Războiul nevăzut
Yüklə 6,05 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICULAE , CORNEL DAN Ofensiva Iudaismului asupra României
- Ofensiva Iudaismului asupra României - ediţia a V-a - CARPATHIA REX În 1975, în cadrul Adunării
- Iudaism şi Neo-Mesianism
- Rasism şi Fanatism iudaic
|
Cornel Dan Niculae Războiul Nevăzut II
asupra României – ediţia a V-a – Copyright © Cornel Dan Niculae Răspunderea privind relatările din prezenta lucrare aparţine exclusiv autorului. De acelaşi autor:
/ Cornel Dan Niculae Bucureşti, Editura Carpathia Rex, 2017, ediţia a V-a p. 432; 20 cm - (Colecţia „Cartea Secretă“) ISBN 978-606-93261-5-2
SBN: 978-606-93261-5-2 Cornel Dan Niculae Războiul Nevăzut II Ofensiva Iudaismului asupra României - ediţia a V-a - CARPATHIA REX În 1975, în cadrul Adunării Organizaţiei Naţiunilor Unite, deşi aceasta fusese o creaţie americano-evreiască, mai mulţi şefi de stat au denunţat „conspiraţia sionisto- americană împotriva lumii“, în acelaşi an fiind adoptată o Rezoluţie O.N.U. prin care sionismul a fost condamnat ca fiind o formă de rasism. Cele mai multe voturi veneau din partea statelor arabe şi a celor din lagărul comunist, mai puţin România ceauşistă, pro-sionistă. Delegatul SUA, Daniel Moynihan, a declarat pe loc: „Statele Unite se ridică să declare în faţa Adunării generale a Naţiunilor Unite, şi în faţa întregii lumi, că nu vor recunoaşte, nu se vor conforma şi nici nu vor fi vreodată de acord cu acest act“. S-a întâmplat, însă, ca în Rusia să vină epoca gorbaciovistă, iar ruşii să cunoască destrămarea URSS, pentru ca Rezoluţia să fie anulată de către ONU, Rusia schimbându-şi votul. Din această perspectivă, căderea blocului comunist est-european şi a URSS a însemnat o indirectă victorie pentru sionişti. Pentru Ceauşescu situaţia era complicată. El se opunea schimbărilor, iar faptul că a avut o atitudine general pro-sionistă nu mai conta în faţa acuzelor din partea generalului de Securitate dezertor Ion M. Pacepa, acuze de asociere criminală împotriva evreilor cu liderul palestinian Yasser Arafat.
Iudaism şi Neo-Mesianism Bătrânul înţelept chinez Mencius, pe care îl admira Voltaire, scria în secolul al IV-lea înainte de Hristos: „De aceea spun că toţi oamenii au simţul compasiunii: un om observă deodată un copil ce este gata să cadă într-o fântână; cu siguranţă se nelinişteşte şi se înduioşează, nu pentru a câştiga favoarea părinţilor copilului, sau pentru a căuta aprobarea vecinilor şi a prietenilor săi, sau de teamă că va fi acuzat fiindcă nu l-a salvat. Astfel vedem că nici un om nu este lipsit de simţul compasiunii, sau de simţul ruşinii, sau de simţul politeţii, sau de simţul a ceea ce trebuie să facă sau să nu facă. Simţul compasiunii este începutul omeniei, simţul ruşinii este începutul virtuţii, simţul politeţii este începutul bunei-cuviinţe, simţul a ceea ce este bun sau rău este începutul înţelepciunii. Orice om poartă în el aceste patru principii, aşa cum este înzestrat cu patru membre. Iar omul care are faima că este incapabil să le exercite, se distruge pe sine“. Cu acest citat-exemplu se adresa către conaţionalii săi evrei, în anii ’90, Israel Shahak, profesor doctor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, totodată fondator şi preşedinte al «Ligii israeliene pentru apărarea drepturilor civile ale omului». Rasism şi Fanatism iudaic. „Cât de mult se depărtează de această concepţie învăţăturile cu care religia iudaică, în forma sa clasică şi talmudică, otrăveşte spiritele şi inimile evreilor! - adaugă el. Calea unei revoluţii autentice în sânul iudaismului - pentru a-i insufla omenia, pentru a-i face pe evrei să înţeleagă propriul lor trecut şi, prin aceasta, să se reeduce fără să mai suporte tirania acestuia - trece printr-o critică implacabilă a religiei iudaice. Împotriva a tot ce iese la iveală din propriul nostru trecut, fără aprobarea nimănui, trebuie să reluăm strigătul lui Voltaire împotriva trecutului său: Zdrobiţi-l pe infam!“ Dr. Israel Shahak - numit de unii şi „ultimul mare profet al lui Israel“ - demonstra cu succes, el însuşi fiind un exemplu, că evreii ar putea fi o naţiune firească între naţiuni, dacă nu ar purta „Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică“ (acesta este chiar titlul lucrării sale de referinţă), povară care i-a transformat pe evrei - este vorba de sionişti, cu precădere - în cele mai egoiste şi feroce fiinţe din lume. Naţia evreiască, sub pecetea unora din preceptele cele mai extremiste ale mozaismului, care par să fi pus o tainică stăpânire pe conştiinţa sa, se consideră îndreptăţită să stăpânească, să-i ucidă, să-i înşele şi să-i jefuiască pe ne-evrei. Necazurile lui Israel Shahak, deşi unul din cei mai buni profesori universitari ai Israelului, au apărut imediat ce s-a adresat Tribunalului Rabinic din Ierusalim cu întrebarea dacă un evreu a procedat bine - caz la care a fost martor - refuzând ca să sune la Salvare de pe telefonul său pentru a salva viaţa unui vecin ne-evreu. „Mi-au răspuns - relatează Shahak - că evreul în cauză a avut o comportare corectă, ba chiar pioasă şi m-au trimis la un pasaj anume dintr-un compendiu de legi talmudice, compilat în secolul nostru“. Plecând de la acest eveniment, el s-a dedicat unor cercetări ce l-au dus la descoperirea că «elitele» evreieşti, patronate de autorităţile rabinice, dau, prin modul de comportament cu ne-evreii, imaginea unui tablou devastator de şovinism, prejudecăţi, ipocrizie şi intoleranţă religioasă. De fapt, religia mozaică este folosită pentru justificarea unor politici iraţionale şi pline de cruzime, şi pentru favorizarea propriului grup de «credincioşi» în detrimentul celorlalte. Dr. Shahak „a făcut legătura între sionism, iudaism şi acţiunile represive îndreptate împotriva «ne-evreilor» şi, bineînţeles, a tras concluziile fireşti“, scria Edward W. Said. Observând că până la anul 1000 nu se prea ştie nimic despre evreii europeni, dr. Israel Shahak constată că se poate vorbi despre iudaism în forma sa clasică abia după anul 1200 (deci odată cu apariţia pe scena istoriei europene a khazarilor travestiţi în evrei), considerând că această formă a iudaismului a suferit foarte puţine schimbări de atunci şi rămâne şi astăzi o forţă puternică. El ţine să le amintească evreilor că „societatea evreiască clasică nu cuprindea ţărani“, ceea ce face ca, faţă de realitatea existenţei sclaviei ţăranilor (iobăgia sau şerbia) în evul mediu european, să fie remarcabilă: „libertatea incomparabil mai mare de care se bucura orice mică minoritate neţărănească. Dar dacă facem acest efort, ne vom da seama că pe toată durata perioadei «clasice», evreii, în ciuda persecuţiilor suferite, au făcut parte integrantă din clasele privilegiate. Istoriografia evreiască, mai ales cea în limba engleză, este înşelătoare în această privinţă, pentru că tinde să sublinieze exclusiv sărăcia evreilor şi discriminarea antievreiască. În unele momente, aceste fenomene au fost cât se poate de reale, dar cel mai sărac dintre meşteşugarii, negustorii ambulanţi, intendenţii sau funcţionarii de birou evrei, trăia incomparabil mai bine decât un şerb, mai ales în ţările Europei unde şerbia a persistat, într-o formă parţială sau deplină, până în secolul al XIX-lea: Prusia, Austria (inclusiv Ungaria), Polonia şi teritoriile poloneze anexate de Rusia. Este un fapt a cărui importanţă nu poate fi neglijată, că, înainte de începutul marilor migraţii evreieşti din timpurile moderne (spre 1880), marea majoritate a evreilor din lume trăia în aceste regiuni, iar funcţia lor socială cea mai importanţă îndeplinită aici era să contribuie la oprimarea ţăranilor în folosul nobilimii şi al coroanei. Pretutindeni iudaismul clasic a nutrit faţă de agricultură ca meserie şi faţă de ţărănime, privită ca o clasă socială, o ură şi un dispreţ mult mai puternic decât faţă de ceilalţi gentili - o ură ce nu ştiu să aibă echivalent în celelalte societăţi. Această atitudine sare în ochii oricui posedă o oarecare cunoaştere a literaturii idiş sau ebraice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea1. Cea mai mare parte a socialiştilor evrei din Europa de răsărit (adică membri de partid, sau fracţiuni exclusiv sau majoritar evreieşti) sunt vinovaţi pentru că nu au denunţat niciodată acest fapt; dealtminteri, mulţi dintre ei erau contaminaţi de o atitudine antiţărănească feroce, moştenită de la iudaismul clasic. În această privinţă, «socialiştii» sionişti erau cu siguranţă cei mai răi… Toată propaganda rasistă pe tema pretinsei superiorităţi morale şi intelectuale a evreilor (în care mulţi socialişti evrei s-au distins în mod special), face casă bună cu o profundă indiferenţă faţă de suferinţele acestei foarte mari părţi a omenirii grozav de asuprită în ultimii 1000 de ani: ţărănimea. Societatea evreiască clasică depindea strâns de regi sau de nobilii investiţi cu puteri regale… aceasta explică faptul că regi şi nobili, papi şi episcopi, au avut adeseori în slujba lor medici evrei. Şi nu numai medici, ci şi colectori de impozite şi de alte drepturi (în Europa de est), administratori de domenii: dacă erau evrei, se ştia că vor face tot ce le va sta în putinţă pentru rege sau baron… În vastele teritorii [polonezo-ucrainiene] nu existau nici măcar cu numele oraşe regale. Oraşele fuseseră întemeiate de seniori şi le aparţineau - iar ele erau populate aproape în exclusivitate de evrei… În afara oraşelor, foarte mulţi evrei, în toată Polonia, dar mai ales în partea de est, erau folosiţi în funcţii care făceau din ei superiorii şi asupritorii direcţi ai ţărănimii aservite: erau vechili (administratori de domenii, investiţi de senior cu depline puteri de constrângere); arendaşi ai unor privilegii feudale, ca exploatarea morii sau a banalului cuptor de pâine, a distileriilor de alcool şi a crâşmelor (ceea ce implica dreptul de a scotoci casele ţăranilor cu arma în mână, în căutarea alambicurilor clandestine); sau colectori ai tuturor redevenţelor imaginabile. Pe scurt… evreii erau în acelaşi timp exploatatorii direcţi ai ţărănimii şi aproape singurii orăşeni.“ Apelul la adevărata istorie făcut de Shahak, are scopul de a le aminti evreilor că nu îşi pot justifica la infinit resentimentele faţă de goimi, sub pretextul că ei ar fi fost cândva cei care au suferit, astfel încât astăzi ar fi îndreptăţiţi să acţioneze asupra celorlalte popoare în mod răzbunător, smulgând foloase şi drepturi. Şi asta cu atât mai mult, adaugă el, cu cât „descendenţii evreilor din Polonia dinainte de 1795 (numiţi frecvent «evreii din răsărit» - adică «evreii» khazari, ne-semiţi) sunt principalii deţinători ai puterii politice atât în Israel, cât şi în comunităţile evreieşti din SUA şi din alte ţări anglofone“. De unde atâta ura împotriva celorlalţi la evrei? se întreabă Israel Shahak. Chiar dacă cândva în istorie ţăranii europeni s-au răsculat împotriva evreilor, se mai poate trăi astăzi în ideea răzbunării, sau cauza cerţii iudaismului cu lumea trebuie căutată altundeva? „Oare istoricii serioşi, chiar când evocă masacrarea compatrioţilor lor de către ţăranii irlandezi ridicaţi la luptă împotriva condiţiei lor de sclavi, îi condamnă pe cei din urmă pentru rasism «anti-englez»? Care este atitudinea istoricilor francezi progresişti cu privire la marea răscoală a sclavilor din Santo-Domingo, când multe femei şi copii francezi au fost ucişi cu sălbăticie? Formulând această întrebare, înseamnă că deja îi dăm şi răspunsul. Dar puneţi o întrebare asemănătoare în mediile evreieşti progresiste sau chiar «socialiste» şi veţi avea parte (în cele mai bune cazuri) de un răspuns foarte diferit. Ţăranul şerb devine un monstru rasist când, de fapt, unii evrei profitau de statutul acestuia de sclav şi de exploatarea sa! Dacă nu tragem învăţăminte din istorie, înseamnă să ne condamnăm la repetarea ei: evreii care refuză să privească în faţă trecutul iudaismului nu fac excepţie de la această regulă, ei au devenit sclavii lui şi îl repetă în opţiunile politicii sioniste şi israeliene... Israelul şi sionismul apar ca o întoarcere la rolul jucat de iudaismul clasic - scris cu caractere mari, la scară mondială şi în împrejurări mult ai primejdioase.“
Profesorul Shahak a identificat ca reală sursă a rasismului iudaic tocmai acele precepte religioase anacronice emanate de Talmud, care îl ridică pe evreu deasupra celorlalţi, ca pe o fiinţă superioară. „Doar evreii au suflet“, afirma iudaismul clasic, iar această credinţă, ascunsă de ochii lumii, este şi azi promovată de instituţiile neo-mesianice şi sioniste. Comentând aceste precepte, Shahak spunea că, „complexitatea şi dificultatea disputelor juridice cuprinse în Talmud au făcut necesare unele compilaţii mai uşor de mânuit ale acestui cod de legi, sarcină căreia i s-au consacrat generaţii întregi de doctori rabinici. Câteva dintre aceste compilaţii au dobândit o mare autoritate şi sunt utilizate în mod curent. Din aceste motive, de cele mai multe ori, ne vom referi la lucrări de acest gen (şi la cele mai apreciate comentarii ale lor).“ Aceste coduri au şi astăzi autoritate în justiţia israeliană, şi în mentalitatea evreiască în general. Cel mai important cod al legilor talmudice, valabil şi astăzi, este Mishneh Torah, scris de rabinul-filozof Moise Maimonide la sfârşitul secolului al XII-lea. Conform acestuia («Legi asupra omorurilor», 2, 11. Enciclopedia talmudică, art. «Goy») „evreul care omoară premeditat un goim (ne-evreu) nu este vinovat decât de un păcat împotriva legilor cerului şi nu poate fi pedepsit de un tribunal. Cât despre cazul când ar fi cauza indirectă a morţii unui gentil, acest lucru nu constituie deloc un păcat“. Alt comentariu celebru, Turei Zahav (la Shulhan’Arukh) al rabinului David Halevi, explică că, fiind vorba de un ne-evreu, „nu trebuie să ridici mâna pentru a-l vătăma, dar poate fi vătămat indirect, de exemplu luându-i scara dacă a căzut într-o groapă… aici nu există vreo interdicţie, pentru că vătămarea nu s-a comis în mod direct“. Iar dacă victima este un ne-evreu, în schimb asasinul s-a convertit la iudaism, el nu trebuie pedepsit (Enciclopedia talmudică, articolul «Ger», ce se traduce prin „convertit la iudaism“). „Toate acestea - comenta dr. Shahak - au un raport direct şi practic cu realităţile statului Israel. Deşi Codul Penal israelian nu face distincţie între evreu şi ne-evreu, rabinii ortodocşi fac această deosebire, fiindcă ei se inspiră din Halakhah ori de câte oi dau sfaturi credincioşilor - în special celor care fac serviciul în armată.“ Şi nu este vorba doar de armata regulată a Israelului, ci şi de serviciile sale secrete militarizate, care nu se reţin în a comite asasinate asupra cetăţenilor altor state, chiar pe teritoriul acelor state. Rabinul Shabbatay Kohen, în comentariul Siftei Kohen despre Shulhan ’Arukh a spus: „În timp de război este obiceiul să-i omori cu mâna ta pe ne-evrei, fiindcă s-a spus: «Pe cel mai bun dintre ne-evrei, omoară-l!»“, iar dr. Shahak arată că: „Din 1973, această «doctrină» este răspândită în mod public în special în rândurile militarilor israelieni religioşi. Prima dată, acest îndemn oficial apare într-o broşură editată de Comandamentul Regiunii de Centru a armatei israeliene, al cărei domeniu de acţiune cuprinde Cisiordania. În această cărticică, marele rabin (colonel) al corpului de armată scrie: «Dacă în cursul unui război, sau în timpul unei urmăriri sau al unui raid, forţele noastre se găsesc în faţa unor civili de care nu putem fi siguri că nu ne vor aduce daune, aceşti civili, după Halakhah, pot şi chiar trebuie să fie ucişi… În război, când trupele noastre se angajează într-un asalt final, Halakhah le permite şi chiar le ordonă să-i omoare şi pe civilii buni, adică pe cei care se prezintă ca atare.»“ Se aduce şi exemplul schimbului de corespondenţă ebraică dintre un tânăr soldat israelian, Moshe, şi rabinul său, Shimon Weiser. În scop educativ, el a fost publicat în anuarul din 1974 al uneia dintre cele mai mari şi prestigioase şcoli din ţară, Midrashiyyat No’am, din care au ieşit numeroşi conducători şi militanţi politici israelieni. Din scrisoarea lui Moshe către rabi: „În grupul nostru a avut loc o dezbatere despre «puritatea armelor» şi noi am discutat dacă este permis să ucidem oameni neînarmaţi, sau femei şi copii? Poate că, cel puţin, nu trebuia să ne răzbunăm pe arabi… Nu pot ajunge la o hotărâre limpede: trebuie să-i tratăm pe arabi ca pe Amaleciţi, adică să-i ucidem deliberat până când amintirea lor va fi ştearsă de sub ceruri, sau trebuie să acţionăm ca într-un război drept, unde sunt omorâţi numai soldaţii?1“ Din răspunsul rabinului Weiser către soldatul Moshe: „…rabinul Shim’on obişnuia să spună: «Pe cel mai bun dintre goimi (ne-evrei), omoară-l; celui mai bun dintre şerpi striveşte-i capul»… Adevărata explicaţie o găsim în Tosafot2. Acolo avem o explicaţie a conceptului talmudic privitor la cazul unui ne-evreu care cade într-o fântână: nu trebuie să-l ajuţi să iasă de acolo, zice Talmudul, dar nici nu trebuie să-l împingi ca să-l omori, ceea ce înseamnă, referitor la ne-evrei, că nu trebuie nici să le salvezi viaţa, şi nici să-i omori direct. Tosafot deci, scrie pe tema aceasta: «Iar dacă cumva se obiectează că undeva se spune: pe cel mai bun dintre ne-evrei, omoară-l, răspunsul este că acest ultim adagiu se aplică în timp de război». După autorii culegerii Tosafot, trebuie să distingem timpul războiului de cel al păcii: deci este interzis să-i omorâm pe ne-evrei în timp de pace, dar în timp de război este mitzvah (imperativ religios, impunere) să fie ucişi.“ Profesorul universitar israelian arată că „doctrina Halakhah asupra omorului este complet opusă, în principiu, nu numai dreptului penal israelian dar şi - aşa cum fac aluzie scrisorile - regulamentelor militare oficiale. În practică, însă, acest lucru nu împiedică doctrina să exercite o anumită influenţă asupra aplicării justiţiei, mai ales de către autorităţile militare“. Iar în ceea ce îi priveşte pe agenţii asasini ai Mossad-ului, în război cu întreaga lume, aceştia nu răspund deloc în faţa justiţiei, iar doctrina îi eliberează de orice reţinere de ordin moral, încurajându-i prin religie spre crimă1. „Fapt este că - arată dr. Israel Shahak -, de fiecare dată când, într-un context militar sau paramilitar evreii au ucis cu premeditare arabi necombatanţi - inclusiv cazul unor masacre ca acela de la Kafr Qasim din 1956 - ucigaşii fie nu au fost deranjaţi, fie au fost condamnaţi la pedepse simbolice… Persoane vinovate de astfel de crime au putut chiar să se ridice până la funcţii publice înalte. Este, de exemplu, cazul lui Shmu ’el Lahis, responsabil de masacrarea unui număr cuprins între 50 şi 70 de ţărani arabi închişi într-o moschee, după ce armata israeliană a cucerit satul lor în timpul războiului din 1948-1949. I s-a făcut un proces de formă, apoi a fost graţiat la intervenţia lui Ben Gurion. Lahis a devenit un avocat respectat şi, la sfârşitul anilor ’70, a fost numit director general al Agenţiei Evreieşti (care este, de fapt, conducerea mişcării sioniste)… Voi ilustra caracterul iraţional, demonic, atins uneori de către rasismul iudaic, citând exemple alese la întâmplare... În vara lui 1980, imediat după un atentat comis de teroriştii evrei, în care primarul din Napluz, Bassam Shak’a şi-a pierdut ambele picioare, iar cel din Ramallah, Karim Khalaf, şi-a pierdut un picior, un grup de nazişti evrei s-a reunit în campusul Universităţii din Tel-Aviv, a pus la fript câteva pisici şi a oferit trecătorilor carnea acestora, sub numele de «mic kebab din ciosvârtă de primar arab». Toţi cei care, ca mine, au fost martori ai acestei scene macabre, nu au cum să nu admită că anumite orori sfidează orice explicaţie.“ $ Alt important aspect al iudaismul clasic este acela al unui acut egoism faţă de banii şi bunurile altora, pe care evreii motivaţi religios, visau să şi le însuşească. Toate autorităţile rabinice vechi nu numai că permiteau luarea în stăpânire a unui obiect pierdut de un ne-evreu, dar interziceau categoric restituirea lui. „În vremurile mai apropiate - credea Israel Shahak -, când în majoritatea ţărilor au fost adoptate legi care prevăd restituirea obligatorie a bunurilor pierdute, autorităţile rabinice au recomandat evreilor să se conformeze legilor pentru a face formal act de supunere civilă faţă de stat. Nu este vorba de o îndatorire religioasă, deci nu trebuie căutat proprietarul cu tot dinadinsul dacă, după toate aparenţele, acesta nu este evreu.“ Ceea ce a supravieţuit cel mai pregnant în mentalitatea evreilor marcaţi de iudaismul clasic este însă frauda sau înşelăciunea la adresa ne-evreilor: Se interzice numai păgubirea unui evreu prin practica unor preţuri exagerate de vânzare. Totuşi: «Frauda nu se aplică în cazul unui gentil [ne-evreu], pentru că stă scris: Nici unul să nu-l păgubească pe fratele său (Leviticul, 25: 14; interpretarea din Halakhah arată că toate formulele de acest gen - ca «fratele tău», «prietenul tău» etc. - îi privesc în exclusivitate pe evrei. Dimpotrivă, ne-evreul care păgubeşte un evreu trebuie să fie constrâns să aducă despăgubiri…» (Shulhan ’Arukh, «Hoshen Mishpat» 227)“. „Furtul calificat (însoţit de violenţă) este strict interzis dacă victima este un evreu. Totuşi, acelaşi act comis de un evreu în dauna unui ne-evreu nu este interzis decât în anumite împrejurări, de exemplu «când ei (ne-evreii) nu se află sub stăpânirea noastră»; dar el este permis «când ei se află sub stăpânirea noastră». Autorităţile rabinice au opinii divergente în ce priveşte definirea precisă a împrejurărilor în care furtul calificat în dauna ne-evreilor este licit, dar întreaga dezbatere se învârte în jurul raporturilor de putere dintre aceştia şi evrei, şi nu ţine seama de considerente universale, cum ar fi dreptatea şi omenia. Acest fapt ar explica de ce atât de puţini rabini au protestat împotriva deposedării violente a palestinienilor din Israel de către evrei, atunci când aceştia aveau asupra lor un avantaj zdrobitor.“ Israel Shahak arată că aceeaşi atitudine îi defineşte pe evreii israelieni şi în «bussiness»-urile ce le practică la nivel mondial şi în care lipsa de scrupule şi de moralitate este primordială. Ca unul dintre cele mai elocvente exemple el aminteşte despre traficul israelian de armament: „Este un fapt simptomatic şi ilustrativ că Israelul a contribuit hotărâtor la înarmarea regimului lui Somoza în Nicaragua, ca şi a regimurilor din Guatemala, Salvador, Chile etc., fără ca acest lucru să suscite vreo dezbatere publică în Israel sau în comunităţile evreieşti organizate din diaspora. Chiar o simplă problemă ca aceea a oportunităţii vânzării de arme celor care îi masacrează pe luptătorii pentru libertate şi pe ţărani - de a şti dacă, pe termen lung, acest lucru este în interesul evreilor - este rareori formulată. Şi mai semnificativ: câştigul important pe care îl obţin evreii religioşi din aceste afaceri (bussiness) şi tăcerea absolută a rabinilor lor (în legătură cu acest subiect, fiindcă, atunci când incită la ură împotriva arabilor ştiu să se facă auziţi). Israelul şi sionismul apar ca o întoarcere la rolul jucat de iudaismul clasic - scris cu caractere mari, la scară mondială şi în împrejurări mult mai primejdioase.“ Dr. Shahak aminteşte încă odată acest rol al iudaismului clasic şi istoric: „Toţi evreii care vor cu adevărat să scape de tirania trecutului iudaic totalitar trebuie să-şi pună întrebări cu privire la manifestările populare antievreieşti din trecut, în primul rând acelea legate de revoltele ţăranilor asupriţi“.
Yüklə 6,05 Mb. Dostları ilə paylaş:
|