Rubrica gastronomică: Tochitură moldovenească- reţetă de Bobotează



Yüklə 212,78 Kb.
səhifə1/3
tarix07.04.2018
ölçüsü212,78 Kb.
  1   2   3


Buletinul

Clubului Român din Chattanooga

Numărul 28 (douăzecişiopt) Februarie 2014

Rubrica gastronomică: Tochitură moldovenească- reţetă de Bobotează





Reţetă publicată marţi 13 decembrie 2011 în retetepentrutine.ro

Ingrediente: 400 g pulpă de porc, 200 g ficat de porc, 200 g cârnaţi afumaţi, 200 g rinichi, 250 g telemea de oaie, 5 ouă, 5 căţei de usturoi, untură, sare, piper.

Mod de preparare


Speli bine rinichii, îi cureţi de pieliţă şi îi laşi în apă cu oţet 2 ore. Carnea de porc, ficatul, cârnaţii şi rinichii îi tai în cubuleţe de 3-4 cm.

Intr-o cratiţă pui untura la încins. Prăjeşti în grăsimea încinsă toate bucăţile, peste care torni usturoiul pisat. Dupa ce s-au rumenit, împarţi în porţii şi le scoţi pe farfurii.

Ouale le prăjeşti ochiuri româneşti ( le spargi în apa clocotita cu puţin oţet şi sare ), pui câte unul în fiecare farfurie, apoi razi telemeaua de oi pe deasupra şi serveşti tochitura cu mămăliguţa caldă.tochitura-moldoveneasca.jpg




Din istoria comunismului românesc (5):Un aristocrat roşu: Ion Gheorghe Maurer şi pseudo-justiţia comunistă Vladimir Tismaneanu decembrie 27, 2013 contributors.ro

Motto: “Revolutionarii de profesie sunt niste dogmatici si niste fanatici dezagreabili. … Au suflet, dar pot deveni asasini oricat ar fi de delicati si candizi.”–Petre Pandrea

ion_gheorghe_maurer.jpg

Atunci cand ni se spune ca tanara generatie de intelectuali romani este dezinteresata de trecutul totalitar, este reconfortant sa vezi ca lucrurile nu stau catusi de putin astfel. Salut publicarea pe “Contributors” a unui articol onest, informat si extrem de necesar despre istoria Institutului de Cercetari Juridice in anii comunismului. Autoarea este Diana Ionescu, doctor in drept la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Numit in fruntea acestui institut in perioada stalinismului dezlantuit, avocatul Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a fost un comunist convins, s-a convertit in revolutionar de profesie inca din anii clandestinitatii, a imbratisat neconditionat crezul utopic bolsevic, a sustinut total si fara rezerve regimul totalitar, inclusiv anihilarea statului de drept prin masuri abuzive si prin incalcarea sistematica a drepturilor omului. Nu a protestat niciodata impotriva Gulagului romanesc, a fost omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej si a beneficiat imens de relatia cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergente ideologice sau politice. Leninist consecvent, a facut parte din categoria acelor true believers analizati de Eric Hoffer intr-o carte care ramane de o dogoritoare actualitate. Maurer era presedintele Consiului de Ministri al RPR si membru al Biroului Politic al CC al PMR in 1963, acum cinci decenii. In acel an murea in inchisoare Ion Mihalache.

L-a detestat pe Lucretiu Patrascanu. Cinic si arivist, Maurer il invidia pe Patrascanu pentru influenta sa in partid si, mai ales, printre intelectuali. In plus, ca si Leonte Rautu, Maurer a fost steril ca teoretician, nu a scris propriile carti, nu a lasat in urma niciun text memorabil. Numit in fruntea Prezidiului MAN dupa moartea lui Petru Groza in 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentinte si decizii din epoca.

Cu aparenta sa senioriala, cultivat si elegant, pasionat de vanatoare, bautor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat rosu. Petre Pandrea, care l-a cunoscut bine, il numea pe Jenica Maurer, veritabilul Lenin al comunismului romanesc: “Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucretiu Patrascanu. N-avea stofa nici de Lenini, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenita o … Stalina valaha, cu al sau Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidata si Ana Pauker, si Luca, si Teohari, si Chisinevschi. A fost lichidat, in a doua repriza, si Leninul valah, Lucretiu Patrascanu, singurul candidat la leninat bastinas. A fost spurcat cu laturi si cu fecale, facut cu ou si otet in comunicatul in care se anunta executia. Cine-i Leninul valah? E un om cu vointa clara, care stie ce vrea si ce face, un om cu o vointa naprasnica, un om jignit de multi, cu complexe de inferioritate si cu supracomplexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenica Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bara si de zaiafeturi, de licee militare, de puscarii si de mese imbelsugate…” (“Memoriile mandarinului valah”, Editura Albatros, 2000, p. 150) Tenacitate, vointa de fier, natura neinduplecata si neinduratoare, intransigenta ideologica, acestea au fost atributele personalitatii politice numita Ion Gheorghe Maurer.

A jucat un rol decisiv in instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu in martie 1965. S-a trezit tarziu si nu a facut nimic pentru a limita aberatiile impuse de Ceausescu. Maximum de delimitare era faptul ca aplauda mai putin entuziast decat altii. Nu neg ca, intre 1963 si 1968, a sustinut unele reforme interne, ca nu era un maniac al industrializarii fortate si ca respecta valorile culturale. Nu avea complexele de inferioritate ale activistilor necizelati atunci cand calatorea in Vest si a incurajat o politica externa cu unele aspecte autonome.

In plus, avea un real simt al umorului. Ca politician, insa, nu si-a articulat vreodata ideile de o maniera coerenta, nu a fost nici in vis un Imre Nagy al Romaniei. Nu exista niciun motiv de a-l privi altfel decat pe ceilalti potentati ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdet, sa spunem. Sofisticarea sa este mai degraba o circumstanta agravanta. Era condescendent si dispretuitor, avea o parere exceptionala despre sine. Singurul om politic pe care l-a pretuit, ii marturisea Laviniei Betea, a fost Dej.

Ca jurist, Maurer a sprijinit statul faradelegii mascata in pseudo-legalitate. Tocmai pentru ca avea aceasta formatie, ar fi trebuit sa spuna “Nu” in multe situatii. Nu a facut-o. Dupa pensionarea din 1974, s-a complacut in lux si privilegii, n-a schitat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici macar un fractionist precum semnatarii “Scrisorii celor sase”. Nationalismul bombastic ii repugna. Obisnuia sa spuna, auto-ironic: “Sunt german dupa tata, francez dupa mama, dar eu sunt roman get-beget”. S-a despartit de prima sotie, cu care a avut o fiica (cel putin asa se spunea). Cea de-a doua sotie, Elena (Lilica), era obraznica, inculta si dominatoare. O lasa sa-si faca mendrele si, de fapt, o ignora. Din cate stiu, ruptura cu Ana Pauker, a fost legata de suspiciunile acesteia privitoare la trecutul Elenei Maurer si nicidecum de cine stie ce divergente politice. Evident, Maurer a cautat ulterior sa se prezinte drept un anti-stalinist avant la lettre. Nu a fost, era o nascocire, o fictiune.

N-a avut prieteni, a murit in deplina solitudine. Un cunoscut intelectual care l-a vizitat spre sfarsitul vietii imi povestea despre un Maurer decrepit, traind intre vase murdare, mobile imbatranite si mult praf. Fiul sau, Jean, a facut Liceul German, apoi a studiat fizica la Universitatea din Bucuresti. Are doua fiice cu prima sotie, Dana Gavrilovici. L-am cunoscut relativ bine, era modest, agreabil ca persoana, inteligent, complet diferit de un Nicu Ceausescu. Tatal sau s-a opus oricarei cariere in UASCR.

Biografia politica a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismul romanesc. A imbratisat de tanar miturile staliniste si le-a sustinut pana la prabusirea dictaturii, acum 24 de ani. A esuat in marele sau proiect intelectual, scrierea unei carti despre “Marx si lumea de azi”. A denuntat in 1968 “acele mult prea triste si prea urate fapte”, dar nu a a actionat pentru a resuscita statul de drept. A fost unul dintre stalpii statului de nedrept (Unrechtsstaat). Era constient de imensa minciuna pe care se baza sistemul, dar nu a facut nimic spre a o destrama. Se spune ca in momentul ungerii lui Ceausescu drept urmas al lui Dej, Maurer l-ar fi indemnat: “Orice s-ar intampla, fereste-te sa ai sange pe maini!” Un sfat intelept pe care nesabuitul Ceausescu a decis sa-l ignore.

Memorii: Marin Preda în amintiri – de Minică Roşu

marin preda in amintiri

Marin Preda in 1934, elev clasa a IV-a

 

MINICA ROSU, un prieten din copilarie al scriitorului: "A fost un mare singuratic"

Se implinesc 30 de ani de la moartea lui Marin Preda. Un rastimp in care amintirea marelui scriitor se sterge, incet-incet, ca un abur. Cand a murit Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, sustinator infocat al poetului, a scris cu litere de o schioapa: "Toti cei care l-ati cunoscut, scrieti!". Pastrati-i aura si memoria pentru cei ce vor veni dupa noi. Asa au aparut cele mai impresionante marturii despre Eminescu, scrise de colegii lui de scoala din Bucovina si de studentii teologi ardeleni, care l-au intalnit in calatoria pe care poetul a facut-o la Blaj. Pe noi, cei de azi, ne despart trei decenii de moartea autorului "Morometilor". Paradoxal, pe masura ce opera lui castiga in importanta, imaginea creatorului ei se topeste ca fumul. Inainte de a fi prea tarziu, "Formula AS" va propune cateva marturii ale unor oameni care l-au cunoscut indeaproape. Interviurile sunt realizate de SORIN PREDA, nepotul de frate al scriitorului.

"Ii spuneam Telerezu"

- Sunteti printre ultimii martori ai copilariei si adolescentei lui Preda. Cum v-ati cunoscut? Erati de aceeasi varsta?

- Pai eram cam de-o varsta amandoi. Eu sunt nascut in iunie, iar Marin era in august. Cam de la varsta de 10 ani, asa, am inceput sa fim prieteni. Nu stiu ce anume ne-a apropiat. El era dintr-o familie cu multi frati, eu eram singur la parinti. Tatii nostri aveau cam aceeasi situatie materiala, dar eu, fiind singur la parinti, eram intr-un fel mai instarit decat el... In toti acei ani, ne vedeam des, fierbeam porumb, mancam si discutam diverse intamplari ale satului.marin preda in amintiri


Minica Rosu, coleg de scoala si prieten cu Marin Preda

 

In casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comuna, exista un pod cu multe carti in foileton, si Marin se strecura acolo si citea ce-i pica in mana: "In noaptea nuntii", "Saru-mana", si nu mai stiu ce romanturi in serial. Ma lua si pe mine cu el si pana nu termina de citit cartea nu se lasa. Eram amandoi de tot hazul. Eu, fiind singur la parinti, eram mai dichisit imbracat - incins cu un brau de catifea, camasa si izmene cu flori cusute de mama. El era cu o camasa de tort si izmene tot de tort si incins cu... piedica de la cai! Nu dadeai doua parale pe noi. Desculti, cu capetele tunse chilug, o faceam pe intelectualii - incercam sa improvizam, sa scriem, sa facem ceva din cele citite. Mi-aduc aminte cand Marin inca nu incepuse sa scrie "Ferestre intunecate", a facut o schita, o povestire acolo, pe care i-a dat-o lui neica Voicu, avocatul, sa-l intrebe ce si cum, ca de!... doi intelectuali avea satul - pe avocatul Voicu Dobrescu si invatatorul Crivat. Asa banuia Marin ca, daca le da la astia din scrisul lui, oamenii o sa-i spuna ceva de bine...In fine, cam pe vremea legionarilor, Marin venea cateodata la mine acasa, unde putea sa scrie. Nu numai ca aveam conditii ceva mai bune, dar lui ii placea sa-i dau eu, personal, sa faca un dialog, asa cum i-am dat odata sa faca un fel de piesa de teatru, intre mine si unul Besleaga, un om din sat. O alta piesa era despre circarii ambulanti, piesa cu care ne-am prezentat la directorul scolii. Acolo, la scoala, lumea era incrancenata, erau fierberi politice, dar eu n-aveam treaba cu daravelile lor si m-am prezentat la director, care era legionar, si i-am zis: "Vrem sa jucam si noi piesa noastra, "Pusca si ciomagul""... "De cine e scrisa?", a intrebat directorul. "De Petre Marin", am zis eu la intamplare. "Fugi, dracu', cu prosteala asta", mi-a mai zis el in scarba, intorcandu-mi spatele, iar eu am revenit in clasa, la ore, si m-am pus langa colegul meu de banca, Marin Calarasu, de-i mai ziceam si Telerezu.



- De unde pana unde numele acesta, de Telerezu?

- Nu ma intreba, ca nu stiu. Unii ii spuneau Calarasu, dar lui nu-i placea. Eu ii ziceam Telerezu, si astfel pastram prietenia cu el... In fine, in sat se juca o mare piesa a legionarilor, in care avea rol principal Afrodita Burcea (profesoara si viitoare sotie a lui Petre Costovici, fost ministru la constructii si legionar cu acte in regula), iar noi, nu stiu de ce, voiam sa vada satul si piesa noastra...Pana la urma, ni s-a implinit visul, dar altfel. La o pauza, in timpul piesei, cand trebuia sa se schimbe decorul, ne-a chemat si pe noi sa facem figuratie in piesa, iar pe Marin l-au pus sa duca o tava. Decat deloc, era bine si asa.



- In ce an se petreceau toate aceste?

|

Nu mai stiu precis. Era perioada legionarilor, cum ziceam, si a lui Petrache Lupu, cu minunea lui de la Maglavit. Mama lui Marin, adica bunica dumneavoastra, era foarte credincioasa. Era in "Oastea Domnului" si credea in Petrache Lupu, dar si in alta sfanta de pe deal, de-i zicea Sfanta Zita...Trebuie sa fie deci anul 1939. Doi ani mai tarziu, eu am absolvit scoala silvica si tata mi-a zis: "Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci si-ti gasesti serviciu in tara asta".



marin preda in amintiri

Ultima borna, ultima strigare a satului de campie

 

Am ramas oarecum surprins, dar cand i-am spus lui Marin cum sta treaba, el m-a surprins si mai tare cu vorba lui: "Ba, hai ca merg si eu cu tine la Bucuresti". (Cativa ani, Marin fusese plecat din sat, il dadusera ai lui la Scoala de Meserii din Mirosi, iar pe urma fusese la o scoala normala din Ardeal, dar nici acolo nu a putut sa stea prea mult, fiindca nu avea bani. S-a intors inapoi in sat si am plecat impreuna la Bucuresti.) La vremea aceea, Marin arata ca vai de lume, imbracat in haine de tort, tesute in casa, tesute de tata Joita, mama lui; cu izmene de tort pe el si o pereche de pantofi cu nu stiu cate petice pe ei... Dormeam cu el, la niste frati de-ai lui, prin niste paduchernite, in Colentina. Dormeam cu el in camera, dar mai mult discutam de carti, de viata de toate zilele, in sfarsit... Dimineata plecam si, din banii pe care ii luasem de la tata, ii cumparam si lui Marin un corn cu lapte batut, ca n-aveam mai mult sa-i dau. Impreuna cautam - eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, sa vada daca poate intra undeva, pe la "Universul" sau "Contemporanul". Era nebun dupa scris. Citea pana si reclamele de pe ziduri. Treaba asta ma enerva, ca eu mergeam inainte si, cand ma uitam in urma, il vedeam departe de mine, oprit in mijlocul strazii. "Hai, ba, odata!", strigam, dar el imi facea semn cu mana... "Stai sa termin de citit" si nu pleca nici de-al dracului. Era foarte incapatanat, inca de pe atunci.



- Fiind anul venirii lui in Bucuresti, trebuie sa fi fost 1941.

- Da, era prin 1941, octombrie. In sfarsit, la un moment dat, dupa vreo doua saptamani de bejenie prin Bucuresti, termin banii. Zic: "Ba, nu mai avem bani!"..."Si ce daca", a zis el. "Daca nu mai avem, nu mai avem". M-am uitat la el intr-o doara, dar n-am zis nimic. Emana un fel de siguranta, de parca ar fi stiut ca ni se intoarce norocul si, intr-adevar, exact in ziua aceea, dau peste un inspector silvic, care imi spune: "In Basarabia e nevoie de tineret. Nu vrei sa mergi sa repunem pe picioare peticul ala de pamant romanesc, de pe care au plecat rusii?". Asa am ajuns sef de ocol in Basarabia, in judetul Orhei. Ce viata, dom'le... La inceput, am crezut ca ma ingrop acolo, dar pana la urma, a fost foarte frumos. De acolo am plecat in armata. Dupa ce am terminat armata si am revenit la Bucuresti, am regasit numele lui Marin. De-acum el progresa. Scrisese "Salcamul" si "Intalnirea din Pamanturi". In Silistea, cand venea pe acasa, ne mai intalneam la Aristide Radulescu, la carciuma. Inainte sa-si ia serviciu la ziar, eu faceam cinste. Acum era randul lui. Ne bucuram sa ne revedem, dar nu purtam discutii prea savante. Vorbeam de insuratoare. Marin cunoscuse o invatatoare din comuna Surdulesti (undeva pe-aproape de Silistea), dar se cam indragostise de alta, una Stela Enachescu, sotia unui fost director general al unei fabrici din Bucuresti. Voia sa stea de vorba cu ea, dar aia nici nu se uita la el.



marin preda in amintiri

Bita - Joita Preda (Catrina)

 

Asta, cel putin, se intampla intr-o prima faza, caci imi aduc aminte ca odata, cand m-am dus la Bucuresti, am trecut pe la "Cartea Romaneasca" si am mers cu el la Stela, acasa. Si el a intrebat-o de fata cu mine: "Daca stiai tu, atunci cand iti bateam cu batul in poarta, ca eu o sa ajung scriitor, ma luai de barbat?... Atunci, imi ziceai: "Ba, prostule, ce-i cu tine aici?". Acum ce poti sa-mi mai zici?". In fine, ideea e ca am reluat relatiile cu Marin, ca am inceput sa corespondam si sa ne facem vizite. Acum, intrand la silvicultura, eram la Bucuresti din doua in doua saptamani, ocazie cu care treceam pe la "Cartea Romaneasca", unde el era director, pentru a pune o vorba buna scriitorilor din Rosiorii de Vede, Tair si Anghel Gadea, sa li se publice si lor cartile. Ca sa nu vorbesc pe uscat, ii aratam cateva pagini si Marin le citea, spunand uneori: "Ba, Minica, asta merge, dar asta, nu prea", alteori zicand doar atat: "Transmite-i sa mai incerce"... Si el mi-a facut o vizita. A venit pe la mine, in Rosiori, cu a doua sotie, cu aia care a ramas apoi la Paris.



- Eta. Eta Wexler.

- Mda. M-a suit in masina si acolo s-a luat la cearta cu Eta, fiindca apasa prea tare pe acceleratie. Dupa asta, a mai trecut ceva vreme si-am auzit ca s-au despartit. Nu stiu de ce, dar nu m-a mirat deloc. Nu a trecut mult timp si i-am cunoscut cea de-a treia sotie.



- Elena.

- Da, Elena. Stateau undeva pe Carol Davila sau Herescu. Oricum, aveau casa mare, un catel in curte si doi copii mici. Ei bine, tin minte ca, odata, aflandu-ma in trecere pe la el, unul din baieti a venit la noi cu un nasture in gura si Marin a sarit speriat de la locul lui - "Asta se ineaca, prostul", a zis el si a inceput sa fuga dupa baiat prin toata curtea, ca sa-i scoata nasturele din gura. Niciodata nu l-am vazut atat de speriat si de grijuliu cu copiii. De regula, la copii se uita crucis. Credea ca-l incurca la scris. Da' pe ai lui i-a iubit foarte mult.



"Stii tu cine a fost Spartacus?"

- As vrea sa revenim la Silistea, mai la obarsie. Putine lucruri se stiu despre inceputurile lui literare, cele din scoala.

- Marin a fost incurajat de invatatorul Ion Dinulescu. Nu stiu cata literatura citise, dar avea nas la talente. Oricum, pe Marin il indragea. De cate ori ne dadea sa scriem o compunere libera, pe cea scrisa de Marin o lua si mergea cu ea din clasa in clasa si o citea la toata lumea! Era un invatator bun. El m-a meditat pe mine la limba romana. Stia o gramatica, ceva de speriat! In clasa, mai aveam un coleg, Stan, care invata in avans lectia de istorie, de a doua zi. Marin il certa, reprosandu-i ca "memoreaza mecanic" si ca asa nu o sa se aleaga nimic de capul lui, ceea ce s-a si intamplat. Stan a ramas la coada vacii si a ajuns si mare betiv printre altele. Un timp insa, parea ca se ajunsese. Era propagandist la "Frontul Plugarilor", cand l-a intalnit pe Marin si l-a acostat: "Ba, Marine, ia sa vorbim noi de partid, de viata noastra noua, de zorii comunismului". Avand si alte treburi mult mai importante, Marin a dat sa-i intoarca spatele, dar Stan al nostru a insistat, si atunci Marin si-a iesit din pepeni si l-a luat la intrebari, cum numai el o facea: "Stii tu cine a fost Spartacus?"... "Nu", a recunoscut Stan.



marin preda in amintiri

Bitul - Tudor Calarasu - Moromete

 

"Atunci, daca nu stii, ce-i tot dai cu partidul?". Cum sa stie Stan "Sifonaru" de Spartacus? He-he-he... Asa. Alta data, pentru a face rost de bani de bautura, Stan al nostru a venit la Bucuresti sa vanda un berbecut. N-a vandut nimic si atunci, in disperare de cauza, s-a dus la Marin si in loc de "buna ziua", l-a luat din scurt: "Da si tu imprumut vreo 70 de franci, sa am ce sa duc acasa". Marin s-a uitat la el chioras, dar nu l-a refuzat. I-a spus doar atat: "Ba, tu banii astia nu mi-i mai dai inapoi. Uite colea, dar sa nu-mi mai ceri niciodata".



- Cu Stan, colegul de scoala, s-a descurcat. A scapat usor de el. Cu Partidul Comunist a fost ceva mai greu.

- Apropo de partid, tin mine ca Marin purta o palarie, pe care o luase din Franta. Si, pregatindu-se sa iasa din casa, ii zice Nuti, sotia lui cea tanara: "Aseara te-a chemat Gogu Radulescu ca sa te bage in partid"... "Da, m-a chemat", a confirmat el. "Si crezi c-o sa te primeasca in partid, cu palaria asta pe cap ?"... "Pai, chiar de asta o si port!", a zis el si i-a intors spatele, asa cum facea el cand cineva il enerva si spunea cate o prostie. Cand a aparut prima data "Delirul", Ceausescu l-a certat, ca venise la el ambasadorul sovietic sa-l reclame pe Marin, pe motiv ca-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceausescu i-a raspuns insa rusului: "Dom'le, la noi scriitorii sunt liberi sa scrie ce vor. Nu am ce sa-i fac lui Marin Preda. E parerea lui de scriitor". I-a mai zis si altele, asa si pe dincolo, dar dupa aia, l-a chemat pe Marin si i-a zis: "Tovarase Preda, trebuie sa modifici cartea la editia a doua". Cand sa apara editia a doua, a venit la el Dumitru Popescu si l-a abordat direct: "Se intereseaza Ceausescu daca ai facut modificarile in carte", iar Marin a oftat si a zis cu voce inceata, sa auda si ala: "Sunt recunoscator ca macar mi s-a lasat nemodificat titlul"... De obicei, Marin era glumet, in felul lui. Eu, cand ma duceam la "Cartea Romaneasca", el ma trimitea sa merg inainte si sa-l astept la "Capsa". Apoi, dupa cateva minute, lasa orice treaba si iesea din birou, spunandu-i secretarei: "Daca ma cauta cineva, ii comunici ca sunt chemat la tovarasul Minica", adica la mine. De cate ori veneam la editura si-i spuneam cum ma cheama, secretara intepenea auzind ca eu sunt "tovarasul Minica", gandind ca daca marele scriitor Preda se prezinta in audienta la mine, trebuia sa fiu cineva extrem de important... Altcumva, intalnirile noastre la Capsa erau un spectacol. Ii placea sa o faca pe grozavul, dar era simpatic. Odata mi-a explicat mie, tocmai mie, ce e cu vinul alb si vinul rosu. Altadata, a insistat sa-mi comande o portie de branza. A insistat atat de mult, ca m-a si enervat: "Cum sa mananc branza dupa friptura?", i-am zis. Vazandu-mi reactia, a lasat-o mai moale si a dres-o in stilul lui, ca branza e buna "sa deschida creierul pentru sprit". Ne-am trezit contrazicandu-ne - el ca era cum zicea el, eu ca era cum zic eu. Cert este ca a comandat branza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decat intr-un tarziu: "Ia, ba, sa vezi cum e!". I-am facut hatarul, am gustat si, intr-adevar, cand am gustat din branza, parca si mie mi-a venit asa, sa beau mai mult ca inainte. "He-he-he. Vezi, ba, ca toata viata inveti. Branza nu e pentru tarani. E pentru frantuzi si pentru intelectuali subtiri ca noi".



marin preda in amintiri

Un zambet pe care il dezvaluia "pe alese"

 

Apoi, tot discutand, mi-a spus ca in volumul doi din "Delirul" voia sa se ocupe de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si m-a rugat: "Tu sa mergi la Rosiorii de Vede si sa-mi faci niste casete cu marturii de la prietenii tai, care au stat in prizonierat la nemti si la rusi". M-am dus, intr-adevar, la Rosiori, si i-am adunat pe batranii din oras si le-am zis: "Ba, ia povestiti voi cum a fost". Asa i-am trimis cateva casete. Pe una din ele era o intamplare traita chiar de mine, cand am fugit din Basarabia de frica rusilor. Lui Marin ii placea sa se documenteze serios. Odata l-am intrebat, facand-o putin pe prostul: "De unde stii Marine, cu cine s-a intalnit Hitler si ce a zis cutare general si asa mai departe?"... "Ba, Minica, pai eu, ca sa pot sa scriu asa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Si cand s-a cristalizat totul in minte, abia atunci astern pe hartie. De aia zic ca volumul doi din "Delirul" o sa iasa foarte bine. Intre timp, insa, m-am apucat de "Cel mai iubit dintre pamanteni" si nu stiu cum m-am intins asa, de mi-au iesit trei volume". Ceva mai incolo, m-a luat odata cu el la Stela aia, de care spuneam ca se indragostise, si ea nu dadea doi bani pe el. Doamna Stela, deja batraioara si casatorita cu directorul general de la "Adesgo", un om simpatic si foarte magulit de vizita lui Marin, l-a intrebat de "Delirul" si Marin a zis: "Eu nu am vrut sa-l reabilitez in cartea asta pe Antonescu. Eu am vrut sa spun ca el, la vremea lui, pentru momentul acela, a fost cel mai potrivit om pentru Romania. Daca el nu era si nu se opunea cu demnitate, noi n-am mai fi existat ca stat, ca tara". Apoi, dupa un timp de gandire, a mai spus: "M-au facut astia membru de partid, pentru ca nu pot sa fiu director fara sa am carnetul rosu".



- Nu stiu de ce am avut impresia ca de mic copil, Marin Preda a fost inchis in sine. Necomunicativ.

- Parea mai retras, poate si din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai tarziu, la Bucuresti. Intr-adevar, din pricini ramase pana astazi nelamurite, nu saluta pe toata lumea si nu dadea noroc, iar unii din sat, cum ar fi dirigintele postei, ma intrebau daca Marin Preda nu era intr-o ureche.



- Dupa aparitia romanului "Morometii", cine din sat l-a citit mai intai?

- Invatatorul si preotul... Au citit-o si n-au inteles mai nimic. De exemplu, erau nume din sat pe care Marin le-a inversat. Apoi, erau fapte care se petrecusera in alte comune, dar scriitorul le-a pus ca fiind in Silistea... Nici acum nu inteleg de ce s-a suparat preotul, Aristide Tartarescu. El si preoteasa. Au vrut chiar sa-l dea in judecata. Nutu si Ion Minca, directorul scolii, la fel. In 1974, cand a venit Marin in sat, eu eram vicepresedinte in Comitetul de primire la sarbatoarea fiilor satului si am vrut sa-l impac pe Marin cu toti ceilalti. Inainte sa facem manifestatia pe strazile satului, i-am dus pe toti la scoala, ca sa stea de vorba, dar Marin s-a suparat: "Haide, ba, Minica, m-ai chemat la o petrecere si acu' ma bagi in sedinta!". Pana la urma, l-am tarat la "sedinta" aia, cu 15-20 de insi.



marin preda in amintiri

Minica Rosu, ultimul din dreapta fotografiei. Il tine de brat pe Marin Preda

 

A iesit bine. Toti l-am laudat pe marele prozator Marin Preda, care a dus lumea satului romanesc peste hotare samadi si etaci... Marin, stiind ca multi il injurasera in anii trecuti, era putin cam rece. Din cate imi aduc aminte, nici nu a vrut sa le dea autografe. O singura carte a dat, doamnei Elena Teodorescu, careia i-a scris: "Doamnei Elena Teodorescu, in amintirea primului meu dascal, Ionel Teodorescu, ii ofer aceasta carte, cu mentiunea ca personajele din roman nu au nici o legatura cu viata civila" - stii, ca sa o faca pe femeie sa priceapa si sa-si vada de treaba ei si sa nu se supere ca altii. Apoi, intre patru ochi, mi-a dat o sarcina: "Ai grija, daca observi si te convingi ca nu intelege nici cartea asta si crede ca e vorba de familia ei, sa-i spui ca o bag in pizda ma-sii!".



- Niciodata silistenii nu s-au omorat dupa Marin Preda. Pentru ei, un mare om sau o personalitate trebuia sa semene cu generalul Dragnea (si el silistean), om impozant si capabil sa-i ajute cu ceva, cu un drum asfaltat sau cu o pensie de veteran de razboi. Nu-i mai putin adevarat ca, atunci cand venea in sat, Preda era destul de ciufut si uneori ii mai jignea. De fapt, cum se purta el cu satenii din Silistea ?

- Niciodata Marin nu jignea fara motiv. Ii intorcea spatele sau il injura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul asa, lasat usor intr-o parte, si vorbea bland. Daca nu-l calcai pe coada, era un om bun, deosebit de bun. Maica-sa, Joita, era moarta dupa el... La inceput, Marin scria o multime de pagini de poezii, care s-au pierdut. Da, prozatorul Marin Preda a scris poezii in tineretea lui cea mai frageda. Cand venea in sat, nu statea de vorba decat cu mine, cu Petre Costovici si, eventual, un vecin de-al lui, unul mai cumsecade. Niciodata nu-l auzeai sa zica: "Ma duc pe la cutare, fiindca mi-e prieten". Nu era genul lui. Inca de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Asa mi s-a parut si mai tarziu, cand am fost pe la el, pe la Bucuresti, si cand l-am vizitat pentru ultima oara la el acasa. Vorbea cu tine, da' mintea-i era zburata in alte parti. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cartile lui. Cred ca si noaptea visa tot la ele.

 

Lumea Romaneasca 920/2010



Aurora Cornu, scriitoare, prima soţie a lui Marin Preda:

 Ceea ce ţin minte despre Marin este că, lângă el, te simţeai cea mai importantă femeie din lume. Pentru Marin, nevasta era regină. Cine l-a cunoscut mai bine ştie că Marin purta mereu o platoşă de atitudine morocănoasă şi distantă. Trebuia să aibă încredere totală în tine ca să şi-o scoată şi cred că în mine a avut această încredere. Cu mine a fost tandru şi elegant, ba chiar m-a înţeles, atunci când i-am spus că voiam să plec de la el, că vreau să-l părăsesc…

În fine, dacă ar trebui să-l cuprind într-o singură trăsătură pe Marin (ca soţ, ca bărbat), aş spune că era fermecător. Nu am alt cuvânt mai potrivit şi mai aproape de adevăr. Marin avea rara calitate ca, lângă el, să te simţi cea mai importantă femeie din lume. Femeile lui erau regine, ceea ce constituie un lucru rar în lumea falocratică de astăzi… Sunt sigură că nu numai eu, dar şi celelalte femei din viaţa lui au fost tratate la fel. Marin avea o înţelegere unică a feminităţii. De aceea, lui Marin, ca bărbat, nu i se putea reproşa nimic, decât, poate, faptul că încerca să te folosească fără milă pentru literatura lui. Lumea interpretează prost iubirile lui Marin. Se consideră, fără nicio dovadă, că toate soţiile lui au fost covârşite de personalitatea scriitorului, că au fost obligate să-i stea în umbră. Nimic mai fals – cel puţin în cazul meu. Eu m-am apropiat întotdeauna de bărbaţi cu intenţia de a-i ajuta. Eu pe ei, nu ei pe mine!… Lângă Marin, trăiam un fel de megalomanie de ţară (mai periculoasă decât megalomania de oraş), în care aveam impresia că îi făceam servicii lui Marin numai prin prezenţa mea… Da, aveam această megalomanie să cred că eu puteam să-l ajut pentru literatura lui, ceea ce s-a şi întâmplat la Moromeţii.

Din povestea lmbii române: Miştocăreasca – de Dan Caragea

Manelistul vorbeşte miştocăreasca (cuvânt creat de Theodor Granser, după cum se va vedea mai jos), un sociolect cu o gramatică neaoşă precară, dominat de argou şi de termenii „vulgari”, cărora le voi spune tabuisme, de multe înjurături şi scârnăvii, spoit însă şi cu niscaiva anglicisme, italienisme sau hispanisme, atât cât să capete acel sclipici „oriental”, şi prin care totul este luat la mişto, căci intenţia stilistică preferată a manelistului este deriziunea (băşcălia). Aşa cum am afirmat în articolele anterioare, nucleul acestei „limbi” este de origine ţigănească.

Cel mai interesant studiu despre argoul românesc mi-a parvenit de la un prieten, un lingvist german, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Cartea lui Theodor Granser, apărută în 1992, care merită omagită şi despre care voi mai vorbi, se numeşte: „Miştocăreasca: Materialien zum rumänischen Argot (Studien zur rumänischen Sprache und Literatur)”. Autorul a lansat o inteligentă creaţie verbală, plecând de la „mişto”, probabil cel mai reprezentativ termen argotic ca vechime, arie de răspândire, semantism, putere de derivare şi frecvenţă.

Prima atestare a acestui cuvânt o găsim la Mihail Kogălniceanu, în al său studiu pionier, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837. Un alt scriitor al veacului al XIX-lea, Anton Bacalbaşa, ne oferă chiar şi un mic dialog în limba romani (poate primul din literatura noastră):

„Şi Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor şi cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată şi veni înaintea lui.

Şo mai carèl? [Ce mai faci? n.a.] întrebă un sergent care învăţase două-trei vorbe ţigăneşti.

Saşişto, o rai; da keraimos? [Voinic, domnule sergent; dar dumneavoastră? n.a.]

Mişto.[Bine. n.a.]”

Acum două numere un intervenient îmi atrăgea atenţia că „mişto” ar proveni din germanul „mit Stock” (cu bastonul). Deşi explicaţia circulă pe Internet în fel de fel de variante, este vorba de o explicaţie fantezistă, atribuită de cercetători lui Victor Eftimiu, un scriitor renumit pentru etimologiile sale mirobolante. Oricâte explicaţii „nobile”, de high life, s-ar găsi, adevărul este că niciun lingvist nu ar putea avea dubii asupra provenienţei ţigăneşti a acestui termen. „Mişto” a pătruns cu vremea şi în argoul franţuzesc sau italian, cu sensul de „bun, frumos”, dar locul său este marginal, fără „strălucirea” şi proeminenţa din română.

„Ma da voi numa mistocarime aveti in voi […}. Voi credeti ca in strainatate sunt discutii de genu asta ca a mea e mai mare si eu sunt mai misto? Hai mai, mai cresteti un pic, la minte daca nu in alta parte.” (Internet)

Acestea fiind zise de un manelist, să încheiem acum inventarul termenilor romani din argoul nostru.

a mardi” MARDÍ, mardesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A trage cuiva o bătaie zdravănă; a bate, a lovi (zdravăn). – Din ţig. mardo.

Derivate: „mardeală” (bătaie); „mardeiaş” (bătăuş). Să vedem şi două atestări: „Mardeală electorală în tabăra liberală.”(Internet); „Un mardeias ordinar e sofer pe ruta 129” (You Tube).

matol” MATÓL, -OÁLĂ, matoli, -oale, adj. (Arg.) Beat. – cf. ţig. mato „beat”.

Derivate:„a se matoli” (a se îmbăta); „matoleală” (beţie). Găsim destule atestări pe Internet: „Scenariştii comediei de succes Marea Mahmureală aduc pe marile ecrane Marea Matoleală, un film plin de peripeţii, incredibile răsturnări de situaţie şi umor cât cuprinde.”

mingeac”, „mingeacă” Am preluat definiţiile din Dicţionarul etimologic, al lui Al. Ciorănescu, şi din Dicţionarul de argou (2007):



mingeác (-curi), s. n. – 1. Vagin. – 2. Damă la jocurile de cărţi. Ţig. minğ (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.

mingeacă, mingeci s. f. (vulg.) vulvă, vagin.

Forma feminină a apărut ulterior, probabil prin presiunea genului natural. Atestări: „Dom'le doctor ma mananca ceva, aici jos la mingeac!” (Internet).

mol”, „molan” Am auzit deseori, prin Oltenia, spunându-se „molan” unui vin roşu, nou şi nu de cea mai bună calitate. „Spunea un prieten: cum se face că deşi este absolut oribil, proprietarii pot vorbi ore întregi în termeni laudativi despre molanul lor ordinar?” (Internet). DEX-ul înregistrează două forme, a doua, derivată cu sufix augmentativ, fiind mult mai răspândită.

MOL3 subst. (Arg.) Vin. – Din ţig. mol.;

MOLÁN2 s. n. (Reg.) Vin din struguri nealtoiţi. – Mol3 + suf. -an.

mucles” MÚCLES interj. (Arg.) Tăcere! ssst! [Var.: mócles interj.] – Din ţig. muk les.

Este o interjecţie auzită de mine prin anii şaizeci. Iată şi actualitatea: „Mucles, credincioşi! Dumnezeu e un mafiot care vă cere taxă de protective” (Kamikaze, 23.10.2013)

muie” Deşi foarte auzit, „muie” nu apare în DEX. În schimb, Dicţionarul de argou (2007) ne dă sensul şi câteva expresii:



muie, mui s. f. (obs.) 1. gură. 2. contact sexual oral.

Expresii: a duce cu muia expr. (intl.) a înşela, a minţi; a-i da cuiva muie expr. (obs.) a invita un partener la sex oral (la felaţie); a o lua la muie expr. (obs.) a practica felaţia; o muie de lei expr. (adol., glum.) o mie de lei.

Iniţial l-am consemnat prin anii şaizeci, cu sensul extins de „cap, faţă”. Apoi, a reapărut cu sensul propriu de „gură”, ca şi în ţig. „mui”, la rândul său moştenit din hindi. Derivate: „muist, -ă” şi „muism”.

muist, muişti s. m. (peior.) 1. bărbat care practică contactul sexual oral (cuniliţia). 2. informator al poliţiei. Muistă, muiste s. f. (peior.) femeie care practică contactul sexual oral (felaţia).

„Muism” este un termen cult pentru şamanismul corean (referitor la religia lui Mu). Pe Internet, apare însă şi derivatul substantival de la argoticul „muist” (unul din sensuri, fiţe): „Floricel, ce e cu muismele astea? Ieri parcă ziceai că vii la concert şi acum pleci cu alţii în parc.”

naşpa, naşparliu” Îl găsim înregistrat în Dicţionarul de cuvinte recente (1997):

náşpa adj.inv. (argoul tinerilor postdecembrişti)  1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea nişte blugi, da’ sunt naşpa. Deh, cumpăraţi după gustul ei...” 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că eşti cel mai naşpa individ din sud-estul Europei.”

În Dicţionarul de argou (2007):



naşparliu, naşparlii s. m., s. f., adj. 1. (individ) ciudat, cu toane; zăpăcit. 2. (individ) urât, cu înfăţişare neplăcută. 3. (individ) rău, afurisit.

Naşpa este termenul negativ cel mai răspândit astăzi, opusul lui „super”sau „mişto”. Naşpa şi naşparliu (mai vechi în limbă) provin din ţig. naşparlo, „urât”.

***


Ultimii termeni vor fi menţionaţi în serie, pentru a nu mai lungi expunerea: a (se) paradi „a (se)strica”; pirandă (nevastă de ţigan; ţigancă); a se pili (a se îmbăta); şucar (frumos, bun); a şuti (a fura).

Alte proverbe ţigăneşti:

  • Copiii îţi spun ceace fac, oamenii maturi ceace gândesc şi bătrânii ceeace au văzut şi au auzit.

  • Mai bine e să fi un cap de muscă, decât o coadă de leu

  • Biserica ţiganilor a fost făcută din slănină şi au mâncat-o câinii

  • Acolo unde oamenii bogaţi fac bani cinstiţi, cei săraci trebuie să fure.

  • Nu omori un ţigan tăindu-l în zece bucăţi, doar faci alţi zece ţigani.

  • Oamenii răi nu cântă.

Poetul lunii: Dan Sociu

Cum se naste poezia: “Combinatia” lui Dan Sociu: alcool, speranta, Dumnezeu


de Oana Dan | Foto: Flickr / Mircea Struteanu 22-11-2012 ; publicat în România de la zero (delaO.ro)

http://www.dela0.ro/sites/default/files/imagecache/full_node/stories_images/sociu.jpg

Ads by Food Buz

Learn to Speak Spanish

Start Speaking Spanish in 10 Days for $9.95

pimsleurapproach.c

Are 34 de ani, a trait mare parte din viata beat, apoi s-a imbolnavit grav si a stat cateva luni pe muchia existentei. Atunci s-a produs ciocnirea mistica, Dumnezeul lui a luat forma, iar viata a capatat un alt sens. Nonconformist, fara a-si propune asta, Dan Sociu, inca tanar, este poate cel mai bun poet al generatiei sale. Generaţia 2000 („milenariştii”)

 

Il gasiti in toate antologiile de poezie contemporana, e baiatul care scrie simplu si percutant despre betie, dragoste, despartiri, fantasme sau despre lucruri mult mai banale din viata. Are mai multe carti de poezie si romane in biografie, plus cateva premii importante. E un scriitor tradus si citit, dar nu isi face vreun titlu de glorie din asta. Nu e nici boem, nici popular, ar vrea sa traiasca din scris, dar fara „sa o arda deferent pe la evenimente cu toti basitii”, oricum stie ca tot ce e pe val azi, maine va fi sub val.



 E atent la tot ce se intampla in jurul, il doare migrarea romanilor care desface casnicii si familii, are cate un vis domestic si uneori, foarte rar, ar vrea sa mai bea, doar pentru senzatia aia misto in care uiti tot si iti permiti tot ce e nepermis altfel. Alcoolul l-a ajutat sa agate gagici si sa scrie versuri bune, pe urma i-a stricat casa si viata si l-a bagat in spital de unde nu credea ca mai scapa. A iesit viu, a reinvatat sa traiasca si deodata rutina vietii a devenit fermecatoare.

 Are 34 de ani, e poet, prozator si jurnalist si il cheama Dan Sociu.  Pe 20 septembrie a aparut cel mai recent roman al sau – „Combinatia”. Iar in octombrie a fost publicata ultima carte de versuri, "Poezii naive si sentimentale".


Doamne, da-mi puterea fustei scurte




Doamne, da-mi puterea fustei scurte. 

Sapte barbati asteapta in crasma garii.
Asteapta privind tulbure peste pahare -
picioarele ei sint grosolane,
batrine, stainse in ciorapi gauriti.
Se lalaie sub fusta scurta,
patata de bere.

Si toti sapte viseaza cum,
pentru o clipa, le-ar lua cu ei
in compartimentul cald,
cu perdelele trase.

In drumul spre casa.

Johnnie Walker

Doamne, fa-ma tare

ca tastele unui automat de pokerhttp://couponcp-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png.

Mi-am baut banii de drum
si ploaia a ruinat toate chistoacele.

Sa-mi adun destul curaj
cat sa ies din buda autogarii
si sa-i zambesc unui sofer:
adevarat iti spun tie, frate –
astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni.

Beau pentru morţi

cam atit stiu sa fac
dar o fac profesionist,
cu migala –

beau pentru cei doi adolescenti
care s-au aruncat, imbratisati,
de pe un bloc din Craiova.
Inainte de a
Aluneca in statistici
si-au ars buletinele,
certificatele de nastere,
diplomele de bacalaureat.
Si, desigur, politia si presa
au tras, imediat, concluzia
ca erau satanisti.

&



proastele-şi fac ungiile horoscopu
tu şi cînd te simţi elegantă că ninge
aştepţi să fii pedepsită
aştepţi să-ţi sune apa neagră-n cap
momentele tale cele mai bune
înţepenesc pe loc
ca o cizmă-n noroi
întinde-te lîngă mine
lîngă peretele public
s-aşteptăm cum aşteaptă
lucrurile alea scîrboase
la prima vedere
dar care apoi fierte sau arse
te-ajută să treci ziua
s-aşteptăm un fel de bunăvoinţă
care să ne jumulească
şi să ne treacă prin foc
şi capătu nopţii
să ne-nghită
ca pe otrăvuri prietenoase.

 

&



tu te gîndeşti acum
la mine
ca o femeie slăbită de cancer
la taioarele ei verzi
pe care nu le mai poate purta
în timp ce-ţi mîngîi genunchii
tu nu te mai gîndeşti
deloc la mine
şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie
genunchii tăi sînt acum
un bărbat străin
care te ţine în braţe
pe care-l urăsc
ochii tăi albi se întunecă încet
prind culoare
în curînd o să-ţi revii
speriată o să mă simţi
ca pe un lătrat furios
lîngă picioarele tale
pe care de mult le-am uitat.

&



te trag după mine
în camera cu frig
camera cu frig
e camera cu întuneric
camera cea mai veche din casă
acolo îmi ţin hîrtiile
şi hîrtiile mele
put a varză stricată
hîrtiile mele put
ca bolile tale femeieşti
din ele-ţi citesc acum
despre cum o să mă părăseşti
şi începi să scînceşti
ca un pui de focă
uitat pe-o banchiză
te urăşti
acum ai vrea să plîngi
cu totu
inima şi maţele şi ficatu
şi stomacu tău
stau în tine ca-ntr-o hulubărie
în scîrnă şi întuneric şi se zbat să iasă
mă plimb în juru tău
şi mîinile mele
nu ştiu ce să-ţi facă
atîrnă uscate
sîngele lor
s-a urcat la tine în cap.


Yüklə 212,78 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə