Procese Interpersonale


Al patrulea moment: relatia terapeutica vazuta ca mediu pentru generarea schimbarii



Yüklə 83,94 Kb.
səhifə2/2
tarix31.10.2017
ölçüsü83,94 Kb.
1   2

Al patrulea moment: relatia terapeutica vazuta ca mediu pentru generarea schimbarii

Din punct de vedere al interactiunii, psihoterapia este considerata ca un proces de influentare sociala in care relatia client terapeut este folosita ca mediu pentru elucidarea diagnosticului si schimbare terapeutica. Ambele aspecte, asa cum am aratat anterior, sunt strins legate. Deoarece clientul incepe sa-si dea seama ca alege o anumita atitudine cu terapeutul si cu ceilalti din jurul lui, care frecvent conditioneaza si limiteaza posibilele raspunsuri ale celorlalti, aceasta constatare poate crea implicit sentimentul ca este posibila si o alta atitudine fata de altii. Aceata varietate de posibilitati este subliniata de faptul ca patternul interactional al clientului semnifica inradacinarea intr-un mod de comportament care a fost motivat initial de interactiunile cu figurile cheie din trecutul său. Curajul clientului de a incepe sa ,,functioneze” in afara modului stereotip de interactiune va creste probabil proportional cu recunoasterea faptului ca atitudinea sa tipica fata de altii duce la perpetuarea problemelor de care sufera si limiteaza inutil experientele pe care le-ar putea avea.

Deci, schimbarile terapeutice dorite sunt deja pregatite in timpul procesului de diagnoza, in sensul ca, in acest proces, clientul poate gasi motivatia de a incerca schimbarea. Terapeutul isi confirma eficacitatea interventiilor sale in acest domeniu fiind sensibil la semnalele clientului ca este dornic sa se deschida si sa adopte atitudini diferite fata de ceilalti. Astfel, un client dependent enervat de faptul ca terapeutul nu-i da instructiuni (indicatii, directii) specifice incepe sa se gindeasca la faptul ca poate face propriile alegeri in viata, in acest fel confirmind interpretarile pe care terapeutul le-a facut despre dependenta sa.

Din acest motiv reactia ,,asociala” a terapeutului nu trebuie vazuta doar ca frustranta, cum s-a aratat anterior, pentru ca blocheaza modul obisnuit de interactiune al clientului, dar si ca avind o valoare de apel pentru innoirea si extinderea comunicarii. Aici se poate face o paralela cu terapia comportamentala cu experimentarea unui nou comportament care a provocat anxietate si, deci, evitat.

Scopul interventiilor si interpretarilor pe care le face terapeutul este elucidarea scenariului clientului si gasirea de noi semnificatii. Aparitia unei schimbari in experientierea scenariului, consideram ca poate fi vazuta ca un semn ca interventia sau interpretarea terapeutica a contribuit la elucidarea unor aspecte. Aceasta poate (de exemplu) sa se manifeste prin faptul ca terapeutul se simte deodata mai implicat in relatia cu clientul sau, il priveste cu intelegere si-i intelege situatia (starea, sentimentele), observa o schimbare in sentimentele pe care clientul le are si sesizeaza mai multe nuante in povestirile clientului. Toate acestea contribuie la transformarea clientului intr-o persoana mai convingatoare, mai ,,adevarata”, mai consistenta.

Exemplu

Un barbat povesteste ca singura sa modalitate de a interactiona cu ceilalti este sa se certe cu ei si ca el cauta, de asemenea, in mod sistematic, motive de cearta si cu terapeutul. Dar, el aude acum de la terapeut ca, daca a facut aceasta marturisire, inseamna ca el a incredintat ceva din sine si indirect solicita sa i se acorde incredere. La aceasta, clientul reactioneaza povestind cum, in copilarie, si-a pierdut brusc tatal de care era foarte atasat si, de teama unei alte posibile pierderi, n-a mai indraznit sa impartaseasca nimic, nimanui, niciodata. Terapeutul este surprins de faptul ca vocea ,,certareata” a clientului sau devine mai ,,calda ,, si intelege deodata de ce acest client s-a ,,ascuns” in spatele acestui fel de a interactiona cu ceilalti. Schimbarea scenariului confirma eficienta interventiei terapeutice.

Un alt tip de confirmare a interventiilor interactionale ale terapeutului este schimbarea pattern-ului de nemultumiri (plingeri, insatisfactii) ale clientului.


Exemplu: O clienta, a carei forma predominanta de a interactiona cu terapeutul este adresarea de multumiri prietenoase si exagerate la sfirsitul fiecarei sedinte, fapt care reuseste sa-l irite pe terapeut. El sugereaza ca, prin afisarea acestei prietenii excesive ea incearca sa-si tina in friu sentimentele de furie, moment in care clienta marturiseste cit de frica ii este ca va fi respinsa de terapeut: ,,La urma urmei, mai aveti inca 10 pe lista dvs de asteptare, inaintea mea”. Terapeutul sugereaza ca acesta este punctul ei de vedere care il plaseaza in postura de barbat sever, gata sa aplice sanctiuni si se intreaba daca ii aminteste de cineva din viata ei. Ea povesteste atunci cum tatal său a raspuns oricarei manifestari de nemultumire din partea ei cu amenintarea ca o trimite la internat (la minastire). Acum terapeutul sugereaza ca, in mod evident, clienta asteapta acelasi tip de reactie si de la el. Dupa ce femeia incepe in mod real sa recunoasca acest lucru, terapeutul ii ofera oportunitatea de a-si explora in mod concret furia – asupra persoanelor din prezentul ei si asupra tatalui care a oprimat-o mereu. In aceasta faza a terapiei, dispozitia sa depresiva si insomnia scad in intensitate si, pentru prima oara, intilneste un barbat de care nu se simte abuzata.

Pe scurt, cele 4 elemente discutate ar trebui intelese ca momente ale unui ciclu mereu reluat, angrenajul terapiei inteleasa ca un proces interactional de invatare.

Nemultumirile (plingerile) clientului, evenimente recente sau mai indepartate din viata sa, tonul vocii si chiar ceea ce par a fi doar remarci intimplatoare despre vreme sau decorul camerei unde se afla, tacerea persistenta/ toate acestea pot da terapeutului interactional??? oportunitatea de a incepe un nou ciclu ca cele descrise anterior.

(pag. 167)



ÎNDRUMAR CLINIC
Cum procedează un terapeut experienţialist atunci când se concentrează pe interacţiunea de tip „aici-şi-acum”? Întâi vom descrie două procedee de lucru prin care, considerăm noi, abordarea experienţială capătă o coloratură destul de diferită de cea psihodinamică. Apoi, vom pune în discuţie integrarea activităţii interacţionale în cadrul atitudinilor de bază rogersiene.
Două particularităţi experienţiale
Deşi conceptul de „a lucra prin reacţiile trasferenţiale (.... de transfer....)” poate să pară împrumutat din tradiţia psiho-dinamică, este, cu toate acestea, ceea ce Lazarus şi Messer (1991) numesc „asimilare parţială”. Prin aceasta, ei au vrut să spună că un proces sau un procedeu terapeutic este supus într-o anumită măsură unor transformări interne atunci când este intergrat într-un nou context (aici fiind vorba despre terapia experienţială). O primă diferenţiere importantă între orientările experienţială şi psiho-analitică are legătură cu poziţia şi importanţa procesului interacţional de tip aici-şi-acum. Pentru terapeuţii experienţialişti, acesta nu este niciodată nici singurul şi nici cel mai important proces (în desfăşurare) aşa cum indică şi rezultatele unor cercetări (Lietaer...). Este o parte importantă a procesului, care uneori, dar cu siguranţă nu întotdeauna, este pusă în prim-plan. Aşa cum scria Gendlin: „Doar pentru că un aspect al terpiei este esenţial pentru unii clienţi, aceasta nu înseamnă că acel aspect trebuie impus tuturor clienţilor, tot timpul. Tot aşa cum este o eroare să încerci să transformi fiecare şedinţă de terapie într-o discuţie bazată pe evenimente relaţionale. Noi trebuie doar să fim receptivi şi să răspundem deschis acelor aspecte ale interacţiunii atunci când ele apar.” (1996). În acest fel, acest proces nu va fi provocat în mod deliberat. Relaţia terapeutică nu este structurată într-un mod care să favorizeze (la nivel maximal) regresia şi trasferul. În fapt, în orientarea experienţială, acesta este considerat un ocol inutil în cadrul procesului terapeutic. Noi optăm pentru un model în care creşterea clientului este stimulată chiar de la început. Noi considerăm că anumite reacţii trasferenţiale, care într-adevăr pot fi privite ca măsuri de siguranţă ale clientului, vor dispărea treptat (fără a lucra explicit asupra lor) sub influenţa benefică a unei bune relaţii terapeutice. Activitatea interacţională este astfel „limitată” la acele „cerinţe relaţionale” care apar ca blocaje ale procesului în cadrul terapiei.

Cât de des va reveni în prim-plan acest proces interacţional, prin metacomunicare explicită, va depinde atât de terapeut cât şi de client. După cum am menţionat anterior, sunt diferenţe mari între terapeuţi în ceea ce priveşte „atenţia faţă de interacţionalitate”; în timp ce unii abia discută despre problemele interacţionale care apar în mod „spontan” şi manifest în cadrul relaţiei de tip aici-şi-acum, alţii tind să caute în mod activ şi să selecteze interacţiuni care să exprime problema clientului. Dar problema clientului este de asemenea un factor determinant. Atât din literatura de specialitate cât şi din propria noastră experienţă, putem concluziona următoarele despre acest subiect: în cazul intervenţiilor în situaţie de criză sau în lucrul cu probleme psihotice, nu este recomandată centrarea pe interacţionalitate. Cu probleme mai uşoare, pentru care în general este suficientă o terapie pe termen scurt, blocajele interacţionale nu apar decât rareori şi procesul interacţional este limitat la „un cadru care oferă siguranţă”. Dimpotrivă, în cazul unor impasuri mai serioase şi a unor stagnări în proces sau cu clienţii orientaţi-spre-acţiune cu un nivel scăzut al cunoaşterii de sine, abordarea interacţională poate fi benefică. Literatura de specialitate pare să indice în mod unanim că abordarea interacţională este indicată mai ales în cazul terapiilor de lungă durată cu clienţii care au suferit traume interpersonale severe, cu narcisism accentuat sau cu tulburări de tip borderline. Specificul şi conţinutul activităţii interacţionale depinde şi de stadiul în care a ajuns terapia. Astfel, în fazele de început, de exemplu, o întrerupere incipientă a alianţei terapeutice va genera cel mai adesea o metacomunicare interacţională (Safran, 1993); în fază finală, activitatea interacţională se poate concentra pe aspectele nerezolvate legate de plecare şi pierdere.

Un al doilea principiu al activităţii interacţionale, despre care noi considerăm că tinde să primească o importanţă mai mare în cadrul paradigmei experienţiale decât în paradigma psiho-analitică clasică, poate fi formulat astfel: accentul nu se pune pe efortul de a obţine un insight, care constă în recunoaşterea şi înţelegerea modului în care a apărut, cum s-a produs felul distorsionat în care clientul îl percepe pe terapeut şi cum se raportează la ea / el într-un mod structurat, ci pe experienţa emoţională corectivă:

„Nu este suficient că pacientul repetă (…..exersează…..) cu terapeutul sentimentele lui de neadaptare şi modalităţile de gestionare a situaţiilor interpersonale. În fond, este de aşteptat ca pacientul să repete acestea cu toate persoanele din viaţa lui, nu numai cu terapeutul. Dar în acest fel, simpla repetare, chiar şi atunci când este o retrăire concretă, nu rezolvă încă nimic. Într-un fel, pacientul nu doar repetă cu terapeutul ci trece dincolo de repetare. Nu doar retrăieşte ci „trăieşte mai mult” dacă rezolvă problemele experienţial.”
Această „trăire în plus” necesită uneori mai mult decât bunăvoinţă neutră. Necesită ca terapeutul să se prezinte nu ca un ecran alb ci – pe lângă şi în plus faţă de intervenţiile lui empatice – să reacţioneze într-un mod transparent, la momentul potrivit, cu ceea ce există în interacţiunea dintre ei doi şi să îşi expună versiunea lui despre interacţiune. Întâlnim această perspectivă şi în orientarea interpersonală a terapiei psiho-analitice, unde „contra-trasferul” şi „destăinuirea la impact ( = impact disclosure)” nu mai sunt privite ca o slăbiciune („o crăpătură în oglindă”) ci ca un ajutor în analiză.

Vom ilustra această „trăire în plus” şi transparenţă crescută cu ajutorul transcrierii prescurtate a unui episod interacţional dintr-o terapie făcută de o colegă, împreună cu comentariile ei. Această exemplificare arată cum terapeuta intervine uneori într-un mod care să se potrivească cadrului de referinţă ale clientei iar alteori într-un mod concordant cu propriul ei cadru de referinţă; în afară de a reflecta sentimente (T2b, T3b, T5, T7), terapeuta vine şi cu propriile ei experienţe (T2a, T3a), face o legătură interpretativă cu ceea ce clienta a experimentat în trecut cu mama ei (T3c) şi foloseşte şi simţul umorului (T9).

Griet, 36 de ani, necăsătorită, a venit la terapie după o tentativă de suicid în timpul unui episod depresiv. Viaţa ei este profund marcată de o mamă rece, pretenţioasă care ar fi preferat să aibă un fiu. Cele ce urmează au avut loc în a douăzeci şi opta şedinţă:

C1: Ieri am vizitat-o pe prietena mea care tocmai a făcut un copil... Şi m-am gândit că, probabil, eu nu o să am niciodată copii. (Clienta începe să plângă încet. Dintr-o dată, strigă.) Am sentimentul că râzi de mine!

T1: (foarte surprinsă) De unde ţi-a venit ideea asta?

C2: Te-am văzut râzând şi rânjind batjocoritor.

T2: Nu recunosc nimic din aceste manifestări la mine şi nici nu este ceea ce simt eu pentru tine (a) dar este ceva acolo care îţi dă sentimentul că eşti ridicolă cu tristeţea ta (b).

C3: Da, ştiu că este ridicol să plângi pentru un asemenea fleac.

T3: Nu mi se pare deloc un fleac tristeţea ta de a nu avea copii (a) dar tu simţi o privire batjocoritoare îndreptată către tine care face ca durerea ta să devină un fleac ridicol. (b) (Tăcere...) Îmi pot imagina că mama ta îţi producea un astfel de sentiment atunci când plângeai (c). Îţi aminteşte asta de ceva?

C4: Mama nu ar accepta ca eu să plâng; ea ar spune: „Uite, iar începe fata noastră proastă.”

T4: Asta este ridicol.

C5: Oh, da, ea putea să mă facă să par atât de ridicolă... În faţa tuturor ea spunea: „Mica noastră Griet este cea mai proastă fată de pe pamânt”... Şi eu aş fi vrut să dispar de pe faţa pământului de ruşine...

T5: Nu este de mirare că nu ai uitat privirea aceea niciodată...

C6: Nu... Nu am mai plâns niciodată atunci când erau oameni în preajmă... Totdeauna fug atunci când îmi vin lacrimi în ochi...

T6: Şi acum nu ai putut să fugi...

C7: Dar nu am vrut să fug... dar apoi m-am uitat la tine... şi dintr-o dată am văzut-o din nou... (tremură)

T7: Trebuie să fi fost groaznic să fii îndepărtată cu răceală de propria ta mamă... (Clienta începe din nou să plângă în hohote şi să suspine. Între timp povesteşte alte fragmente de amintiri dureroase. Terapeuta reflectă şi o susţine prin intervenţii calde, pline de simpatie).

C8: Ultima dată când am plâns în prezenţa unei alte persoane a fost la aniversarea mea de 12 ani. În acea zi, mama mea mi-a zis: „Şi în curând vor începe neplăcerile legate de indispoziţiile femeieşti şi o să vedeţi cât caz o să facă din asta Griet a noastră!”... Acum cred că acesta a fost motivul pentru care nu mi-a venit prima menstruaţie până la 18 ani.

T8: Sânge şi lacrimi... n-ar fi trebuit să curgă.

C9: Da (uşurată, un oftat adânc)... este atât de bine că acum am fost capabilă să le dau drumul... N-o să râzi de mine acum, nu-i aşa?

T9: N-aş îndrăzni.
Atunci când un client mă acuză de reacţii pe care cu adevărat nu le recunosc ca ale mele, în general spun în câteva cuvinte care este adevărata mea reacţie dar cu siguranţă nu încep să mă apăr cu/ prin aceasta. Mă întorc imediat spre client care simte ceva şi încerc să explorez ce anume. Cu abilitatea mea empatică încerc să mă pun în situaţia clientului şi să înţeleg reacţia ei/ lui din acest moment (…context…) prielnic. Împărtăşesc această înţelegere şi clientului. Odată ce contactul cu adevărata sursă a trasferului este restabilit, amintiri cu o încărcătură foarte puternică vin în prim-plan şi abia acum emoţiile declanşate de acestea pot fi trăite pe deplin. Odată ce a avut loc o descărcare completă a unui asemenea insight, clientul se poate uita la reacţia lui cu un anumit umor dar în general este încă un pic fragil. În următoarele şedinţe, sentimente similare pot să mai apară dar atunci el/ ea este capabil(ă) să recunoască mult mai repede sursa originară a reacţiei lui/ ei.
Activitatea interacţională şi atitudinile din terapia centrată pe client
În această secţiune, vom privi mai amănunţit felul în care terapeutul îşi poate insera intervenţiile interacţionale în cel mai constructiv mod cu putinţă. Sugestiile care urmează arată cât de important este ca metacomunicarea interacţională – cu toate componentele ei principale: feedbackul, confruntarea, interpretarea şi auto-dezvăluirea – să fie susţinută de atitudinile de bază.

Strânsa legătură cu congruenţa este evidentă: simţirea a ceea ce se întâmplă în relaţie, barometrul interacţional trebuie să funcţioneze adecvat! În toată complexitatea şi cu toate variabilele ei, aceasta presupune un contact strâns cu fluxul experienţierilor persoanei şi cu înţelesurile pe care acestea le-ar putea avea; o conştientizare satisfăcătoare a ceea ce poate fi contribuţie personală în dificultăţile care apar în relaţie şi, atunci când este necesar, suficientă deschidere (…disponibilitate…) de a înfrunta problema în cauză (astfel încât să nu se transforme într-o luptă pentru cine are dreptate) şi o capacitate de a comunica propriile experienţe într-un mod compatibil cu evoluţia procesului. Ca un exemplu pentru aceasta din urmă, Rogers descrie cum îşi poate comunica un terapeut „plictiseala”:

Dar sentimentul meu există în contextul unui flux complex şi în schimbare, care trebuie, de asemenea, comunicat. Aş vrea să îi împărtăşesc supărarea mea de a mă simţi plictisit şi disconfortul meu de a spune acest lucru. Când o fac, descopăr că plictiseala mea provine din senzaţia de depărtare (….rezervă…) faţă de el şi dorinţa de a fi într-o mai strânsă apropiere faţă de el şi chiar în timp ce îmi exprim aceste sentimente, ele se schimbă. Cu siguranţă că nu sunt deloc plictisit aşteptând cu nerăbdare şi poate şi cu un pic de nelinişte răspunsul lui. De asemenea, simt la el un nou tip de senzitivitate, acum că i-am împărtăşit sentimentele mele care fuseseră o brieră între noi. De departe sunt mult mai pregătit să-i aud surpriza sau poate supărarea din glas acum când el vorbeşte mult mai autentic pentru că eu am avut îndrăzneala să fiu sincer (…transparent…) cu el.” (1966, p. 185)
Un alt aspect important al congruenţei, în afară de auto-cunoaştere, este tăria Eu-lui terapeutului. Mai ales în activitatea interacţională, avem nevoie de graniţe foarte puternice ale Eu-lui. Într-adevăr, trebuie să fim pregătiţi să primim emoţii puternice şi iraţionale fără să fim înghiţiţi de ele; trebuie să gestionăm în mod constructiv (adică fără a ne manifesta prin gesturi, comportamente mai curând decât prin cuvinte) ura sau dragostea, aprecierile sau criticile clientului faţă de propria noastră persoană; şi, în acord cu principiul de a nu răspunde la chemarea către interacţionalitate venită din partea clientului, uneori trebuie să ne stabilim noi foarte strict propriile noastre limite.

Împreună cu aceasta este şi legătura cu aprecierea pozitivă necondiţionată. Momente ocazionale de confruntare fac parte din activitatea interacţională. Aceste confruntări este foarte probabil să aibă un efect constructiv dacă putem simultan simţi şi comunica o preocupare profundă faţă de clientul nostru ca persoană. În acest sens a scris Gendlin cele ce urmează:



Dar aprecierea necondiţionată înseamnă de fapt aprecierea clientului ca persoană ignorând faptul că nu ne place ceea ce se desfăşoară în el (să îi răspundem / să îl susţinem în zbaterile lui întotdeauna pozitive împotriva a orice ar fi, în care el este captiv). Asta include exprimarea spaimei şi chiar a furiei, dar întotdeauna în cazul în care ambii ştim că venim unul în întâmpinarea celuilalt cu căldură şi onestitate ca persoane, din punctul în care ne aflăm şi ne simţim fiecare dintre noi. (1970, p. 549)
A fi capabil de confruntare într-un mod constructiv este important pentru terapeut pentru a nu lăsa prea mult timp să se acumuleze sentimente negative şi a rămâne suficient de disponibil faţă de client. Mai mult, terapeutul trebuie să explice clar că sentimentele lui/ ei au legătură cu un comportament anume al clientului şi nu cu clientul ca persoană. De aceea, feed-backul terapeutului trebuie să fie pe cât de explicit şi de concret posibil: cum anume a prins contur sentimentul şi exact ce anume din modul de interacţiune al clientului l-a declanşat. Poate că cel mai important este ca terapeutul să rămână concentrat pe tendinţele pozitive active din spatele comportamentului perturbator al clientului şi din spatele propriilor sale sentimente negative şi să le comunice şi pe acestea. De aceea, în exemplul de mai-nainte, Rogers a comunicat motivaţia internă a plictiselii sale care era dorinţa unui contact mai apropiat cu clientul său. Atunci când comunicăm unui client un feed-back despre un comportament care ne irită, încercăm să fim în contact cu nevoile şi intenţiile pozitive din spatele acestuia şi să le includem în discuţie. Gendlin ne oferă următorul exemplu în această privinţă, ilustrând fixarea limitelor:

De exemplu, nu voi lăsa un pacient să mă atingă sau să mă apuce. Îl voi opri pe pacient dar, cu aceleaşi cuvinte şi gesturi, voi încerca să răspund pozitiv la dorinţa lui pozitivă de apropiere sau relaţie fizică. Îl voi atinge eu personal cu mâna pe pacient în timp ce îl ţin la distanţă de mine, voi intra în contact vizual cu el şi îi voi spune că apropierea fizică este un lucru pozitiv şi că o apreciez chiar dacă nu pot îngădui să aibă loc. (Ştiu că în asemenea momente pot să creez chiar eu această perspectivă pozitivă. Poate că această reacţie de a ţine la distanţă este mai curând ostilă acum, decât prietenoasă. Dar este căldură şi sănătate în trebuinţele sexuale sau fizice ale oricui şi eu pot să le apreciez ca atare.) (1967, p.397)


Activitatea interacţională cere, în plus, un tip special de empatie, şi anume a fi pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce se întâmplă între client şi terapeut, cu conotaţia relaţională conţinută în mesajul clientului (vezi Barrett, 1993). Finke o numeşte „înţelegere centrată pe interacţiune”. În opinia lui, aceasta diferă de înţelegerea empatică clasică prin aceea că nu implică doar empatia faţă de client dar şi rezonanţa emoţională a terapeutului faţă de oferta inteacţională a clientului (Finke, 1994). De acum înainte, ambele cadre de referinţă (al clientului şi al terapeutului) sunt implicate în mod explicit în proces. De exemplu, un terapeut poate reflecta: „Deci tu ai încercat întotdeauna să fii băiat bun cu toată lumea şi chiar şi aici am sentimentul că este foarte important pentru tine să primeşti aprobarea mea.”

Important în această explorare interpersonală este că nu se limitează niciodată doar la o analiză comportamentală a interacţiunii. Noi considerăm importantă urmărirea mişcării înainte-înapoi pentru a obţine o imagine cât mai clară a ceea ce se întâmplă la nivel interacţional pe de o parte şi baza experienţială pe care se desfăşoară acest mod de interacţiune, pe de altă parte. Aceasta înseamnă că noi încercăm să evocăm experienţa din spatele respectivei cerinţe relaţionale: cum anume, la un nivel mai profund, experienţiază clientul modul lui/ ei de a interacţiona? Ce anxietăţi şi dorinţe acţionează? Ce experienţe de viaţă „au marcat” clientul în această privinţă? Experienţa noastră ne spune că, ajungând la acest strat de profunzime de experienţieri, deseori se ajunge într-un punct de cotitură în dezgheţarea unui şablon relaţional care se dovedise de neclintit până atunci. În cadrul acestei activităţi de explorare interacţională a problemei clientului, intervenţiile interpretative pot fi considerate ca parte a „comentariilor legate de proces”; aceasta înemnând o evidenţiere clară a patternului de reacţie, o evidenţiere a posibilelor cauze ascunse şi legarea reacţiilor de tip aici-şi-acum cu reacţii similare din relaţiile din prezent sau din relaţiile (familiale) din trecut. Deseori, clientul însuşi face aceste conexiuni. Atunci când le face terapeutul, cel mai bine este să le facă într-un mod experienţial. Noi urmăm în această privinţă o metodă empirică (a rule of thumb) a lui Gendlin care face ca asemenea interpretări să fie foarte asemănătoare reflectării empatice sau ghicirii sentimentelor ascunse: „În aplicarea teoriilor în practică, transpuneţi-le în ceva ce clientul ar putea să descopere prin simţire directă. Permiteţi-vă oricât de multă elaborare (...analiză...) complexă personală dar faceţi ca intervenţia dvs. să fie o simplă întrebare - spuneţi: poate că persoana simte ............ ceva apropiat de ceea ce vă imaginaţi că ar putea simţi.” (1974, p. 288).

În încheiere, întotdeauna trebuie să fim preocupaţi să nu impunem clientului centrarea pe interacţionalitate ci să menţinem procesul suficient de centrat pe client. Atunci când vine clientul însuşi cu un tipar de interacţionalitate atunci nu este, desigur, nicio problemă. Dar atunci când terapeutul, pornind de la propriul său cadru de referinţă, orientează procesul în direcţia interacţionalităţii, atunci apare o problemă se sincronizare: este oare vre-o şansă ca clientul să fie suficient de receptiv la feed-backul meu legat de felul cum experienţiez eu interacţiunea sau sunt alte obiective terapeutice care ar trebui atinse mai întâi? Uneori, relaţia încă nu oferă suficientă securitate şi nu este suficient de solidă şi acestea trebuie asigurate mai întâi. În momente de mare vulnerabilitate, apropierea empatică este, poate, tot ceea ce este necesar. Uneori clientul nu recunoaşte (....apreciază...) (încă) feed-backul interacţional. Uneori clientul are nevoie mai întâi de şansa de a-şi exprima pe deplin sentimentele faţă de figura simbolică a terapeutului fără a fi „oprit” imediat printr-o confruntare cu „realitatea” modului în care experienţiază terapeutul însuşi relaţia sau printr-o interpretare. Dar uneori, expunerea experienţierii relaţiei de către terapeut poate fi cea mai eficientă cale de a adânci procesul.

Procesul de metacomunicare reciprocă trebuie să se desfăşoare într-un spirit de dialog real, în care terapeutul să arate suficientă deschidere pentru o posibilă contribuţie personală în problema interacţională. Două reguli ale comunicării trebuie reamintite aici:

Prima, folosind cuvintele lui Rogers, este de „a avea pregătite” („owning”) sau de a exprima mesaje cu „Eu” în locul celor cu „Tu”. Astfel, terapeutul indică clar că ea / el este sursa experienţierii şi încearcă înainte de toate să comunice ce simte ea însăşi / el însuşi în loc să facă remarci evaluative despre client. De exemplu, ea / el nu va spune: „Ce intruziv din partea ta” ci „Atunci când m-ai sunat pentru a doua oară în această sătămână, m-am simţi presat(ă) şi ca şi când aş fi subordonat(ă)...

A doua regulă a comunicării, folosind cuvintele lui Gendlin: „întotdeauna verifică” sau „fii deschis pentru ceea ce urmează”. După fiecare intervenţie – şi mai ales după cele care îşi au originea în propriul nostru cadru de referinţă – ne punem în acord cu lungimea de undă a clientului şi continuăm de aici.

În acest capitol, ne-am îndreptat atenţia către modul de lucru explicit cu stilul interacţional al clientului cu terapeutul în relaţia de tip aici-şi-acum, ca o modalitate importantă – chiar dacă nu singura - de abordare a schimbării personalităţii. Am discutat despre elementele componente ale acestui tip de obiectiv interpersonal şi am descris cum şi-a câştigat treptat un loc în evoluţia psihoterapiei centrate pe client / experienţială. În secţiunea acestui capitol dedicat în mod explicit activităţii practice, am discutat despre culoarea particulară pe care o capătă acest proces în cadrul paradigmei experienţiale şi am prezentat cum abordarea interacţională – cu intervenţiile menite să orienteze (....dirijeze / însoţească....) procesul – poate fi integrată în cadrul atitudinilor de bază ale terapeutului centrat pe client de empatie, congruenţă şi apreciere pozitivă necondiţionată.

Sperăm că descrierea acestui proces de lucru prin interacţionalitate din psihoterapia experienţială va stimula alţi colegi să elaboreze propriile lor puncte de vedere asupra diferitor aspecte sau modalităţi ale acestui proces. Credem că este o dimensiune a psihoterapiei căreia trebuie să i se acorde mai multă atenţie în paradigma noastră. O mulţime de cercetări mai trebuie întreprinse până să ajungem la bazele empirice ale microteoriei despre evenimentele specifice legate de ceea ce Rice şi Greenberg numesc „dimensiunea învăţării prin experienţiere interpesonală” (1990, p. 406). Importanţa tot mai mare – nu numai în cadrul terapiei centrate pe client dar şi în cadrul gestalt-terapiei – a rolului dialogului în procesul terapeutic poate conduce de asemenea şi către o evoluţie în această direcţie.



- -




Yüklə 83,94 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə