sunt analizate predominanţa şi compoziţia stilurilor, astfel stilul ştiinţific şi administrativ se caracterizează prin predominanţa construcţiilor pasive. Suntem avertizaţi asupra capacităţii sau incapacităţii stilisticianului de a detecta termenii vechi sau arhaici şi nu numai atât, dar, pentru a face o analiză stilistică completă, trebuie să şi aflăm motivele care l-au determinat pe scriitor să facă această alegere în materialul limbii. Rămânem tot în spaţiul anglofon şi încheiem cu studiul lui Michael Toolan-”On the Centrality of Stylistics”, în care autorul încearcă o situare a stilisticii în perimetrul ştiinţelor limbii şi o consideră înrudită cu lingvistica literară, lingvistica textului sau analiza discursului şi legată de studiul limbii. Comparând munca stilisticianului cu cea a lingvistului Toolan arată că stilisticianul este receptiv la ceea ce oferă unicitate unui text în timp ce lingvistul caută asemănări.


III. Orientări în stilistica românească


La noi putem vorbi de preocupări pentru această disciplină încă din secolul19, însă aceasta se remarcă mai mult prin influenţe franceze şi prin caracterul didactic al lucrărilor de stilistică. Principalele nume ale stilisticii secolului 19 sunt Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Garabet Ibrăileanu, acesta din urmă pune şi bazele criticii stilistice româneşti. In secolul 20 asistăm la dezvoltarea stilisticii româneşti pe mai multe direcţii şi orientări: stilistica estetică reprezentată de Ovid Densuşianu, Dumitru Caracostea, (Expresivitatea limbii române), influenţat de Karl Vossler, Eugen Lovinescu; stilistica filozofică- Lucian Blaga, stilistica fonetică-Sextil Puşcariu, preocupat de valoarea estetică a sunetelor în limba poetică.După ecoul pe care Saussure şi Bally l-au avut în Europa ne aşteptăm, cum era şi firesc, ca şi la noi să ia fiinţă o şcoală de stilistică şi teoriile lui Bally să aibă efecte imediate. Lucru care, s-a şi întâmplat de altfel, orientările stilisticii europene fiind imprimate şi stilisticii româneşti: stilistica lingvistică, reprezentată de Iorgu Iordan şi stilistica literară reprezentată de Tudor Vianu. Putem spune că stilistica românească urmează coordonatele stilisticii europene şi se constituie ca şi aceasta pe două direcţii, lucru care ne permite să vorbim de o anumită sincronizare a stilisticii româneşti cu cea europeană.

Bally îşi găseşte un continuator notabil la noi prin Iorgu Iordan. Analizând cele două direcţii impuse stilisticii la începutul secolului 20, Iorgu Iordan manifestă o atitudine de reticenţă faţă de idealismul lui Karl Vossler şi încearcă o apropiere faţă de teoria lui Bally de la care preia atât metoda cât şi terminologia, şi tot după modelul lui Bally dezvoltă ramura afectivă a stilisticii. Lingvist de formaţie saussuriană ca şi Bally, Iordan aduce o contribuţie notabilă la dezvoltarea stilisticii româneşti(Stilistica Limbii Române) şi la integrarea acesteia în stilistica europeană. Studiind limbajul literar sub aspect stilistic, Iorgu Iordan decide că principalele surse ale expresivităţii sunt: procedeele morfologice, sintactice, lexicale şi derivative, împrumuturile externe şi interne, lungimea sunetelor, schimbările de accent. Problemele pe care le expune sunt aceleaşi cu care se confruntă şi stilistica actuală, deci în ce priveşte actualitatea problemelor expuse, ele sunt perfect valabile şi astăzi, prospeţimea limbajului este poate mai puţin actuală. Întâlnim probleme de stilistică fonetică (modificări de sunete, dispariţii de sunete, accent, simbolism fonetic, ritm), stilistică morfologică, se îndreaptă spre stilistica sintactică: ,,fenomenele stilistice de natură sintactică sunt mai numeroase decât cele ce aparţin foneticii şi morfologiei.”9 şi se referea la topică, repetiţie, elipsă. Iorgu Iordan este un bun cunoscător al limbii cu toate aspectele, particularităţile, componentele ei, dialecte şi particularităţi dialectale, limba literară, limbă comună.

Tudor Vianu reprezintă şi inaugurează în stilistica românească orientarea literară. Autorul multor lucrări axate pe probleme de stil, stilistică şi limba scriitorilor din care putem menţiona câteva dintre cele mai importante titluri: ,,Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului”, ,,Atitudinea stilistică”, ,,Arta prozatorilor români” . Vianu s-a aplecat cu mult interes asupra problemelor de morfologie stilistică, rezultatul fiind elaborarea de studii precum: ,,Problema stilistică a imperfectului”, ,,Mai mult ca perfectul şi tehnica naraţiunii”, ,,Prezentul etern în naraţiunea istorică”, ,,Tehnica basoreliefului în proza lui Bălcescu”. Preocupările lui Vianu pentru stilistică sunt atât de numeroase şi vaste depăşind sfera stilisticii literare, intrând în domeniul stilisticii lingvistice, mai exact stilistica părţilor de vorbire, stilistica verbului. Astfel, Vianu ne oferă o analiză completă a valorilor stilistice şi expresive ale verbului românesc, ilustrată cu cele mai diverse exemple din literatura română.Tudor Vianu nu reprezintă numai o singură orientare a stilisticii româneşti, el acoperă o arie largă a stilisticii româneşti, fiind preocupat de mai multe ramuri: critica stilistică, stilistica lingvistică, stilistica literară. Emilia Parpală Afana10 acordă un spaţiu generos teoriei lui Tudor Vianu, aspectelor stilisticii pe care acesta le-a dezvoltat şi studiilor care l-au făcut cunoscut în acest domeniu: teorii privind elaborarea stilului, stilistica lingvistică, stilistica literară, stilistica limbii literare, stilistica retorică (Vianu fiind interesat de forme poetice), critica stilistică şi concluzionează proclamându-l întemeietorul şcolii româneşti de stilistică.

Inaugurată de Iorgu Iordan stilistica lingvistică la rândul ei se exfoliază în două direcţii principale: stilistica expresivităţii, al cărei promotor este Ştefan Munteanu şi stilistica funcţională -cu rădăcini în sociolingvistică şi în lingvistica funcţională pragheză şi reprezentată de Ion Coteanu. Ştefan Munteanu este în special preocupat de evoluţia şi dezvoltarea stilisticii româneşti şi universale, în lucrarea sa ,,Stil şi expresivitate poetică” ne oferă un tablou complet al orientărilor din stilistică, referindu-se şi la principalii reprezentanţi. Este interesat mai ales de expresivitate, stil, factorii interni şi externi generatori de expresivitate şi analizează limbajul poetic, limbajul metaforic şi limbajul figurat. Nu ne prezintă doar punctele proprii de vedere, întregindu-şi analiza şi cu punctele de vedere ale unor stilisticieni de marcă, reprezentanţi ai stilisticii universale.

Apare şi o pleiadă de nume noi în cercetarea stilistică, iar stilistica lingvistică îşi diversifică preocupările: Eugen Câmpeanu, se ocupă mai ales de stilistica părţilor de vorbire în special substantiv şi pronume, Ladislau Galdi, analizează sistemul stilistic al limbii române, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Irimia. Ne vom orpi pe scurt asupra contribuţiilor acestora la dezvoltarea stilisticii româneşti. Eugen Câmpeanu este autorul lucrărilor ,,Substantivul.Studiu stilistic”, la origine teză de doctorat şi ,,Stilistica pronumelui. În loc de alte premise ale unei posibile cercetări” În capitolul intitulat ,,Tradiţie şi inovaţie” autorul face o statistică a neologismelor pătrunse în limba română, a expresivităţii şi utilizării acestor termeni şi se declară în favoarea pătrunderii şi adoptării acestor termeni neologici de origine substantivală care conferă exprimării valenţe expresive. Pentru a ilustra valorile şi utilizările stilistice ale substantivului Eugen Câmpeanu merge până în epoca romană şi exemplifică cu texte din Tacit şi Tit Liviu. Referindu-se la literatura franceză modernă şi clasică autorul arată că literatura modernă este caracterizată de prezenţa construcţiilor nominale în timp ce în literatura clasică predomină verbele. Construcţiile substantivale imprimă comunicării o anumită concizie şi elocvenţă, ceea ce face ca substantivele să fie preferate în stilul publicistic şi comercial. Autorul este de părere că substantivele îşi intensifică aria de utilizare, fapt pe care îl explică prin amploarea şi dezvoltarea terminologiei ştiinţifice. Putem conluziona prin a spune ca studiul reprezintă o contribuţie importantă la dezvoltarea stilisticii părţilor de vorbire şi o pledoarie pentru utilizarea substantivului.

Ladislau Galdi, autorul lucrării ,,Introducere în stilistica literară a limbii române” îşi structurează cartea acoperind sistemul stilistic al limbii, nivelele: fonetic, lexical, morfologic, sintactic şi referindu-se la toate particularităţile stilistice şi expresive care caracterizează fiecare din nivelele textului lingvistic. Dumitru Irimia (Introducere în stilistică, Structura stilistică a limbii române contemporane) îl recunoaşte pe Iorgu Iordan drept întemeietorul stilisticii lingvistice româneşti şi arată că acesta completează concepţia lui Bally admiţând existenţa fanteziei şi a dimensiunii estetice. Dumitru Irimia studiază sistemul stilistic al limbii, limbajul scris şi oral, analizează stilul din perspectivă lingvistică şi identifică sursele sau principiile aşa cum le numeşte el care generează stilul: alegerea în materialul limbii, devierea de la normă, precum şi specializarea. Victor Iancu remarcă ritmul considerabil în care s-a dezvoltat stilistica românească după cel de-al doilea război mondial.Stilisticianul avansează ideea că cercetările stilistice mai noi merg mai degrabă către stilistica lingvistică decât către cea literară.

Nu lipsesc din peisajul stilistic românesc nici cărţile având caracter didactic şi care se adresează celor care vor să se iniţieze în tainele stilisticii. O astfel de lucrare este cartea Georgetei Corniţă ,,Manual de stilistică”, lucrare cu vădit caracter didactic, lucru recunoscut şi de autoare (p.74). Autoarea doreşte să ofere celor interesaţi de aprofundarea stilisticii o orientare de ansamblu asupra tendinţelor şi direcţiilor care domină secolul 20 şi o familiarizare cu conceptele pe care le foloseşte stilistica.Georgeta Corniţă se opreşte asupra stilisticii româneşti al cărei parcurs îl descrie precum şi asupra orientărilor din stilistica românească contemporană, ea distingând astfel:stilistica expresivităţii, reprezentată de un exponent al şcolii stilistice timişorene: Ştefan Muntenu, cu vădite preocupări privind conceptul de expresivitate şi stilistica funcţională, reprezentată şi teoretizată de Ion Coteanu. Autoarea inserează şi clasificarea stilisticii facută de Ştefan Munteanu, clasificare care divide stilistica în trei compartimente sau zone: stilistica variantei vorbite, stilistica variantei artistice a limbii, stilistica limbajelor socio-profesionale.11 Prin criteriile de divizare a stilisticii şi prin terminologia utilizată Ştefan Munteanu apropie oarecum stilistica expresivităţii de stilistica lingvistică şi aduce o perspectivă funcţională în divizarea stilisticii.

Ne oprim şi asupra lucrărilor având caracter aplicativ, o astfel de lucrare este ,,Analize literare şi stilistice”, autori Sorin Stati şi Gheorghe Bulgăr. Scopul declarat al lucrării este acela de a-l introduce pe cititor în studiul sintaxei şi stilisticii. Cartea este structurată în două părţi, prima parte se ocupă de structuri sintactice iar cea de-a doua de analize stilistice, textele supuse analizei stilistice fiind dintre cele mai variate şi aparţinând unor epoci diferite din literatura română (cronicari, marii clasici, literatura modernă).Gheorghe Bulgăr (Studii de stilistică şi limbă literară) consideră că analiza stilistică are la bază raportarea textului la nivelul exprimării comune, lucru care ne permite să detectăm devierile de la normă, în multe cazuri generatoare de valori stilistice.

O contribuţie importantă la dezvoltarea stilisticii româneşti şi mai ales la teoretizarea ei este cartea Emiliei Parpală Afana-,,Introducere în stilistică”, o carte cu deschidere mai mult spre semiotică în care autoarea face o analiză lucidă a stilisticii româneşti şi universale. Sunt prezentate semantica şi accepţiunile termenului, mai multe păreri privind parcursul disciplinei (Damaso Alonso, M. Riffaterre, H. Hatzfeld) iar în ultimul capitol (Capitolul VI-Figurile de stil) autoarea se ocupă de terminologia stilisticii.

O asemenea diversificare a preocupărilor şi intereselor pentru stilistică necesită şi o analiză şi o statistică a lucrărilor şi tendintelor apărute în stilistica românească şi din această nevoie apare şi o ramură a criticii şi istoriei stilistice, a cărei reprezentată este Ileana Oancea. În lucrarea ,,Istoria stilisticii româneşti” autoarea reuşeşte o analiză detaliată a istoriei stilisticii româneşti, oprindu-se asupra fiecărei ramuri a stilisticii şi asupra reprezentanţilor care au ilustrat şi teoretizat ramura respectivă. Vorbind despre stilistica românească contemporană, Ileana Oancea remarcă apariţia unor tendinţe noi în stilistică (stilistica transformaţională şi aplicarea stilisticii la studiul folclorului) şi observă că cercetarea stilistică depăşeşte graniţele stilisticii, lingvisticii şi poeticii şi intră în sfera semanticii lexicale.Comparând stilistica contemporană cu cea a deceniilor 5 şi 6 autoarea constată că această disciplină cunoaşte actualmente o perioadă de înflorire. Evoluţia stilisticii este asemuită cu mişcarea unui arc, astfel, la începutul secolului 20, stilistica este inclusă în lingvistică, mai târziu îşi mută obiectul de studiu în interiorul literaturii, ca apoi să se transforme în poetică, disciplină cu caracter lingvistic.



Stilistica românească se dezvoltă şi sub aspectul formei: stilistica fonetică, stilistica lexicală, stilistica morfologică şi stilistica sintactică, semiostilistică. Studiul elementelor prozodice, simbolismul fonetic intră în aria de inters a stilisticii fonetice, iar printre cei preocupaţi de stilistica fonetică sunt Sextil Puşcariu şi mai apoi la Gh. Tohăneanu (Dincolo de cuvânt)şi Ladislau Galdi. Stilistica lexicală se ocupă de procedeele de formare a cuvintelor, sinonimia poetică, de modul în care scriitorii selectează cuvintele din materialul limbii. Stilistica morfologică reprezintă studiul categoriilor morfologice, iar stilisticienii au în vedere preferinţa autorilor pentru anumite categorii morfologice, utilizarea anumitor procedee care constituie devieri de la normă: folosirea pluralului în locul singularului, folosirea prezentului pentru a exprima o acţiune trecută sau viitoare. Stilistica sintactică studiază figurile de stil şi modalităţile expresive la nivelul frazei: inversiunea subiect-predicat.

IV. Concluzii


La capătul acestor consideraţii se impune să prezentăm sintetic câteva concluzii privind apariţia şi importanţa stilisticii în peisajul ştiinţelor limbii şi nu numai. O primă concluzie ar fi aceea că stilistica prezintă două caracteristici principale deschiderea către alte discipline (interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate) şi flexibilitatea ei. În accepţiune lingvistică silistica studiază procedeele lingvistice care generează valori expresive, iar scopul ei este să identifice acele trăsături ale unui text care conferă textului o marcă individuală şi să identifice trăsăturile lingvistice ale unui text care produc cititorului un anumit sentiment estetic. Înaintea secolului 20 preocupările referitoare la stil sunt incluse în analizele retorice şi gramaticale şi în studiile generale de literatură şi limbă literară. În a doua jumătate a secolului 19 studiul lingvistic a oscilat între dorinţa de a defini limba prin metode analitice eficiente şi dorinţa de a defini limba drept fenomen social ţi cultural. Lingvistica secolului 19 pregăteşte terenul pentru apariţia stilisticii, conceptele sunt preluate de la anticii greci şi latini, iar la începutul secolului 20 apar şi primele lucrări de stilistică. Utilizarea metodologiei lingvisticii în studiul stilisticii îi permite acesteia din urmă să depăşească descrierile normative şi prescriptive ale stilurilor şi să se concentreze pe analiza şi scopurile limbii. Lucrările lui Bally şi ale continuatorilor săi Marcel Cressot şi Jules Marouzeau au oferit criticii literare o metodologie precisă pentru descrierea componentelor şi trăsăturilor unui text. Oricare ar fi fost limitele abordărilor anterioare ale stilurilor sau dificultăţile ivite din aplicarea practică a metodelor lingvistice în analiza stilistică, dorinţa de a începe cu termeni şi proceduri bine definite stă la baza formării iniţiale a stilisticii ca disciplină. În viziunea ei actuală stilistica este concepută ca disciplină cu două subdiviziuni:stilistica individualului şi stilistica limbii care nu mai sînt antinomice aşa cum le concepea Bally, ci complementare.
BIBLIOGRAFIE
Andriescu, Alexandru- Stil şi limbaj, Editura Junimea, Iaşi, 1977

Bulgăr, Gheorghe-Studii de stilistică şi limbă literară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

Cîmpeanu, Eugen- Substantivul. Studiu stilistic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

Corniţă, Georgeta Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995

Coteanu, Ion- Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, vol 1- Stil, stilistică, limbaj

Coteanu, Ion- Crestomaţie de lingvistică generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.

Elgin Haden, Suzette- What is linguistics? Prentice Hall-Inc., New Jersey, United States of America, 1979

Enkvist, Erik Nils; Spencer, John; Gregory I. Michael- Linguistics and Style, Oxford University Press, Great Britain, London, 1964

Fabb, Nigel- Linguistics and Literature, Blackwell Publishers Inc. Massachusetts, United States of America, 1997

Galdi, Ladislau- Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Hill, Archibald- Linguistics, Voice of America Forum Lectures, United States of America, 1969

Iancu, Victor- Câteva observaţii privind stilistica in Analele Universităţii Timişoara, seria Ştiinţe Filologice, vol II, 1964

Iordan, Iorgu- Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975

Irimia, Dumitru- Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Irimia, Dumitru- Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Lyons, John; Coates, Richard; Deuchar, Margaret; Gadzar, Gerald- New Horizons in Linguistics,Great Britain, Penguin Books, 1987

Mihăescu, N.- Norme gramaticale şi valori stilistice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

Munteanu, Ştefan - Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1972

Oancea, Ileana - Lingvistică romanică şi lingvistică generală, Editura Amarcord, Timişoara,1999

Oancea, Ileana-Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Palmer, F.R.- A Linguistic Study of the English Verse, University of Miami Press, Florida, 1969

Parpală Afana, Emilia- Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

Simpson, Paul- Language Through Literature. An Introduction, Clays Ltd. St. Ives plc, Great Britain, 1997

Stati, Sorin; Bulgăr, Gheorghe- Analize literare şi stilistice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

Tohăneanu, G. I.-Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Turner, G.W.- Stylistics, Penguin Books, Great Britain, 1973



Vianu, Tudor- Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

***Cercetări de limbă şi literatură, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000

***Elemente de lingvistică structurală, Redactor responsabil-I.Coteanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967

***Studii de stilistică, poetică, semiotică, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie, Cluj Napoca, 1980 (Coordonator Mircea Borcilă)

***Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Coordonatori Sorin Alexandrescu, Mihail Nasta Bucureşti, Editura Univers, 1972

***Studii de limbă şi stil, Editura Facla, Timişoara, 1973

***Travaux linguistiques de Prague, vol.1-2, Prague Academia, Editions de l`Academie Tschécoslovaque des sciences, 1966

1 Charles Bally, Traité de la stylistique française, p. 16, apud Georgeta Corniţă, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, p.9

2 Oancea, Ileana - Lingvistică romanică şi lingvistică generală, Editura Amarcord, Timişoara,1999, p.186

3 D. Alonso, Garcilaso şi limitele stilisticii, Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972 p.81

4 Ideea este preluată din Damaso Alonso, op. cit.

5 Stephen Ullmann –Reconstituirea valorilor stilistice, Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972 p.103

6 Stephen Ullmann-op.cit. p.110

7Traducere aproximativă din limba engleză-Turner, G.W.- Stylistics, Penguin Books, Great Britain, p.7 (stylistics is that part of linguistics which concentrates on variation in the use of languages)

8 În limba engleză ei se numesc nonce words.

9 Iorgu, Iordan- Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, 1975, p. 209

10 Parpală Afana, Emilia- Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

11 Clasifiarea este preluată din Corniţă, Georgeta, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995


Yüklə 57,88 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin