Sacrul şi profanul



Yüklə 108,91 Kb.
tarix01.11.2017
ölçüsü108,91 Kb.


Sacrul şi profanul

Mircea Eliade












SACRUL/ Homo religiosus



PROFANUL/ Homo modernus


Sacrul şi profanul în La ţigănci




Introducere

Definiţii ale sacrului”

  • Sentimentul de spaimă în faţa sacrului=mysterium fascinans

  • Descoperă teama religioasă de un mysterium fascinans= ganz andere

  • Nu are nimic omenesc sau cosmic şi îi dă omului sentimentul nimicniciei sale

  • Sacrul=realitate diferită de realităţile naturale, dar nu îl putem numi altfel decât cu noţiuni naturale, vezi mai sus

  • Limbajul doar sugerează aceste stări

  • Def. Opusă profanului




  • Sentimentul încercat de personajul principal în casa ţigăncilor, la ieşirea de la ţigănci




Manifestarea sacrului

  • Omul îşi dă seama de prezenţa sacrului , pt. că se manifestă altfel decât profanul

  • Hierofanie=revelarea, manifestarea sacrului în „natural”, „profan”

=manifestarea a ceva ce este „altfel”, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră

  • Istoria religiilor= o acumlare de hierofanii

  • Ex. de hierofanii: manifestarea sacrului într-o piatră, într-o plantă, pt. creştini întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos. Nu este adorată piatra sau arborele în sine, ci este adorată pentru că este o hierofanie., pentru că arată ceva care nu mai este arbore sau piatră, ci este ceva sacru, „ganz andere”

  • Omul primitiv tinde să trăiască în sacru, în jurul acestor obiecte, pentru că, în viziunea lui, sacrul=putere=realitate

  • Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea afla, pentru unele fiinţe omeneşti , în pietre ori în arbori


  • Cosmosul desacralizat este o descoperire recentă a minţii omeneşti

  • Manifestarea sacrului în casa ţigăncilor

  • Oamenii se simt stânjeniţi în timp ce vorbesc despre casa ţigăncilor






Două moduri de a fi în Lume

  • Sacrul=un mod de existenţă al omului societăţii tradiţionale

  • Profanul=un mod de existenţă al omului societăţii moderne







În secolul al XIX-lea se credea că omul reacţionează la fel în faţa acestor manifestări, dar Eliade spune că(pe baza informaţiilor recente din etnologie culturală şi istoria religiilor) „reacţiile omului în faţa Naturii” sunt îndeosebeşte condiţionate, de cultură, deci de Istorie




Sacrul şi Istoria

  • Diferenţele de economie, de cultură şi de organizare socială, adică de Istorie=duc la perceperea diferită a experienţei sacrului

  • Ex. omul vânător nu a perceput importanţa pământului cu aceeaşi intensitate ca omul societăţii agricole, care a experimentat sacralitatea Pământului-mamă, dar ambii trăiesc într-un Cosmos sacralizat

  • În aceeaşi ordine de idei, omul erei industrializate trăieşte într-un Cosmos desacralizat







I. SPAŢIUL

Sacru şi sacralizarea lumii

Omogenitate spaţială şi hierofanie

  • Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi: există aşadar unele spaţii care sunt sacre

  • Hierofania dezvăluie un punct fix, un Centru în lumea profană, un Centru de care omul religios are nevoie. Descoperirea acestui punct fix= Facerea Lumii: „Ca să trăieşti în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi.”

  • Pentru omul profan spaţiul este omogen şi neutru, nu există nici o ruptură care să determine deosebiri calitative între diferitele spaţii

  • Nu există Centru, Lume, ci un număr infinit de „locuri” în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o societate industrială

  • Această experienţă profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură: oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii, omul care a adoptat o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.

  • Intervin totuşi valori care amintesc de experienţele religioase ale spaţiului. Mai există locuri privilegiate, care se diferenţiază de celelalte: ţinutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colţ din primul oraş străin văzut în tinereţe. Toate aceste locuri păstrează, chiar şi pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepţională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte”ale Universului său privat, ca şi cum această fiinţă nereligioasă ar fi avut revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa de zi cu zi.

  • Grădina şi casa ţigăncilor prezintă o ruptură faţă de spaţiul Bucureştiului industrializat

  • Casa=centru




Teofanie şi semne

  • Ex. o biserică într-un oraş modern=un spaţiu diferit pentru un credincios

  • Uşa=ruptură

  • Pragul=separă cele două spaţii, distanţa dintre cele două moduri de existenţă

  • Pragul casei=funcţie asemănătoare; diferite ritualuri legate de pragurile caselor

  • Uşa & pragul= simboluri şi vehicule ale trecerii

  • Templul=o deschidere către lumea zeilor, o „poartă”

=aici este posibilă comunicarea cu divinităţile

  • Un semn oarecare ajunge, în unele situaţii, pentru a arăta sacralitatea unui loc: ex. un băţ

  • Atunci când nu există nici semn, este provocată apariţia lui, de obicei prin evocatio, cu ajutorul animalelor. Acestea ajută la fixarea punctului(ex. în cazul construirii unui nou sat)

  • Pentru omul profan este o clădire ca oricare alta

  • Trecerea pe teritoriul casei




Haos şi cosmos

  • Cosmos=lumea pe care o cunoaşte, un teritoriu locuit, lucrare a zeilor

  • Haos=altă lume”, un spaţiu străin, haotic, plin de larve, demoni

  • Ocupând o parte din lumea necunoscuă, aceasta trebuie să fie sacralizată. Omul imită Facerea Lumii, recreând la scară miă lumea. Ex. colonizarea noilor teritorii




  • Lui Gavrilescu i se pare că casa=Haos, iar Bucureştiul=Cosmos, dar îşi va da seama că este invers când va părăsi casa pt. prima oară




Consacrarea unui loc: repetarea cosmogoniei

  • Aşezarea într-un loc, organizarea lui=consacrarea lui

  • Orice construcţie este inaugurată,=un nou început(incipit vita nova)







  • Plecarea cu birja poate însemna o nouă viaţă pentru Gavrilescu şi Hildegard




Centrul lumii”




Simbolismului Centrului:

  1. Oraşele sfinte şi sanctuarele se află în Centrul Lumii(pentru toate religiile)

  2. Centrul face legătura cu Cerul, dar , prin Axis Mundi, şi cu Infernul

    • Omul profan nu are un centru







Lumea noastră” se află întotdeauna în Centru

  • Aici se produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone Cosmice

  • Omul societăţilor premoderne doreşte să se afle cât mai aproape de Centrul lumii










Cetate - Cosmos

  • Dacă Lumea noastră= Cosmos, atunci orice atac extern ar putea-o preface în Haos

  • Haosul este reprezentat prin dragon, iar Dragonul poate lua diferite forme: monstru marin, şarpe etc. Zeul a trebuit să învingă Dragonul pentru a putea Crea Lumea . Această creaţie este repetată an după an.

  • Sistemele de apărare ale aşezărilor şi ale cetăţilor au fost la început magice. Şanţurile, valurile de apărare, labirinturile au fost concepute pentru a împiedica mai degrabă demonii să intre, nu oamenii. În Occidentul medieval zidurile cetăţilor erau consacrate prin ritualuri




  • Labirintul din casă, ghicitorile fetelor pot reprezenta probe, dar totodată sisteme de apărare a spaţiului sacru




Asumarea Facerii Lumii

  • Locuinţa omului religios reproduce la scară mică Lumea, este şi el un Centru, pe care, prin aranjarea lui, omul îl creează, repetând la scară mică Prima Creaţie, îşi creează o imago mundi proprie

  • Casa=universul pe care omul şi-l clădeşte imitând creaţia exemplară a zeilor, cosmogonia

Le Corbusier spunea: casa, în viziunea omului modern, este „o maşină de locuit”

  • în lumea modernă casa trebuie să fie în primul rând funcţională: muncă, odihnă, muncă

  • poate fi înlocuită la fel de des ca bicicleta

  • de asemenea, omul poate pleca din oraşul sau din ţinutul în care s-a născut , fără alt inconvenient decât cel impus de adaptarea la altă climă

  • această desacralizare se datorează acţionării gândirii ştiinţifice şi mai ales a descoperirilor fizicii şi chimiei

  • îşi pierde casa din lumea profană, lucru care îl dezorientează, dar care nu îl distruge




Cosmogonie şi sacrificiu de construcţie

  • în numeroase culturi, jertfa primordială dă naştere lumii: o imitaţie continuă a acestei jertfe

  • ca să dureze o construcţie (casă, templu, lucrare tehnică) trebuie să fie însufleţită, să capete în acelaşi timp o viaţă şi un suflet. „Transferul” nu se poate face decât printr-o jertfă de sânge.

  • ex. vezi baladele balcanice




  • întoarcerea a lui Gavrilescu(prima intrare fiind un eşec, pentru că nu ştie ce să facă) la casa ţigăncilor=o jertfă=viaţa lui




Templu, bazilică, catedrală

  • =reproducere pământească a unui model transcendent

  • =copia unui arhetip ceresc

  • Loc sfânt, casă a zeilor, Templul resanctifică în permanenţă Lumea, pentru că o reprezintă şi în acelaşi timp o conţine

Ea reproduce Paradisul










II. TIMUL SACRU ŞI MITURILE

Durata profană şi timpul sacru

  • La fel ca şi Spaţiul, Timpul nu este omogen şi nici continuu

  • Există intervale de timp sacru: ex. perioada sărbătorilor

  • Omul religios poate trece foarte uşor de la timpul profan la cel sacru

  • Timpul sacru=reversibil,

=Timp Mitic primordial readus în prezent

  • Orice sărbătoare=reactualizarea unui eveniment care a avut loc într-un timp mitic.

  • participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” şi reintegrarea n Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.

  • TS=mereu recuperabil periodic cu ajutorul riturilor şi repetabil la nesfârşit

  • Acest timp nu curge

  • Fiecare sărbătoare periodică= regăsirea aceluiaşi Timp sacru care s-a manifestat

  • Timp circular

  • Durata temporală profană poate fi periodic oprită prin introducerea, cu ajutorul riturilor, a unui Timp sacru, non-istoric

  • Ex. slujba religioasă=timp liturgic, iar pentru primitivi=timp mitic, primordial

  • Omul religios trece cu uşurinţă dintr-un tim în cellalt

  • Durata obişnuită în care se înscriu faptele lipsite de importanţă religioasă

  • Omul nereligios poate şi el cunoaşte o anumită discontinuitate a Timpului.

  • Şi pentru el există , în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor şi al spectacolelor, un timp „festiv”.

  • Ritmuri temporale variate: când ascultă muzica preferată sau când, îndrăgostit, aşteaptă sau se întâlneşte cu persoana iubită

  • Timp linear

  • Pt. el timpul nu poate reprezenta nici ruptură, nici „mister”, are un început şi un sfârşit=moartea, dispariţia existenţei

  • Durata profană=12 ani

  • Durata sacră=câteva ore




Templum-tempus

  • Timpul se înnoieşte în fiecare an=renaştere=naştere

  • Pt. că Templul =imago mundi→conţine şi un simbolism temporal

  • Ridicarea unui templu, a unui altar=se clădeşte anul→timpul este re-creat

  • Templum se referă la aspectul spaţial, iar tempus la aspectul temporal al mişcării orizontului în spaţiu şi în timp

  • Anul=cerc închis, având posibilitatea de a renaşte. Fiecare An Nou aduce un Timp „nou”, „curat”, „sfânt”, adică un timp care nu fusese încă folosit şi uzat.

  • Pentru omul religios al culturilor arhaice , orice creaţie, orice existenţă începe în Timp: înainte ca un lucru să existe nu poate exista nici timpul acelui lucru.

  • →orice creaţie este imaginată ca având loc la începutul timpului, in principio.

  • Timpul ţâşneşte o dată cu prima apariţia a unei noi categorii de realităţi existente.










Repetarea anuală a cosmogoniei

  • La culturile arhaice se „repeta” creaţia la începutul fiecărui an, astfel Creaţia avea loc chiar în această clipă, hic et nunc=o tendinţă a omului religios de a ajunge in statu nascendi, şi astfel in illo tempore










Regenerarea prin întoarcerea la Timpul originar

  • Recitarea rituală a mitului cosmogonic are un rol important în vindecări, care au drept scop regenerarea fiinţei omeneşti.

  • Chiar şi atunci când se vorbeşte despre leac, trebuie arătat de unde vine el, momentul apariţiei lui, pentru ca acesta să aibă efect




  • Reîntoarcerea la ţigănci




Timpul festiv” şi structurarea sărbătorilor

  • Comportamentul uman este diferit în timpul sărbătorilor

  • Omul religios este sigur că trăieşte în alt timp, în illud tempus mitic

  • Aceste timpuri festive sunt însoţite de anumite tabuuri

  • Oricât de complexă ar fi o sărbătoare, ea reproduce întotdeauna un eveniment sacru care a avut loc ab origine şi care este readus în prezent în chip ritual

  • Participanţii devin contemporani cu acest timp










Omul – contemporan periodic cu zeii

  • Omul doreşte să regăsească prezenţa activă a zeilor, doreşte să trăiască în lumea proaspătă , curată şi „puternică”, aşa cum a ieşit ea din mâinile Creatorului

  • Există o nostalgie a perfecţiunii începuturilor, a stării paradisiace

  • Pe plan existenţial, experienţa constă în certitudinea de a putea reîncepe viaţa, periodic, cu maximum de „şanse”










Mit= model exemplar

  • Mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment primordial care s+a petrecut la începuturile Timpului, ab initio.

  • Relatarea uei întâmplări acre =dezvăluirea unui mister, pentru că personajele mitului nu sunt fiinţe umane, ci zei sau Eroi civilizatori

  • Mitul spune cum anume s-a făcut un lucru, cum a început să fie.

  • Mitul înfăţişează izbucnirile sacrului în lume

  • Lumea este întemeiată, de fapt, prin izbucnirea sacrului în lume.

  • Cea mai importantă funcţie a mitului este de a fixa” modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative: hrană, sexualitate, muncă, educaţie etc.







  • În casa ţigăncilor trebuie să-şi amintească activităţile semnificative ale vieţii, pe care le-a uitat în lumea profană




Reactualizarea miturilor

  • Imitându-i pe zei, omul se menţine în sacru=imitatio dei

  • Omul religios nu este dat, el se făureşte pe sine, apropiindu-se de modelele divine








Istorie sacră, Istorie, istoricism

  • Nici o întâmplare nu este unică şi nu se produce o singură dată(timp ciclic)

  • În iudaism timpul are sfârşit şi început.(Timp istoric=ireversibil)

  • Creştinism: pt. că Dumnezeu s-a întrupat şi şi-a asumat o existenţă umană istoriceşte condiţionată, Istoria poate fi sanctificată. Ex. Timpul lui Pilat din Pont=Timp istoric, dar care a fost sfinţi prin prezenţa lui Cristos

  • Istoricismul= produs al descompunerii creştinismului, prin acordarea unei importanţe hotărâtoare evenimentului istoric ca atare

  • În filozofiile moderne, chiar dacă timpul nu mai este conceput ca un cerc, îşi redobândeşte latura înspăimântătoare pe care o avea în concepţia greacă şi în cea indiană despre
    Eterna Reîntoarcere

  • Timpul, desacralizat pt. totdeauna, se araă a fi o durată precară şi evanescentă, la capătul căreia se află moartea.

  • Iubirea lui Hildegard, întâlnirea lor




III. SACRALIT-ATEA NATURII ŞI RELIGIA COSMICĂ

Existen-ţa Umană şi viaţa sanctifi-cată




  • Cosmosul=un organism real, viu şi sacru în acelaşi timp










Sacrul ceresc şi zeii uranieni

  • Cerul=infinit, transcendent, ganz andere

  • Dimensiune inaccesibilă omului ca atare










Zeul de departe

  • Fiinţele supreme de structură crească tind să dispară din cult, „îdepărtându-se” de oameni şi retrăgându-se în Cer, unde devin dei otiosi. Ca şi cum zeii, după ce au creat cosmosul, viaţa şi omul. S-ar simţi cuprinşi de un soi de „oboseală”, ca şi cum uriaşa lucrare a creaţiei i-ar fi obosit. Lasă în urma lor aţi zei care să le desăvârşească lucrarea.

  • Poate fi chemat doar în cazuri extreme




  • Apariţia lui Hildegard, care apare datorită numeroaselor chemări, ea fiind ultima şansă




Experienţa religioasă Vieţii

  • Îndepărtarea se datoreşte omului care începe să aibă propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Omul se simte atras de experienţe religioase mai concrete: fecunditatea, mitologia femeii şi a Pământului etc., experienţa religioasă devine astfel mai concretă, mai strâns legată de viaţă.




  • Îndepărtarea ei se datorează cunoaşterii lumii, a Elzei, a profanului. Uită lumea sacră




Perenitatea simbolurilor cereşti

  • Chiar dacă viaţa religioasă nu mai este dominată de zeii cereşti, miturile înălţării, simbolismul uranian etc. păstrează un loc important în economia sacrului.










Structura simbolismului acvatic

  • Precedă orice formă şi susţin orice creaţie

  • Implică atţt moarte(Potopul, imersiunea continentelor, moartea iniţiatică prin botez), cât şi renaşterea

  • Contactul cu apa=regenerare: disoluţia este urmată de o nouă naştere










Istoria exemplară a botezului

  • Părinţii Bisericii au folosit unele motive precreştine, pe care le+au incorporat şi le+u dat noi semnificaţii

  • Valorile botezului:

  • „omul vechi” moare prin imersiune în apă dând naştere unei fiinţe noi, regenerate(Ioan Gură-de-Aur). Tot el spunea: „El este moartea şi mormântul, viaţa şi învierea…”

  • Repetare a Potopului










Universalitatea simbolurilor

  • Istoria nu izbuteşte să schimbe radical structura unui simbolism arhaic, ci doar îi asigură mereu semnificaţii noi, care nu distrug însă structura simbolului










Terra Mater

  • Solidaritate mistică cu Pământul natal=experienţa religioasă a autohtoniei, care ne face să ne simţim localnici, iar acest sentiment de sorginte cosmică depăşeşte cu mult solidaritatea familială










Simbolismul arborelui cosmic şi cutele vegetaiei

  • Cosmosul a fost închipuit sub forma unui arbore uriaş: capacitatea de regenerare

  • Regenerare, tinereţe veşnică, sănătate, nemurire, înţelepciune, cunoaştere










Desacralizarea naturii




  • Datorită oamenilor de ştiinţă

  • Natura mai are un anumit „farmec”, un „mister”, o „măreţie” în care se pot regăsi urmele vechilor valori religioase







Alte hierofanii cosmice

  • Cultul lunar=ritmurile lunii: naştere, moartea, învierea, ţesutul, destinul, temporalitatea, ciclul, dualitatea, opoziţia, conflictul, reconcilierea contrariilor

  • Soarele=neschimbător, autonomia, suveranitatea, inteligenţa, puterea










Rituri de trecere

  • Iniţierea de pubertate, ceremoniile de intrare într-o societate secretă

  • Naştere, căsătorie, moarte

  • Secularizare a morţii, a căsătoriei şi a naşterii

  • Apar toate




Fenomenologia iniţierii

  • Triplă revelaţie: a sacrului, a morţii şi a sexualităţii

  • Iniţierea=maturizarea spirituală

  • Iniţiatul=cel ce ştie

  • Moarte simbolică în corturi, gropi= simbolul pântecelui

  • Operaţii specifice: circumcizia, subincizia, tatuaje, sacrificări

  • Alte nume

  • Începerea unei noi vieţi




  • Iniţierea personajului principal în casa ţigăncilor




Confrerii ale bărbaţilor şi sociezăţi secrete ale femeilor

  • Selecţie

  • Există un element comun: o experienţă religioasă profundă pe care se întemeiază toate aceste rituri şi mistere

  • Intrarea=accesul la sacralitate

  • Ex. grupul Menadelor din Antichitate










Sacrul şi profanul în lumea modernă




Omul areligios:

  • Respinge transcendenţa

  • Sacrul=o piedică în calea existenţei sale

  • Nu va deveni el însuşi decât atunci când va fi în întregime demistificat, şi nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va fi ucis pe ultimul zeu.

  • S-a constituit străduindu-se să se „golească” de orice urmă de religiozitate

  • El se recunoaşte pe sine în măsura în care „se eliberează” şi „se purifică” de superstiţiile” strămoşilor săi

  • Este produsului lui homo religiosus, poartă o moştenire

  • Omul areligios în stare pură= fenomen rar

  • Majoritatea celor”fără religie” au un comportament religios fără să-şi dea seama: dispune încă de o mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate. Ex. mutarea într-o casă nouă, un nou loc de muncă etc.

  • Mitologie în spectacolele care-i plac, în cărţile pe care le citeşte

  • Cinematograful foloseşte nenumărate motive mitice.

  • Lectura: înlocuieşte rostirea miturilor=o ieşire din Timp, omoară timpul cu cititul sau se integrează în lumea cărţii

  • Majoritatea celor „fără religie” nu sunt de fapt eliberaţi de comportamentele religioase, de teologii şi mitologii, fiind uneori prinşi într-un adevărat hăţiş magico-religios, degradat până la caricatură şi, prin urmare, greu de recunoscut

  • Micile „religii”

  • Mişcările politice-Marx

  • Antireligioase-nudismul

  • Luptele aeriene-iniţiere, probe

  • Psihanaliza- coborârea către origini






Dicţionar:



A CONSACRÁ consácru tranz. 1) (opere proprii) A destina printr-o dedicaţie; a închina; a dedica. 2) (viaţă, tinereţe etc.) A oferi în întregime; a dedica; a destina. 3) (acte, hotărâri etc.) A recunoaşte ca fiind valabil; a valida; a consfinţi. 4) A face să se consacre; a statornici; a consfinţi; a încetăţeni; a înrădăcina; a împământeni. /consacrer, lat. consecrare

COSMOGONÍE s.f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei corpurilor cereşti şi al sistemelor de corpuri cereşti. – Din fr. cosmogonie.

hierofaníe s.f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia spirituală a unui popor. (< fr. hiérophanie)

ONTOLOGÍE s.f., Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei. – Din fr. ontologie. (FILOZ.) teoria existenţei

TEOFANÍE s.f. (Livr.) Apariţie sau manifestare a divinităţii. [Pr.: te-o-] – Din fr. théophanie.

Yüklə 108,91 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə