Piramida Cantemiristă


Cultură militară organică de adâncime



Yüklə 281,72 Kb.
səhifə4/7
tarix03.11.2017
ölçüsü281,72 Kb.
#29067
1   2   3   4   5   6   7

Cultură militară organică de adâncime

Am urmat cursurile Academiei Militare, relativ, târziu, atunci când aveam aproape 38 de ani – vârsta maximă admisă pentru intrarea în Academia Militară –, deoarece eram clasat medical „apt limitat”, ca urmare a unei boli de inimă - fibrilaţie atrială paroxistică. Am stăruit pe lângă medici să-mi ridice clasarea. Realitatea este că, de-a lungul anilor, afecţiunea, apărută la vârsta de 28 ani, nu a dispărut, ci s-a cronicizat devenind permanentă. Toate încercările şi metodele folosite de către iluştri cardiologi-aşa cum este şi gl. medic prof. Dr. Ion Ţintoiu -, nu au condus la eradicarea ei. Concursul de admitere a fost dificil, deoarece concurenţa la Facultatea de Comandă şi Stat Major era de patru candidaţi pe un loc, în timp ce pentru ofiţerii care proveneau din rândul muncitorilor concurenţa era nulă:„omul şi locul”. Datorită faptului că, la examen, ofiţerii femei erau foarte bine pregătiţi, în anii anteriori, ponderea celor admişi era destul de mare. Pentru a nu se „feminiza” peste măsură ofiţerii de comandă, s-a limitat la patru numărul locurilor repartizate acestora. Pe cale de consecinţă, concurenţa pentru colegele noastre era şi mai disproporţionată: 9 candidate pe un loc. Erau măsuri aberante ceauşişte, menite să „întărească rolul conducător al clasei muncitoare” şi în armată.

Eu am reuşit pe locul doi, ca urmare a eforturilor deosebite pe care le-am depus sub îndrumarea excelentului profesor de tactică col. Gheorghe Emil. Anul I era format din 6 grupe. Eu am fost repartizat în grupa B, şi am fost numit şeful acesteia. În grupă erau 18 ofiţeri, dintre care doar 10 proveneau din structurile armatei. Ceilalţi opt reprezentau structurile Ministerului de Interne, respectiv securitate (cpt. Heran Nicolae; Jişcanu Liviu; Aurel Volungan), pompieri (cpt. Silviu Cotruţă şi Ion Sechel) şi contraspionaj (cpt. Lucian Ciurlin şi Cornel Vizireanu). La unele grupe erau şi ofiţeri elevi miliţieni. Din armată, aveam colegi pe cpt. Dan Gheorghiu, care a fost avansat pentru o misiune îndeplinită pe timpul revoluţiei la fabrica „Semănătoarea”. El a spus că nu merită să fie avansat la excepţional, deoarece şi-a făcut, doar, datoria. Apoi, amintesc pe cpt. Mirel Băbeanu; Cristian Căpraru; Mocanu Pavel; Cornel Iriciuc. Un alt coleg, cpt. Gheorghe Başnău, niciodată nu şi-a depăşit condiţia de „omul şi locul”, reprezentând un om nepotrivit la un loc....potrivit altui ofiţer. O prezenţă cu totul agreabilă, a fost colega noastră cpt. Ica Siteanu, care îşi îndeplinea cu multă acribie sarcinile ce-i reveneau. Atunci când un coleg încerca s-o ajute, refuza spunând că „şi eu sunt ofiţer, ca şi voi”. Cu toată dispersia de origine, noi a format un grup deosebit, fiind una dintre cele mai bune grupe din facultate. Ne înţelegeam bine şi cu colegii ce proveneau din Ministerul de Interne. Întâlnirile grupei noastre, care au loc, sporadic, sunt edificatoare în acest sens. Cpt. Nicolae Heran nu avea copii. Soţia sa, Mariana, avea o afecţiune care nu-i permitea să dăruiască viaţă unui copil. Ei, bine, într-o zi, colegul meu a venit acasă cu un băieţel în vârstă de 2 săptămâni, spunându-i soţiei “Mariana acesta este băiatul meu. Dacă vrei, va fi al nostru, dacă nu rămâne numai al meu”. Mariana, şocată, şi-a chemat părinţii. Aceştia au reuşit şă detensioneze situaţia. Acum, la două decenii de la eveniment, colegul meu şi soţia lui se mândresc cu băiatul lor, care este un fotbalist talentat.

