Principiile de evoluţie, dezvoltare, moder­nizare, progres, schimbare şi revoluţie socială

…

Principiile de evoluţie, dezvoltare, moder­nizare, progres, schimbare şi revoluţie socială

Premisa fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice a societăţilor este structuralitatea acestora. În măsura în care inter-existenţa umană este organizată ca societate, iar aceasta este structurată după modelele demografice, eco­nomice, socioculturale şi politice, reconstrucţia modelelor structurării permite identificarea unor invariante sau constante ale existenţei sociale, cunoaşterea anatomiei societăţii, respectiv construcţia a ceea ce în mod tradiţio­nal numim statică socială. Pentru a înţelege şi a explica fiziologia societăţii, trebuie să analizăm însă mişcarea indivizilor şi a grupurilor umane în cadrele relativ pre­stabilite, în orice caz, relativ constante, invariante, ale structurilor societăţii. Din această mişcare permanentă a oamenilor ia naştere structura socială.

Socialitate—structuralitate—structură so­cială—evoluţia societăţilor

Q. Ce reprezentări, din punct de vedere sociologic, aduce întreaga secvenţă: socialitate—structuralitate—structură so­cială—evoluţia societăţilor?

• 
  Secvenţa socialitate—structuralitate—structură so­cială—evoluţia societăţilor nu exprimă decât aproximativ „geneza sociologiei ca ştiinţă, dar semnifică precis linia pro­gresului cunoaşterii ştiinţifice sociologice.
  
• 
  Mulţi sociologi apreciază că stadiul actual al cunoaşterii sociologice ştiin­ţifice corespunde abia momentului cercetării structurii so­ciale şi că, de aceea, sociologia se află la o răscruce de drumuri: dacă se va grăbi să treacă la analiza evoluţiei societăţilor înainte de a stabili riguros o teorie ştiinţifică a structurilor sociale, există pericolul eşuării acesteia în noi utopii sociale sau în scheme abstracte, rupte de realitate şi nesemnificative din punct de vedere empiric, adi­că nerelevante ştiinţific.
  
• 
  În aşteptarea generalizării teoretice a materialului empiric acumulat prin analiza struc­turilor sociale, se testează sau retestează câteva scheme de cercetare a evoluţiei societăţilor, elaborate în cadrul unor concepţii filozofice, şi se încearcă sinteze interdisciplinare în care teoria evoluţiei biologice, de pildă, pare să joace un rol central.”¹
  

Notes:

Statică socială:

1. 
   Statica socială reprezintă “ordinea şi stabilitatea socială, studiază condiţiile constante ale vieţii sociale (societăţii), echilibrul social.” ²
   
2. 
   “Perspectivă în studierea societăţii prin care se încearcă descrierea, analiza şi explicarea ordinii sociale; opusă perspectivei dinamicii, căreia îi este specifică studierea evoluţiei, transformării, schimbării ordinii sociale constituite. Atît perspectiva sociologică statică, cît şi cea dinamică au fost introduse de Auguste Comte, prin analogie cu anatomia şi fiziologia omului. Statica socială cuprinde, în viziunea lui Comte, studiul pozitiv, adică experimental şi raţional, al interacţiunilor dintre părţile componente ale unui sistem social, respectiv dintre forţele materiale, intelectuale şi morale, corespunzătoare triplei alcătuiri a naturii umane: activitate, inteligenţă, sentiment. Interacţiunea dintre cele trei forţe generează structura societăţii şi elementele acesteia: limbajul, înţeles ca depozitar al cunoştinţelor acumulate în istoria umanităţii; proprietatea, înţeleasă ca raport sau funcţie socială; familia, adică unitatea anatomică sau structurală de bază.”³
   

Socialitate:

1. 
   Concept fundamental al sociologiei, “prin care se răspunde întrebării dominante în mai toate concepţiile şi teoriile sociologiei: cum este posibilă ordinea socială? (problema Hobbesiană a ordinii). Socialitatea este considerată drept premisa constitutivă a societăţii şi este explicată fie ca o consecinţă a naturii umane (omul este o fiinţa socială), fie ca o consecinţă a înţelegerii sau acordului raţional stabilite între oameni (contract social), în primul caz, natura umană este analizată ca un complex de instincte, înclinaţii, sentimente, stări de spirit etc., care determină individul uman să se asocieze cu ceilalţi sau, dimpotrivă, să concureze cu aceştia, ceea ce permite definirea socialităţii ca instinct social.
   
2. 
   În al doilea caz, socialitatea este explicată ca un produs al raţiunii şi este definită, prin urmare, ca o normă sau valoare socială. În ambele situaţii, socialitatea poate fi însă considerată ca formă a inter-existenţei oamenilor, a existenţei sociale, mai precis, a ordinii sociale. În analiza socialitatăţii trebuie să avem în vedere următoarele:
   

• 
  determinanţii economici ai socialitatăţii acţionează totdeauna în strânsă legătură cu cei noneconomici (biologici, bioecologici, demografici, culturali şi spirituali în general);
  
• 
  socialitatea se constituie în tipuri sau forme corespunzătoare structurilor economice ale societăţii (cooperativ / competitive, participativ / coordonatoare, egalitare / inegalitare) şi/sau structurilor care rezultă din interacţiunea variabilelor economice şi noneconomice ale societăţii;
  
• 
  orice formă sau tip de socialitate are o determinare istorică, în sensul că se schimbă odată cu modificarea propriilor determinanţi şi, în general, în sensul că se transformă corespunzător condiţiilor (împrejurărilor) de loc şi de timp ale existenţei umane.”⁴
  

Structuralitate:

1. 
   Structuralitatea, adică ceea ce Comte numea ordinea socială, este “rezultatul interacţiunii dintre subiecţii realităţii socioculturale (indivizii, relaţiile dintre ei şi grupuri de indivizi), pe de o parte, şi sistemele subiectiv-semnificante (valori, norme, simboluri) şi cauzale (obiecte şi procese fizico-chimice, biologice, etc., prin care se externalizează şi se socializează ideile, valorile, normele), pe de altă parte. Analizînd mişcarea, procesele sociale, dinamica structuralităţii este ştiinţa uniformităţilor şi a ritmurilor sociale, a duratelor şi amplitudinii acestora, toate guvernate de legea imanenţei schimbării, care arată că orice schimbare socială îşi are cauzele în structurile realităţii socioculturale.”⁵
   

Q. Ce se identifică prin analogia propusă de A. Comte pentru a identifica segmentele sau părţile sociologiei?

• 
  Prin analogia propusă de A. Comte pentru a identifica segmentele sau părţile sociologiei, se identifică două principii generale: di­namica socială şi fiziologia.
  
• 
  „Dinamica socială nu mai poate fi însă redusă la fiziolo­gie, fiindcă evoluţia socială presupune, pe de o parte, schimbări în sistemul social, iar pe de altă parte, schim­barea sistemului social.
  
• 
  Fiziologia ne poate explica mai ales primul tip de schimbare, pe care am putea-o numi schimbare socială. Pentru a înţelege schimbarea societă­ţilor, pe care o putem numi schimbare societală, nu este suficientă cunoaşterea fiziologiei, respectiv a structurii sociale.
  
  • 
    Societăţile nu se schimbă doar ca urmare a schim­bării structurilor lor sociale, ci şi a schimbării celorlalte structuri, iar fiziologia socială trebuie, deci, completată cu o teorie sociologică specială, care să dea seamă atât de schimbarea socială, cât şi de cea societală.”⁶
    

Q. Care sunt conceptele care apar totdeauna atât de strâns legate unele de altele încât sunt adesea folosite indistinct atunci când analizăm evoluţia societăţilor şi ce desemnează aceste concepte?

- Când analizăm evoluţia societăţilor, câteva concepte apar totdeauna atât de strâns legate unele de altele încât sunt adesea folosite indistinct. Acestea sunt:

- „evoluţie;

- dezvoltare;

- moder­nizare:

- progres:

- schimbare;

- revoluţie socială.

- Evoluţia socială desemnează continuitatea trecerii unui fe­nomen sau obiect social de la o stare de existenţă la alta, luând în considerare întreaga secvenţă a stărilor sau for­melor posibile ale unui fenomen social; când întregul sis­tem social este privit din perspectiva continuităţii stărilor sale, vorbim de evoluţie societală sau de evoluţia societă­ţilor. Distincţia evoluţie socială/societală este importantă fiindcă mecanismele, direcţiile, vitezele şi duratele lor nu sunt aceleaşi, deşi, evident, evoluţia socială şi cea societală depind una de alta ca partea de întreg;

- Dezvoltarea so­cială presupune, de asemenea, continuitatea stărilor unui obiect sau sistem social, dar reţine din ansamblul stărilor evolutive, doar, pe acelea care apar ca stări organic legate de aşa-numitele stări iniţiale. Un proces de dezvoltare socială presupune, deci, creşterea, acumularea, expansiu­nea stării de pornire şi acest proces este evaluat, de re­gulă, prin raportare la această stare. De aceea, dezvolta­rea socială este totdeauna specificată intern (dezvoltare economică, politică, umană etc.) şi extern (dezvoltare extensivă, intensivă).

Notes:

Dezvoltare extensivă, intensivă:

Aceşti termeni au relevanţă mai mare în domeniul marketingului.

„Dezvoltarea extensivă se referă la lărgirea ariei marketingului de răspândire, încorporarea concepţiei de marketing de către un număr tot mai mare de firme, nu numai din domeniul producţiei materiale ci şi din sfera comerţului şi a prestărilor de servicii; tot în acest context, marketingul a fost încorporat şi în cadrul societăţii civile, în cadrul organizaţiilor neguvernamentale, dar şi în cadrul partidelor politice, tocmai din cauza dezvoltării acestuia şi a funcţiilor sale.”⁷

„Dezvoltarea intensivă se referă la consolidarea marketingului în ramurile şi firmele care l-au încorporat, perfectionarea şi maturizarea lui. Direcţiile principale ale acestei evoluţii intensive se referă la trecerea de la o viziune limitată de marketing la o viziune integratoare; trecerea de la metode şi tehnici simple la altele mai complexe, cu suport ştinţiific solid; trecerea de la acţiuni de marketing sporadice, izolate, la ansambluri de acţiuni coordonate în programe complexe, subordonate unor obiective ce acoperă un orizont larg.”⁸

• 
  Modernizarea este un mijloc al dezvoltării, respectiv dezvoltarea socială realizată prin creşterea raţionalităţii diferitelor sectoare ale societăţii, în sfârşit, dacă reţinem din continuitatea stărilor evolutive doar secvenţele care presupun creşterea, amplificarea, perfecţionarea, cu un cuvânt, dezvoltarea stărilor iniţiale, şi raportăm această dezvoltare nu la punctele ei de plecare, ci la cele de sosire, putem vorbi de progres social, înţeles aici ca un criteriu axiologic⁹ implicit al dezvoltării;
  
• 
  Unitatea evoluţionară poate fi o componentă a societăţii sau societatea în anasmblul ei;
  

• 
  în acest caz, putem vorbi de dezvoltarea, modernizarea şi progresul societăţilor, înţelegând că, în principiu, acestea nu sunt reductibile la suma dezvoltării, modernizării ori progresului social, deoarece dezvoltarea unei componente a societăţii, de pildă, poate întârzia dezvoltarea unei alte componente;
  

• 
  Schimbarea socială desemnează trecerea unui sistem sau obiect social de la o stare sau formă la alta;
  

• 
  nu orice schimbare socială determină, cu necesitate, modernizarea, dezvoltarea socială, progresul social;
  
• 
  când se schimbă so­cietatea în ansamblul ei (schimbare societală) putem vorbi de revoluţie socială dacă schimbarea este structu­rală şi mai ales dacă este provocată, orientată şi finalizată de o clasă sau un grup de clase sociale;
  
• 
  nu orice schim­bare structurală se realizează însă printr-o revoluţie so­cială, dar orice revoluţie socială constă într-o schimbare structurală a societăţilor.”¹⁰
  

Paradigme ale schimbărilor structurale ale societăţilor.

Q. Care sunt opiniile lui Auguste Comte, Karl Marx şi Max Weber despre primele trei paradigme care se referă la schimbările structurale ale societăţilor?

• 
  Aceste schimbări ale societăţilor „sunt considerate, mai întâi, de Auguste Comte ca revoluţii în structurile sociale ale gândirii şi cunoaşte­rii umane;
  
• 
  Karl Marx le-a explicat, cum se ştie, ca produs al luptei de clasă, generată, la rândul ei, de contradicţiile antagoniste dintr-o societate, respectiv de neconcordanţa dintre forţele şi relaţiile de producţie ale acesteia;
  
• 
  Max Weber nu a respins, în principiu, nici legea celor trei stări, nici legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie;
  

• 
  el a evaluat, însă, aceste legi sociologice din perspectiva punctelor de vedere din care ele au fost elaborate (punctul de vedere al noii clase de mijloc, respectiv al clasei proletariatului);
  
  • 
    dacă vom privi geneza unei societăţi, de pildă a societăţii capi­taliste occidentale, din punctul de vedere al istoriei cul­turii, consideră Weber, atunci această societate trebuie explicată prin unicitatea ei istorică, determinată de for­marea unui spirit propriu: spiritul capitalismului;
    
  • 
    acesta reprezintă un mod total sau fundamental de consti­tuire şi de evaluare a lumii sociale, presupunând, prin ur­mare, afirmarea unor valori ultime, ireductibile ale so­cietăţii;
    
  • 
    cum o societate nu poate supravieţui în afara aces­tor valori, înseamnă că geneza societăţii capitaliste, ca tip de schimbare societală structurală, poate fi explicată şi prin valorile ultime care au dat sens activităţii eco­nomice a burgheziei şi au susţinut pozitivismul noii clase sociale.”¹¹
    

Paradigmele sociologice şi antropologice evoluţioniste

Q. În ce fel au fost evaluate paradigmele sociologice şi antropologice evoluţioniste?

• 
  Un mod global de evaluare a acestor para­digme este cel figurativ, propus de sociologul american W. E. Moore, care identifică cel puţin 10 tipuri de curbe evoluţionare ale societăţii.
  

Q. Ce exprimă curbele evoluţionare?

• 
  Fiecare dintre aceste curbe exprimă “o formă sau o traiectorie a evoluţiei sociale sau societale, ceea ce înseamnă că orice încercare de generalizare a curbelor evoluţionare trebuie privită cu multe rezerve;
  
• 
  că fiecare dintre curbele evoluţionare propuse de Moore, inclusiv curba logistică, exprimă doar o anumită formă sau traiectorie a evoluţiei sociale, o de­monstrează principiul evoluţiei multilineare, formulat de antropologul Julien H. Steward.”¹²
  

Q. În ce constă importanţa principiului evoluţiei multilineare?

• 
  Importanţa acestui prin­cipiu „constă în cerinţa metodologică de a formula şi aplica legile evoluţiei culturale şi sociale nu culturii şi societăţii în general, ci culturilor şi societăţilor particulare, con­crete sau istorice;
  
• 
  Elman Service¹³ a valorificat principiul evoluţiei multilineare în formularea principiului discon­tinuităţii filogenetice a progresului, care ne arată că, în condiţiile evoluţiei paralele, fiecare traiectorie a evolu­ţiei sociale are şanse de inovaţie socială şi poate deveni suport pentru progresul social.”¹⁴
  

Modernizarea, mijloc al dezvoltării sociale

Q. Care este cel mai cunoscut model de modernizare şi de cine a fost elaborat acest model?

• 
  Dintre numeroasele modele ale modernizării sociale sau ale dezvoltării prin modernizare, cel mai cu­noscut rămâne, şi astăzi, „modelul decolării, elaborat de economistul şi sociologul W. W. Rostow;
  
• 
  W. E. Moore sin­tetizează rezultatele unui număr impresionant de cerce­tări empirice asupra modernizării sociale, analizând mai ales efectele acesteia asupra structurilor sociale (fiziolo­giei societăţii);
  
• 
  N. J. Smelser propune o paradigmă explicativă pentru mecanismele modernizării.
  
• 
  Deşi sunt aspru criticate astăzi, paradigmele moderni­zării continuă să aibă audienţă nu numai în ţările dez­voltate, ci şi în cele aflate pe drumul dezvoltării lor economice şi sociale independente.
  

• 
  În prezentarea ce­lor trei paradigme, elaborate de W. W. Rostow, W. E. Moore şi N. J. Smelser, s-au delimitat elementele ştiinţifice şi cele ideologice, având în vedere că nu de puţine ori aceste paradigme sunt judecate doar din perspectiva ideologiei lor.
  
• 
  Nimeni nu poate nega adevărul că din punct de ve­dere ideologic paradigmele modernizării propun reducţia reformistă a revoluţiilor, dar uniformităţile pe care aces­te paradigme le susţin pentru explicarea mecanismelor, a mobilizării resurselor şi a finalizării modernizării sociale sunt adesea corecte din punct de vedere ştiinţific şi destul de utile în activitatea practică de schim­bare programatică a structurilor societăţilor.
  
• 
  Dificultatea principală a paradigmelor modernizării constă în generalizarea modelului dezvoltării economico-sociale a ţărilor avansate. Samir Amin apreciază că aceste ţări nu pot elimina exploatarea capitalului internaţional decât dacă vor opta pentru o strategie de dezvoltare necapitalistă.”¹⁵
  

Q. La ce se referă paradigmele analizate în acest capitol?

Paradigmele analizate în acest capitol se referă la:

• 
  „progresul social;
  
• 
  evoluţia socială;
  
• 
  modernizarea so­cială;
  
• 
  dezvoltarea socială;
  
• 
  revoluţia socială;
  
• 
  schim­barea socială.
  
• 
  în toate aceste şase acţiuni sunt ana­lizate relativ nediferenţiat schimbările sociale şi cele so­cietale. Acolo unde indistincţia ameninţă claritatea şi face imprecis discursul sociologic ştiinţific, am încercat să punem noi distincţiile necesare.”¹⁶
  

„Cu toate acestea, titlul capitolului (evoluţia societăţilor) rămâne vag definit, fiindcă paradigmele analizate aici îşi propun să explice atât procesualitatea sau dinamica unor fenomene sau sub­sisteme sociale, cât şi a societăţilor în ansamblul lor. Toate acestea arată încă o dată că partea dinamică a socio­logiei este mai puţin dezvoltată, ceea ce explică şi pon­derea ei mai mică în cuprinsul acestei cărţi.”¹⁷

PARADIGMA 27. Legea celor trei stări

Q. Ce presupune legea celor trei stări, elaborată de Auguste Comte?

• 
  „Toate feluritele noastre speculaţiuni sunt neapărat su­puse, fie la individ, fie la specie, să treacă succesiv prin trei stări diferite, pe care denumirile obişnuite de teolo­gică, metafizică şi pozitivă le vor putea îndestul califi­ca¹⁸. De la început indispensabilă, în toate privinţele, cea dintâi stare trebuie să fie socotită numai ca provizorie şi trecătoare; cea de-a doua, care nu-i în realitate decât o modificare dizolvantă, nu comportă vreodată decât o des­tinare trecătoare, spre a se ajunge treptat la a treia; toc­mai într-aceasta, singura deplin normală, constă, sub orice raport, regimul definitiv al raţiunii umane.”¹⁹
  

Q. Ce consideraţii aduc cercetătorii evoluţiei credinţelor religioase în legătură şi cu legea celor trei stări?

Cea mai cunoscută lege sociologică este şi cea mai contestată.

• 
  Cercetătorii evoluţiei credinţelor religioase „arată că succesiunea fetişism²⁰, politeism, monoteism, ate­ism, religie socială sau, mai precis, sociologică (religia umanităţii) nu corespunde evoluţiei reale a vieţii religi­oase.
  
• 
  Sociologii nu găsesc legitimă explicarea evoluţiei sociale prin cele trei ritmuri succesive, considerând o mul­titudine de ritmuri bifazice sau nedefinite, ca tendinţă.
  
• 
  Istoricii contestă valabilitatea legii celor trei stări de­oarece ea este o lege naturală impusă, nu dedusă din studiul faptelor istorice.
  
• 
  Filosofii subsumează, în sfârşit această lege principiului hegelian (teză-antiteză-sinteză) mai complex şi mai profund decât enunţul sociologic comtean.”²¹
  

Accepţiuni ale legii celor trei stări

Q. În complementaritate cu care principiu a fost elaborată legea celor trei stări?

• 
  Legea celor trei stări „a fost elaborată de Auguste Comte în complementaritate cu principiul preponderenţei sociale a forţei materiale. Ceea ce reprezintă acest principiu pentru statica socială, adi­că pentru explicarea sociologică a structuralităţii socie­tăţii, este legea celor trei stări pentru dinamica socială, respectiv pentru evoluţia şi schimbarea ordinii sociale.”²²
  

Forţele materiale, intelectuale şi orale – determinante ale ordinii sociale

Q. Cum se constituie ordinea socială în viziunea lui Auguste Comte?

• 
  Ordinea socială sau, structura societăţii se constituie, în viziunea lui Comte, în jurul a trei determinante principale:
  

• 
  „forţele materiale;
  
• 
  intelectuale;
  
• 
  orale;
  
• 
  jocul acestor forţe este determinat de preponderenţa forţelor materiale asupra celor intelectuale;
  

• 
  acesta din urmă, respectiv ideile, domină lumea numai în sensul că ele pun în mişcare forţele materiale, dar forţele materiale devin sociale prin caracterul lor moral, interacţiunea forţelor sociale constituie, deci, unitatea socială a lumii, adică ordinea socială.”²³