Pompiliu tudoran în slujba domniei



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə11/20
tarix30.12.2018
ölçüsü1,8 Mb.
#88189
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   20

VOINŢA DOMNITORULUI
ÎNCERCĂRILE PRINCIPELUI BETHLEN de a se opune ocupării ţării sale de către habsburgi îşi găsiră ecou în sînul unei diete care, cu încuviinţarea Porţii, îl făcu rege peste Ungaria. De fapt, ţara ungurească nu mai era de mult, căci o bună parte a ei se afla sub turci şi cealaltă sub austrieci. Trebuia însă domolită pofta împăratului Mathias de a dobîndi coroana Sfîntului Ştefan, şi Bethlen nădăjduia în sprijinul sultanului Osman. Acesta însă avea acum pacea săvîrşită şi pecetluită de Grazziani la Praga şi-l bătea gîndul să se înfrunte cu lehii, necum să se mai încaiere şi cu ceilalţi creştini. Totuşi, prilejul era numai bun, căci Viena, slab apărată şi cu oştile-i împărăteşti bătînd coclaurile Europei într-un război ce părea a nu mai avea sfîrşit, lesne ar fi putut fi cuprinsă.

Cam astea erau gîndurile şi plănuirile noului rege al Ungariei şi prinţ al Transilvaniei, care acum simţea din plin lipsa bunului său sfetnic Ugrai Jeno. Contele căzuse prins de raitării împărăteşti, într-o bătălie, şi nu mai încăpea nici o îndoială că-i veniseră de hac. Făgăduise prinţul mulţi bani pentru răscumpărare, dar aceştia îi răspunseră în batjocură că numai la cîntar i-ar mai fi putut vinde vreo cîteva bucăţi din trupul contelui.

În schimb, rămăsese teafără şi tot aşa de frumoasă contesa Agnes, fără dibăcia lui Jeno, dar cu mult mai fără inimă, chiar dacă ar fi trebuit să curme o viaţă de om. Foarte adevărat că, de cînd dăduse greş cu afurisitul de Grazziani în două rînduri, principele nu se mai rugase de ea, dar acuma tare i-ar mai fi fost de folos, aşa că porunci să fie chemată la Bălgrad. Plănuia să trimită nişte scrisori lui Iskender-paşa la Cetatea Albă, ca să-l aţîţe împotriva nemţilor, cu toate că ştia de legătura lui cu baronul Mollart, dacă nu chiar şi prin Grazziani. Îi cunoştea înfumurarea şi ar fi vrut să-l ispitească cu ocuparea Vienei, ispravă neizbutită nici chiar marelui sultan Suleyman cel Măreţ, sau „Magnificul”, cum i se spunea prin părţile Apusului.

— Dragă prietenă, începu alteţa-sa cu glas mieros, de îndată ce contesa păşi în odaie. Să vezi şi să nu crezi! Primit-am carte de la bunul nostru vecin Gaşpar Grazziani, care ne cere, nici mai mult, nici mai puţin, ca la vreo treizeci de mii de galbeni. Fireşte, cu împrumut!

— Neobrăzat a fost dintotdeauna, răspunse Agnes roşind la amintirea lui. Nu pricep însă pentru ce îmi spuneţi toate acestea mie, majestate, că doar nu veţi fi vrînd să-i dau eu banii?!

— Nu te teme! Nici chiar el nu se va fi gîndit că-i va dobîndi vreodată, dar mă-ntreb ce urmăreşte?... Să fim prieteni?… noi?! N-am cu cine să mă sfătuiesc, şi pentru aceea te-am poftit.

— Pe mine?... o femeie... sire?

— De cînd s-a prăpădit bunul nostru Jeno, numai tu ai mai rămas cea care cunoşti taina mea şi a lui Grazziani, aşa că rogu-te...

— Să-mi fie cu iertare, majestate, dar eu la Grazziani nu mă mai duc, chiar dacă vă veţi mînia pe mine!

Bethlen surise binevoitor:

— Nu la el! Fii fără grijă! Ceva mai departe, pînă la Cetatea Albă, la Iskender-paşa.

— Din nou un turc?

— Ce să facem, dacă e nevoie… De altfel, nici n-ar trebui să te vezi cu el, ci cu un om de-al meu, care locuieşte acolo, ca să-i duci nişte scrisori.

— N-ar putea să le ducă un olăcar oarecare?

— Tocmai de asta mă feresc. Nu trebuie să ajungă la altcineva şi n-aş vrea să se afle cui i le trimit, aşa că cel ce le va duce trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Ca femeie, mai puţini s-ar lua după tine şi nu mă-ndoiesc că ai şti să te scapi de ei.

— Mă lăudaţi, majestate, şi nu o merit. Aş vrea să pot îndrepta greşelile mele din trecut, făcute cu Grazziani, dar de astă dată parcă nu m-aş mai încumeta.

— Ia-o şi pe Iulia!

— Nu se mai poate. De cînd a văzut moartea cu ochii, mai s-o taie bănăţeanul acela ticălos, n-o mai ţine decît într-un post şi rugăciune. Cred că va sfîrşi la călugărie.

— Păcat! Era o femeie frumoasă.

— Era, majestate!

Bethlen se ridică din jilţul său, dar îi făcu semn contesei să rămînă pe loc, şi trecînd în spatele ei îi puse amîndouă mîinile pe umeri.

— Dragă Agnes, ştiu cît de greu îţi vine, dar trebuie s-o faci. Pentru mine... pentru ţara asta, la care ţinem amîndoi!

— Atunci mă-nchin cu supunere, căci n-am de ales.

— Nu aşa! Trebuie să vrei din tot sufletul să izbîndeşti, căci va fi o călătorie cam… primejdioasă.

— Chiar?!

— Vei trece prin Moldova!

— Pe la Grazziani?! De ce nu pe Dunăre? Este şi mai firesc.

— Ştiu şi eu, dar oricum la întoarcere va trebui să ajungi şi pe la episcopul de Rădăuţi, cu altă scrisoare, ce ţi se va înmîna de la Cetatea Albă. Neapărat s-o citească popa acela, aşadar vezi că nu-i altă cale. Mai mult chiar...

Bethlen se opri o clipă, neştiind dacă era bine să-i spună mai multe, dar pînă la urmă se hotărî:

— Şi prin viu grai, ai să afli ceva ce ţine de mare taină. Altfel crezi că aş cuteza să te trimit în gura lupului?

Agnes oftă, nu prea încîntată.

— Dacă mă voi întîlni iar cu Grazziani, nu cred să mai am scăpare.

— Ba eu socot că da. Am să fac o scrisoare şi către el, pe care s-o înmînezi la nevoie. Îi făgăduiesc banii ceruţi, dacă te lasă în pace. Nu cred să fie atît de prost să se răzbune în loc să cîştige aur. Dar să n-o mai lungesc, am să-ţi spun despre ce este vorba.

Prinţul se aşeză din nou şi începu a-i povesti cum prin solul Franţei la Poartă, îl ajutase, să scape de la Edicule pe pan Korecki, ginerele Elisabetei Movilă. Întors acasă, acesta îi dădea de ştire despre tot ce ştia, drept mulţumită pentru binele, făcut. Prin el aflase că Grazziani trecuse cu totul de partea lehilor.

— Mă bătea gîndul să mă sprijin pe acest domn al Moldovei, ba chiar să-i şi trimit banii ceruţi, dar Korecki m-a oprit la vreme. Acuma, trecînd pe la episcopul de Rădăuţi, care e din neamul Movilă şi deci ruda lui Korecki, acela îţi va da dovada vinovăţiei lui Grazziani. Nu mă pot bizui decît pe tine. Primeşti?

— Mă simt tare măgulită, majestate, şi, chiar dacă nu prea îmi dă inima ghes, mă voi strădui să vă slujesc. Cînd porunciţi să plec?

— Draga mea, dacă ai fi bărbat te-aş îmbrăţişa vîrtos, dar aşa, îngăduie-mi să te sărut pe frunte, dîndu-ţi binecuvântarea mea şi a ţării. Făgăduiesc să fie ultima dată cînd te mai rog ceva!

Astfel, în plină primăvară moldavă, contesa Rozsnyai călătorea într-o butcă trasă de doi telegari, zicînd pretutindeni că era genoveză şi o chema Măria d’Anselmo. Trecuse munţii prin pasul Oituzului, unde mai dăinuia încă împărăţia cea albă a zăpezii, dar de cum pătrunse în valea Siretului întreaga fire îşi îmbrăcase haina primăvăratecă a florilor de pomi. Cei doi vizitii de pe capră erau de fapt oşteni, buni cunoscători ai locului şi ai limbii româneşti, slujbaşi ai domniei craiului ardelean.

Contesa dorea să ajungă cît mai repede şi cît mai de-a dreptul la Galaţi, iar mai departe cu vreun barcaz pînă la Cetatea Albă. Cît despre înapoiere, o bătea gîndul să se roage de Iskender-paşa s-o ajute să treacă prin părţile tătăreşti, spre a nu mai ajunge în preajma lui Grazziani.

Din păcate, una îţi pui în minte şi alta îţi iese în cale! Abia urcaseră pe podul umblător pentru a trece Siretul, cînd fură ajunşi din urmă de un pîlc de călăreţi, şuierînd nevoie-mare şi făcînd semne să fie aşteptaţi. Otgonul fusese desfăcut de la mal şi un vizitiu de-al contesei se oţărî la podar să meargă mai departe, dar acesta se împotrivi:

— Cum să plec? Nu vezi că-i chiar dumnealui vel-vornicul Coste Bucioc?

„Genoveza” îşi linişti oamenii. În fond, putea fi vorba de o întîlnire obişnuită la drumul mare. Ba chiar bine că s-a întîmplat pe pod, căci oricum i-ar fi ajuns din urmă şi cine ştie... Pînă una-alta s-a urcat din nou în butcă, poate că astfel nici nu mai avea să dea ochii cu olahul.

Vel-vornicul era în acea zi numai voie-bună şi mai cu seamă doritor să afle cine se ascundea în ciudata carîtă. Se duse la fereastra ei şi, mirîndu-se de asemenea frumuseţe, îşi scoase pe dată cuşma şi i se închină curtenitor:

— Sînt vel-vornicul Coste Bucioc, gingaşă jupîniţă. N-ai vrea matale să mă învredniceşti a-mi spune numele? Iacă, eu îs bărbat şi nu mă încumet la drum fără strajă, că se pot ivi niscaiva tîlhari şi... dacă ai pofti matale, eu te-aş ocroti…

— Non capisco! i-o reteză femeia, deşi înţelesese cam tot ce-i îndrugase mătăhălosul boier.

— Breee, a naibii parascovenie! se înciuda Bucioc. Asta-i străină de tot şi nu pricepe o boabă. Care îi cunoşti limba? întrebă el cu glas tare.

— Poate surugiii, îi şopti un oştean din preajmă.

— Că bine zici, se lumină vel-vornicul. Ian fă-te încoa măi omule, chemă el pe unul dintre ei. Spune-mi şi mie, cine-i jupîniţă?

— Doamna marchiză d’Anselmo, răspunse scurt acesta.

— Iraaa! O fi vreo taliancă?

— Ihî!

— Aşa deci, făcu el zîmbitor. Am priceput, frumoaso. Atunci îi tocmai pe potriva gîndului meu…



Aşa burduhănos cum era, boierul se ţinea trufaş întotdeauna cînd dădea peste o boieroaică mai acătării. Acuma, fiind vorba de o „evropeancă”, se înfoie şi mai dihai decît un păun, înroşindu-se de plăcere. Dărui ardeleanului un galben şi-l trase lîngă el spre a-i sluji de tălmaci, căci acesta putu bălmăji cîteva cuvinte, chipurile, pe „limba marchizei”.

— Ian întreab-o că unde se călătoreşte aşa, singurică? îl îndemnă Bucioc pe vizitiu.

— La Cetatea Albă, la o mătuşă a domniei-sale, răspunse acesta în locul stăpînei.

— Ahaa! Drum lung şi greu. Dar veţi fi ostenit de atîta cale, n-ar vrea oare talianca să tragă la mine la conac, să-şi mai dezmorţească oasele? Ian întreab-o, măi băiete! Nu-i departe şi ar vedea şi ea cum trăieşte lumea de pe la noi…

Oşteanul vorbi mai multă vreme cu stăpînă-sa, scăpînd şi cîte o vorbă ungurească, dar Bucioc nu bănui nimic şi era încîntat văzînd străduinţa vizitiului, mai ales cînd, pe ascuns, îi strecură în palmă încă doi galbeni.

— Eu zic să primiţi, doamnă marchiză, că poate fugim peste noapte. De nu, pisălogul se va ţine scai de noi, îi zise vizitiul, deşi nu întru totul pe limba lui Dante.

— Ar însemna să ne băgăm singuri în gura lupului, şopti femeia.

— Nu prea ne stă în putinţă să alegem.

— Atunci, vezi ce-i spui şi cum te descurci, urmă ea zîmbind spre Bucioc. Dobitocul poate fi primejdios, adăugă neluîndu-şi privirea de la vel-vornic.

Aflînd despre încuviinţarea frumoasei străine, la coborîrea de pe pod boierul mai că ar fi poruncit să-i fie dus rădvanul pe braţe, ca să nu fie zdruncinată. Pe drum, călărea cînd de o parte, cînd de alta, cu acelaşi rînjet care o băga în răcori, totuşi ea se străduia să-i arunce cîte o privire ademenitoare, deşi nu se gîndea decît cum ar face să scape de libidinos. Avînd la ea otravă, ar fi putut lesne să-l ucidă, dar nu era bine, fiind vorba de un mare boier al ţării, ba chiar curtean de-al voievodului. Se gîndi într-un timp dacă n-ar fi putut să-l îmbrobodească pe dregător şi să-i facă de petrecanie lui Grazziani, dar nu ştia ce avea să zică Bethlen, care-i poruncise să treacă nebăgată în seamă. Pe de altă parte, „butoiul acesta de osînză” ar fi putut să-i făgăduiască marea cu sarea, iar pe urmă s-o dea în gît, cînd se va fi săturat de dînsa. Mai bine avea să-i strecoare ceva prafuri de dormit în băutură cînd vor rămîne în doi, căci de bună-seamă că aşa va pofti boierul. Nici Galaţiul nu putea fi prea departe şi, dacă ar fi gonit toată noaptea, pînă să se trezească umflatul îndrăgostit ea va fi ajunsă pe puntea vreunui barcaz, ca să nu i se mai poată da de urmă. Bănuind că nimeni n-ar fi putut s-o înţeleagă, contesa îşi scoase capul pe fereastră şi, mai în italiană, mai pe ungureşte, îi spuse slujitorului ce plănuise.

— Ce zice, bre? sări nerăbdător Bucioc.

— Se teme că vom întîrzia prea lungă vreme, căci ne aşteaptă corabia la Galaţi şi să nu plece fără noi.

— Lasă, măi, că voi porunci eu nişte duchipali care au să înghită flăcări pînă la Dunăre. Apoi nici nu-i nevoie să vă zoriţi aşa, că de trimit un olăcar acolo aşteaptă corabia cît oi pofti, doar nu-mi iese din poruncă nici un căpitan de vas.

Contesa, care trăsese cu urechea, se cam îngrozi.

— Spune-i ca nu cumva să trimită pe cineva, că mă supăr şi nu mă mai opresc deloc. N-ai decit să-i zici că acolo mă aşteaptă soţul meu, sau orice crezi mai potrivit.

— Drăcoaica! rînji mulţumit boierul cînd auzi că musafira lui era măritată. Se vede treaba că ştia frica bărbatului, dar nu se dădea înapoi să-şi petreacă noaptea cu el. Astea da, muieri! oftă el gîndindu-se la fasoanele ce le făceau moldovencele.

De altfel şi dumnealui vel-vornicul poruncise să tragă la Mărgineni, căci, deşi o ştia pe nevastă-sa în tîrgul Ieşilor, se ferea ca nu cumva să-i fi dat prin cap să se întoarcă. În sălbăticia de la Mărgineni nu se prea îmbia dumneaei jupîneasa, aşa că n-ar fi fost primejdie să fie descoperit.

Curînd sosiră în frumoasa aşezare dintre păduri şi boierul vru să se arate pe potriva cavalerilor din Apus, dar mai curînd ar fi poftit s-o ia în braţe, ca s-o ajute să coboare din trăsură.

— Ian fă-te încoa’ hulubiţo! zîmbi el mieros.

Agnes se făcu a nu-l lua în seamă, şi aruncîndu-şi ochii roată făcu pe proasta, spunînd că ar fi vorba de vreun han:

— Ooo! Magnifico! Ma che splendore! Ce un albergo?

— Nu ştiu ce zici, răspunse vel-vornicul cam încurcat, dar hai în braţe la mine, şi-i vedea tu mai pe urmă.

Rămăsese cu braţele întinse şi, nemaiştiind ce să facă cu ele, le duse la spate, dar taman atunci catadicsi şi Agnes să sară din butcă, fără ajutorul lui.

Boierul pricepu pe dată şi se cam înroşi de nemulţumire că fusese păcălit, dar văzîndu-i zîmbetul dulce îi trecu pe dată furia şi se căzni să se facă înţeles fără tălmaci.

— Mie poţi a-mi spune Coste… da, da, Coste! şi se lovi cu palma peste piept. Aşa cum ai zis matale... „albert”, parcă nu prea sună a nume de pe la noi. Eu îs Coste! mai rosti el o dată, apăsat.

Contesei, mai că-i venea să rîdă văzînd cum poate să se prostească un om în toată firea, schimonoselile pe care le făcea, crezîndu-se mai de înţeles în acest fel.

— Ai să guşti mătăluţă, sufleţelule, nişte grasă de Cotnari de are să ţi se încurce graiul şi ne-om înţelege noi altcum atunci, îi zîmbi el galeş. Te dai domnia-ta pe brazdă, cît eşti de marchiză!

De astă-dată contesa nu se mai înspăimîntă, căci de vreme ce boierul îşi dădea gîndurile pe faţă, îşi pierdea orice putere asupra ei. O ameninţa cu o băutură tare? Cu atît mai bine! Cînd se va deştepta în zori, va da vina pe mahmureală, iar ea va fi atunci departe şi nu-i va mai păsa cui avea să se plîngă, căci nădăjduia să nu mai dea ochii cu el.

Boierul porunci iama prin cele orătănii de prin ogradă, iar pînă să se pîrpolească ele în frigare, ceru tot felul de mîncăruri şi băutură, fiind ortoman de felul său, dar şi pentru a se fuduli în faţa „evropencei” de cîtă bogăţie şi belşug se bucura ţara Moldovei.

Din pricina simandicoasei musafire, vel-vornicul nu-l băgă în seamă pe căpitanul acela tinerel, pe care-l zărise de cîteva ori pe la curtea lui Vodă. De fapt nici nu-l ştia pe Mihai, căci despre el vorba, dar văzîndu-l ar fi putut să-i vină în minte bănăţeanul ce era prieten cu măria-sa, iar atunci şi l-ar fi amintit şi pe oşteanul venit la el aşa, pe nepusă masă. Dar dumnealui velitul boier n-avea acum ochi decît pentru frumoasa străină, pe care Mihai o recunoscu pe dată. „La curtea lui Bucioc, vel-vornicul Moldovei?” se întrebă el mirat. „Nu-i a bună, mai cu seamă că, după cum se vede, boierul se dă în vînt după ea. Să fiu cu luare aminte şi să nu mă dau pe faţă!” hotărî el în gînd şi se trase uşurel din calea lor.

Fusese mînat cu porunca măriei-sale ca vel-vornicul Bucioc să se înfăţişeze pe dată la Iaşi, dar văzînd cum stau lucrurile se gîndi că cel mai nimerit ar fi fost să-i dea de ştire lui Marcu, aflat la numai cîteva poşte în urmă, în tîrgul Vasluiului. Chemă un oştean ce-l avea cu el şi-i zise şoptit, deşi erau numai ei doi:

— Te duci tot într-un suflet şi-i spui pîrcălabului numai atît: „Contesa se află la dumnealui vel-vornicul!” va ştii el despre ce e vorba. Ai înţeles?!

— Îhî! răspunse oşteanul şi fără să mai aştepte se aruncă în şa, ieşind pe poartă la pas, după care se aşternu înt-un galop nebun.

Mihai rămase pe mai departe la pîndă şi i se păru ciudat că nu fuseseră deshămaţi caii, lăsînd să se creadă că va fi scurt popasul. Ba li se pusese de mîncare chiar în preajma porţii, la nevoie putînd s-o şteargă în grabă mare, fără pierdere de vreme. „Să fie oare vreo înţelegere între Bucioc şi unguroaică?!” Totuşi vînzoleala de prin curte şi cîrîitul găinilor, care erau gîtuite, spre a merge treaba mai iute, îi dădu de înţeles că urma să aibă loc mai întîi o masă îmbelşugată şi... poate că mai trebuia să vină şi alţii! „Hotărît, nu-i lucru curat!”

Trecuse mai bine de-un ceas şi nici un străin nu apăru, în sala de oaspeţi, luminată ca ziua, cu zeci de lumînări, boierul se cam cherchelise. Se auziră şi chiuiturile ţiganilor lăutari, dar ei fură alungaţi pe dată, căci se vede că frumoasa „evropeancă” nu gusta asemenea plăcere, cu urechiuşele ei atît de firave. Vremea se scurgea îngrijorător de repede şi cîteva lumînări fură stinse în conac, dar Marcu tot nu se ivea. „Nu cumva porumbiţa să spele putina la adăpostul nopţii!” Deodată însă răzbătu de sus glasul hodorogit al boierului:
Foaie verde măr domnesc,

Am iubit ş-am să iubesc,

Măcar să mă prăpădesc.”
Asta îl mai linişti pe Mihai, dîndu-şi seama că stăpînul se îmbătase de-a binelea şi deci nu putea fi vorba de ceva uneltiri. O văzu pe contesă ivindu-se în cerdac şi căutînd să pătrundă bezna din afară, poate căuta pe cineva. Curînd se zări alături o umbră şi Mihai bănui că trebuie să fie vreunul dintre slujitorii ei. Atunci îi dădu prin cap că femeia avea să fugă fără ştirea lui Bucioc, şi trebuia s-o oprească pe orice cale. Dar curînd apăru, bălăbănindu-se, însuşi boierul.

— Unde ai... hîc! zburat... căprioara mea... hîc!

„Căprioara” i se feri din cale şi, dîndu-se cîte un pas îndărăt, îşi descarcă toată scîrba asupra chefliului, în frumoasa limbă a lui Petrarca. Îl făcu porc beţiv şi cîte şi mai cîte, dar nu fără a-i zîmbi atunci cînd boierul se mai încrunta.

— Afurisită limbă mai... vorbeşti, drăcoaico!... hîc! Parcă te-aş înţelege... da’ nu pricep o iotă. Ia şi muşcă… hîc! din puişoru ăsta fraged... că-i fript la ţiglă... hîc! Merge la... Cotnărel.

Avînd praful de dormit la îndemînă, contesa îl apucă pe beţiv de braţ şi, suduindu-l în voie îl împinse uşurel în casă. Goli cutiuţa în pocalul vel-vornicului, după care i-l întinse zîmbind mieros. Se forţa degeaba, fiindcă Bucioc nu-şi mai dădea seama nici cîte capete avea „evropeanca”, dar ascultător, dădu pocalul pe gît şi-l izbi apoi de podea. Vru să se întindă după ea s-o sărute, dar femeia se strecură dibace şi mătăhălosul se prăbuşi cu capul pe masă. Cînd îi auzi sforăitul contesa răsuflă uşurată şi se puse pe mîncat, căci socotea să-i prindă bine la drum. Ba trase şi un ştergar înflorat în care îndesă halci de carne şi pîine, apoi se duse iarăşi în cerdac.

Mihai n-avea de unde să ştie ce se petrecuse în odaie, dar văzu că unul dintre vizitii se şi urcase pe capră, asa că dădu o fugă pînă acolo şi apucă de roata din spate, scuturînd-o. Cînd slujitorul se coborî spre a vedea ce se petrece, Mihai îi trase una zdravănă în căpăţînă, doborîndu-l. Îl tîrî apoi în umbra grajdului şi, luîndu-i mantia, se urcă el în locul surugiului. Era şi vremea, căci lumînările se stinseseră, totuşi putu s-o vadă pe contesă cum se furişa pe trepte, întîmpinată de celălalt slujitor al ei. Apoi îşi săltă poalele şi fugi voiniceşte spre butcă, îndemnîndu-şi şi însoţitorul:

— Hamar! auzi Mihai vocea ei şi pricepu că i se poruncea să se grăbească, aşa că dădu bice.

— Varj meg! mai apucă să audă noul vizitiu pe cel rămas pe jos, care-i cerea să-l aştepte, de bună-seamă, dar zadarnic.

Nu avea de ales altă cale decît spre Vaslui, căci încă mai nădăjduia să se întîlnească pe drum cu Marcu. Dar cînd socoti că s-a îndepărtat îndeajuns şi cum intrase într-un desiş de pădure, Mihai lăsă caii mai domol şi chiar la pas în cele din urmă. Se băgă uşurel sub umbrarul copacilor, apoi se dădu jos şi merse la fereastra caleştii. Cu toată zdruncinătura drumului, contesa dormea. Îi fu milă s-o trezească, ba chiar se înduioşa la gîndul că era silită să facă asemenea călătorie şi să cadă tocmai în mîna unor duşmani.

Se aşeză pe un trunchi şi se lăsă furat de liniştea pădurii, cînd desluşi un tropot de cai dinspre Mărgineni. „Mi-au luat urma!” zise el aproape cu voce tare. Vru să fugă degrabă mai departe, dar unul dintre cai se încurcase în hăţuri şi asta îl făcu să piardă timp. Ieşi cu ei de căpăstru, însă nu apucă să intre in drum, că se şi pomeni înconjurat de vreo zece călăreţi, iar cineva din spate îl pocni cu o măciucă în moalele capului.

Cînd deschisese ochii, mai că nu-i venea a crede văzîndu-l pe Marcu lîngă el.

— Ai prins-o? fu prima lui întrebare.

— Fii pe pace! E sub lacăt.

— Da’ pe mine cine m-a pălit?

— Un argat de-al vel-vornicului, care nu ştia cine eşti. Auzind fuga cailor şi cînd le-a spus şi surugiul că cineva o furase pe contesă, n-au mai stat pe gînduri şi v-au adus înapoi pe toţi.

— Adică, acum sînt iar la Mărgineni?!

— De bună-seamă! Şi bucură-te că n-ai rămas în pădure...

Întrucît se făcuse de amiază şi boierul tot nu dădea semne a se scula, Marcu socoti că nu-i a bună şi se duse să-l vadă. Traseră de el cu sîrg, care de unde putea, dar nici gînd să deschidă pleoapele, încît bănuiră că nu era un somn firesc. Cu multă caznă izbutiră, în cele din urmă boierul căscînd ochii somnoroşi şi tulburi:

— Nu cumva domnia-ta vei fi fost frumoasa de azi-noapte? întrebă el mucalit, văzîndu-l pe Marcu în locul „evropencei”. Mă tem că mi-am pierdut mintea. Ce s-a întîmplat? Unde-i talianca?

Nu-i prea veni la socoteală să afle că fusese tras pe sfoară de-o unguroaică, iscoadă a craiului Bethlen, dar trebui să înghită găluşca.

— Deh! Măcar dacă aveam cu vreo zece ani mai puţin...

— Ba să nu te căieşti, boier Coste, că şi atunci puteai fi înjunghiat în braţele ei, zise Marcu gîndindu-se la Gaşpar Grazziani.

Îi spusese apoi despre porunca măriei-sale de a se înfăţişa la Iaşi şi hotărîră să facă drumul împreună, ducînd-o şi pe unguroaică, fiindcă nu se cădea s-o judece ei.

Cînd îl zări pe Marcu, faţa contesei Rosznyai se făcu albă ca varul. Presimţirile negre i se împlineau şi nu se mai îndoia că va trebui să dea ochii şi cu Gaşpar. Scrisorile lui Bethlen îi puneau în primejdie capul, dar îndată îşi veni în fire şi luă o înfăţişare mîndră:

— Sînt solul majestăţii-sale, regele Ungariei. Nu v-am pricinuit nici un neajuns în această ţară şi nu voiesc decît să-mi văd de drum. Ce aveţi cu mine?

Vorbea acum ungureşte, aşadar i se adresa lui Marcu.

— Dacă eşti sol, doamnă contesă, atunci îi musai să-l vezi şi pe măria-sa, cîtă vreme solia este pentru dînsul. Eu nu fac decît să te însoţesc. Rogu-te să pofteşti cu noi. Iacă, va merge şi dumnealui, vel-vornicul ţării, aşa că n-ai de ce te teme.

Agnes îi aruncă o privire boierului, care o sorbea din ochi, şi parcă-i mai veni inima la loc. Era cît pe ce să spună că se duce la Iskendar-paşa, dar îşi dădu seama că asta nu l-ar fi înfricoşat pe Marcu şi i-ar fi fost dezvăluite scrisorile de taină. Însă cu aceea către Grazziani se gîndea că poate are să-l înşele, aşa că se învoi să plece la Iaşi.

Vestea îl ului pe voievod, dar îl şi îngrijoră, încît ceru pe dată s-o vadă pe temuta iscoadă.

— Iată-ne iarăşi împreună, frumoasă doamnă şi prietenă, aş putea zice, o salută el cu oarecare curtoazie în voce. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

— Da! Lăsîndu-mă să-mi văd de drum, răspunse ea rece.

— Cum vine asta? Eu socoteam că anume te-a trimis vecinul domniei-mele, craiul Bethlen…

— Întocmai! Iată scrisoarea. Ba, dacă mă întorc sănătoasă şi nevătămată, căpăta-vei şi banii ceruţi.

— Aşa?! zîmbi domnitorul primind scrisoarea din mîna ei. Atunci pentru ce voiai să te duci la Galaţi, cum i-ai spus lui Bucioc?

— Am vrut să scap de el!

— Da, da... S-ar putea! Ce să fac, sînt nevoit să te cred şi mă bate gîndul că anume te va fi trimis craiul, ca să-mi mai astîmpăr dorul de tine…

Zicînd acestea se ridică din jilţul unde stătuse şi se aşeză pe divan alături de contesă. Aceasta nu se trase, bănuind că avea de gînd s-o îmbrăţişeze. Aflase încă de la Bălgrad că domnul Moldovei mai era holtei, deşi umblau vorbe că se însoară cu o anume Sarah, fata unui cămătar evreu din Iaşi. Adevărat sau nu, asta nu mai era treaba ei, fiindu-i îndeajuns că Grazziani încerca să se poarte cu ea ca bărbat şi nu ca un voievod.

— Chiar dacă ţi s-ar părea de necrezut, să ştii că mi-a fost dor de tine, îi şopti el la ureche ei, mîngîindu-i cu buzele zgîrciul acela gingaş.

— Eşti un mare mincinos, ca toţi bărbaţii, şi, fiind iarăşi cel mai tare, vrei să-ţi baţi joc de mine…

— Vai, cum poţi vorbi astfel? se supără în şagă Vodă. Iacă, eu ţin la tine şi…

Vorba i se curmă însă, căci simţi sub sînul femeii ceva de forma unei tăşcuţe. Fără să mai întrebe, o apucă şi o scoase la iveală. Contesa păli, fiindcă acolo erau scrisorile către Iskender-paşa.

— Te rog… nu! sări ea, dînd să-şi ia îndărăt punguliţa de urşinic vişiniu.

— Alte scrisori? se miră Vodă.

— Da’ de unde... altceva. Crede-mă! Nu-i frumos să...

— Fie, fie, le punem deoparte, zise el făcînd pe nepăsătorul. Nu-i bine să stea în calea iubirii noastre. Vor fi ceva scrisori de la vreun iubit de-al tău…

— S-ar putea… Nu cumva eşti gelos?

— S-ar putea! răspunse aşijderea Grazziani.

Pe neaşteptate îi smulse jiletca ce-o avea pe ea şi, cu dibăcie, o descopcie la rochie.

— De ce atîta zor? se împotrivi femeia. Parcă spuneai că vrei să mă vezi mai lungă vreme.

— Pentru că vreau să te simt mai aproape de inima mea... Văzînd-o dezbrăcată la lumina zilei, i se tăie răsuflarea de atîta frumuseţe.

— Eşti cam neobrăzat şi zorit ca un ţăran! făcu ea pe năzuroasa, dar Vodă n-o mai luă în seamă.

Fireşte că nimeni n-a cutezat să intre la măria-sa nechemat şi Marcu era singurul care bănuia ce se petrece dincolo de uşa aceea de stejar ferecată în ţinte de bronz. Numai vel-vornicului Coste Bucioc ar fi putut să-i fie ciudă, dar nu era atunci la palat.

Cînd, în cele din urmă, contesa izbuti să se îmbrace, nu fără ajutor, dădu să-şi pună şi tăşcuţa în sîn dar, simţindu-se biruitoare, făcu greşeala să spună:

— De aici ar trebui să mă reped pînă la Cetatea Albă. Am acolo o mătuşă bolnavă şi aş vrea s-o mai văd înainte de moarte.

— Cetatea Albă?! tresări Vodă. Nu cumva la Iskender? Ia adă punga încoace! porunci el întinzînd mîna.

— Asta nu! Mi-ai făgăduit. De ce nu-ţi ţii vorba?

Fără să mai ţină seama de împotrivirea ei, i-o smulse şi cu ajutorul unui pumnal spintecă tăşcuţa, dînd la iveală scrisorile.

— Deci iubitul tău foloseşte pecetea craiului Bethlen? făcu batjocoritor domnul. Vom vedea! Pînă diecii mei vor citi ce scrie acolo vei sta în palat la mine, iar dacă nu-i nimic primejdios le vei căpăta să te poţi întoarce la el. De nu...

— De nu?! se înfiora ea.

Gaşpar-vodă nu-i răspunse. Bătu din palme şi porunci aprodului s-o însoţească pe doamna contesă în iatacul domniţelor, care acuma era nelocuit. După plecarea lor rîndui pază la uşă, cîte un fustaş cu poruncă aspră să nu lase pe nimeni la ea.

Peste cîteva ceasuri se văzură însă din nou, de astă-dată în spătăria cea mică, de faţă fiind şi Marcu.

— Dragă Agnes, zise voievodul, cu faţa încruntată. Tu ştii la fel de bine că asemenea scrisori ce duceai asupra ta nu trebuie să ajungă la Iskender-paşa, aşa că mă văd silit să te trimit deocamdată la o monastire, măcar că prietenul meu, pîrcălabul Marcu, zice că să nu-mi mai pierd vremea cu tine. Îmi vine greu să fac să cadă frumosul tău cap de pe umeri, cu toate că asta ai merita. Ce s-o mai lungim, la Suceviţa!

Femeia se prăbuşi la podea, de parcă ar fi lovit-o în moalele capului, dar nu fu în stare să scoată nici măcar un scîncet. Domnitorului i se făcu milă.

— Cu vremea, poate am să trimit pe careva, chiar pe Marcu, să te scoată pe ascuns la voi, la Bistriţa, dar pînă atunci mergi acolo unde îţi spun şi să nu cumva să încerci să scapi.

Slujitorii o ridicară mai mult moartă decît vie, iar voievodul rămase numai cu pîrcălabul.

— Poate e de necrezut, dar de astă-dată îmi pare rău de sărmana Agnes. N-a prea avut noroc în viaţă de cînd a dat peste mine. Aşa i-a fost soarta! Dacă scrisoarea ar fi ajuns sub ochii turcului, ş-ar fi aflat despre legăturile mele cu lehii. Şi nici asta n-ar fi fost mare lucru, dar mai este vorba şi de vînzarea lui Korecki, precum şi de împresurarea Vienei. Or, de vreme ce cată a lovi în întreaga creştinătate, n-am altă cala decît să înştiinţez pe marele hatman al coroanei, pan Zolkiewski, ce la rîndu-i va da de veste împăratului. Agnes însă... trebuie să piară, ca să nu afle Bethlen că am pus mîna pe ea. Poate acolo, la Suceviţa.

— Tot mai bine era pe mîna gîdelui.

— Nu mi-ar face plăcere să ştiu asta. Stareţul acela roşcat, de la Suceviţa, este omul lehilor, şi o va ţine în mare taină, dar de va trebui să piară, s-o facă el, fără să ştiu.

Bănăţeanul nu mai zise nimic, măcar că în mintea lui judeca a fi mai cinstit s-o fi pus pe butuc decît s-o dea pe mîna dezmăţatului egumen, despre care auzise că ar avea porecla de Sarsailă. Dar asta era voinţa domnitorului, şi nu încăpea împotrivire. Avea s-o însoţească el însuşi şi poate că în răstimp lui Vodă i-or veni în minte gînduri mai bune, poruncind moartea ei fără chinuri, nu aşa cum ar fi aşteptat-o la monastirea aceea.

Contesa însă nu păru prea îngrijorată, căci ea cunoştea mai multe despre episcopul de Rădăuţi. La început nu ştia pe unde se află sfîntul lăcaş şi de aceea se înspăimîntase, dar mai apoi îşi veni în fire. Cuteză chiar să-i zîmbească lui Marcu la despărţire şi în liniştea chiliei se gîndi că vlădica avea s-o scape negreşit, iar atunci cînd se va vedea din nou la Bălgrad avea să ceară şi capul bănăţeanului, nu numai al lui Grazziani.

Lui Sarsailă însă, Marcu îi spuse:

— În cel mult două săptămîni sînt îndărăt, prea-cuvioase; ori, de nu, căpăta-vei poruncă ce să faci cu muierea.

— Cu toată credinţa, fiule, răspunse acesta smerit, dar în gînd îşi zise: „S-o crezi tu că nu ştiu ce să fac cu ea şi că am să aştept două săptămîni!” Mergi cu domnul, taică! mai blagoslovi el în urma pîrcălabului.

De îndată o şi duse într-o chilie neumblată, din partea de către asfinţit, unde o ferecă şi luă cheile la el. A uitat însă a-i lăsa apă sau mîncare, şi se pare că nu întîmplător. Abia după vecernie, luînd o ciosvîrtă de berbec şi un ulcior cu vin, se duse la ea.

— La mine sete. Rog frumos apă, o stîlci ea pe româneşte.

— Am adus! făcu egumenul cu ochiul spre ulcior. Ia cu taica! Şi îmbucă mai întîi de aici, ca să meargă! adăugă el îmbiind-o cu carnea friptă.

Însetata duse ulciorul la gură, dar în acelaşi timp călugărul dădu să-i mîngîie sînii. Neaşteptîndu-se la asta din partea unei feţe bisericeşti, femeia se înecă şi scăpă vasul. Apoi îl plesni peste mîini.

— Aaa! Dacă te ţii trufaşă, am eu ac de cojocul tău, muiere! Ai să te rogi tu de mine! o ameninţă el.

Dădu cu piciorul în hîrburile ulciorului şi, înşfăcînd friptura, ieşi furios trîntind uşa după el. A doua zi nu mai trecu deloc, iar pe urmă se pomeni cu preasfinţia-sa vlădica de Rădăuţi. Se înapoia de la domnie şi poftise popas la ctitoria aceasta, dar de fapt aflase că omul lui Vodă tîrîse după el o străină de neam ales, pe care ar fi zăvorît-o la Suceviţa, şi se îngrijorase să nu fi fost cumva chiar aceea pe care el o aştepta să vină de la Cetatea Albă.

— Avut-ai oaspeţi, preacuvioase? îl întrebă episcopul pe stareţ, dîndu-i dreapta spre sărutare.

— Dumnealui pîrcălabul Marcu, preasfinte! răspunse smerit Rafailă.

— Singur?

— N-aş zice! Dusese pe cineva pînă la hotar, către părţile ungurene.

— Bărbat, sau femeie?

— N-am de unde şti, că eu nu-l văzui decît la întoarcere.

— Canon de spovedanie, fiule, făcu episcopul cam nemulţumit de răspuns. Să grăieşti adevărul curat!

— N-aş cuteza altminteri, preasfinţia-ta. Mă jur pe sfînta cruce că...

— Bine, bine! moimăi vlădica, după care schimbă vorba. Am auzit de ceva necazuri pe aici. Se plîng fraţii că-i cam năpăstuieşti. Mai îngăduie şi lor să răsufle, că n-o fi foc!

— Clevetiri! Zavistie lumească…

— Lasă că ştim noi! dădu din mînă chiriarhul şi iar aduse vorba de altceva. De la măria-sa mai ai vreo veste?

— De la Radu-vodă? întrebă şoptit stareţul.

— Vezi-bine.

— Nimic! Chiar nici una.

— Atunci te las cu domnul şi ai grijă să-mi fii de credinţă, după cum mi-ai jurat. Dacă auzi prin aste părţi ceva de vreo femeie din alt neam sau dai de urma ei, să-mi trimiţi negreşit un frate cu vestea, dar pe furiş.

Îi întinse din nou mîna să i-o sărute, în timp ce Rafailă îşi zicea: „Că oi fi prost să ţi-o dau ţie. Aşa frumuseţe... cum nu?” Îl ura de moarte pe episcop, fiindcă socotea că-i luase locul, şi din aceeaşi pricină nu-l suferea nici pe fostul domn, care a tot tărăgănat înscăunarea lui pînă s-a mazilit şi l-a lăsat cu buzele umflate. Se cam îndepărtase de Movileşti, măcar că tî-nărul boier Miron de la Bîrnova, tot din neamul lor, îl mai făcea să tragă nădejdea jilţului episcopal.

După plecarea înaltului oaspete, de teama iscoadelor pe care acesta le avea de bună-seamă prin monastire, Rafailă nu s-a mai dus vreo două zile pe la nenorocita contesă, pe care acuma ar fi ucis-o cu dragă inimă dacă n-ar fi trebuit să dea socoteală de ea pîrcălabului Marcu. Se gîndise chiar s-o facă scăpată peste munte, dacă s-ar fi dat binişor cu el vreo două zile, iar la urmă vedea el pe unde ar fi scos cămaşa, dar unguroaica se îndărătnicise atunci şi, iacă, trecuseră patru zile de cînd nu s-a mai putut strecura în chilia ei.

Era pe înserate şi în întunecimea încăperii desluşi forma femeii, care zăcea pe pat. O crezu adormită, dar la scîrţîitul uşii sărmana îngăimă pe limba ei, cu multă greutate: „Viz...” Ar fi putut Sarsailă să-şi închipuie că-i cerea apă, dar el era mînat de alte gînduri, aşa că scapără amnarul, aprinse feştila şi i-o apropie de obraz. Istovită de nemîncare şi cu buzele arse de sete, mîndreţea de fată se trăsese la faţă aducînd cu o icoană a Maicii Domnului pe care o văzuse el cîndva la un călugăr franciscan. Simţi cum îl furnică sîngele prin vine şi trase deodată scoarţa cu care se acoperise nefericita, dar ea nu mai era în stare să se mişte, necum a i se mai împotrivi. Chiar şi cînd ticălosul călugăr îi săltă poalele, dezgolindu-i pulpele, buzele ei de-abia mai îngăimau: „viz...”

— Pe urmă! gîfîi el. Îţi dă taica, numai să fii înţelegătoare… şi se aruncă asupra ei.

Dîndu-si seama că fapta lui n-ar fi rămas nedescoperită, se înspăimîntă pe loc. Un gînd diavolesc îi trăsni prin minte şi, trăgîndu-i perna de sub cap, îi acoperi faţa înnăbuşind-o. Abia de se mai zvîrcoli sărmana contesă Rozsnyai, cea care strălucise cîndva la curtea din Bălgrad şi care acuma sfîrşea jalnic într-o chilie întunecată de la Suceviţa.

În această vreme la palatul domnesc din Iaşi se chibzuia îndelung asupra destinului contesei. Gaşpar-vodă trimisese scrisoarea în Lehia şi de bună-seamă Bethlen avea să afle curînd că i se dezvăluiseră planurile lui împotriva creştinătăţii. Iar dacă s-ar mai întoarce şi Agnes, să-i povestească cele petrecute…

— Să piară, măria-ta! Altă cale nu-i!

— Parcă nu mă lasă inima, Marcule. Poate faci tu ceva... Dar cum vrei!

— Atunci, mă duc eu cu porunca! răspunse dîrz bănăţeanul. Şi aşa şi făcu.

Sosi în frumoasa ctitorie tocmai cînd stareţul oficia slujba de îngropăciune la căpătîiul contesei. Mîndra ei înfăţişare de altădată era numai o amintire, încît Marcu nici n-a mai cunoscut acel chip galben şi umflat, ce părea mai curînd hidos în lumina palidă a lumînărilor. Un sobor de călugări cu glugi negre se ruga pentru odihna sufletului necunoscutei din sicriul acela sărăcăcios, cioplit de un frate-tîmplar.

— Cine-i? întrebă pîrcălabul pe un vecin în sutană.

— O călătoare străină, beteagă ca vai de ea, care, neavînd pe nimeni în astă lume, s-a tras aici să-şi deie duhul, răspunse şoptit călugărul. Egumenul nostru, inimă prea milostivă, s-a legat să-i slujească prohodul. Suflet bun! adăugă el cu o voce care lui Marcu i s-a părut cam batjocoritoare, dar n-a mai zis nimic.

Cînd s-a isprăvit slujba, lungită parcă anume de preacuviosul egumen, acesta se prefăcu a-l zări abia atunci şi apropiindu-se de el se căzni să-şi stoarcă o lacrimă.

— Voia domnului, taică!

— Cu adevărat! răspunse pîrcălabul, gîndindu-se la „domnul” de la Iaşi.

Şi totuşi, nu aceasta fusese porunca voievodului.




Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   20




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə