Partea I capitolul Despre tradiţie în cultura educaţiei fizice transilvănene

PARTEA I
Capitolul 1. Despre tradiţie în cultura educaţiei fizice transilvănene

De la începuturile existenţei umanităţii, activităţile fizice au constituit un element fundamental al vieţii. Cele mai vechi mărturii materiale ale unor elemente legate de asigurarea vieţii de zi cu zi : pescuitul, vânătoarea, confruntarea armată, se pot găsi azi şi în muzeele din Transilvania : arme de luptă, unelte de lucru, de pescuit, printre multe altele, barca dintr-un singur trunchi de copac găsită în albia Crişului, patina de lemn găsită în albia Someşului, care poate fi considerată ca un mijloc de deplasare pe gheaţa râului, dar şi un mijloc de distracţie, sau şi una şi alta.

Tradiţia orală, nu îndeajuns cercetată în acest sens, unele denumiri de locuri, anumite obiceiuri şi ritualuri laice precreştine, atestă faptul că şi în Transilvania, ca în toate celelalte locuri în care existau comunităţi umane, trebuinţele inexorabile, existenţiale, erau prezente şi practicate din generaţie în generaţie, până departe, spre antichitatea mai bine desluşită de ştiinţa istorică.

Şi populaţia locală, bărbaţii, dar şi femeile, ocazional, practicau călăria, în primul rând ca mijloc de deplasare, de muncă, dar şi luptă în caz de nevoie, când, mânuirea arcului, a suliţei, a lancei, a paloşului, confruntările pe jos sau călare cu inamicul, dar şi jocurile de petrecere, erau frecvente.

Virtuţile lăudabile ale tineretului dac, calităţile fizico – militare ale soldaţilor români cuceritori, făurite prin exerciţii fizice şi disciplină fortuită, au fost transmise timp de mai multe secole poporului român care a dovedit, în lupte de secole, cu năvălitorii, apoi cu împilatorii, că au dezvoltat şi perfecţionat însuşirile proprii probate în luptele duse pentru apărarea fiinţei naţionale.

Tradiţia e plină şi de exemple de conduită civică, în care calităţile fizice joacă un rol predominant: jocuri de mişcare prilejuite de unele evenimente şi ritualuri din existenţa colectivităţii (nunţi, sărbători de iarnă) , sau jocuri legate de viaţa cotidiană şi îndeletnicirile curente.

Mai existau apoi întrecerile drepte, voiniceşti, unde vitalitatea, vigoarea, ca şi virtuţile morale, erau cele mai admirate. Alte jocuri se apropiau mult de exerciţiile sportive: variantele trântei, de-a capra, alergări, căţărări, întreceri călare.

Copiii sunt cei mai inventivi prin jocurile ce solicită fizicul, abilitatea, inventabilitatea : jocul de-a lupul şi oile, mâţa şi şoarecele, etc.

Folclorul, acest nestemat al tradiţiilor unui popor, prin poveştile sale, aduce la lumină eroi purtători de însuşiri şi trăsături transformatoare în personaje legendare: haiduci, mânuitori de buzdugan şi arcul cu săgeţi, călăreţi luptători cu sabia şi suliţa, vânători înfruntând animalele sălbatice.

Mai există apoi şi „jocurile de petrecere” , cărora folclorul nostru le conferă o atestare de netăgăduit.

Ştiinţific, în 1930, în Biblioteca ASTRA, Subsecţia de Educaţie Fizică Cluj, sub îngrijirea profesorului Dr. Iuliu Haţieganu, este publicată cartea profesorului Ştefan Bezdechi, întitulată „Sportul la eleni”, care anticipa ca idee Palestrica lui Kiriţescu. Citându-l pe Platon: „Vom fi perfect îndreptăţiţi că numim om cu desăvîrşire cult pe acela care, în chipul cel mai potrivit, va şti să-şi cultive sufletul prin o gimnastică împletită cu preocupări spirituale”. Prof. Dr. Iuliu Haţieganu, în Cuvînt înainte, sublinia: „Azi educaţia fizică, în toate ţările, a devenit un factor cultural foarte important (....). Azi toţi oamenii care se ocupă cu educaţia fizică concepută în înţelesul ei clasic – kalos kei agathos – poate să asigure o educaţie integrală fizică, intelectuală şi morală [...] . Făcând educaţie fizică, stăm în serviciul patriei, care are nevoie de oameni sănătoşi la trup, la minte şi la suflet, de acel „aner kalokagathos” al jocurilor olimpice” .

Cu ajutorul cercetărilor ştiinţifice, a documentelor de epocă, vom încerca să reconstituim, în parte, etapele dezvoltării educaţiei fizice, din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă, în această parte a ţării.

Din vremuri ancestrale, omul a perfecţionat mişcarea fizică pentru a-şi agonisi hrana supravieţuirii ( cules, vînătoare, pescuit, păstorit, agricultură ). Mai apoi, mânuirea armelor, a uneltelor războinice, necesitau o anume pregătire a forţei fizice şi îndemânării.

În antichitate mişcarea fizică se diversifică şi ia amploare. După cucerirea Daciei de către români, în castrele, cetăţile, municipiile române, mişcarea fizică capătă valenţe instituţionalizate, organizatorice. Un exemplu concret ar fi amfiteatrul român de la Porolissum–Moigrad (Zalău), restaurat în timpul împăratului Antonius Pius (T. Aelius Hadrianus Antonius Pius, 138 – 161 e.n.). Existenţa unui amfiteatru la Porolissum e atestată printr-o inscripţie descoperită în anul 1858. Cercetările arheologice din 1959, au confirmat existenţa unui amfiteatru mai vechi, la sud–vestul castrului „de la Pomet”. Acesta avea şi încăperi pentru animale, deci se pare că aveau loc şi lupte cu animale, probabil urşi de pe aceste meleaguri, descoperindu-se şi oase de animale în straturile săpăturilor. Ridicat în apropiere de castru, amfiteatrul de la Porolissum pare a fi fost construit mai ales pentru soldaţi, fiind „amphyteatrum castrense”. După reconstituirea din timpul lui Antonius Pius, a fost folosit, alături de soldaţi, şi de populaţia civilă din zonă. Arena avea 60 m lungime, în formă eliptică. Inscripţia găsită la Porolissum atestă că reconstrucţia a fost efectuată în 157 e.n. Anterior amfiteatrului român construit cu piatră, la Porolissum a existat un amfiteatru mai vechi, de lemn, construit se pare de populaţia băştinaşă, dacică.

Luptele de gladiatori şi întrecerile călare se practicau şi în această parte a imperiului român. Amfiteatre române puteau fi şi la Napoca, Potaissa, Apulum, dar ele încă nu au fost descoperite.

Cele mai vechi exprimări ale melosului popular, preamăresc voinicii care aleargă, sar peste obstacole, călăresc, sunt neîntrecuţi în muncile grele, dar şi în luptă.

Încă de la începutul secolului al XIX–lea, şi în Transilvania, se simte suflul novator al ideilor moderne ce cuprind Europa. Printre ele, se remarcă răspândirea, în primul rând, printre studenţi şi elevi, a elementelor constitutive ale educaţiei fizice (gimnastică, înot, jocuri sportive). În Transilvania, anvergura fenomenului se explică şi prin faptul că, aici, arenele luptei economice, sociale, culturale, spirituale, politice şi naţionale, se întâlnesc ca într-o competiţie, o emulaţie, printre locuitorii români, maghiari, germani, evrei şi cei de altă naţionalitate. Este perioada când românii transilvăneni îşi dau tot mai mult seama că drepturile lor naţionale trebuie să şi le câştige singuri, prin forme şi modalităţi diverse, de la cele economice, politice, diplomatice, la cele spirituale, culturale, ştiinţifice. Pentru aceasta era nevoie de un tineret educat, sănătos la minte şi la trup, întreprinzător, având dezvoltat sentimentul demnităţii, al dreptăţii, echităţii, al întrecerilor drepte, loiale, dar şi al justeţei cauzei pentru care luptă, după cum timpul îi fixase menirea într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

Sprijinirea unei asemenea întreprinderi de anvergură şi durată putea fi facilitată şi prin introducerea obligatorie în învăţământ a educaţiei fizice, a gimnasticii, organizarea unor jocuri sportive, mai apoi competiţii, în cadrul unor reuniuni, societăţi, asociaţii sportive şi altele, după modelul ţărilor din Europa apuseană.

Din cercetările de până acum, rezultă că primele cunoştinţe despre predarea sistematică a unor noţiuni de gimnastică în şcolile româneşti, sunt cele puse în circulaţie în cadrul Preparandiei din Arad ( înfiinţată la 16 noiembrie 1812 ), elaborate de profesorul Ion Mihuţ, în anul 1830, la cursul de pedagogie intitulat „Cercare publică de pedagogie”, unde, în capitolul III, se găsesc descrise noţiuni de anatomie, fiziologie şi antropologie. În legătură cu educaţia trupului, Ion Mihuţ scrie: „Creşterea dezveleşte puterile omului, sfîrşitul ei (scopul), este bunătatea cea moralistică. Puterile omului cele sufleteşti laolaltă încopciate fac obiectul creşterii, de unde creşterea se desparte în creşterea trupească şi sufletească. Creşterea cea trupească. Pentru dezvoltarea puterilor trupeşti de lipsă sunt: aerul proaspăt sănătos, curăţenia şi păzirea sănătăţii. Creşterea este ajutorinţa dezvelirii puterilor omeneşti, iar învăţătura este împărtăşirea ideilor şi cunoştinţelor cu alţii.” ¹

Însuşindu-şi şi exersând practic elementele de bază ale disciplinei de educaţie fizică, gimnastică, jocuri sportive, predate la cursurile Preparandiei din Arad, an de an, zeci de absolvenţi, deveniţi învăţători în şcolile româneşti ale Transilvaniei şi Banatului, vor constitui tot atâtea focare de iniţiere în răspândirea noţiunilor primare de educaţie fizică, gimnastică, jocuri sportive.

Preocupările pentru mişcare, pregătirea ştiinţifică a educaţiei fizice, a gimnasticii, a jocurilor sportive, devin tot mai largi odată cu întoarcerea şi încadrarea în societatea transilvăneană a tinerilor de aici, plecaţi pentru studii în diferite centre ştiinţifice şi de cultură, în Europa. Medici, jurişti, funcţionari, profesori, ingineri, militari, au contribuit la ridicarea spirituală, culturală, economică, politică, naţională, a neamului românesc, educaţia fizică, gimnastica, jocurile sportive, bucurându-se de o tot mai mare atenţie.

Un precursor al învăţămîntului gimnastic transilvănean: Dr. Pavel Vasici.

Personalitate multilaterală a secolului al XIX–lea, medicul transilvănean Pavel Vasici (1806–1881), publicist, gânditor, luptător paşoptist, propagator al darwinismului, membru de prestigiu al ASTREI şi al Academiei Române din Bucureşti, şi-a câştigat pe merit un loc de seamă în istoria culturii româneşti, militând peste o jumate de secol pentru propăşirea economică, socială, culturală, sanitară a românilor din Transilvania, acordând importanţă deosebită rolului determinant pe care îl are educaţia fizică, gimnastica şi jocurile organizate ştiinţific, pentru formarea sănătoasă a tinerei generaţii.

Într-o vreme când, în multe ţări europene avansate, nu se puneau astfel de probleme, Pavel Vasici şi alţii ca el, cereau introducerea educaţiei fizice în programa obligatorie din şcolile transilvănene.

În anii 1844–1845, Pavel Vasici tipăreşte la Braşov cele două volume de lucrări MACROBIOTICA, traducerea îmbunătăţită prin contribuţii originale după Hufeland. Problemelor educaţiei fizice le este consacrat un întreg capitol din volumul II, teza esenţială fiind formulată cu cuvintele: ”Mai folositoare este mişcarea atuncea când nu numai trupul ci şi sufletul se mişcă şi trăieşte asemenea.”

În Transilvania, la sate, jocurile cele mai vechi sunt cele cu mingea, folosindu-se mâna, piciorul. Se practică înotul, jocul cu coarda, săriturile, călăria. Iarna, săniuşul, patinajul, din cele mai îndepărtate timpuri.

Un document pus în circulaţie atestă că tinerii din Ţara Moţilor, dintre care mulţi îşi fac studiile superioare la Cluj, practică jocul cu mingea. Făcând referire la revoluţia română din 1848–1849, într-un manuscris ( nr. 4853 ) aflat la Muzeul Unirii din Alba Iulia, Rubin Patiţia (moţ din Cîmpeni, avocat, cunoscut fruntaş memorandist) îşi aminteşte: „Tinerii tribuni în timpul de după amiază se adunau în troaşul (în graiul local „troaşul” desemna un fînaţ îngrădit, un teren de o suprafaţă plană, înierbat ( gazon natural) Onu Chitului şi băteau lapta–pila, în care joc erau mulţi foarte dexteri (buni, abili). Noi, copiii, fugeam după laptă şi o aduceam la domni (jucători). Iancu (Avram) era între ei şi însuşi lua parte.” ¹

Despre copilul Avram Iancu se ştie (conform mărturiei unuia care l-a cunoscut şi care încă trăia în 1920) că „Avrămuţ era un băiat vesel şi vioi, îi plăcea să se joace şi să alerge. Clocotea în el viaţa şi sănătatea. Nimeni nu avea cotcă (minge) mai bună ca el între toţi copiii de moţi din satul Vidra de Sus ( azi comuna Avram Iancu), şi nimeni n-o ştia bate mai bine ca el”.

Din documentele vremii rezultă că jocul cu mingea era practicat de tineri atât la sate, cât şi de elevii din şcolile gimnaziale şi superioare din Cluj, Arad, Timişoara, Beiuş, Oradea, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Zlatna, Alba Iulia, Năsăud ş.a., de tineretul studios german, maghiar, român, ori de alte naţionalităţi, ca şi de tinerii transilvăneni care se pregătiseră sau învăţau în universităţile din apusul Europei.

După revoluţia din 1848–1849, în Transilvania, alături de progresele remarcabile înregistrate în procesul de introducere a gimnasticii în şcolile germane şi maghiare şi a înfiinţării primelor societăţi cu caracter sportiv, în rândul acestora, au loc primele încercări şi în şcolile româneşti. La numai 3–4 ani după revoluţie, şi pe lângă gimnaziile române din Braşov şi Sibiu, funcţionează aşa numitele „şcoli de gimnastică” (cu profesori de educaţie fizică şi medici plătiţi ), iar, mai târziu, în 1861, toamna, la Braşov, îşi inaugurează activitatea „Reuniunea Română de Gimnastică”, iniţiată de profesorul Nicolae Teclu (1839 – 1916), viitorul savant de renume mondial, care a studiat ingineria, arhitectura, chimia la Viena şi Berlin, mai târziu membru al Academiei Române, unul din precursorii români ai aeronauticii.

Între anii 1853–1856, Dr. Pavel Vasici, în calitate de redactor al ziarului „Telegraful Român” din Sibiu, va dezbate şi va căuta să impulsioneze problema educaţiei fizice şi a gimnasticii. În pledoaria sa, Pavel Vasici apelează la istoria jocurilor olimpice elene, la istoria românilor, căutând să demonstreze necesitatea introducerii educaţiei fizice, a gimnasticii în gimnazii. „Cultura fizică – scrie Pavel Vasici – are nevoie de o nouă reformă în interesul statului şi în folosul lui”, propunând ca statul să înfiinţeze un „Institut pentru deprinderi trupeşti”, cu întreprinzători retribuiţi, care să tipărească cărţi, „să le împartă poporului pentru ca acesta să înţeleagă menirea unui atare aşezământ”.¹

Consilier şi inspector şcolar în Transilvania timp de 25 de ani, dr. Pavel Vasici a militat pentru a populariza şi familiariza pe elevi, studenţi, învăţători, profesori, intelectuali, cu metode prin care se poate dobândi sănătatea şi fortificarea fizică şi intelectuală a tineretului.

Pavel Vasici avea în vedere existenţa, încă din anii de după 1840, a unor asemenea institute de formare şi pregătire a profesorilor de gimnastică, în oraşele germane: Berlin, Dresda, Stuttgart, Műnchen.

Părintele învăţământului gimnastic din România : George Moceanu.

Tocmai în aceşti ani, şi tocmai din şcolile transilvănene, răsare cel mai prestigios precursor al educaţiei fizice româneşti, părintele învăţământului gimnastic din România, George Moceanu.

Fiu de ţărani, George Moceanu s-a născut în anul 1838, în satul Orman, com. Iclod, jud. Cluj, a învăţat la şcolile din Dej, Gherla, Blaj, Cluj. Talent intuitiv, „Moceanu cu gimnastica, cu lupta, a intrat în şcoală la Dej, cu gimnastica a terminat şcoala” ², scria unul din apropiaţii săi, V. Gr. Borgovan.

Şi-a cizelat talentul la Cluj, mai apoi la Viena, după care a trecut munţii şi s-a stabilit, în 1860, în România, la Bucureşti, prin apariţia lui determinând o cotitură însemnată în statutul educaţiei fizice şcolare româneşti. Începând cu 1863, a fost profesor de gimnastică la Liceul „Matei Basarab”, Liceul „Sf. Sava”, Şcoala normală de institutori, în şcolile militare. Printr-o activitate stăruitoare şi competentă, George Moceanu a animat timp de o jumătate de secol educaţia fizică în România, fiind iniţiatorul introducerii gimnasticii în şcolile de stat şi în toate institutele particulare.

George Moceanu a fost adeptul sistemului german de gimnastică al lui Ludwig Jahn, pe care l-a adaptat şcolii româneşti, acordând o atenţie sporită jocului naţional de echipă, oina, şi dansurilor populare româneşti, a căror corectă învăţare a introdus-o în toate şcolile publice şi pe care, cu ajutorul elevilor săi, le-a făcut cunoscute în Europa ( Paris, Londra), Asia ( India, Calcutta ), America de Nord.

„Din Transilvania a adus Moceanu „Căluşarii” şi „Bătuta” la Bucureşti, de la Bucureşti le-a dus la Paris, de la Paris la Londra, de acolo peste ocean în America şi îndărăt, până în Asia, în Indii la Calcutta” .³

George Moceanu s-a ocupat şi cu pregătirea profesorilor de educaţie fizică din România, „formînd în acelaşi timp aproape pe toţi profesorii actuali de gimnastică”, scria în 1909, V. Gr. Borgovan.

Activitatea lui publicistică în domeniul popularizării educaţiei fizice şi gimnastice este deosebită. În 1869 a publicat prima carte de educaţie fizică în limba română : „Carte de gimnastică”, o prelucrare după „Deutsche turnkunst” de Ludwig Jahn şi Eiselen; a urmat apoi „Istoria, Anatomia şi Higiena gimnasticei după cei mai însemnaţi autori” , ediţia a IV–a, apărută în 1881, adaptare după Junad şi Senglet şi după concepţiile şcolii de înot din Drezda, iar, în 1882, lucrarea „Şcoala de patinaj şi înot”, precum şi „Cartea de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete”.

În colaborare cu N. Velescu, în 1887, George Moceanu publică „Gimnastica populară naţională pentru uzul şcoalelor primare, secundare şi superioare” cuprinzând elemente privind anatomia omului, biomecanica, exerciţii gimnastice la sol şi aparate, elemente de înot şi scrimă.

La moartea lui G. Moceanu, în 1909, Nicolae Iorga scria : „De loc din Ardeal ... el s-a aşezat la noi pentru a îndeplini o operă, pe care, după ideile şi puterile lui, a şi îndeplinit-o. A avut o întreagă pleiadă de gimnastici îndrăzneţi, eroici, de artişti în echilibristică şi mîndria lui era să-i poată arăta şi străinătăţii, smulgîndu-i aplauze...

Nu numai o figură dar şi un om de bine, acest reprezentant, dintre cei din urmă, ai Ardealului, veniţi a deschide la noi, cu orice preţ, drumuri nouă ” .⁴

Cu acelaşi prilej, V. Gr. Borgovan, scria : „Pe acest teren, pe terenul educaţiunii fizice şi naţionale, regretatul maestru Moceanu se poate asemui, fără greş, cu marii dascăli care au pus temeliile României de azi. Precum nemuritorul Lazăr – introduce limba strămoşească în şcoala grecizată a ţării, precum bătrînii Maiorescu, Laureanu şi alţii organizează şcoala românească; astfel G. Moceanu introduce şi organizează gimnastica şi jocurile naţionale în şcoală şi în viaţa socială a Ţării”.

Capitolul 2. Începuturile activităţii de educaţie fizică, gimnastică şi jocuri sportive.

În Transilvania, în deceniul 7–8 al sec. al XIX–lea, în diferite centre de elevi şi de studenţi români, apar forme de reuniuni, societăţi, casine, care, chiar dacă nu aveau specific concret de practicare a educaţiei fizice, a gimnasticii, ofereau condiţii prielnice pentru a reuni energiile tinereşti, a le călăuzi spre activităţile sportive, aici formându-se tinerii din care se vor ridica, mai târziu, iniţiatorii şi conducătorii asociaţiilor sportive româneşti din Transilvania.

La Cluj, în 22 martie 1861, ia fiinţă „Societatea română de lectură”, având sediul în incinta parohiei greco–catolice din actuala stradă Napoca, nr. 6–8. Elevii români ai Liceului piarist din actuala stradă Kogălniceanu se grupau în cadrul societăţii secrete „Sătean”, care se întrunea în excursii şi jocuri comune în aer liber. În anul şcolar 1866–1867, se reînfiinţează şi „Societatea junimii studioase din Cluj”, animată şi sprijinită de inspectorul şcolar dr. Pavel Vasici care trăia în acel timp la Cluj.

Studenţii români din Viena s-au grupat aici în „Asociaţia studenţească” (1860), alături de care, tot la Viena, în 1868, s-a înfiinţat societatea studenţilor români de pretutindeni, „Românul”.

La Budapesta, studenţii români s-au organizat, în 1862, în cadrul societăţii „Petru Maior”, care va avea un rol deosebit în dezvoltarea sportului studenţesc românesc din Austro – Ungaria.

Aceştia sunt anii în care se fac eforturi deosebite pentru a se obţine din partea guvernului ungar introducerea obligatorie a educaţiei fizice în programa şcolară, deziderat realizat în 1868. Tot atunci, în Ungaria, a început să funcţioneze un institut care organiza cursuri pentru profesorii de educaţie fizică, având durata de 6 luni (nov.–mai), unde se predau, după modelul german, bazele gimnasticii, istoria gimnasticii, metodele gimnasticii, anatomia, biologia, biomecanica, principii ale dieteticii, asigurarea primului ajutor, antrenamentul şi practica gimnasticii.

Absolvenţii primeau diplome de practicanţi ai profesiunii de instructori de gimnastică în şcoli elementare, licee şi învăţământul superior. Până în 1897, au avut loc 45 de cursuri, absolvind aici peste 1500 de cursanţi, printre care şi mulţi români transilvăneni, la sfârşitul sec. al XIX–lea fiind primite la cursuri şi fete.

Un rol deosebit în promovarea ideilor şi practicarea educaţiei fizice, a gimnasticii şi jocurilor printre românii transilvăneni, l-au avut dr. Pavel Vasici, P. Pipaş, V. Petri, I. Tuducescu, V. Dumbravă, P. Roşca, I. Aron, I. E. Prodan, V. Stan, V. Oniţiu ş.a., consilieri şi inspectori şcolari, profesori, învăţători şi pedagogi.

Aceştia au găsit un sprijin real în paginile presei pedagogice din Transilvania („Foaia Scolastică”, „Higiena şi şcoala”, „Vatra şcolară”, „Şcoala română” ş.a.), dar şi în presa naţională, politică, culturală ( „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Român”, „Familia”, „Foaia poporului”, „Transilvania”, „Unirea”, „Libertatea”, „Românul”, „Cosînzeana” etc.) care au inclus în tematica lor variată şi problematica educaţiei fizice şi a sportului, ca o componentă intrinsecă a unui proces social, economic, cultural, politic şi naţional.

Studenţii români ai Universităţii maghiare din Cluj, în anul universitar 1872–1873, au creat societatea de lectură „Iulia”, având în frunte pe profesorul Grigore Silaşi, printre membrii fiind Petre Dulfu, viitorii memorandişti Iuliu Coroianu, Teodor Mihali, Aurel Isac, Al. Sterca Suluţiu, Ion Pipaşiu, Absolon Todea, Samuil Poruţiu, Nicolae Hossu, Iuliu Herbai, etc., unii dintre ei jucând un rol important în luptele naţionale, politice, şi chiar în propagarea educaţiei fizice şi sportului în Transilvania.

La data de 8 aprilie 1871, la Viena, prin contopirea celor două societăţi studenţeşti româneşti, ia fiinţă societatea studenţilor români din Viena, „România Jună”, în care au activat personalităţi de seamă ale culturii şi ştiinţei româneşti: Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici, Andrei Bîrseanu, Nicolae Teclu, Şt. Ciurcu şi mulţi alţii.

Demnă de semnalat este preocuparea lui Ioan Slavici (1848–1925) pentru educaţia fizică, pentru sport în general, pe care l-a practicat încă din anii tinereţii. În 1909, a publicat lucrarea „Educaţia fizică”, apărută în „Biblioteca Minerva” din Bucureşti, după ce s-a manifestat ca un frecvent susţinător al „educaţiei fizice a maselor”, prin nenumărate conferinţe şi prelegeri. Slavici susţinea ideea că exerciţiile fizice servesc nu numai ca mijloace pentru întărirea morală ci şi intelectuală.

Revista „Higiena şi şcoala”, care în anii 1876–1878 apare la Gherla, publica numeroase articole de popularizare a educaţiei fizice, devenise un obiect de învăţământ în „şcolile poporale” şi în gimnaziile din Transilvania. În articolul „Mişcarea-Comoţiunea”, apărut în iunie 1876, Dr. Pavel Vasici arăta importanţa gimnasticii şi a înotului în şcoală, pentru că „nu s-a introdus dară fără raţiune gimnastica şi în şcolile populare, care bine întrebuinţată, mai ales în aer liber, foloseşte mult dezvoltării şi întăririi corpului.”

Dr. Vasici recomanda, printre altele, învăţătorilor, „gimnastica susţinătoare de sănătate”, ce putea fi exercitată după manualul ardeleanului G. Moceanu, „care e şi prescris pentru gimnastica şcolară”.

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, în 1878, dr. Pavel Vasici semnala cu bucurie că la Preparandiei din Arad s-au introdus însuşirea practică a gimnasticii, dar şi unele cunoştinţe teoretice legate de studierea anatomiei, fiziologiei şi antropologiei în pregătirea viitorilor învăţători. El îndeamnă fetele să facă gimnastică alături de băieţi, sub supravegherea atentă a învăţătorilor, care „vor binemerita de omenire şi mai vîrtos de naţiunea sa, dacă vor da cea mai mare atenţiune gimnasticii, care este oarecum chemată a ţine echilibrul între ocupaţiunile mintale şi cele corporale”.

În revistă se anunţă că, în 1880, în Gherla, se va desfăşura un concurs de „cărţi şcolare” printre care şi un „Manual pentru propunerea gimnasticii”. ¹

Tot la Gherla, în 1884, se tipăreşte „Calendarul pedagogic” din iniţiativa Reuniunii „Mariana”, unde este publicat şi studiul învăţătorului năsăudean Clement Grivase, care demonstrează că şcolarii români trebuie să parcurgă şase stadii în procesul de educaţie, primul fiind considerat stadiul pregătirii fizice, urmat de cel intelectual, moral, religios, estetic şi naţional. ²

Semnalăm apariţia la Braşov, în 1892, a „Manualului de gimnastică”, scris de profesorul diplomat în gimanstică Ioan E. Prodan, întocmit „pe baza planului Ministerului pentru şcolile poporale”. Cartea a fost considerată cea mai complexă lucrare românească de educaţie fizică din sec. al XIX–lea.

Tot la Braşov, în 1897, învăţătorul Iosif Aron publică volumul intitulat „Exerciţii gimnastice în şcolile elementare române”.

Ministerul Instrucţiunii Publice din Ungaria a organizat, în anii 1893 şi 1895, la Budapesta, sub conducerea profesorului Otto Jőzsef, cursuri practice de gimnastică şi jocuri sportive, la care au participat peste 100 de profesori de gimnastică din licee, printre care şi clujeni, dar şi din alte oraşe ale Transilvaniei.