În acea perioadă, se manifesta o mare exigenţă, duritate chiar, faţă de ofiţerii elevi. Programul zilnic de studiu obligatoriu era de aproape cinci ore şi jumătate, cu execepţia zilelor de sâmbătă şi duminică. Nu se admiteau întârzieri la întoarcerea din „părăsirea garnizoanei”. Câţiva colegi au fost îndepărtaţi, ca urmare a unor întârzieri la program. Era stabilit ca cei ce trebuie să meargă la familii în provincie, să plece în după-amiaza zilei de sâmbătă, iar întoarcerea să se efectueze în cursul serii de duminică. Munceam foarte mult în special la tactica „armelor întrunite”, deoarece ni se dădeau exerciţii de „lucru pe hartă”, situaţii tactice care necesitau şi opt ore de muncă. Practic, ce lucra un stat major de regiment sau de divizie într-o zi, noi trebuiam să realizăm în câteva ore. Am avut sansa ca grupa din care făceam parte să aibă profesori pe cele mai exigente cadre universitare din Academie. Col. Ion Săcuiu, conducătorul de grupă din anul I, poseda harul rar al profesorului şi, în egală măsură, al comandantului. Era foarte exigent. Îmi amintesc de prestaţiile didactice deosebite ale: col. Florian Dumitrescu-conducătorul de nostru de grupă din anul II -, căruia îi spuneam, în semn de preţuire „omul de ştiinţă”; col. Alexandru Bodoni – tactica armelor întrunite; col. Agop Chircorian – cercetare; col. Eugen Cican – mobilizare; col.Nicolae Ciobanu – georgafie militară şi istoria artei militare; col. Lucian Culda şi mr. Vasile Tran – filosofie; col. Valentin Nicolau – doctrină militară etc. Deşi aveam studii superioare, aici am învăţat temeinic, acumulând o cultură militară organică profundă.


Noptea “Valpurgiei” şi dosarul “Corbul”

Eram student sau, mai bine spus cum era statutul nostru, ofiţer elev, în anul 2, la Facultatea de Comandă şi Stat Major a Academiei Militare, aşa cum, atunci, era denumită Universitatea Naţională de Apărare de astăzi. Era seara zilei de duminică 17 decembrie 1989, în jurul orei 19.00. A sunat telefonul şi, când am răspuns, mi s-a transmis “Executaţi indicativul Ştefan cel Mare”. Era indicativul de alarmă de luptă. A fost chemat la multe alarme, dar erau alarme de exerciţiu, pe bază cărora se antrena personalul unităţilor în care am lucrat. Mai erau alarme ce se dădeau în cadrul unor inspecţii sau controale efectuate de eşaloanele militare superioare în scopul verificării capacităţii de luptă a unităţilor. Dar acum era ceva fără precedent. Gândindu-mă la ce ar fi putut determina o asfel de măsură de punere în stare de război a armatei, un vârtej interior asemănător unei tornade, care mă consuma până la absurd, a început să se producă. Procesul declanşat în mintea mea era haotic şi aproape de necontrolat. Am făcut mai multe presupuneri, de la o invazie militară-gen Cehoslovacia 1968-până un fapt ce a dus la dispariţia lui Ceauşescu. Ştiam de stare de revoltă, ce mocnea în rândul multor cetăţeni. Telefonul a mai sunat încă o dată, iar soţia mea a primit acelaşi indicativ, întrucât lucra, în calitate de inginer, la Centrul de Proiectări Construcţii Militare. Am plecat, în cel mai scurt timp, la unităţile militare de care aparţineam. Cele două fete ale noastre, care erau în pragul adolescenţei, din fericire, erau plecate în vacanţă, la bunici. Locuiam aproape de Academie, şi deplasâdu-mă cu autoturismul, am ajuns în cîteva minute. În scurt timp, în sala de clasă, s-au strâns toţi colegii, inclusiv cei ce veneau din alte oraşe. Conducătorul nostru de grupă, col. Florin Dumitrescu, ne-a spus că, în nota telefonică primită, se justifica aducerea armatei în stare de război prin demonstraţiile de la Timişoara.

Abia după sosirea colegului nostru timişorean, lt. maj. Cornel Iriciuc, am aflat de demostraţia şi de actul de solidaritate al timişorenilor cu episcopul reformat Laszlo Tokes. Ne-a mai spus că erau cetăţeni care îndeplineau unele acţiuni provocatoare la adresa militarilor, săvârşindu-se chiar şi acte de violenţă. Începând cu acea seară, am ramas în cazarmă, avâd asigurată cazarea la Căminul Panduri, din apropierea Academiei. Aşa au trecut câteva zile. Aşteptam comunicatele oficiale.Urmăream doar emisiunile de la televizor, emisiuni de la care nu aflam aproape nimic.

În ziua de 21 decembrie, la Casa Centrală a Armatei, avea loc o adunare festivă, prilejuită de vizita unui ministru al apărării. De fiecare dată, la activităţile de acest tip, care erau formale, se solicitau şi ofiţeri elevi din Academie pentru a “aplauda” – în stilul caracteristic al vremii – spusele celor din prezidiu. Am desemnat doi sau trei colegi să participe la eveniment. Unul dintre ei, cpt. Liviu Jişcanu, ne-a relatat, la întoarcere, îngrozit, cum o zeci de mii de oameni erau puşi pe fugă de forţele de securitate, că o mare de oameni se îndrepta spre Piaţa Universităţii şi străzile adiacente acesteia. Era vorba de un miting al oamenilor muncii, organizat în faţa clădirii CC al PCR, pentru a înfiera unele acte de politică externă ale imperialismului american şi care, în mod spontan, s-a transformat într-o demonstraţie anticeauşescu. A fost evident pentru noi că revolta populaţiei se declanşase şi în Bucureşti, iar Ceauşescu avea să dispară în curând.

Noi, ofiţerii elevi, eram în sălile de studiu, şi nimeni nu ne spunea nimic. Simţeam, însă, o tensiune, o stare de efervescenţă latentă, o acumulare de energie socială care nu mai putea fi stăvilită. În acea perioadă, eram trataţi aproape ca soldaţii. Aveam în dotare pistoale miltralieră, care erau ţinute în magazii speciale, în condiţii de siguranţă. Nu a trecut mult timp, şi am primit ordin să ne luăm armamentul individual şi să aşteptăm noi ordine pe platou. Menţionez că eu, în calitate de şef de grupă, de fiecare dată, pretindeam ca grupa noastră să fie prima. Eram ascultat, fiiind mai mare în grad decât colegii mei. În plus, eram şi membru în Senatul Academiei. În multe situaţii, grupa noastră nu era controlată de către reprezentanţii facultăţii pentru că era un model, din toate punctele de vedere. De această dată, am “temporizat” ieşirea noastră din clasă şi luarea armamentului. Din cele 6 grupe ale anului nostru, noi am fost ultimii. Când o grupă avea armamentul asupra sa, era, imediat, îmbarcată într-um autobuz. La completarea locurilor, autobuzul, având ca şef un cadru didactic, pleca într-o direcţie necunoscută de noi. Autobuzele se întorceau cam într-o jumătate de oră. La rândul nostru, am fost îmbarcaţi într-un asemenea autobuz, care avea responsabil pe col. dr. Valentin Nicolau, şef de comisie, în cadrul Catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. Acesta ne-a relatat că ofiţerii elevi erau integraţi într-un dispozitiv de împiedicare a demonstraţiei din Piaţa Universităţii, alături de forţe de securitate şi miliţie. Ne-a mai relatat că s-a deschis foc asupra demonstranţilor, apărând primele victime. De asemenea, ne spunea că demonstranţii erau arestaţi cu sutele şi trimişi, probabil, pe un stadion. Lucru inexact, deoarece ei erau trimişi cu dubele la Jilava, aşa cum, ulterior, am aflat. Noi eram debusolaţi şi tensionaţi. Nu dorea nici unul dintre noi să ajungă în Piaţa Univerităţii. Din cauze neştiute, dar benefice pentru noi, autobuzul a fost oprit şi ţinut în staţionare pe aleea principală din incinta Academiei, gata de plecare în orice moment. Am aşteptat, în autobus, cam trei ore. Apoi ni s-a dat ordin să mergem la odihnă, iar la ora 5.30 dimineaţa să luăm micul dejun şi să fim, echipaţi de luptă, gata de plecare. Menţionez că, fiecare dintre noi, avea 60 de cartuşe de război asupra sa, în două încărcătoare. Aşa cum a fost stabilit, cam pe la ora 6.00, ofiţerii elevi care în noaptea precedentă nu au fost în Piaţa Universităţii, erau îmbarcaţi în autobuze.

Pe traseu, am observat pe unii pereţi înscrisuri de genul “Jos Ceauşescu”, “Jos dictatorul” iar pe alţii se putea constata faptul că înscrisurile au fost şterse sau vopsite, în cursul nopţii. De asemenea, asfaltul străzilor era spălat pentru a nu se vedea urmele de sânge. Nu era nimeni pe stradă, totul părea pustiu. Eu simţeam că această linişte este doar aparentă, fiind premergătoare unui uragan social fără precedent. Nu ni se spunea nimic. Deodată, în proximitatea Magazinului Unirea, am fost debarcaţi. Am fost repartizaţi în două detaşamente, dispuse pe trotuar, de o parte şi de alta a bulevardului. Îmi era ruşine, de faptul că eram desconsideraţi şi puşi să îndeplinim misiuni dezonorante, nu numai pentru ofiţeri, dar şi pentru…soldaţi. Noi toţi, în frunte cu ofiţerii cadre didactice, care ne însoţeau, nutream sentimente de confuzie totală, nesiguranţă, frică şi chiar panică. După un oarecare timp, din staţiile de metrou, ieşau zeci de mii de locuitori ai Bucureştiului, care se îndreptau spre Universitate. Evident, eram priviţi cu ostilitate. În sinea noastră, eram revoltaţi. Nu ştiam cine este comandantul detaşamentului, şi nici de la cine trebuia să primim ordine.Era un paroxism general pe care abia-l putem stăpâni. Şopteam, printre dinţi, că noi un vom trage în populaţie. Feţele împietrite ale colegilor exprimau aceeaşi dorinţă. Au fost şi momente în care am primit flori de unele femei care treceau pe lângă noi. Iar noi spuneam celor care ni-le ofereau că nu vom trage asupra oamenilor paşnici, şi că pot să-şi continue drumul. Apoi, pentru a evita incidente cu populaţia, ne-am schimbat locul şi, în formaţie compactă, “staţionam” pe podul ce traversează râul Dâmboviţa, lăsând libere trotuarele pentru trecerea demonstranţilor. Pe lângă noi, erau numeroşi ofiţeri de contrainformaţii sau de securitate, care observau, cu multă atenţie, mişcările noastre şi ale manifestanţilor. Chiar în grupa mea erau doi colegi de la contrainformaţii, cpt. Lucian Ciurlin şi cpt. Cornel Vizireanu. Evident, într-o asemenea situaţie, aveam grijă să nu pronunţăm cu voce tare tot ce gândim.

Mulţimea era, din ce în ce, mai numeroasă. Peste puţin timp, pentru a nu îi împiedica zecile de mii de bărbaţi, femei, tineri şi adolescenţi ce se deplasau spre Piaţa Universităţii, ne-am deplasat în parcul din apropiere. Au fost momente înălţătoare. Se scanda “Armata e cu noi”, iar noi puneam florile primite la ţeava pistoalelor mitralieră. După puţin timp, am aflat de la radioul unui trecător de faptul că “trădătorul Milea” s-a sinucis. Noi am spus că nu mai are rost să stăm în piaţă şi că trebuie să ne retragem în cazarma Academiei Militare. Am început deplasarea în pas alert pe Bd. Regina Maria, care atunci se numea George Coşbuc. Un cadru didactic, ne-a transmis ordinul să mergem în curtea Academiei Tehnice Militare. După puţin timp, au venit două autobuze, care ne-au transportat la Academia Militară. Am aflat, apoi, de la radio că armata a primit ordin să se retragă în cazărmi. Am auzit vocea fostului meu coleg mr. Lică Pavel, redactor la “Ora Armatei”, că dictatorul Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe clădirea CC. După acest anunţ, a urmat cântecul “Deşteaptă-te române”. Noi am început să ne îmbrăţişăm de bucurie. La sugestia mea, cpt. Liviu Jişcanu, a dat jos de pe perete portretul dictatorului comunist. Am aşteptat începerea transmisiei Televiziunii Române. Chiar de la începutul transmisiei, prin care se dădeau diferite anunţuri de către cei aflaţi în celebrul Studiou 4, colegul meu de grupă, cpt. Heran Nicolae, îmi spunea că “vor apărea imediat tov. Ion Iliescu şi tov. gl Militaru”. L-am întrebat de unde ştie, iar el, zâmbind, mi-a spus “Corbul! Dosarul corbul, şefu”. Am fost foarte mirat atunci când, peste puţin timp, cele spuse de către colegul meu s-au petrecut întocmai.

Gl. lt. Gheoghe Logofătu, de câţiva ani, era împuternicit să îndeplinească funcţia de commandant al Academiei Militare. A fost chemat la Ministerul Apărării Naţionale pentru face parte din grupa operativă, ce se constituise sub conducerea gl. Nicolae Militaru, care devenise, între timp, ministrul apărării naţionale. La comanda Academiei a rămas gl. Corneliu Soare, şeful catedrei de….filosofie. Atunci când, în cursul serii s-au anunţat atacuri teroriste asupra Ministerului Apărării Naţionale, din nou, noi am primit ordin să ridicăm armele şi să mergem la minister pentru a-l apăra. Grupa mea, iarăşi, nu s-a grăbit. Se pleca în ordine aleatorie, cred că singurul criteriu era acela al ordinii echipării de război. Am rămas în autobuzul ce trebuia să ne transporte. Se auzea zgomontul unor împuşcături din zona ministerului şi din proximitatea Academiei. Parcă ne aflam într-un poligon de tragere. După puţin timp, s-au auzit primele focuri de armă în interiorul pavilionului învăţământ şi, apoi, în incinta Academiei. Noi am debarcat din autobus şi am ocupat poziţii de tragere la adăpostul unor clădiri. Nu aveam nici un comandant. Cadrele didactice intraseră, cel mai probabil, în birouri. Am considerat necesar să preiau comanda grupei mele şi a încă unei grupe de la facultatea noastră. Am înterzis colegilor să tragă, fără a primi un ordin în acest sens. Au urmat ore îngrozitoare….a fost noaptea cea mai lungă şi cea mai chinuitoare din viaţa mea. O noapte fără sfârşit, o noapte faustiană “a Valpurgiei”, în care s-au dezlănţuit, în mod haotic şi rebel, demonii. Se trăgea în curte, la fel ca şi în unele pavilioane. Nu ştiam de unde se trage. Nimeni nu ne spunea nimic. Noi nu aveam nici un fel de protecţie împotriva gloanţelor, stăteam culcaţi pe lîngă zidurile clădirii dinspre Institutul Pedagogic. Se vorbea de terorişti, de galerii subterane, de forţele lui Ceauşescu, care ar fi formate din luptători palestinieni instruiţi la noi…. Este posibil ca, în proximitatea Academiei, să se fi folosit dispoztive, care imitau focul de arme automate. Aserţiunea este corectă, deoarece pe faţada Pavilionului învăţământ nu s-au constatat urme ale inpactului gloanţelor cu pereţii exteriori.

La minister se ştia că “Academia este ocupată”. Col. Ion Săcuiu, profesor de tactică, conducătorul nostru de grupă din anul întâi, a primit ordin să raporteze verifice şi să raporteze situaţia. Cu un curaj ieşit din comun, ajutat statura sa scundă, a inspectat perimetrul Academiei, evaluând situaţia. Când ajungea în apropierea noastră, spunea “Săcuiu sunt! Colonelul Săcuiu!” A fost o minune că nu s-a deschis focul asupra sa. În final, a raportat celor ce-i dăduseră ordinul “Academia nu este ocupată!”. Dimineaţa, am încercat să telefonez soţiei pentru a vedea situaţia familiei. Am rămas îngrozit când a văzut un număr de cinci morţi, printre care se număra şi col. Victor Gomoescu, profesor la Catedra Cercetare. Şi atunci, la fel ca şi acum, sunt sigur că pierderile de vieţi omeneşti s-au datorat lipsei de coordonare şi labilităţii psihice a unor colegi, care deschideau focul la întâmplare. Şi următoarele zile au fost foarte grele. O parte a elevilor studenţi era plecată la minister. Cei rămaşi, erau repartizaţi în diferite pavilioane pentru a apăra Academia. În special, pe timp de noapte, se trăgea haotic spre împrejurimi. Prin urmare, în proximitate, pe Şoseaua Panduri şi în direcţia Răzoare, destul de mulţi trecători erau ucişi sau răniţi. Răniţii erau aduşi la Policlinica din incinta Academiei, apoi erau transportaţi de salvări la Spitalul Militar Central. Tărgile erau impregnate cu sânge uman. Fiind chimist, am lucrat, în cadrul disciplinei chimie analitică, cu unele substanţe ce aveau un miros greu de suportat. După câteva ore, sângele avea un miros îngrozitor, cel mai îngrozitor miros întâlnit de mine vreodată. Emana miasme insuportabile, care nouă, celor din apropiere, ne provocau senzaţii de vomă.

În foayerul Academiei, a fost depus, pentru o noapte, sicriul cu trupul neânsufleţit al gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale. Împreună cu trei colegi-toţi proveniţi din structuri ale Ministerului de Interne-, am primit misiunea de a apăra intrarea oficială şi, deci, de a veghea la catafalcul gl. Milea. Colegii mei, căpitanii Liviu Jişcanu şi Nicolae Heran, mi-au cerut consimţământul de a-le permite să dezbrace cadavrul pentru a constata câte “găuri” are trupul generalului. Am analizat solicitarea şi, întrucât în Aulă, s-a auzit zgomotul unei scurte rafale de pistol mitralieră, am ajuns la concluzia că exista riscul ca, şi noi, să fim împuşcaţi. Pe cale de consecinţă, am interzis, deci, o asemenea acţiune. Poate era bine din perspectiva cunoaşterii adevărului dacă aş fi permis realizarea propunerii. Însă, a fost o măsură firească de precauţie, de evitare a unui risc, care ne-ar fi periclitat viaţa.

A doua zi, a început mitingul de doliu pentru fostul ministru al apărării, care era transmis, în direct, la televiziune. La miting, au aprticipat Gelu Voican Voiculescu, generalul Nicolae Militaru, câţiva generali activi, precum şi mulţi generali în rezervă. Am asistat la solicitările gl Militaru adresate foştilor lui colegi sau colaboratori de a-l sprijini în activitatea de conducere a ministerului. Cei mai mulţi au acceptat “oferta”, fostului colaborator al KGB. Îmi amintesc că, doar, generalul de armată Ion Tutoveanu a refuzat oferta de a redeveni comandat al Academiei Militare, spunând că este prea bătrân. Apoi, Militaru a adresat solicitarea generalului Şuţa, care a acceptat-o imediat.

Management cultural militar

La terminarea Academiei de Înalte Studii Militare, aşa cum se numea începând cu anul 1990, m-am încris la concursul pentru ocuparea unui post de asistent universitar. Am obţinând acest post în Cadrul catedrei de doctrină militară, strategie şi artă operativă. După câteva luni, am fost promovat, tot pe bază de concurs, în funcţia de şef al Biroului relaţii culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură, cel avea şef pe col. Nicolae Mateescu, în subordinea cărui mai lucrasem îm urmă cu ceva ani. Instituţia în care lucram coordona activitatea a 11 instituţii centrale de cultură, cercurile militare din toate garnizoanele ţării, precum şi peste 400 de biblioteci din unităţile militare. Am avut prilejul să contribui la dezvoltarea relaţiilor militare externe cu armatele NATO, în primul rând. Relaţiile cu SUA au demarat, chiar în 1990, cu un turneu al formaţiei „Galaxy” a Forţelor Militare Aeriene ale SUA din Europa, precum şi cu vizita unui capelan militar american. Am conceput şi organizat patru ediţii ale Festivalului Internaţional al Filmului Militar de la Bucureşti, activitate cu larg ecou în ţară şi străinătate. Doar Italia şi Franţa organizau asemenea festivaluri. În Italia festivalul se numea „Eserciti e Popoli”, iar cel din Franţa era „Festivalul Internaţional al Filmului Militar de la Versailles”. Festivalul nostru se bucura de largă din partea cineaştilor români şi străini, devenind un reper cinematografic internaţional. Participau în jur de 30 state din Europa, Asia, America şi America Latină. Personalităţi remarcabile ale cinematografiei şi culturii româneşti jurizau filmele. Amintesc doar pe academician Mihnea Gheorghiu, academician Răzvan Teodorescu, prof. univ. Manuela Cernat, regizorul Constantin Vaeni etc. TVR transmitea reportaje de la festival şi, în direct, gala finală a acestuia. De remarcat este faptul că filmele, cu care se prezentau statele străine, intrau şi în patrimoniul nostru naţional, putând fi difuzate la televiziune sau folosite în procesul de instruire a militarilor. Am rămas plăcut impresionat de faptul că, un organizator al festivalului francez, mi-a solicitat telefonic să-i spun cum rezolvat unele probleme organizatorice. Ulterior, am fost invitat să particip, împreună cu un regizor de la Studioul Cinematogrefic al Armatei, la festivalul de la Versailles.

Pe baza dispoziţiilor domnului Gheorghe Tinca, ministrul apărării naţionale, am organizat patru ediţii ale concertului vocal simfonic şi instrumental „Cântec de primăvară”, concert la care participau cei mai importanţi muzicieni şi artişti lirici români, precum şi instrumentişti ai ansamblului artistic „Doina” al Armatei. Am stabilit relaţii de colaborare şi de prietenie sinceră, cu Pompeiu Hărăşteanu, un adevărat fenomen care, la o vârstă respectabilă, impresionează, şi acum, prin forţa sa artistică inimaginabilă. Viorica Cortez, Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu, Ecaterina Ţuţu, Florin Diaconescu Mihnea şi Gladiola Lamatic, Ionel Voineag; Florin, Nicolae Licareţ, sunt doar o câţiva artişti care au dat strălucire evenimentelor organizate. De asemenea, am colaborat cu maeştrii Iosif Conta, Cornel Trăilescu, Cristian Mandeal şi Răzvan Cernat, care au dirijat şi au contribuit la alcătuirea programului. De asemenea, am organizat, tot la iniţiativa domnului Tinca, „Balul Parteneriatului pentru Pace”, acţiune menită să contribuie la o mai bună cunoaştere a României de către reprezentanţii altor state. A fost o perioadă propice dezvoltării relaţiile culturale externe ale armatei. Îmi amintesc de participarea Muzicii Reprezentative a Armatei la un complex de manifestări intitulat „Ducasse de Mons” organizat la Mons, Belgia. Aici funcţionează o importantă strucură militară NATO, şi anume comandamentul Suprem al forţelor aliate din Europa (SHAPE). În cadrul Festivalului de muzică de famfară, precum şi la concertele ţinute în diferite locuri publice, prestaţia famfarei noastre a fost foarte apreciată şi elogiată de Elio di Ruppo, atunci vice-prim ministru al Belgiei, de Maurice Lafosse, primarul oraşului, şi multe alte personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale belgiene. La gala finală a asistat şi dl Jean-Luc Dehaene, primul ministru al Belgiei, care, pe timpul unei scurte discuţii, m-a felicitat pentru prestaţia muzicii româneşti. Ziarul „Evenimentul Zilei” a publicat o ştire despre acest episod. Impresionant a fost faptul că, în ultima seară, numerosul public din Grande Place dansa după muzică românescă. Famfara avea ca dirijor pe lt. col. Ionel Croitoru, muzician de mare talent. Menţionez că impactul asupra publicului era atât de puternic, încât mulţi melomani participau la concertele noastre, chiar dacă ele aveau loc în afara Monsului.

Asemenea evenimente au fost destul de numeroase. Eu nu am făcut altceva decât să enumăr câteva dintre ele. Cele mai multe, au fost organizate fără bani de la buget, prin sponsorizări. Cert este că toate au contribuit la cunoaşterea realităţilor româneşti în străinătate.

Vreau să evidenţiez legăturile stabilite, prin intermediul Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cu Republica Moldova şi armata sa. Am colaborat, din păcate doar o perioadă scurtă de timp, cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici, artişti exponeţiali şi militanţi neegalaţi încă pentru unirea teritoriilor româneşti, despărţite de „Maluri de Prut”. La aproximativ o lună de la moartea lor, am vernisat o expoziţie de pictură intitulată „Cetăţi şi lăcaşuri de cult medievale româneşti” la Chişinău. Am participat la unele activităţi la liceul din Durleşti, suburbie a Chişinăului de la care au pornit ideile şi acţiunile de emancipare naţională a Basarabiei. Manifestările au cuprins: transformarea „şcolii medii” în liceu; stabilirea lui Mihai Eminescu, ca patron spiritual al liceului; donarea bustului lui Eminescu, acestui liceu, de către Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Bustul avea drept autor pe sculptorul bucureştean Constantin Foamete, născut la Durleşti. Manifestarea era impresionantă, atât pentru semnificaţiile sale, cât mai ales prin participarea a numeroşi oameni de cultură din România şi Basarabia. Enumăr câteva nume: Grigore Vieru, poetul naţional de a cărei prietenie am fost şi sunt mândru; Victor Crăciun; Mihai Cimpoi; Tudor Gheorghe; Ion Ungureanu; Victor Socaciu; Dumitru Matcovschi; Andrei Strămbeanu, poet şi consilier al preşedintelui Snegur, prezentat, cu mult umor de Tudor Gheorghe: „Domnilor; daţi-mi voie să vă prezint pe cel mai drept om din Basarabia: Strâmbeanu Andrei”. Am publicat în ziarul basarabean „Sfatul Ţării” un articol intitulat „Spiritul de la Durleşti”, în care afirmam că, la aceste manifestări, a fost cea mai mare densitate de spiritualitate românescă. Conchideam că „spiritul de la Durleşti” este spiritul lui Eminescu, spiritul marii uniri naţionale. O perioadă de aproape doi ani, am continuat activităţile, donând Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, din partea armatei, un bust al lui Eminescu, realizat la Studioul de Arte Plastice al Armatei. De asemenea, un bust al lui Ştefan cel Mare, a fost donat localităţii Cobâlnea. Totodată, trimiteam, lunar, cărţi, Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Am contribuit organizarea duplexurilor (spectacolele consacrate Marii Uniri) Chişinău-Bucureşti, care se transmiteau, în direct, la televiziunile naţionale. La activităţi, participam în uniforma de ofiţer al armatei române. Un ziar din Chişinău a publicat un reportaj intitulat „Armata României în ofensivă culturală”, însoţit de o fotografie în care eram în uniformă militară, alături de Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi. Era intitilată „Armata şi poporul”.



Yüklə 281,72 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə