Războiul nevăzut



Yüklə 6,05 Mb.
səhifə1/32
tarix17.08.2018
ölçüsü6,05 Mb.
#71446
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

Cornel Dan Niculae

Războiul Nevăzut II
Ofensiva Iudaismului

asupra României


– ediţia a V-a –

Copyright © Cornel Dan Niculae

Răspunderea privind relatările din prezenta

lucrare aparţine exclusiv autorului.

De acelaşi autor:
Aleph sau Drumul către Centru, Arhetip 1991.

Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii.

Magia şi Fiinţele fantastice din arhaicul românesc.

Politica filo-Sionistă a României.
Din aceeaşi colecţie (Cartea Secretă):
Walter Brewitz,

Familia Rothschild. De la Marea Finanţă la cre­area Israelului. Rothschildzii şi era globalizării.
Masonerie şi Iudaism - Super think-tank-uri

şi cluburi mondiale


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NICULAE, CORNEL DAN

Ofensiva Iudaismului asupra României

/ Cornel Dan Niculae

Bucureşti, Editura Carpathia Rex, 2017, ediţia a V-a

p. 432; 20 cm - (Colecţia „Cartea Secretă“)

ISBN 978-606-93261-5-2


Notă: Informaţiile din această lucrare cu caracter de studiu istorico-politic sunt coroborate din surse strict autentice, oficiale chiar. Autorul acordă dreptul la re­pli­că opi­­niilor formulate decent (şi în limita a maxim 2 pagini), nu şi in­ju­ri­i­lor pre­cum cele transmise până în prezent de către persoane din Israel.
I

SBN: 978-606-93261-5-2

Cornel Dan Niculae

Războiul Nevăzut II


Ofensiva Iudaismului

asupra României
- ediţia a V-a -

CARPATHIA REX




În 1975, în cadrul Adunării

Organizaţiei Naţiunilor Unite,

deşi aceasta fusese o creaţie americano-evreiască,

mai mulţi şefi de stat au denunţat „conspiraţia sionisto-

ame­ricană împotriva lumii“, în acelaşi an fiind adoptată o

Rezo­lu­ţie O.N.U. prin care sionismul a fost con­dam­nat ca fiind o formă de rasism. Cele mai multe voturi veneau din partea statelor arabe şi a celor din lagărul comu­nist, mai puţin Româ­nia

ceau­şis­tă, pro-sionistă. Delegatul SUA, Daniel Moy­ni­han, a decla­­rat pe loc: „Statele Unite se ridică să de­cla­re în faţa Adunării gene­­rale a Naţiunilor Unite, şi în faţa întregii lumi,

că nu vor recu­noaşte, nu se vor conforma şi nici nu vor fi vreodată de acord cu acest act“.
S-a întâmplat, însă, ca în Rusia să vină epoca

gor­ba­cio­vis­tă, iar ruşii să cunoască des­trămarea URSS, pentru ca Rezoluţia să fie anulată de către ONU, Rusia schimbându-şi votul.
Din această perspectivă, căderea blocului co­mu­nist

est-european şi a URSS a însemnat o indirectă victorie pentru

sio­nişti. Pentru Ceauşescu situaţia era complicată. El se opunea schim­­­bărilor, iar faptul că a avut o atitudine general pro-sio­nis­tă nu mai conta în faţa acuzelor din partea generalului de Securitate dezertor Ion M. Pacepa, acuze de asociere criminală împotriva evre­ilor cu liderul palestinian Yasser Arafat.




Iudaism şi Neo-Mesianism

Bătrânul înţelept chinez Mencius, pe care îl ad­mira Vol­ta­i­re, scria în secolul al IV-lea înainte de Hristos:

De aceea spun că toţi oamenii au simţul com­pa­siunii: un om observă deodată un copil ce este gata să cadă într-o fân­tâ­nă; cu siguranţă se nelinişteşte şi se în­du­io­şea­ză, nu pentru a câştiga favoarea părinţilor copilului, sau pentru a căuta apro­ba­rea vecinilor şi a prietenilor săi, sau de teamă că va fi acu­zat fiindcă nu l-a sal­vat. Astfel vedem că nici un om nu este lip­sit de simţul compa­siunii, sau de simţul ru­şinii, sau de sim­­­ţul politeţii, sau de sim­ţul a ceea ce trebuie să facă sau să nu facă. Simţul com­pa­si­unii este începutul omeniei, sim­ţul ru­şi­nii este în­ce­pu­tul virtuţii, simţul poli­teţii este înce­putul bunei-cuviinţe, simţul a ceea ce este bun sau rău este în­ce­pu­tul în­ţe­lep­ciu­nii. Orice om poartă în el aceste patru prin­­cipii, aşa cum este înzestrat cu patru mem­bre. Iar omul care are fai­ma că este incapabil să le exercite, se dis­tru­ge pe sine“.

Cu acest citat-exemplu se adresa către co­na­ţi­o­na­lii săi evrei, în anii ’90, Israel Shahak, profesor doctor la Uni­ver­sitatea Ebra­­ică din Ie­rusalim, totodată fon­dator şi pre­şe­din­te al «Li­gii isra­e­li­e­ne pen­­tru apărarea drep­­tu­ri­lor civile ale omului».


Rasism şi Fanatism iudaic.

„Cât de mult se depărtează de această concepţie în­vă­­­­ţă­tu­­ri­le cu care religia iudaică, în forma sa clasică şi tal­mu­­­dică, otră­veşte spi­ritele şi inimile evreilor! - adaugă el. Calea unei re­vo­luţii au­ten­ti­ce în sânul iudais­mu­lui - pen­­­tru a-i in­sufla ome­nia, pentru a-i face pe evrei să în­ţe­­lea­gă pro­pri­­ul lor trecut şi, prin aceasta, să se re­e­du­ce fără să mai su­por­te tirania acestuia - trece printr-o cri­ti­că im­pla­ca­­bilă a re­li­giei iudaice. Îm­potriva a tot ce iese la ivea­lă din pro­priul nostru trecut, fără aprobarea ni­mă­­nui, trebuie să re­­­luăm strigătul lui Voltaire îm­po­tri­va tre­cu­tu­lui său: Zdrobiţi-l pe infam!

Dr. Israel Shahak - numit de unii şi „ultimul mare pro­­fet al lui Israel“ - demonstra cu succes, el însuşi fiind un exemplu, că evreii ar putea fi o naţi­une firească între na­ţi­­­uni, dacă nu ar pur­ta „Povara a trei milenii de istorie şi de re­­ligie iudaică“ (acesta este chiar titlul lucrării sale de re­fe­rin­­ţă), po­va­ră care i-a trans­for­mat pe evrei - este vorba de sio­­nişti, cu pre­că­dere - în cele mai ego­iste şi fe­ro­ce fiinţe din lume. Naţia evre­ias­că, sub pecetea unora din pre­cep­tele cele mai ex­tremiste ale mo­za­is­mului, care par să fi pus o tai­ni­­că stă­­pânire pe con­ştiinţa sa, se con­si­de­ră îndrep­tăţită să stă­­pâ­neas­că, să-i ucidă, să-i înşele şi să-i jefuiască pe ne-evrei.

Necazurile lui Israel Shahak, deşi unul din cei mai buni pro­fesori uni­versitari ai Israelului, au apărut imediat ce s-a adresat Tri­bunalului Rabinic din Ierusalim cu în­tre­ba­rea dacă un evreu a pro­ce­dat bine - caz la care a fost martor - refuzând ca să su­ne la Salvare de pe telefonul său pentru a sal­va viaţa unui vecin ne-evreu. „Mi-au răs­puns - relatează Shahak - că evreul în cauză a avut o comportare co­rectă, ba chiar pioasă şi m-au trimis la un pasaj anume dintr-un com­­pen­­­diu de legi talmudice, compilat în se­co­lul nostru“.

Plecând de la acest eveniment, el s-a dedicat unor cer­­­­cetări ce l-au dus la descoperirea că «elitele» evreieşti, pa­­­­tro­na­te de auto­ri­tă­­ţile rabinice, dau, prin modul de com­por­­­­ta­ment cu ne-evreii, ima­gi­­nea unui tablou devas­ta­tor de şo­­vi­nism, pre­ju­de­căţi, ipocrizie şi in­toleranţă religioasă. De fapt, re­ligia mozaică este folosită pentru jus­tificarea unor po­­litici iraţionale şi pline de cru­zi­me, şi pentru fa­vo­­­ri­za­rea pro­­priului grup de «credincioşi» în de­tri­men­tul ce­lor­lal­te.

Dr. Shahak „a făcut legătura între sionism, iudaism şi ac­ţi­­u­ni­le repre­sive îndreptate împotriva «ne-evreilor» şi, bine­în­ţe­les, a tras concluziile fireşti“, scria Edward W. Said.

Observând că până la anul 1000 nu se prea ştie ni­mic des­­pre evreii europeni, dr. Israel Shahak constată că se poate vorbi despre iudaism în forma sa clasică abia după anul 1200 (deci odată cu apariţia pe scena istoriei europene a khazarilor tra­­­­vestiţi în evrei), considerând că această for­mă a iu­da­is­mu­lui a suferit foarte puţine schimbări de atunci şi rămâne şi astăzi o for­ţă puternică.

El ţine să le amintească evreilor că „societatea evre­ias­­­că cla­­­sică nu cuprindea ţărani“, ceea ce face ca, faţă de re­a­litatea exis­­­tenţei sclaviei ţăra­nilor (iobăgia sau şerbia) în evul mediu eu­ro­­pean, să fie remarcabilă:


libertatea incomparabil mai mare de care se bucura orice mică mi­noritate neţărănească. Dar dacă facem acest efort, ne vom da sea­ma că pe toată durata perioadei «clasice», evre­ii, în ciu­da per­se­cu­ţi­i­lor suferite, au făcut parte inte­gran­tă din cla­sele pri­vi­le­gi­ate.

Istoriografia evreiască, mai ales cea în limba en­gle­ză, este în­şe­­lătoare în această privinţă, pentru că tinde să sub­­linieze ex­­­clu­­siv sără­cia evreilor şi discriminarea anti­evre­iască. În une­­­le mo­­mente, aceste fe­nomene au fost cât se poate de reale, dar cel mai sărac dintre meş­te­şugarii, negustorii ambulanţi, in­ten­­den­ţii sau fun­c­ţi­o­narii de birou evrei, trăia in­com­pa­ra­bil mai bine decât un şerb, mai ales în ţările Europei unde şerbia a persistat, într-o formă par­ţială sau deplină, până în se­colul al XIX-lea: Prusia, Austria (inclusiv Ungaria), Polo­nia şi teri­to­­riile po­lo­ne­ze anexate de Rusia. Este un fapt a cărui impor­tan­­ţă nu poate fi negli­ja­tă, că, înainte de în­ce­pu­tul marilor mi­gra­ţii evreieşti din tim­pu­rile mo­­der­ne (spre 1880), marea majo­ritate a evreilor din lume trăia în aceste re­giuni, iar func­ţia lor socială cea mai importanţă în­de­pli­ni­tă aici era să con­tri­bu­ie la oprimarea ţăranilor în folosul no­bi­limii şi al coroanei.

Pretutindeni iudaismul clasic a nutrit faţă de agri­cul­tură ca me­­serie şi faţă de ţărănime, privită ca o clasă socială, o ură şi un dis­­preţ mult mai puternic decât faţă de ceilalţi gentili - o ură ce nu ştiu să aibă echi­valent în celelalte societăţi. Aceas­tă ati­tu­di­ne sare în ochii oricui pose­dă o oa­re­care cu­noaş­tere a literaturii idiş sau ebraice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea1.

Cea mai mare parte a socialiştilor evrei din Europa de ră­să­rit (adi­că membri de partid, sau fracţiuni exclusiv sau ma­jo­ritar evre­ieşti) sunt vinovaţi pentru că nu au denunţat nici­odată acest fapt; dealtmin­teri, mulţi dintre ei erau con­ta­mi­naţi de o atitudine anti­ţărănească fe­roce, moş­te­­nită de la iu­daismul clasic. În această pri­vinţă, «socialiştii» sionişti erau cu sigu­ran­ţă cei mai răi…

Toată propaganda rasistă pe tema pretinsei su­pe­ri­o­ri­tăţi mo­­ra­le şi intelectuale a evreilor (în care mulţi socialişti evrei s-au dis­tins în mod special), face casă bună cu o profundă in­di­ferenţă faţă de suferinţele acestei foarte mari părţi a ome­ni­rii grozav de asuprită în ultimii 1000 de ani: ţărănimea.

Societatea evreiască clasică depindea strâns de regi sau de no­bi­lii investiţi cu puteri regale… aceasta explică faptul că regi şi no­bili, papi şi episcopi, au avut adeseori în slujba lor medici evrei. Şi nu numai me­dici, ci şi colectori de impozite şi de alte drep­turi (în Europa de est), administratori de domenii: dacă erau evrei, se ştia că vor face tot ce le va sta în putinţă pentru rege sau baron…

În vastele teritorii [polonezo-ucrainiene] nu existau nici mă­car cu numele oraşe regale. Oraşele fuseseră întemeiate de se­niori şi le apar­ţineau - iar ele erau populate aproape în ex­clu­si­vitate de evrei… În afara oraşelor, foarte mulţi evrei, în toată Polonia, dar mai ales în partea de est, erau folosiţi în funcţii care făceau din ei superiorii şi asupritorii direcţi ai ţărănimii aservite: erau vechili (administratori de domenii, in­vestiţi de senior cu depline puteri de constrângere); aren­daşi ai unor pri­­vi­legii feudale, ca ex­plo­a­ta­rea morii sau a ba­na­lului cuptor de pâi­ne, a distileriilor de alcool şi a crâşmelor (ceea ce implica drep­­tul de a scotoci casele ţăranilor cu arma în mână, în cău­ta­rea alambicurilor clan­destine); sau co­lec­­tori ai tuturor rede­ven­­ţelor imaginabile. Pe scurt… evreii erau în acelaşi timp ex­ploatatorii direcţi ai ţărănimii şi apro­a­­pe sin­gu­rii orăşeni.“

Apelul la adevărata istorie făcut de Shahak, are scopul de a le aminti evreilor că nu îşi pot justifica la infinit re­sen­ti­men­­­­tele faţă de goimi, sub pre­tex­tul că ei ar fi fost cândva cei care au suferit, astfel încât astăzi ar fi în­drep­tăţiţi să acţioneze asu­pra celorlalte popoare în mod răzbunător, smul­gând fo­­loa­­se şi drep­turi. Şi asta cu atât mai mult, adaugă el, cu cât „des­cen­­­denţii evre­­ilor din Polonia dinainte de 1795 (numiţi frec­­vent «evreii din răsărit» - adică «evreii» khazari, ne-semiţi) sunt prin­­­ci­palii deţi­nă­tori ai pu­te­rii politice atât în Israel, cât şi în co­mu­ni­tă­ţi­le evreieşti din SUA şi din alte ţări an­glo­fone“.

De unde atâta ura împotriva celorlalţi la evrei? se în­tre­a­bă Israel Shahak. Chiar dacă cândva în istorie ţăranii eu­ro­peni s-au răsculat împo­tri­va evreilor, se mai poate trăi as­tă­zi în ideea răz­bunării, sau cauza cerţii iudaismului cu lumea trebuie căutată alt­undeva? „Oare istoricii serioşi, chiar când evocă masacrarea com­­pa­trioţilor lor de către ţăranii irlan­­dezi ridicaţi la luptă îm­po­triva condiţiei lor de sclavi, îi con­damnă pe cei din urmă pen­tru rasism «anti-englez»? Care este ati­tu­di­nea istoricilor francezi progresişti cu privire la ma­rea răs­coa­lă a sclavilor din Santo-Domingo, când multe femei şi copii fran­cezi au fost ucişi cu sălbăticie? Formulând această în­tre­bare, în­seam­nă că deja îi dăm şi răspunsul. Dar puneţi o între­bare asemănătoare în mediile evre­ieşti progresiste sau chiar «so­ci­a­lis­te» şi veţi avea parte (în cele mai bune cazuri) de un răspuns foarte diferit. Ţăranul şerb de­vine un mon­stru ra­sist când, de fapt, unii evrei profitau de sta­tutul acestuia de sclav şi de ex­plo­atarea sa! Dacă nu tragem în­văţăminte din is­to­rie, înseamnă să ne condamnăm la repetarea ei: evreii care re­fuză să pri­veas­că în faţă tre­cu­tul iudaismului nu fac excepţie de la această regulă, ei au devenit sclavii lui şi îl re­pe­tă în opţiunile politicii sioniste şi israeliene... Israelul şi sio­nis­mul apar ca o întoarcere la rolul jucat de iudaismul clasic - scris cu caractere mari, la scară mondială şi în împrejurări mult ai primejdioase.“

Profesorul Shahak a identificat ca reală sursă a ra­sis­mu­l­ui iudaic tocmai acele precepte religioase anacronice ema­na­­te de Talmud, care îl ridi­că pe evreu deasupra celorlalţi, ca pe o fiinţă su­­pe­ri­oa­ră. „Doar evreii au suflet“, afirma iu­­da­­is­mul cla­sic, iar această credinţă, ascunsă de ochii lumii, este şi azi pro­movată de instituţiile neo-mesianice şi sioniste.

Comentând aceste precepte, Shahak spunea că, „com­ple­­xi­ta­tea şi dificultatea disputelor juridice cuprinse în Tal­mud au fă­cut necesare unele compilaţii mai uşor de mânuit ale aces­tui cod de legi, sarcină căreia i s-au consacrat generaţii întregi de doctori ra­bi­nici. Câteva dintre aceste compi­la­ţii au do­­bândit o mare autoritate şi sunt utilizate în mod curent. Din aceste mo­tive, de cele mai multe ori, ne vom referi la lu­crări de acest gen (şi la cele mai apreciate comentarii ale lor).“

Aceste coduri au şi astăzi autoritate în justiţia is­ra­e­li­a­nă, şi în men­talitatea evreiască în general. Cel mai important cod al le­gi­lor talmu­di­ce, va­labil şi astăzi, este Mishneh Torah, scris de rabinul-fi­lozof Moise Mai­mo­nide la sfârşitul secolului al XII-lea. Conform aces­tuia («Legi asupra omo­rurilor», 2, 11. Enciclopedia tal­mudică, art. «Goy») „evreul care omoară pre­me­ditat un goim (ne-evreu) nu este vinovat decât de un păcat îm­po­triva legilor cerului şi nu poate fi pedepsit de un tri­bu­nal. Cât despre cazul când ar fi cauza in­directă a morţii unui gen­til, acest lucru nu con­stituie deloc un păcat“.

Alt comentariu celebru, Turei Zahav (la Shulhan’Aru­kh) al rabi­nu­lui David Halevi, explică că, fiind vorba de un ne-evreu, „nu trebuie să ridici mâna pentru a-l vătăma, dar poate fi vătă­mat indirect, de exemplu luându-i scara dacă a căzut într-o groa­pă… aici nu există vreo interdicţie, pentru că vătă­ma­­­rea nu s-a co­mis în mod direct“. Iar dacă victima este un ne-evreu, în schimb asasinul s-a convertit la iudaism, el nu tre­buie pe­­de­­­psit (En­ciclo­pe­dia talmudică, articolul «Ger», ce se traduce prin „con­­vertit la iudaism“).

„Toate acestea - comenta dr. Shahak - au un raport di­rect şi practic cu realităţile statului Israel. Deşi Codul Penal is­ra­elian nu face distincţie între evreu şi ne-evreu, rabinii or­to­docşi fac această deosebire, fiindcă ei se inspiră din Halakhah ori de câte oi dau sfaturi credincioşilor - în special celor care fac serviciul în armată.“ Şi nu este vorba doar de armata regu­la­tă a Israelului, ci şi de serviciile sale secrete militarizate, care nu se reţin în a co­mite asasinate asupra cetăţenilor altor state, chiar pe teritoriul acelor state.

Rabinul Shabbatay Kohen, în comentariul Siftei Kohen despre Shul­han ’Arukh a spus: „În timp de război este obiceiul să-i omori cu mâna ta pe ne-evrei, fiindcă s-a spus: «Pe cel mai bun dintre ne-evrei, omoară-l!»“, iar dr. Shahak arată că:

„Din 1973, această «doctrină» este răspândită în mod public în spe­cial în rândurile militarilor israelieni religioşi. Prima dată, acest îndemn oficial apare într-o broşură editată de Co­man­da­mentul Regiunii de Centru a armatei israeliene, al cărei domeniu de acţiune cuprinde Cisiordania. În aceas­tă căr­ti­cică, marele rabin (colonel) al corpului de armată scrie:


«Dacă în cursul unui război, sau în timpul unei urmăriri sau al unui raid, forţele noastre se găsesc în faţa unor civili de care nu pu­tem fi siguri că nu ne vor aduce daune, aceşti civili, după Halakhah, pot şi chiar trebuie să fie ucişi… În război, când trupele noastre se an­ga­jea­ză într-un asalt final, Hala­kh­ah le per­mi­te şi chiar le ordonă să-i omoa­re şi pe civilii buni, adică pe cei care se prezintă ca atare.»“

Se aduce şi exemplul schimbului de corespondenţă ebra­­­ică dintre un tânăr soldat israelian, Moshe, şi rabinul său, Shi­mon Weiser. În scop edu­­cativ, el a fost publicat în anuarul din 1974 al uneia dintre cele mai mari şi pre­stigioase şcoli din ţară, Midrashiyyat No’am, din care au ieşit numeroşi con­du­că­tori şi militanţi politici israelieni.


Din scrisoarea lui Moshe către rabi:
În grupul nostru a avut loc o dezbatere despre «puritatea ar­me­lor» şi noi am discutat dacă este permis să ucidem oameni ne­înar­maţi, sau femei şi copii? Poate că, cel puţin, nu tre­bu­ia să ne răz­bu­năm pe arabiNu pot ajunge la o hotărâre lim­pe­de: tre­buie să-i tra­tăm pe arabi ca pe Amaleciţi, adică să-i uci­dem deliberat până când amin­ti­rea lor va fi ştearsă de sub ce­ru­ri, sau trebuie să acţi­onăm ca într-un război drept, unde sunt omorâţi numai soldaţii?1
Din răspunsul rabinului Weiser către soldatul Moshe:

„…rabinul Shim’on obişnuia să spună: «Pe cel mai bun din­tre goi­mi (ne-evrei), omoară-l; celui mai bun dintre şerpi stri­­veşte-i capul»… Adevărata explicaţie o găsim în Tosafot2. Aco­lo avem o explicaţie a con­ceptului talmudic privitor la cazul unui ne-evreu care cade într-o fân­tâ­nă: nu trebuie să-l ajuţi să iasă de acolo, zice Tal­mu­dul, dar nici nu trebuie să-l împingi ca să-l omori, ceea ce înseamnă, referitor la ne-evrei, că nu trebuie nici să le salvezi viaţa, şi nici să-i omori direct. Tosafot deci, scrie pe tema aceasta: «Iar dacă cumva se obiec­tea­ză că unde­va se spune: pe cel mai bun dintre ne-evrei, omoară-l, răs­pun­sul este că acest ultim ada­giu se aplică în timp de război». După au­to­­rii culegerii Tosafot, trebuie să distingem tim­pul răz­boiului de cel al păcii: deci este interzis să-i omorâm pe ne-evrei în timp de pace, dar în timp de război este mitzvah (im­pe­ra­tiv religios, impunere) să fie ucişi.

Profesorul universitar israelian arată că „doctrina Ha­la­khah asu­pra omorului este complet opusă, în principiu, nu nu­mai drep­tu­lui penal israe­li­an dar şi - aşa cum fac aluzie scri­­so­ri­le - re­gu­la­men­telor militare oficiale. În practică, însă, acest lu­cru nu împiedică doc­trina să exercite o anumită influ­en­­ţă asu­pra aplicării justiţiei, mai ales de către autorităţile militare“. Iar în ceea ce îi priveşte pe agenţii asasini ai Mossad-ului, în război cu întreaga lume, aceştia nu răs­pund deloc în faţa justiţiei, iar doc­trina îi eliberează de orice re­ţi­nere de or­din moral, în­cu­ra­jân­du-i prin religie spre crimă1.

„Fapt este că - arată dr. Israel Shahak -, de fiecare dată când, într-un context militar sau paramilitar evreii au ucis cu pre­meditare arabi necom­ba­tanţi - inclusiv cazul unor masacre ca acela de la Kafr Qasim din 1956 - uci­gaşii fie nu au fost de­ran­jaţi, fie au fost con­dam­naţi la pedepse simbolice… Per­soa­ne vinovate de astfel de crime au putut chiar să se ridice până la fun­c­ţii pu­bli­ce înalte. Este, de exemplu, cazul lui Shmu ’el La­his, res­pon­sa­bil de ma­sa­crarea unui număr cuprins între 50 şi 70 de ţărani arabi închişi într-o mos­chee, după ce armata is­ra­­e­li­ană a cucerit satul lor în timpul răz­bo­iu­lui din 1948-1949. I s-a fă­cut un proces de formă, apoi a fost graţiat la in­ter­ven­­ţia lui Ben Gurion. Lahis a devenit un avocat respectat şi, la sfâr­şi­tul ani­lor ’70, a fost nu­mit director general al Agen­ţi­ei Evre­ieşti (care este, de fapt, con­du­cerea miş­cării sioniste)…

Voi ilustra caracterul iraţional, demonic, atins uneori de către rasis­mul iudaic, citând exemple alese la întâmplare... În vara lui 1980, imediat după un atentat comis de teroriştii evrei, în care pri­­marul din Napluz, Bassam Shak’a şi-a pierdut ambele pi­ci­­o­are, iar cel din Ramallah, Karim Khalaf, şi-a pier­­dut un picior, un grup de nazişti evrei s-a reunit în campusul Uni­ver­si­tă­ţii din Tel-Aviv, a pus la fript câteva pisici şi a oferit tre­că­to­ri­lor car­­­nea aces­to­ra, sub numele de «mic kebab din cios­vârtă de pri­mar arab». Toţi cei care, ca mine, au fost mar­tori ai acestei sce­ne macabre, nu au cum să nu admită că anu­mi­te orori sfi­dea­ză orice explicaţie.“

$

Alt important aspect al iudaismul clasic este acela al unui acu­t ego­ism faţă de ba­nii şi bunurile altora, pe care evre­ii mo­­ti­vaţi religios, visau să şi le însuşească. Toate au­to­ri­tă­ţi­le ra­bi­ni­ce vechi nu numai că permiteau lua­rea în stăpânire a unui obiect pier­dut de un ne-evreu, dar interziceau ca­te­go­ric res­ti­tuirea lui.



În vre­mu­ri­le mai apropiate - credea Israel Shahak -, când în ma­jo­ritatea ţărilor au fost adoptate legi care prevăd restituirea obligatorie a bu­nu­rilor pierdute, au­­torităţile rabi­ni­ce au re­co­man­dat evreilor să se con­for­me­ze le­­gilor pentru a face formal act de su­pu­ne­re civilă faţă de stat. Nu este vor­­­ba de o în­da­to­ri­re religioasă, deci nu trebuie căutat pro­pri­e­ta­­rul cu tot di­n­a­din­sul dacă, după toate apa­renţele, acesta nu este evreu.“

Ceea ce a supravieţuit cel mai pregnant în men­ta­li­ta­tea evreilor marcaţi de iudaismul clasic este însă frauda sau în­­­şe­lă­ci­u­­­nea la adresa ne-evreilor: Se interzice numai păgu­bi­rea unui evreu prin prac­­ti­ca unor preţuri exagerate de vânzare.

Totuşi: «Fra­u­da nu se aplică în cazul unui gentil [ne-evreu], pentru că stă scris: Nici unul să nu-l păgubească pe fra­te­le său (Leviticul, 25: 14; in­ter­pre­ta­rea din Halakhah arată că toa­te formulele de acest gen - ca «fratele tău», «prietenul tău» etc. - îi privesc în exclusivitate pe evrei. Dim­po­tri­vă, ne-evre­ul care pă­gu­beşte un evreu trebuie să fie constrâns să adu­că des­pă­gu­bi­ri…» (Shulhan ’Arukh, «Hoshen Mishpat» 227)“.

Furtul calificat (însoţit de violenţă) este strict in­ter­zis dacă victima este un evreu. Totuşi, acelaşi act comis de un evreu în da­una unui ne-evreu nu este interzis decât în anu­mi­te îm­­­prejurări, de exemplu «când ei (ne-evreii) nu se află sub stă­pâ­­nirea noastră»; dar el este permis «când ei se află sub stă­pâ­­ni­­rea noastră». Au­to­ri­tă­ţi­le rabinice au opinii divergente în ce pri­veşte defi­ni­rea precisă a împrejurărilor în care furtul ca­li­fi­cat în dauna ne-evreilor este licit, dar întreaga dezbatere se în­vâr­te în jurul raporturilor de pu­tere din­tre aceş­tia şi evrei, şi nu ţine seama de considerente universale, cum ar fi drep­­ta­tea şi omenia. Acest fapt ar explica de ce atât de puţini rabini au pro­tes­tat îm­po­tri­va deposedării violente a pa­les­ti­ni­e­nilor din Israel de către evrei, atunci când aceştia aveau asupra lor un avantaj zdrobitor.

Israel Shahak arată că aceeaşi atitudine îi defineşte pe evreii isra­elieni şi în «bussiness»-urile ce le practică la nivel mondial şi în care lipsa de scrupule şi de moralitate este pri­mor­dială. Ca unul din­tre cele mai eloc­ven­te exemple el amin­teş­te despre traficul isra­e­li­an de armament: „Este un fapt sim­p­to­matic şi ilustrativ că Israelul a contribuit hotărâtor la înar­ma­rea re­­gi­mu­lui lui Somoza în Ni­ca­ra­gua, ca şi a regimurilor din Gua­te­ma­la, Salva­dor, Chile etc., fără ca acest lucru să sus­ci­te vreo dez­ba­tere publică în Israel sau în co­mu­ni­tă­ţile evre­ieşti organizate din diaspora. Chiar o simplă proble­mă ca aceea a opor­tunităţii vânzării de arme celor care îi masacrea­ză pe lup­tă­torii pentru libertate şi pe ţărani - de a şti dacă, pe ter­men lung, acest lucru este în interesul evreilor - este rareori for­­mu­la­tă. Şi mai sem­ni­fi­ca­tiv: câştigul im­por­tant pe care îl obţin evreii religioşi din aces­te afaceri (bu­ssi­ness) şi tăcerea absolută a rabinilor lor (în legă­tură cu acest subiect, fiind­că, atunci când incită la ură împotriva ara­bilor ştiu să se facă auziţi). Israelul şi sionis­mul apar ca o în­toar­ce­re la rolul jucat de iudaismul cla­sic - scris cu carac­te­re mari, la scară mon­di­a­lă şi în îm­pre­ju­rări mult mai primejdioase.“

Dr. Shahak aminteşte încă odată acest rol al iu­da­is­mu­lui clasic şi istoric: „Toţi evreii care vor cu adevărat să scape de ti­ra­ni­a tre­cutului iudaic totalitar trebuie să-şi pună între­bări cu pri­vire la manifestările populare anti­evre­ieşti din trecut, în pri­mul rând acelea legate de revoltele ţăranilor asupriţi“.



Yüklə 6,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin