Saptamâna de rugaciune — prelegeri 2004



Yüklə 0,63 Mb.
səhifə1/8
tarix09.01.2019
ölçüsü0,63 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8

SAPTAMÂNA DE RUGACIUNE — PRELEGERI 2004

UNIŢI ÎN CALDURA PARTAȘIEI

Traducerea materialului primit de la Conferinţa Generala,

Oana Pascu

Toate drepturile rezervate

Casei de Editura „Viaţa si Sanatate”

INTRODUCERE

UNIŢI ÎN CALDURA PARTAȘIEI

Un mesaj din partea slujbasilor

de la Conferinţa Generala

Armando Miranda

Psihologii spun ca cele doua mari nevoi ale omului sunt

sentimentul identitaţii si sentimentul apartenenţei. Oamenii au

nevoie sa stie cine sunt, de unde vin si încotro se îndreapta. Avem

nevoie sa ne identificam cu ceva sau cu cineva. De asemenea, avem

nevoie sa simţim ca nu suntem singuri, ca aparţinem cuiva, ca suntem

apreciaţi, iubiţi, preţuiţi si acceptaţi. Sentimentul identitaţii si cel

al apartenenţei ne inspira încredere si siguranţa în viaţa. De aceea,

Dumnezeu a creat casnicia, familia, biserica si societatea (Geneza

2,18).


Materialul pentru Saptamâna de Rugaciune Mondiala 2004 are

drept scop sa ne aminteasca faptul ca suntem uniţi în caldura

partasiei. Oriunde am locui pe pamânt, orice limba am vorbi, prin

jertfa lui Isus de pe Calvar, noi suntem una – suntem uniţi în caldura

partasiei crestine. Partasia este generata de credinţa pe care o

împartasim. Suntem uniţi într-o misiune comuna, traim încercarile

si greutaţile inerente vieţii crestine si ne împartasim de simbolurile

Sfintei Cine (spalarea picioarelor si Cina Domnului). Ca adventisti

de ziua a saptea, formam o familie spirituala largita; suntem fraţi

raspândiţi pe tot pamântul, uniţi în nadejdea binecuvântata a

revenirii lui Isus, Domnul nostru.

Care este scopul partasiei crestine? Iata un raspuns din scrierile

lui Ellen White:

„Biserica este o societate crestina, formata pentru membrii care

o alcatuiesc, asa încât fiecare sa se bucure de beneficiile harului,

Uniţi în partasia la Sfânta Cina 4

talentelor celorlalţi membri si de planul lui Dumnezeu cu ei, pe

masura darurilor si capacitaţilor cu care au fost înzestraţi. Biserica

este unita în legaturile sfinte ale partasiei, astfel ca fiecare membru

sa poata beneficia de influenţa celorlalţi. Toţi trebuie sa ne unim în

legamântul dragostei si al armoniei. Principiile crestine si darurile

întregii comunitaţi de credinciosi unesc puterea si influenţa lor

într-o lucrare armonioasa. Fiecare credincios se dezvolta prin

influenţa înalţatoare si transformatoare a calitaţilor celorlalţi

membri, pentru ca lipsurile unora sa fie mai bogat completate prin

ceilalţi. Toţi membrii trebuie sa se apropie unii de alţii, astfel încât

biserica sa devina o priveliste pentru lume, pentru îngeri si pentru

oameni.” (Lift Him Up, pag. 295)

În felul acesta, caldura partasiei crestine nu numai ca ne va aduce

multe binecuvântari personale sau colective, ci, mai mult, ne va

îngadui sa fim folosiţi de Dumnezeu pentru a împlini cea mai

importanta misiune pe care ne-a încredinţat-o Domnul nostru: sa

împartasim dragostea lui Dumnezeu unei lumi care piere. Acesta

este planul lui Dumnezeu pentru noi – sa fim o minunata

demonstraţie a harului iertator al lui Hristos si sa ne bucuram de

caldura partasiei crestine.

Armando Miranda este vicepresedinte

al Conferinţei Generale

Adventiste de Ziua a Șaptea,

Silver Spring, Maryland.

UNITATEA – ATITUDINE

ȘI ACŢIUNE

Adrian Bocaneanu

Bun venit la Saptamâna de Rugaciune a anului 2004! Din nou

avem ocazia sa exclamam: „Iata ce placut si ce dulce este sa

locuiasca fraţii împreuna” (Psalmi 133,1). Recunoastem ca

bucuriile cele mai vii si biruinţele cele mai durabile au fost traite în

aceasta comunitate spirituala care este biserica Domnului Hristos.

Cinci ani la rând, credinciosii adventisti de pe toata faţa pamântului

– o familie vasta si diversa, numarând peste 20 de milioane de

membri – au facut din unitate si partasie temele lor centrale. De

aceea si subiectele lecturilor pentru Saptamâna de Rugaciune au

gravitat în jurul acelorasi teme.

Este bine sa facem asa. De fapt, în afara de Cina Domnului,

Saptamâna de Rugaciune este simbolul cel mai puternic al unitaţii

si evenimentul cel mai unificator. Este o atmosfera speciala, care

anticipeaza încheierea unui nou an de har. Simţim o noua încredere

ca speranţe îndelung amânate se vor împlini acum. Nevoia de a trai

împreuna o experienţa spirituala transformatoare ne mobilizeaza

resursele minţii si ale sufletului. Într-adevar, este un timp pregatit

de Dumnezeu pentru lucruri mari. „Domnul asteapta sa Se milostiveasca

de voi si Se va scula sa va dea îndurare, caci Domnul este

un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nadajduiesc în El” (Isaia

30,18). Ne pregatim sa parcurgem acelasi drum spiritual ca si

Israel, caci „toţi au mâncat aceeasi mâncare duhovniceasca si toţi

au baut din aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o

stânca duhovniceasca ce venea dupa ei; si stânca era Hristos”

(1 Corinteni 10,3.4).

Nu numai ca avem privilegiul sa traim o saptamâna în atmosfera

unitaţii, nu numai ca ne hranim din aceleasi lecturi cu întreaga

familie a bisericii, dar lecturile din acest an sunt intitulate: „Uniţi

Unitatea – atitudine si acţiune 6

în caldura partasiei”. Din ele rasuna, pentru fiecare zi, un apel la

unitate în familie si în biserica.

Unitatea este mai mult decât o dorinţa buna între alte dorinţe

bune. Ea ajunge la noi ca nazuinţa fierbinte a Mântuitorului: „Ma

rog ca toţi sa fie una” (Ioan 17,21). Ea constituie o condiţie a împlinirii

misiunii bisericii: „Pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis”.

Isus devine dependent, daca putem spune asa, de calitatea relaţiilor

din biserica. Astfel, unitatea este o nevoie solemna, o preocupare

îngrijorata, o povara a rugaciunii si a acţiunii urmasilor lui Hristos.

Pe de alta parte, sunt atâtea forţe care submineaza unitatea.

Spiritul vremii pune preţ pe afirmarea individualitaţii, a deosebirilor,

a drepturilor personale. Daca face cineva apel la unitate, este privit

ca fiind suspect. Cei mai mulţi iau avantajele unitaţii ca subînţelese.

Ei nu-si dau seama ca, fara unitate, nu ar avea sansa sa îsi afirme

libertaţile si drepturile individuale. Dar cine îsi asuma sarcina sa

lucreze pentru unitate?

Dumnezeu creeaza unitate

Ultimul profet al Vechiului Testament întreaba: „N-avem toţi

un singur Tata? Nu ne-a facut un singur Dumnezeu?” (Maleahi

2,10). Raspunsul este, desigur, afirmativ. Cel care ne-a creat pe

toţi ne-a facut potriviţi pentru a fi împreuna, ne-a facut capabili de

relaţii armonioase si durabile. „Pentru ce dar, continua profetul,

suntem asa de necredinciosi unul faţa de altul?” Pavel merge mai

departe si Îl prezinta pe Dumnezeu ca fiind „Tatal... din care îsi

trage numele orice familie, din ceruri si de pe pamânt” (Efeseni

3,14.15). Idealul de unitate avut în vedere de Dumnezeu depaseste

cercul mic al familiei mele, cercul regional al bisericii mele si chiar

cercul mare al omenirii, având în mod clar o dimensiune cosmica!

Obiectivul lui Dumnezeu este sa restabileasca unitatea fiinţelor din

întregul univers. Acesta a fost gândul cu care El a creat fiinţe dupa

chipul Sau, si El nu Îsi schimba hotarârea.

Aceasta viziune a unitaţii trebuie sa ne cucereasca si pe noi.

Trebuie sa trecem de la ideea de unitate, care, desigur, ne atrage si

ne impresioneaza, la unitate ca realitate realizabila cu oameni în

carne si oase. Sa ne gândim câteva clipe la oamenii pe care îi

cunoastem, la oamenii care se deosebesc foarte mult de noi, la

Vineri – 3 decembrie 2004 7

oamenii de care câteodata ne este rusine sa se afle ca avem ceva în

comun cu ei si sa concepem o noua unitate, mai întâi în inima si în

mintea noastra, apoi în realitate. Desigur, mântuirea are o dimensiune

individuala. Domnul Hristos ar fi venit si pentru o singura

persoana. De aceea pot sa ma rog: „Ai mila de mine, pacatosul”.

Raspunsul faţa de darul lui Dumnezeu este individual. „Daca

marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi în inima

ta ca Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10,8).

Judecata si rasplata se administreaza personal. „Necaz si strâmtorare

va veni peste orice suflet omenesc care face raul... Slava, cinste

si pace va veni însa peste oricine face binele” (Romani 2,9.10).

Dar mântuirea are si o dimensiune colectiva. Evanghelia este

proclamata „oricarui neam, oricarei seminţii, oricarei limbi si

oricarui norod” (Apocalipsa 14,6). Domnul pregateste „un norod

care sa fie al Lui, plin de râvna pentru fapte bune” (Tit 2,14).

Chemarea lui Avraam ne revine si noua: „Toate familiile pamântului

vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12,3). Și, în orice caz, intrarea

în Împaraţia vesnica va avea loc o data pentru toţi. „Noi, cei vii,

care vom ramâne pâna la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea

celor adormiţi... noi, cei vii, care vom fi ramas vom fi rapiţi toţi

împreuna cu ei, în nori, ca sa întâmpinam pe Domnul în vazduh; si

astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4,15.17). Un

lucru este cât se poate de clar: nimeni nu va ajunge acolo înainte ca

toţi sa ajunga acolo.

Aceasta este atitudinea pe care sa o cultivam în mod constient,

mereu si mereu – rugaciunea Domnului Hristos trebuie sa fie

rugaciunea noastra. Sa ne privim unii pe alţii si sa ne rugam

împreuna cu Mântuitorul pâna când dorinţa Lui ne va însufleţi si

pe noi: „Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie împreuna cu

Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17,24).

Unitatea a cerut jertfa lui Hristos

Dupa raul produs de pacat, refacerea unitaţii a cerut un preţ

enorm – jertfa Mântuitorului. „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care

odinioara eraţi departaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.

Caci El este pacea noastra, care din doi a facut unul... si a împacat

Unitatea – atitudine si acţiune 8

pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care

a nimicit vrajmasia” (Efeseni 2,13.14.16).

El a stiut ca jertfa Lui va deveni centrul de interes al omeniri: „Și,

dupa ce voi fi înalţat de pe pamânt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”

(Ioan 12,32). Toţi cei atrasi de jertfa Sa vor forma o noua comunitate

umana, unita prin credinţa în Mântuitorul: „Dar acum, în Hristos

Isus... aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Caci El este pacea

noastra, care din doi a facut unul... si... a înlaturat vrajmasia dintre

ei... ca sa faca pe cei doi sa fie în El Însusi un singur om nou, facând

astfel pace; si a împacat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup,

prin cruce, prin care a nimicit vrajmasia... Asadar, voi nu mai sunteţi

nici straini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreuna cetaţeni cu sfinţii,

oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2,13-19).

Duhul Sfânt uneste

Întreaga Trinitate cereasca este angajata în refacerea si zidirea

unitaţii. Duhul Sfânt îi uneste pe cei care primesc jertfa Mântuitorului:

„Cautaţi sa pastraţi unirea Duhului, prin legatura pacii. Este

un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi aţi fost chemaţi la o

singura nadejde a chemarii voastre” (Efeseni 4,3-4).

Chemarea la acţiune în vederea unitaţii

Unitatea este deci, înainte de toate, o realitate creata de Dumnezeu,

bazata pe jertfa Domnului Hristos si mediata de lucrarea Duhului

Sfânt. Aceasta realitate transforma atitudinea noastra si ne inspira

acţiunile. Care sunt acţiunile care zidesc unitatea?

Rugaciunea. Domnul Hristos iniţiaza pacea si armonia,

chemându-ne în jurul Sau la rugaciune. De aici, din locul în care ne

rugam împreuna, poate sa porneasca un nou suflu al armoniei, al

încrederii, al iubirii. „Daca doi dintre voi se învoiesc sa ceara un

lucru oarecare, le va fi dat de Tatal Meu care este în ceruri. Caci

acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt si Eu în

mijlocul lor” (Matei 18,19.20). Atât de mult doreste El sa ne încurajeze

sa ne apropiem si sa ne unim, încât ne ofera fagaduinţe uriase.

Mai mult decât atât, El Însusi va fi nucleul în jurul caruia sa se

adune cei care se roaga împreuna: „Sunt si Eu în mijlocul lor”, nu

ca unul care se alatura, ci ca unul care iniţiaza grupul de rugaciune.

Un beneficiu practic al acestui început de Saptamâna de Rugaciune

Vineri – 3 decembrie 2004 9

ar fi formarea sau reînnoirea acestor celule mici de rugaciune –

„doi dintre voi se învoiesc”, „doi sau trei adunaţi în Numele Meu”.

Putem sa ne oprim câteva clipe, suficiente ca fiecare sa îsi aleaga

un partener de rugaciune cu care sa discutam la încheierea serii si sa

ne hotarâm asupra unui timp si a unor subiecte de rugaciune unita?

Servire reciproca. Unitatea se cultiva prin acţiuni binevoitoare,

prin gesturi care arata interes, grija si respect. Uneori acestea cer

chiar un sacrificiu, ca în situaţiile despre care a vorbit Domnul Hristos:

„Daca te sileste cineva sa mergi cu el o mila de loc, mergi cu el doua”

(Matei 5,41). Aici expresia-cheie este „cu el”. De-a lungul primei

mile, mila datoriei, nu se întâmpla prea mult. Fiecare se gândeste

mai mult la sine. Atunci când oferim mai mult decât suntem datori

si mergem „cu el” a doua mila, începe comunicarea, începe

transformarea, se pun în miscare gânduri si emoţii noi, se creeaza

legaturi – aceasta este unitatea. Domnul Hristos chiar ne îndeamna

sa ne examinam dorinţele („Tot ce doriţi sa va faca voua oamenii”)

si sa începem sa le îndeplinim în favoarea semenilor nostri („faceţi-le

voi la fel”), deschizând astfel un câmp întins de slujire. Cercul care

se formeaza prin servire reciproca este, practic, nelimitat. Începe de

la cel mai apropiat membru al familiei, de la colegul de scoala sau de

la lucru si ajunge sa cuprinda biserica de pe toata faţa pamântului, a

carei unitate este cultivata prin punerea laolalta a tuturor darurilor

si zecimilor noastre pentru crestere si misiune mondiala. Ce va inspira

acum Domnul cu privire la cei din jurul dumneavoastra – din familie,

din biserica si din jur? Unitatea se cladeste cu acţiuni iubitoare. Ce

ne-am hotarât sa facem deci de dragul ei?

Iertare. Relaţiile apropiate înseamna, inevitabil, si insatisfacţii,

neplaceri reciproce, rani sufletesti. Este foarte semnificativ ca

fagaduinţa citata mai sus, raspunsul la rugaciunea în care „doi se

învoiesc” urmeaza imediat dupa discuţia despre „fratele tau [care]

a pacatuit împotriva ta” (Matei 18,15). Ce vom face atunci când

greseli si pacate pun la încercare unitatea? Noi decidem daca

rezultatul va fi stricarea sau consolidarea relaţiilor.

Avem mult de învaţat de la modul în care Avraam a rezolvat o

situaţie dificila între oamenii sai si ai lui Lot. „Sa nu fie cearta între

mine si tine”, a spus el (Geneza 13,8). „Aici s-a dat pe faţa spiritul

neegoist al lui Avraam. Cât de mulţi sunt aceia care, în condiţii

Unitatea – atitudine si acţiune 10

asemanatoare, fara sa ţina seama de urmari, s-ar agaţa de drepturile

si preferinţele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina

aceasta! Câte biserici n-au fost dezbinate, facând ca lucrarea, cauza

adevarului, sa ajunga de ocara si de batjocura printre cei nelegiuiţi!

’Sa nu fie cearta între mine si tine’, a spus Avraam, ’caci suntem

fraţi’, nu numai prin legaturi naturale de rudenie, ci si ca închinatori

ai viului Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pe întreaga faţa a

pamântului sunt o singura familie si acelasi duh al iubirii si al împacarii

ar trebui sa-i stapâneasca. ’Iubiţi-va unii pe alţii cu o dragoste

fraţeasca. În cinste fiecare sa dea întâietate altuia’ (Romani 12,10) –

aceasta este învaţatura Mântuitorului. Cultivarea unui comportament

întotdeauna la fel de plin de curtenie, cultivarea bunavoinţei de a

face altora ceea ce am dori ca ei sa ne faca noua ar reduce la jumatate

suferinţele vieţii.” (Patriarhi si profeţi, ed. 1999, pag. 123, 124)

Sa privim în jur. Ce relaţii ar putea fi readuse la viaţa si bucuria

cunoscute cândva prin primirea sau prin cererea iertarii? Acesta

este timpul sa facem ceva, sa platim preţul unitaţii. De ce sa ne

refuzam bucuria inegalabila a împacarii prin marturisire, iertare si

vindecare? „Marturisiţi-va unii altora pacatele si rugaţi-va unii

pentru alţii, ca sa fiţi vindecaţi” (Iacov 5,16).

Tagaduirea de sine. Afirmarea drepturilor personale ridica bariere,

renunţarea la sine netezeste calea spre ceilalţi. Impunerea preferinţelor

proprii, chiar nevinovate în sine, devine pagubitoare, pentru ca

stirbeste încrederea si armonia. Apostolul Pavel vorbeste pe larg

despre aceasta în capitolul 14 din Romani si conchide: „Asadar, sa

urmarim lucrurile care duc la pacea si zidirea noastra” (vers. 19).

În domenii ca îmbracamintea, stilul de viaţa, muzica, modul în

care ne petrecem timpul liber si concediul, este de asteptat sa avem

un simţ al colectivitaţii, sa aratam sensibilitate si tact. Domnul

Hristos ar fi avut cele mai bune justificari ca sa fie altfel decât noi

în toate manifestarile Lui, dar El nu a venit sa-Și placa Lui Însusi,

ci S-a facut asemenea noua – de fapt, asemenea oamenilor locului,

asemenea timpului în care a venit. Pentru noi ar parea cu neputinţa

sa dam viaţa noastra înapoi chiar cu numai zece sau douazeci de

ani si sa traim din nou ca atunci. Dar cât a dat El viaţa înapoi? Cât

S-a coborât El? Faţa de sacrificiul Sau, micile noastre renunţari

nici nu merita sa fie luate în seama.

Vineri – 3 decembrie 2004 11

Atunci când începem sa iubim pe cineva, atunci când dorim sa

afirmam o relaţie speciala, atunci când vrem sa construim un viitor

împreuna, nici nu gândim ca facem vreun sacrificiu. Consideram ca un

privilegiu sa ne însusim preferinţele, gusturile si preocuparile celui iubit.

Sa ne examinam viaţa. Suntem constienţi de ceva care deranjeaza,

care accentueaza distanţa, mai degraba decât unitatea? Linistit si

fara publicitate sa renunţam la noi însine, aratând ca-l preţuim mai

mult pe fratele pentru care a murit Hristos, decât placerea proprie.

Sa spunem împreuna cu Pavel: „M-am facut tuturor totul ca, oricum,

sa mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca sa am si

eu parte de ea” (1 Corinteni 9,22.23).

Misiune. Dincolo de toate acestea, înţelegem ca nu suntem aici

nici ca sa ne placem noua însine, nici ca sa placem celorlalţi. Suntem

aici cu o chemare unica. Aceasta este cea care ne uneste.

În istorie, vedem cum o acţiune majora, raspunsul la o criza

extrema, recunoasterea unei ocazii istorice au cristalizat unitatea

unor popoare întregi. În faţa noastra stau acţiuni majore si avem

ocazii istorice. Criza este extrema si sunt în joc interese vesnice.

Sa raspundem chemarii acestui ceas fara pereche. Domnul sa

binecuvânteze poporul Sau cu un nivel de unitate în spirit si acţiune

care sa-I permita sa desavârseasca cât mai curând misiunea de

salvare a omenirii. „Faceţi-mi bucuria deplina, si aveţi o simţire, o

dragoste, un suflet si un gând” (Filipeni 2,2). Amin.

Întrebari pentru dezbatere:

1. Sunt indicii ale cresterii unitaţii în comunitatea noastra în cursul

ultimului an? Ce ar trebui facut, ca aceste tendinţe sa fie consolidate?

2. Ce putem face pentru a spori unitatea la nivel mai larg – district,

conferinţa, uniune si biserica mondiala? Putem avea, fiecare

dintre noi, o contribuţie?

3. În ce fel simţul urgenţei împlinirii misiunii ajuta la clarificarea

unor subiecte de neînţelegere cu privire la conduita personala, la

distanţa dintre cei mai bogaţi si cei mai saraci, la preferinţele si

gusturile proprii? Cum sa echilibram libertatea personala si

responsabilitatea faţa de unitatea comunitaţii de credinţa?

Adrian Bocaneanu este presedintele Uniunii Române.

UNIŢI ÎN PARTAȘIA

CU HRISTOS

În ea este siguranţa noastra

Jan Paulsen

Partasia crestina este o forţa exterioara, care îi uneste pe oameni

în scopuri si slujire. O asemenea partasie nu sta în lucrurile pe care

le avem de oferit, desi acestea sunt o manifestare a ei. Centrul

partasiei noastre crestine este Mântuitorul nostru. Ce a facut, ce

face si ce va face El pentru noi creeaza partasia în comunitatea de

credinciosi. Cu cât mai mult membrii se apropie de acest centru

maiestuos, cu atât sunt mai puternice legaturile care îi unesc,

înlesnind astfel misiunea bisericii.

Uniţi prin crucea lui Hristos

Crucea Domnului Isus ne uneste. Ce minunat este gândul acesta!

Biserica este o comunitate de credinciosi care si-au gasit adevarata

identitate la piciorul crucii. Crucea ne spune ce avem nevoie sa

auzim, descoperindu-ne cine suntem cu adevarat, ce ar trebui si ce

putem sa devenim.

În primul rând, crucea ne dezvaluie existenţa noastra, înlaturând

autoamagirea si aratându-ne ca suntem pacatosi – descopera partea

întunecata a existenţei noastre. Ne arata nu numai starea în care ne

aflam, ci si viitorul nostru obstesc si inevitabil: moartea vesnica.

Într-un fel, crucea ne vorbeste despre pacat, judecata si moarte:

pacatul nostru, judecarea noastra si moartea noastra. Isus cel

rastignit patrunde dincolo de percepţia înselatoare pe care o avem

despre superioritatea noastra culturala, etnica, educaţionala,

financiara si profesionala si ne descopera în mod dureros ca suntem

Sabat dimineaţa – 4 decembrie 2004 13

ticalosi, nenorociţi, saraci, orbi si goi (Apocalipsa 3,17). Numai

înţelegând acest lucru inima noastra va striga dupa ajutor si dupa

mântuire si vom intra într-o partasie sfânta cu Cel rastignit si cu

cei care au gasit la cruce nu doar judecata, ci si mântuirea.

În al doilea rând, crucea ne zugraveste o noua stare si sansa

unui viitor nou. Ea ne îndreapta atenţia spre bucuria unei noi relaţii

cu Domnul omenirii refacute, Domnul Isus. Aceasta omenire nu

mai este condusa de firea pacatoasa si nu o mai asteapta un destin

obstesc fatal. Crucea ne învaţa sa rupem solidaritatea pe care o

avem în pacat si în moarte – centrul de gravitaţie pentru omenirea

decazuta. De fapt, prin dragostea si recunostinţa pe care le inspira,

crucea creeaza o noua solidaritate cu Hristos si cu omenirea

mântuita – biserica. Fiind crestini, avem un lucru fundamental în

comun, ceva care este temelia si esenţa partasiei crestine: crucea

lui Hristos. În Mesia cel rastignit, noi avem parte de o experienţa

noua – relaţia noastra cu Dumnezeu este restaurata; viaţa noastra



Yüklə 0,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə