Secţia a treia



Yüklə 39,66 Kb.
tarix04.11.2017
ölçüsü39,66 Kb.


Tradus şi revizuit de IER (www.ier.ro)
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 40301/04

prezentată de Ioan POP împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 28 iunie 2011 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, preşedinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:


ÎN FAPT
1. Reclamantul, Ioan Pop, este cetăţean român, s-a născut în 1935 şi locuieşte în Satu Mare. Acesta a fost reprezentat în faţa instanţei de Călin-Gheorghe Dragomir, avocat în Satu Mare. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.

3. La 22 aprilie 2004, reclamantul a fost amendat cu 2 000 000 lei (ROL) (aproximativ 50 EUR) de poliţie deoarece nu a oprit şi nu a acordat prioritate vehiculelor oficiale la semnalele făcute în acest sens, aşa cum prevede art. 89 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. De asemenea, poliţia i-a suspendat permisul de conducere pentru 90 de zile.

4. Procesul-verbal poliţiei a fost întocmit imediat după comiterea pretinsei contravenţii de către reclamant, în prezenţa lui A.M.G., un civil adus ca martor la întocmirea procesului-verbal. Nu există în dosar dovezi că A.M.G. a fost martor la presupusa contravenţie comisă de către reclamant.

5. Reclamantul a refuzat să semneze procesul-verbal şi a afirmat că a oprit şi a acordat prioritate vehiculelor oficiale. Nu există în dosar dovezi că reclamantul a formulat alte obiecţii sau că a afirmat că semnalele oficiale de oprire şi maşinile oficiale nu erau suficient de vizibile.

6. La o dată nespecificată din 2004, reclamantul a introdus o acţiune împotriva Inspectoratului de Poliţie Satu Mare pentru anularea procesului-verbal al poliţiei de constatare a contravenţiei. Totodată, acesta a contestat fotografiile pe care poliţia le-a prezentat ca dovezi şi care ar fi arătat vehiculul reclamantului comiţând contravenţia. Acesta a afirmat că numărul de înmatriculare al vehiculului din fotografii nu era vizibil în mod neechivoc şi că vehiculul menţionat nu era al său deoarece vehiculul său, spre deosebire de cel din fotografii, era echipat cu portbagaj. Cu toate acestea, reiese că acesta nu a prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiei sale şi nu a solicitat instanţei audierea lui A.M.G. sau a altor martori.

7. Prin hotărârea din 24 iunie 2004, Judecătoria Satu Mare a admis acţiunea reclamantului şi a anulat procesul-verbal al poliţiei. Instanţa a considerat că, potrivit fotografiilor prezentate de poliţie ca dovezi, vehiculul din fotografii era singur pe drum şi nu se vedea niciun vehicul oficial în nicio fotografie. De asemenea, reclamantul a contestat procesul-verbal al poliţiei şi a formulat obiecţii cu privire la cuprinsul acestuia.

8. Inspectoratul de Poliţie Satu Mare a apelat hotărârea. Inspectoratul a declarat că reclamantul nu a cerut judecătoriei permisiunea de a prezenta dovezi pentru a infirma prezumţia de adevăr a faptelor care i se impută în procesul-verbal al poliţiei. Inspectoratul a declarat că reclamantul a fost fotografiat de ofiţerii de poliţie care conduceau maşinile oficiale şi că informaţiile despre vehiculul reclamantului au fost comunicate imediat celorlalţi poliţişti postaţi pe acelaşi drum, care opreau contravenienţii rutieri pentru a-i amenda. Inspectoratul a declarat că plăcuţele cu numerele de înmatriculare din fotografie nu erau foarte clare, dar a afirmat că era evident că vehiculul de pe drum era în mişcare şi că a fost depăşit de vehiculele poliţiei. În ultimul rând, inspectoratul a considerat că, în temeiul art. 1169 C. civ., era obligaţia reclamantului să demonstreze afirmaţia conform căreia vehiculul său, spre deosebire de cel din fotografie, era echipat cu portbagaj.

9. Reclamantul a reiterat pretenţiile formulate în faţa primei instanţe, însă nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul pretenţiilor respective şi nu a solicitat instanţei audierea unor martori.

10. Prin hotărârea definitivă din 10 septembrie 2004, Tribunalul Satu Mare a admis apelul Inspectoratului de Poliţie Satu Mare. Instanţa a hotărât că reclamantul nu şi-a demonstrat afirmaţiile că vehiculul său era echipat cu portbagaj. De asemenea, fotografiile arătau vehiculele oficiale şi maşina de pe drum continuând să înainteze. În ultimul rând, tribunalul nu a prezentat motivele hotărârii sale, iar dovezile pe care s-a bazat instanţa respectivă erau contradictorii şi necorelate cu cazul de faţă.

11. La 6 noiembrie 2009, Guvernul a informat Curtea că nu era în măsură să prezinte, conform cererii acesteia, o copie integrală a dosarului acţiunii care s-a încheiat cu hotărârea finală din 10 septembrie 2004. Guvernul a declarat că perioada legală de doi ani pentru păstrarea dosarului în arhive de la data hotărârii finale interne a expirat; în consecinţă, dosarul a fost scos din arhivele instanţelor interne la 12 iunie 2008. Prin urmare, singurele documente disponibile pe care le poate prezenta sunt copii ale hotărârilor interne.

12. În declaraţia adresată Curţii, reclamantul a admis că Guvernul nu putea fi considerat responsabil pentru scoaterea dosarului din arhivele instanţelor interne.
B. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 958 din 20 decembrie 2002
13. Partea relevantă din ordonanţa de urgenţă, astfel cum era redactată la momentul respectiv, prevedea următoarele:
Art. 89

„Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 2.000.000 lei [50 EUR] la 8.000.000 lei [200 EUR] următoarele fapte:

[...]

f) nerespectarea semnalelor poliţiştilor la trecerea coloanelor oficiale;



[...]”
2. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 20 iulie 2001 şi aprobată prin Legea nr. 180/2002
14. Părţile relevante din ordonanţă, astfel cum era redactată la momentul respectiv, prevedeau următoarele:
Art. 5

„[...]


(2) Sancţiunile contravenţionale principale sunt:

a) avertismentul;

b) amenda contravenţională;

c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;

[...]”
Art. 17

„Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.”


15. Dispoziţiile legale relevante privind modificările recente aduse normelor juridice în privinţa legislaţiei referitoare la contravenţii şi practica internă relevantă privind contravenţiile sunt descrise în hotărârea Anghel împotriva României (nr. 28183/03, pct. 35-39, 4 octombrie 2007).
Capete de cerere
16. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul a afirmat că acţiunea intentată de el împotriva Inspectoratului de Poliţie Satu Mare pentru anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei pe care o comisese nu a fost soluţionată în mod echitabil şi că instanţele interne i-au solicitat lui să îşi demonstreze nevinovăţia.
ÎN DREPT
17. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii pentru anularea procesului-verbal al poliţiei din 22 aprilie 2004, în special de faptul că instanţele interne au transferat sarcina probei şi i-au cerut lui să îşi demonstreze nevinovăţia. Acesta a invocat art. 6 din Convenţie, care, în partea relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public […] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”


18. Guvernul a invocat excepţia preliminară că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil procedurii din prezenta cauză. Guvernul a afirmat că prezenta cauză nu priveşte o „acuzaţie în materie penală” în sensul dispoziţiei respective din Convenţie. Potrivit argumentului său, legislaţia privind contravenţiile nu poate fi privită din perspectiva normelor aplicate acţiunilor penale. În schimb, legislaţia ţine de o nouă ramură de drept instituită pentru a soluţiona anumite situaţii care nu necesită protecţie prin dreptul penal. În consecinţă, contravenţiile se deosebeau de infracţiuni nu numai prin procedura prevăzută pentru judecarea şi sancţionarea acestora, ci şi prin aspectele şi efectele lor juridice. De asemenea, spre deosebire de Anghel împotriva României (nr. 28183/03, 4 octombrie 2007), amenda contestată de reclamant nu poate fi echivalată cu o amendă penală, mai ales că, potrivit dispoziţiilor dreptului intern, aceasta nu mai poate sub nicio formă să fie înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate. În ultimul rând, întrucât valoarea amenzii era valoarea minimă prevăzută în legislaţia privind contravenţiile, aceasta nu era suficient de gravă pentru a concluziona că poate fi considerată penală.

19. Referitor la fondul cauzei, Guvernul a argumentat că faptul că nu a prezentat o copie integrală a dosarului procedurilor conform cererii Curţii, deşi regretabil, era justificat de scoaterea legală a dosarului din arhivele instanţelor interne. În consecinţă, Guvernul susţine că nu poate fi considerat răspunzător pentru nefurnizarea de informaţii suplimentare cu privire la acţiuni. Totodată, Guvernul a argumentat că nu existau dovezi cu privire la acţiunea introdusă de reclamant împotriva procesului-verbal din 22 aprilie 2004 care să sugereze că instanţele interne începuseră examinarea cauzei cu ideea preconcepută că inculpatul comisese fapta de care era acuzat sau că procesul-verbal în litigiu nu putea fi infirmat. Mai mult, instanţele naţionale aveau competenţa de a examina şi anula din oficiu procesul-verbal al poliţiei dacă acesta nu conţinea informaţiile prevăzute la art. 17 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Reclamantul a beneficiat de proceduri adverse, iar instanţele interne s-au bazat nu numai pe procesul-verbal al poliţiei în litigiu, ci şi pe alte dovezi precum fotografiile poliţiei, care susţineau situaţia de fapt prezentată în procesul-verbal. De asemenea, reclamantul a omis să solicite instanţelor naţionale permisiunea de a prezenta dovezi suplimentare – ca de exemplu, mărturii – pentru a demonstra afirmaţia sa în conformitate cu principiile generale de drept procedural aplicabile legislaţiei privind contravenţiile.

20. Reclamantul a obiectat şi a declarat că art. 6 se aplică sub aspectul său penal.

21. Referitor la fondul cauzei, reclamantul a declarat că respingerea de către instanţele interne a acţiunii intentate de acesta în contestarea procesului-verbal al poliţiei din 22 aprilie 2004 a încălcat drepturile sale garantate prin art. 6 din Convenţie, în special prezumţia de nevinovăţie. Acesta a afirmat că instanţele interne l-au pus într-o poziţie dezavantajată în raport cu poziţia instanţelor interne. Instanţele interne au transferat sarcina probei şi i-au cerut reclamantului să demonstreze că maşina din fotografii nu era a sa, deşi dovezile prezentate de poliţie erau neconcludente şi ar fi trebuit să fie în favoarea lui. În ultimul rând, acesta a admis că Guvernul pârât nu poate fi considerat responsabil pentru scoaterea dosarului din arhivele instanţelor interne.

22. Curtea reiterează că, la examinarea existenţei unei „acuzaţii în materie penală”, este necesar să se ia în considerare trei criterii: încadrarea juridică a măsurii în litigiu în legislaţia naţională, caracterul propriu-zis al măsurii, precum şi caracterul şi gravitatea „sancţiunii” (a se vedea Escoubet împotriva Belgiei [GC], nr. 26780/95, pct. 32, CEDO 1999-VII). De asemenea, aceste criterii sunt alternative, nu cumulative: pentru aplicarea art. 6 cu privire la termenii „acuzaţii în materie penală”, este suficient ca, prin natura sa, contravenţia în cauză să fie „penală” din punct de vedere al Convenţiei, sau să fi expus persoana respectivă la o sancţiune care, în virtutea caracterului şi gravităţii ei, să se încadreze în general în „materie penală”. Acest fapt nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care analiza separată a fiecărui criteriu nu permite desprinderea unei concluzii referitoare la existenţa unei „acuzaţii în materie penală” (a se vedea Garyfallou AEBE împotriva Greciei, 24 septembrie 1997, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-V; Jussila împotriva Finlandei [GC], nr. 73053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIII; precum şi Zaicevs împotriva Letoniei, nr. 65022/01, pct. 31, CEDO 2007-IX).

23. Referitor la primul dintre aceste criterii, Curtea observă că dreptul intern a optat să „dezincrimineze” unele fapte precum contravenţia rutieră de care era acuzat reclamantul şi care sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. În consecinţă, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului că respectiva contravenţie intră sub incidenţa legislaţiei privind contravenţiile şi că a fost scoasă din sfera dreptului penal.

24. Cu toate acestea, indicaţiile oferite de dreptul intern au doar o valoare relativă. Cel de al doilea criteriu menţionat anterior – caracterul propriu-zis al contravenţiei, considerat şi în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare – constituie un criteriu de apreciere cu o pondere mai mare (a se vedea Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 52, seria A nr. 73; Jussila, citată anterior, pct. 38; şi Huseyin Turan împotriva Turciei, nr. 11529/02, pct. 18, 4 martie 2008).

25. În această privinţă, Curtea observă că amenda şi suspendarea permisului de conducere i-au fost aplicate reclamantului în temeiul dispoziţiilor legale generale care se aplicau tuturor cetăţenilor în calitate de utilizatori ai drumurilor publice. Este prevăzută o anumită conduită, în special de a opri şi acorda prioritate vehiculelor oficiale, şi condiţionează obligaţia care rezultă de o sancţiune cu caracter punitiv. De asemenea, amenda nu este menită ca o compensaţie pecuniară pentru daune, ci ca o pedeapsă pentru a preveni recidiva. În consecinţă, caracterul general al normei şi scopul sancţiunilor, de prevenire dar şi de pedeapsă, sunt suficiente pentru a demonstra că respectiva contravenţie avea, în conformitate cu art. 6 din Convenţie, un caracter penal.

26. Referitor la natura şi gravitatea „sancţiunilor”, Curtea observă că niciun element din dosar nu poate sugera că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecinţe grave pentru acesta. De asemenea, Curtea observă că amenda nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate pe motiv de neplată (a se vedea, pe de altă parte, Anghel, citată anterior, pct. 52) şi reprezenta valoarea minimă prevăzută de legea privind regimul contravenţiilor. Cu toate acestea, Curtea reiterează că lipsa gravităţii sancţiunilor aflate în joc nu poate scuti o pedeapsă de caracterul său inerent penal (a se vedea Öztürk, citată anterior, p. 21, pct. 54 şi Huseyin Turan, citată anterior, pct. 20).

27. În lumina considerentelor menţionate anterior, Curtea consideră că măsurile aplicate reclamantului se consideră „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie. În consecinţă, articolul menţionat este aplicabil sub aspect penal.

28. Cu toate acestea, Curtea observă că plângerea reclamantului este inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.

29. Curtea observă de la bun început că ambele părţi sunt de acord că Guvernul nu putea fi considerat răspunzător pentru scoaterea dosarului din arhivele instanţelor interne. Rezultă că faptul că Guvernul nu a prezentat informaţii suplimentare cu privire la dosarul acţiunii interne conform cererii Curţii nu este imputabil guvernului.

30. Curtea reiterează că a stabilit deja că nu este surprinzător faptul că instanţele interne se aşteptaseră ca reclamantul să infirme prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor în legătură cu principiile generale de drept procedural aplicabil cu privire la legislaţia privind contravenţiile (a se vedea Anghel, citată anterior, pct. 58 şi 59).

31. Totodată, Curtea reiterează că prezumţiile de fapt şi de drept funcţionează în orice sistem juridic. Evident, convenţia nu interzice astfel de prezumţii în principiu. Cu toate acestea, convenţia obligă statele contractante să se încadreze în anumite limite în acest sens, referitor la dreptul penal, care ţin seama de importanţa situaţiei în litigiu şi să menţină dreptul apărării (a se vedea, de exemplu, Salabiaku împotriva Franţei, 7 octombrie 1988, pct. 28, seria A nr. 141-A, precum şi Anghel, citată anterior, pct. 60). Curtea va analiza dacă limitele respective au fost depăşite în detrimentul reclamantului în prezenta cauză.

32. Referitor la ceea ce este în joc pentru reclamant, Curtea observă că amenda aplicată acestuia era de 50 de euro şi că sub nicio formă nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea pct. 15 supra şi, pe de altă parte, Anghel, citată anterior, pct. 52). De asemenea, nu există dovezi în dosar că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecinţe grave pentru acesta.

33. Mai mult, referitor la dreptul la apărare al reclamantului, Curtea observă, în baza dovezilor disponibile că instanţele interne au audiat declaraţiile reclamantului şi i-au permis să prezinte dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale, în special al declaraţiei sale că maşina sa era diferită de cea arătată în fotografiile poliţiei. Faptul că reclamantul nu a cerut instanţei să examineze dovezi (a se vedea, pe de altă parte, Anghel, citată anterior, pct. 10 şi 12) şi că, în consecinţă, Tribunalul Satu Mare a hotărât, în baza unei hotărâri motivate, să se încreadă în dovezile prezentate de poliţie, a anulat hotărârea judecătoriei şi a respins declaraţiile lui, nu pare a fi inechitabil sau arbitrar.

34. În acest context, Curtea reiterează că admisibilitatea dovezilor reprezintă în principal o chestiune reglementată de legislaţia naţională şi, în general, instanţele interne sunt obligate să evalueze dovezile care le sunt prezentate. Sarcina Curţii în temeiul Convenţiei este nu de a hotărî asupra faptului dacă declaraţiile martorilor au fost admise corect ca dovezi, ci de a stabili dacă acţiunea în ansamblu, inclusiv modul în care au fost adunate dovezile, a fost echitabilă (a se vedea Doorson împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 26 martie 1996, pct. 67, Rapoarte 1996-II, precum şi Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 23 aprilie 1997, pct. 50, Rapoarte 1997-III).

35. Curtea observă în această privinţă, în baza informaţiilor şi argumentelor prezentate de către părţi, că reclamantul a fost prezent la şedinţele instanţei. Declaraţiile lui orale şi scrise au fost ataşate la dosar, iar acesta a avut posibilitatea de a prezenta dovezi şi de a solicita instanţelor audierea unor martori. Deşi se pare că completul de judecată a considerat că nu este necesară audierea unor martori ai acuzării sau ai apărării, Curtea observă că nici reclamantul nu a solicitat instanţelor naţionale să audieze martori. Acesta nu a cerut nici permisiunea de a prezenta alte dovezi în sprijinul declaraţiei sale că maşina din fotografiile poliţiei era alta decât cea proprie deoarece nu avea portbagaj. În această privinţă, Curtea observă că, deşi martorul A.M.G. nu părea să fi fost un martor direct al incidentului, acesta ar fi putut oferi informaţii dacă maşina reclamantului era echipată cu portbagaj la data la care reclamantul a comis contravenţia şi poliţia a întocmit procesul-verbal. În consecinţă, având în vedere dovezile disponibile în mod limitat, Curtea consideră că acţiunea în care reclamantul a fost parte nu pare să îl fi pus într-o poziţie dezavantajată în raport cu cea a autorităţilor pentru simplul motiv că regimul juridic intern aplicabil cu privire la contravenţii era diferit de cel al răspunderii penale (a se vedea, pe de altă parte, Anghel, citată anterior, pct. 67). De asemenea, autorităţile interne implicate în prezenta cauză şi-au exercitat competenţa de evaluare prin hotărâri motivate în baza dovezilor prezentate de părţile compărute în faţa lor şi astfel s-au încadrat în limitele stabilite la art. 6.

36. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea consideră că cererea reclamantului este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,

Curtea,


în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli Egbert Myjer

Grefier adjunct Preşedinte





Yüklə 39,66 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə