„
Și se vor aduna în fața Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.”(Mt. 25, 32-33)
Iubiți credincioși, în pildele din duminicile trecute, adică în pilda Vameșului și a Fariseului și în pilda Fiului Risipitor, Iubitorul de oameni Dumnezeu și-a arătat nemăsurata milă pentru omul păcătos, omul care s-a depărtat de El, dar care după o vreme și-a reamintit de El. Dumnezeu a arătat că e Dumnezeu Milostiv, care aude repede glasul rugăciunii noastre, mai ales rugăciunea cu zdrobire de inimă, rugăciunea omului smerit, cum însuși Mântuitorul a zis că „cel ce se smerește pe sine se va înălța și cel ce se înalță pe sine se va smeri”. El are o necuprinsă îndurare pentru cel care se căiește sincer, ca fiul care, rătăcind în păcate s-a întors spre Tatăl său, iar Acesta la vederea lui a zis slugilor: „Aduceți degrabă haină.. și inel.. și încălțăminte.. și aduceți vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l și, mâncând, să ne veselim” (Lc. 15, 22-23).
Am văzut deci, în aceste două pilde, cum se grăbește Dumnezeu să ne asculte, să ne primească pe noi „cei încurcați în multe feluri de păcate și în fapte netrebnice”, să ne facă fii ai Săi iubiți, că n-a venit pe pământ cu trup pentru a chema pe drepți, ci pe cei păcătoși.
Dar, aici pe pământ toate au o finalitate, sunt până la o vreme. Dumnezeu e îndurător, e blând, e milostiv cu noi aici, dar vine vremea când este și drept. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, în care am ascultat o relatare înspăimântătoare a venirii lui Dumnezeu în slavă, ni-l înfățișează pe Fiul Omului, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca fiind „Dreptul Judecător” (Ps.49, 1).
Că această judecată va avea loc, o mărturisește toată Scriptura. Deși textul care s-a citit astăzi de la Matei 25, 31-46, este destul de clar în privința măreției judecății de obște sau universale, vom căuta și în alte părți din Sfânta Scriptură unde ne grăiește Dumnezeu despre aceasta. Începând cu Vechiul Testament auziți ce spune Sfântul prooroc și împărat David: Gătit-a la judecată scaunul Său. El va judeca lumea cu dreptate, judeca-va popoarele cu îndreptare (Ps. 9, 7-8). Sfântul Prooroc Iezechiel mustră pe cei nu umblă spre a face voia lui Dumnezeu zicând: Oare căile voastre sunt drepte? Pentru aceasta pe fiecare după calea lui vă voi judeca pe voi (Iez. 18, 29). Sfântul Prooroc Isaia, de asemenea, aduce aminte de grozăvia vremii de atunci, zicând: Intrați în pietre și vă ascundeți în pământ, de fața fricii Domnului și de mărirea tăriei Lui, căci se va scula să piardă pământul (Is. 2, 10-12). Că va veni vremea secerișului, adică a judecății, o spun și alți doi profeți ai Vechiului Testament, Sfântul Prooroc Ioil grăind astfel: Trimiteți seceri că a sosit secerișul; intrați și călcați că este plin jgheabul, că s-a înmulțit răutatea lor. Glasuri au răsunat în valea judecății. Soarele și luna se vor întuneca și stelele își vor ascunde lumina lor. Domnul din Sion va striga și din Ierusalim Își va da glasul Său. Se va clăti cerul și pământul și Domnul se va îndura de poporul Său și va întări pe fiii lui Israel. (Ioil 4, 13-16) și Sfântul Prooroc Daniel descriind pe Cel vechi de zile, adică pe Însuși Dumnezeu, zice: Văzut-am până ce s-au pus scaunele și a șezut Cel vechi de zile. Îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Lui era ca lâna curată; scaunul Lui, pară de foc și roțile Lui, foc arzător. Râu de foc mergea și ieșea din El; mii de mii Îi slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui; Judecătorul a șezut și cărțile s-au deschis. (Daniel 7, 9-10).
În Noul Testament se arată și mai transparent, cu mai multă certitudine, se reînnoiesc și mai bine mărturiile despre judecata ce va cuprinde tot omul și tot neamul, că vor fi judecate și semințiile, adică popoarele, fiecare după al său nume. Dar să revenim la mărturii. Sfântul Apostol Petru într-una din epistolele sale spune: Căci va veni, zice, ziua Domnului ca un fur noaptea, în care cerurile vor trece cu zgomot, iar stihiile arzând se vor desface și pământul și lucrurile din el vor arde (II Petru 3, 10), arătând apoi și cum să ne arătăm a viețui, crezând în acestea ce vor să fie. Auziți: Deci dacă toate acestea se desfac, nu trebuie să viețuim noi întru sfinte petreceri și purtări evlavioase? (II Petru 3, 11). Mai departe, Sfântul Apostol Pavel arătând că judecata înseamnă și lumină, lumina pe care ți-o dă aflarea adevărului, adică cum la o judecată pământească se face lumină într-un caz, unul fiind găsit vinovat iar celălalt fiind nevinovat, așa și aici, Apostolul ne îndeamnă să fim cu luare-aminte cum vom fi aflați: De aceea, nu judecați ceva mai înainte de vreme până ce va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile inimilor. Și atunci, fiecare va avea de la Dumnezeu lauda cuvenită. ( I Co 4, 5). Și iarăși zice: Iar vouă celor necăjiți, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos din cer, cu îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos (II Tes 1, 7-8).
Tot o mărturie despre Judecata de Apoi găsim și la Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan, redând chiar cuvintele Mântuitorului: Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecății (In. 5, 28-29). Dar, la Apocalipsă se vorbește cel mai clar, dar și cel mai înfricoșător despre ceasul acela: Am văzut apoi un tron alb și pe cel ce ședea pe el, iar di-naintea feții Lui pământul și cerul au fugit și loc nu s-a mai găsit pentru ele. Și am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea lui Dumnezeu și cărțile au fost deschise. Și o altă carte a fost deschisă, care este Cartea vieții; și morții au fost judecați după cele scrise în acele cărți potrivit cu faptele lor. Și marea a dat înapoi pe morții din ea; și moartea și iadul au dat pe morții lor și a fost judecat fiecare după faptele sale (Ap. 20, 11-13).
Iubiți credincioși, mărturiile de până acum, sunt puținele din mai multele mărturii care se găsesc în Sfânta Scriptură pentru a adeveri adevărul că Judecata universală, că judecata noastră, a fiecaruia dintre noi, se va întâmpla.
Dar ce spune, la ce ne îndeamnă Evanghelia care am auzit-o astăzi. Ea începe așa: Iar când va veni Fiul Omului în slava Sa și toți sfinții îngeri cu el, atunci va ședea pe tronul Slavei Sale (Mt. 25, 31). Iată că acum nu mai vorbește în pilde: „Asemănatu-s-a împărăția cerurilor” cum adesea spunea ucenicilor și celor ce îl ascultau, ci se descoperă pe El însuși, în mod direct. La întâia Sa venire, S-a arătat smerit, întru necinste, întru ocări, a fost batjocorit și socotit cu cei blestemați, la a doua venire, va ședea pe scaunul slavei Sale. Înfricoșător, nu este numai acela că te înfricoșează cuvântul prin detaliile judecății, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ci prin aceasta că arată cerurile goale, fiindcă toți îngerii vor fi împreună cu El și vor da mărturie de toate slujbele făcute de ei, la porunca Stăpânului, pentru mântuirea oamenilor. Nu este înfricoșătoare pentru că Dumnezeu ar fi un judecător nemilos, aspru, un tiran. Ea poate fi numită înfricoșătoare pentru că această judecată este așezată la sfârșitul lumii. Din acest cuvânt să nu înțelegem însă că lumea va fi distrusă, că va fi transformată în nimic, pentru că Dumnezeu odată ce crează, aceea rămâne veșnic, ci în sensul că va primi altă formă, se va înnoi, va primi o formă duhovnicească, transparentă, potrivită pentru omul duhovnicesc care va sta în ea, diferită față de cea de până la judecată, care are o formă grosieră, opacă, senzorială, potrivită omului trupesc de acum. Este înfricoșătoare că atunci vor învia toți morții, de la începutul lumii până la sfârșitul lumii. Va fi înfricoșătoare pentru că va fi completă și definitivă, față de judecata particulară care va fi incompletă, prin ea judecându-se doar faptele săvârșite până în momentul ieșirii sufletului, nu și urmările lor și fiind făcută doar asupra sufletului. În lume fiind acum, avem alte patru judecăți care se pot repeta: avem judecata conștiinței, avem judecațile din lume prin tribunale, avem judecata numită rugăciune, apoi este judecata prin spovedanie numită și judecată milostivă, esențială pentru mântuirea noastră.
Mai departe, zice, se vor aduna toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul oile de capre. Să nu trecem în grabă peste aceste cuvinte. De ne vom da silința vom înțelege că în fiecare cuvânt din Scriptură sunt așezate taine nenumărate, taine pe care doar cu ochii credinței le putem descoperi. Sfânta Scriptură e ca o comoară din care cu cât iei mai mult, cu atât se înmulțește mai mult. Aici, în lume, binele ese amestecat cu răul, așa și oamenii, unii sunt înspre a fi pururea bine, alții tocmai invers, deci la judecată e necesar să se distingă clar unii de alții, pe unii numindu-i oi, pe alții capre, după felul de viețuire al fiecăruia. Dar nu-i osândește până ce nu-i judecă, așezându-i înainte și rostindu-le vina. Dar ce vină au? Vina o spune Însuși Dumnezeu: Am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M'aţi primit; gol, şi nu M'aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M'aţi cercetat. Ei auzind așa, răspund acum cu blândețe: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu ți-am slujit?” Oare, văzând acum că răspund cu blândețe la acuză, nu li se mai oferă o oportunitate de a dovedi că nu sunt ceea ce deja sunt? Acum, este ceasul al doisprezecelea, este ziua a opta, este ziua roadelor, este zi de odihnă. S-a terminat lucrul. Pentru cine a lucrat, răsplata este pregătită. Nu mai este loc de tocmeală. Secerătorii au dus de mult grâul în hambare. Deși grăiesc acum cu blândețe, nu le mai este de folos. Și după dreptate este așa. Vremea lucrului, adică a milosteniei, atât de bine-mirositoare în fața lui Dumnezeu s-a sfârșit. Nu neîncetat strigau profeții: Milă voiesc, și nu jertfă (Os. 6, 6), iar Mântuitorul spre aceasta a îndemnat și cu cuvântul și cu lucrul adesea. Însăși omul are sădit în fire să se bucure mai mult când dă decât când ia, tot ca să i se facă și mai lesne milostenia, să ajungă cât mai degrabă asemănător cu Stăpânul. De fapt milostenia este cheia acestei Evanghelii. Noi creștinii ortodocși avem, sau ar trebui să avem, o diferență radicală, distinctivă aș putea spune față de celelalte culte. Noi, nu ajutăm săracul cu gândul să-l scoatem repede din sărăcie, nu ne ducem la bolnavi ca să facem să nu mai fie bolnav sau să îl vizităm pe cel din închisoare ca să notăm și pe aceasta ca faptă bună, ci pentru a-l imita pe Mântuitorul, a vrea și noi să viețuim asemenea Lui: Fiți milostivi așa cum și Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6, 36)
Dar să revenim și să ne uităm la pricina osândei. Vedem că nu o faptă bună sau două lipsesc, ci sunt străini de toate faptele bune, spune dumnezeiescul Hrisostom. Poate au fost foarte grele poruncile? Nu este greu de aflat. Răspunsul ni-l dă chiar Stăpânul. Ce zice: „Nu M-ați hrănit când eram flămând”. Era așa de împovărătoare porunca? Nu le cerea masă bogată și scumpă, ci cât să potolească foamea cu mâncări simple. Era puțin ce cerea. O pâine și aceea în haină de cerșetor. Uită-te ce porunci ușoare a dat Stăpânul, spune același dumnezeiesc părinte. N-a spus: „În temniță eram și nu M-ați liberat! Bolnav eram și nu m-ați vindecat!” Nu. Ci a spus: „Nu M-ați cercetat” și „N-ați venit la Mine”. Pentru aceasta pe bună dreptate spune apoi Hristos: Întrucât n-ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, nici Mie n-ați făcut. De ce îi numește pe aceștia frați? Pentru că sunt smeriți, pentru că sunt lepădați de lume, urâți, fără ajutor, neluați în seamă, așa cum s-a întâmplat și cu Mântuitorul care a fost batjocorit, urât, scuipat, bătut și răstignit de oamenii nelegiuți. Dar noi prin aceia ne câștigăm cununa milosteniei. Ei ne îmbogățesc, ne dau aripi spre Împărăția Cerurilor ei ne fac să imităm Mântuitorul nostru. Prin Botez și prin Împărtășirea cu Sfintele Taine ne facem frați unul cu altul în Hristos, deci cu atât mai mult se cuvine să avem grijă unii de alții.
Privind iarăși la măsura judecății, nu puțină este mirarea că dreptatea cu care Dumnezeu judecă nu lasă loc de recurs, nu e ca la judecătoria lumească, nu e loc de discuții, vedem clar că aici nu sunt nici avocați, nici procurori, nici martori. Nici măcar diavolul, nu mai este calomniatorul, acuzatorul, cum însuși numele lui îl arată a fi așa, ci și el este supus judecății. Dumnezeu nu pune nici o întrebare. Dar am putea întreba noi: „Atunci în ce fel este judecata? Să nu trecem cu ușurință iubiții mei peste cuvintele Scripturii, că ele ne vor arăta lămurit și pricina pentru cele mărturisite. Un chip de a răspunde, îl gasim tot aici, în Sfânta Scriptură. Mântuitorul, după ce a vindecat un bolnav la scăldătoarea Vitezda, într-un dialog direct cu fariseii a spus: Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului (In. 5, 22) și Fiul după cum aude, judecă iar, judecata Lui este dreaptă; pentru că nu caută voia Sa, ci voia Celui ce L-a trimis (In. 5, 30). Altfel spus, toate faptele, toate cuvintele, toate gândurile noastre le aude Mântuitorul și le cântărește. Totul este știut atunci. Din clipa în care se săvârșesc se și scriu. Atunci doar vor fi citite. Atunci vor fi scoase toate măștile pe care le purtăm noi în lume. Ne vom vedea acolo și noi pe noi înșine și oamenii întreolaltă, așa cum ne vede Dumnezeu acum. Va fi înfricoșător să afli cu adevărat cine ești. Să nu te poți îndoi de tine însuți, văzându-te cum ești. Dar cel mai înfricoșător este să vezi că ești cum nu ai fi vrut să fii și că așa cum nu ai vrut să fi, așa vei rămâne veșnic. E o rușinare a ta de tine însuți. De fapt noi aici ne ascundem, ne creăm o imagine despre noi numai în fața celorlalți, ba chiar ne ascundem și de propria noastră conștiință, dar nu de tot.
De aceea, la sfîrșitul veacurilor, trupurile noastre vor dobândi acea transparență de care vorbeam și vom vedea exact cine suntem. Și, cei ce s-au pocăit aici prin Spovedanie, prin tot felul de bune făptuiri și s-au îndreptat, vor străluci ca soarele în Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 13, 43). Singura scăpare atunci este mila lui Dumnezeu, care este direct proporțională cu mila pe care am arătat-o în lume celui de aproape al nostru, celui în nevoie.
Un alt chip de a arăta dreapta judecată, este că Dumnezeu nu osândește întâi, ci întâi laudă. Mai întâi îi laudă pe cei ce au făcut fapte bune, pe cei ce au vrut să se asemene cu Dumnezeu în milă și au reușit, pe cei ce au câștigat luptă cu luptă, pe cei ce au câștigat războiul. În parabolele Sale, cea cu talanții, cea cu fecioarele, cea cu bogatul și săracul Lazar și altele vedem că așa se întâmplă. Dar de ce? Sfântul Ioan Gură de Aur spune de ce: Ca să nu spună cei osândiți că li s-a dat poruncă peste puterile lor, că nu aveau din ce face milostenie. Hristos le pune în față oameni cu aceeși stare ca și ei. Nu pot să spună că doar cei bogați ar fi putut face aceste fapte, că de-a dreapta stau și cei săraci. Aceia cum au putut face? Ca să arate ușurința cu care poți împlini porunca milosteniei, nu a zis că și un pahar de apă de îl dai când trebuie, nu îți pierzi plata? De fapt, vrea Dumnezeu să ne vadă că ne iubim unii pe alții, să putem fi asemenea Lui, să vrem să-L imităm, El care ne-a umplut viețuirea de daruri, dar ce zic, chiar viața noastră este un dar de la El și toate ce le câștigăm în viață sunt tot ale Lui așa cum auzim la Sfânta Liturghie cântarea: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”.
Ca să vezi cât de veche e dragostea Părintelui pentru cei ce vor să facă faptele Fiului, iată cum îi cheamă pe ei Dumnezeu: Veniți, zice Hristos, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Iată ce mare cinste. Îi numește binecuvântați de Tatăl. Și nu numai atât, ci le zice „moșteniți”, nu „luați” ca și cum ar fi ceva ce li se cuvenea unor slugi. Nu. Le zice moșteniți, arătând că ei acum sunt fii binecuvântați și iubiți încă de la întemeierea lumii, că numai fiilor li se cuvine moștenirea, nu slugilor. Iar celorlalți ce le zice: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, cel pregătit diavolului și îngerilor lui! Nu spune că ar fi blestemați de Tatăl, ci că sunt blestemați prin numele lor și mai mult că El i-a iubit și îi iubește, că nici focul nu era pregătit lor, ci diavolului. El le-a pregătit Împărăția, dar ei s-au aruncat singuri în foc, vina e a lor. Nu este o repulsie a Mântuitorului față de ei, ci este numirea pe care ei au dobândit-o printr-o viață de neiubire, de automulțumire, de necercetare și a celuilalt.
Iubiți mei, ce poate fi mai tragic pentru om, care e făcut pentru a se odihni pururea în Dumnezeu, cum spune un sfânt părinte, să știe că a avut șansa aceasta de n ori și nu a acceptat-o. Să vadă că în oamenii pe care i-a trecut cu vederea de fiecare dată în viață, era de fapt Hristos. Omul nu e judecat pentru răul pe care l-a făcut, ci pentru binele pe care de atâtea ori și încă ușor putea să-l facă, dar nu a vrut. De fapt, aș încheia prin a spune că criteriul de bază, cel mai important, cel care are valoare înaintea lui Dumnezeu nu este să ne vadă că postim, că ne rugăm, că facem milostenie. Oare diavolul nu e postitor desăvârșit, oare nu și fariseul se ruga, oare nu a zis Sfântul Apostol Pavel că poți da toată milostenia ta de pomană, să o împarți săracilor și tot în zadar? Da, acestea sunt foarte importante, dar nu sunt de ajuns. Dragii mei, cel mai important, este să ai iubire, ce faci, să faci din dragoste. Asta-i important. Ții post, te rogi, faci milostenie pentru că îl iubești pe Dumnezeu. Da, cheia este milostenia, cum am zis mai înainte, dar ușa pe care intri la ospăț, la cină, la nuntă este iubirea.
Dumnezeu este iubire (I In. 4, 8), iar iubirea este ușa. Nu zice Mântuitorul:
Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine se va mântui (In. 10, 9). Nu că îl saturi de mâncare, sau că îl îmbraci din cap până în picioare, sau că îl primești un ceas pe cel străin este valoros. Nu contează cât îi dai. Ci felul cum o faci. Dacă o faci ca să imiți dragostea lui Dumnezeu pentru tine, să o faci ca pentru Dumnezeu, arătându-ți voința că și tu vrei să împărtășești aceeași dragoste celorlalți cum ți-a împărtășit Dumnezeu ție, să simtă și acela puțină iubire, să vadă că și pe el oricât de amărât este îl iubește cineva în lume, ai dobândit totul, ai fost slugă bună și credincioasă și te vei urca la demnitatea de adevărat fiu și moștenitor al Împărăției, iar dacă nu, te vei asemăna cu datornicul nemilostiv, care era dator să iubească, să se asemene Stăpânului, să ierte într-o măsură cu mult mai mică pe cel dator lui, iar pentru că nu a făcut-o, el singur s-a făcut vinovat de locul cel veșnic unde este plângerea și scrâșnirea dinților, de locul unde nu îl va mai vedea pe Dumnezeu niciodată. Noi însă, să ne iubim de acum fraților unii pe alții, ca numai așa într-un gând să-L mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!