Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,5 Mb.
səhifə2/34
tarix26.10.2017
ölçüsü2,5 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34

16

17

Legătura amoroasă a Marinei cu Demon Veen a început pe 5 ianuarie 1868, ziua de naştere a lui, a ei şi a lui Daniel Veen, cînd ea avea douăzeci şi patru de ani şi cei doi Veeni treizeci.

Ca actriţă, era complet lipsită de calitatea aceea care face ca arta mimicii să-ţi taie respiraţia şi să pară, cel puţin cît durează spectacolul, mai valoroasă decît luminile rampei, precum insomnia, fantezia ori arta arogantă. Totuşi, în noap­tea aceea deosebită, cînd zăpadă moale cădea dincolo de pluş şi de decoruri, la Durmanska (care îi plătea marelui Scott, impresarul ei, şapte mii de dolari de aur, plus un bonus bunicel pentru fiecare contract) fusese de la începutul efemeridei de duzină (dramatizarea americană a unui cele­bru roman de dragoste rusesc, realizată de un condeier de duzină) atît de visătoare, de încîntătoare, de entuziasmantă, încît Demon (nu foarte gentilom în problemele amoroase) a făcut un pariu cu vecinul lui din fotoliul de orchestră, prinţul N., a mituit o serie de cabinieri şi apoi, într-un cabinet recule (aşa cum, poate, ar fi numit în mod misterios un scriitor francez dintr-un secol anterior încăperea mică unde erau depozitate la întîmplare trompeta stricată şi cercurile pentru pudel ale unui clovn uitat, alături de numeroase borcane prăfuite, cu urme de creme colorate), s-a pornit să o posede între două scene (capitolul al treilea şi al patrulea din romanul martirizat). în prima parte ea se dezbrăcase după un paravan semitransparent, arătîndu-şi doar silueta graţioasă, apăruse din nou într-o cămaşă de noapte subţire şi seducătoare şi petrecuse restul jalnicei scene discutînd cu

18

o doică bătrînă în cizme de eschimos despre un moşier din localitate, baronul d'O. La propunerea de o înţelepciune fără margini a ţărăncii, ea a scris cu o pană de gîscă, pe o noptieră cu picioare curbate şi sculptate, stînd pe marginea patului, o scrisoare de dragoste pe care a citit-o în cinci minute cu o voce languroasă, dar puternică, însă nu se ştie pentru cine, fiindcă doica şedea picotind pe un soi de cufăr marinăresc, iar pe spectatori îi interesa mai ales cum strălu­cea lumina artificială a lunii pe braţele goale şi sînii tinerei doamne, ce se înălţau şi palpitau, tînjind de dor.

înainte ca bătrîna eschimosă să iasă greoaie de pe scenă ca să ducă misiva, Demon Veen îşi părăsise deja fotoliul de catifea roz şi se dusese să cîştige pariul, sigur de reuşită, fiindcă Marina, fecioară focoasă, se îndrăgostise de el în noaptea de Anul Nou, după ultimul lor dans. De altminteri, lumina lunii tropicale în care tocmai se scăldase, simţul acut al propriei sale frumuseţi, pulsaţiile ardente ale fecioa­rei imaginate şi aplauzele galante ale sălii aproape pline au făcut-o deosebit de vulnerabilă la gîdilătura mustăţii lui Demon. în plus, avea timp din belşug să se schimbe pentru scena următoare, care începea cu un intermezzo destul de întins, interpretat de compania de balet angajată de Scotty, care-i adusese pe dansatorii ruşi tocmai de la Belokonsk, din Estotia apuseană, în două vagoane de dormit. într-o livadă splendidă, grădinari tineri şi veseli, îmbrăcaţi - nu se ştie de ce - în veşminte georgiene, îşi aruncau zmeură în gură, în vreme ce cîteva slujnice tinere, la fel de neverosi­mile în şalvari (cineva gafase - probabil cuvîntul „samovar" ajunsese deformat pe aerocablul agentului), culegeau nalbă mare şi alune de pe crengile pomilor fructiferi. La un semn nevăzut, de origine dionisiacă, s-au lansat cu toţii într-un dans vijelios - numit kurva sau ribbon boule în programul caraghios al teatrului -, un dans nebunesc ai cărui hăulitori l-au făcut pe Veen (cu urechile ţiuind şi coapsele destinse şi cu bancnota trandafirie a prinţului N. în buzunar) să cadă de pe fotoliu.

Inima lui a ratat o măsură, dar n-a regretat niciodată pierderea plăcută din clipa în care ea - îmbrăcată cu o rochie roz - a intrat în livadă alergînd, îmbujorată şi înfier-bîntată, şi a smuls un al treilea rînd de aplauze din partea



19

publicului, care saluta împrăştierea rapidă a transfiguranţilor imbecili, dar pitoreşti, din Lyaska - sau Iveria. întîlnirea ei cu baronul O., care se plimba pe-afară, pe o alee lăturalnică, împintenat şi în frac verde, i-a scăpat cumva lui Demon, atît de frapat a fost el de minunea scurtului abis de realitate absolută dintre două fulguraţii fictive de viaţă contrafăcută. N-a mai aşteptat sfîrşitul scenei, ci a părăsit în grabă tea­trul, a ieşit în noaptea îngheţată, ca de cleştar, şi s-a întors la casa lui din cvartalul vecin să pregătească o cină somp­tuoasă. Fulgii de zăpadă îi înstelaseră jobenul. în momentul cînd s-a dus în sania cu zurgălăi să o aducă pe noua lui amantă, ultimul act din baletul generalilor caucazieni şi al cenuşăreselor metamorfozate se încheiase brusc şi baronul d'O., acum în frac negru şi mănuşi albe, îngenunchea în mijlocul scenei goale, ţinînd condurul din sticlă uitat de doamna sa fluşturatică, care fugise de avansurile lui tar­dive. Spectatorii tocmiţi să aplaude începeau să obosească şi îşi priveau ceasurile cînd Marina, îmbrăcată cu o mantie neagră, s-a strecurat în braţele lui Demon şi în sania în formă de lebădă.

Au chefuit şi au călătorit şi s-au certat şi s-au aruncat din nou unul în braţele celuilalt. Prin iarna următoare, el a început să simtă că ea nu-i era credincioasă, dar n-a putut stabili cine îi era rivalul. Pe la jumătatea lui martie, la un dineu de afaceri cu un expert în arte plastice, un individ simpatic, uscăţiv, fermecător, în haină de gală demodată, Demon şi-a înşurubat monoclul, a descuiat cu un „clic" o cutie plată, a scos din ea o mică schiţă în acuarelă şi a spus că i se pare (de fapt, nu se îndoia deloc, dar dorea să-i fie admirată siguranţa) că e un produs necunoscut al artei delicate a lui Parmigianino. înfăţişa o fată dezbrăcată, care ţinea în cupa mîinii, pe jumătate ridicată, un măr semănînd cu o piersică. Fata era aşezată pieziş pe un postament împo­dobit cu ghirlande de zorele, iar pentru cel ce o descoperise avea un farmec suplimentar, căci o evoca pe Marina, care, chemată la telefon, ieşise din baia de hotel, se cocoţase pe braţul unui fotoliu şi acoperise receptorul în timp ce îl întrebase ceva pe amantul ei, dar el, Demon, n-a înţeles ce, fiindcă vocea băii înecase şoapta femeii. Baronul d'Onsky trebuia doar să arunce o privire spre umărul acela ridicat

şi spre anumite efecte vermiculare ale delicatei vegetaţii pentru a confirma bănuiala lui Demon. D'Onsky se bucura de faima că nu manifestă nici un semn de emoţie estetică în prezenţa celei mai încîntătoare capodopere; de data asta a pus totuşi lupa deoparte, ca şi cum şi-ar fi scos o mască şi a îngăduit privirii sale nedeghizate să dezmierde mărul mătăsos şi părţile cu gropiţe şi volute sau pe cele acoperite cu păr fin ale nudului, zîmbind năuc de încîntare. E oare dispus domnul Veen să i-o vîndă pe loc, vă rog, domnule Veen ? Nu, domnul Veen nu-i dispus s-o facă. Skonky (poreclă dată numai de Demon) trebuie să fie mulţumit şi mîndru că, înce-pînd de azi, el şi cu fericitul proprietar sînt singurii oameni care au admirat-o en connaissance de cause. Şi Demon a băgat acuarela la loc, în caseta ei specială, dar, după ce şi-a terminat al patrulea pahar de coniac, d'O. a insistat s-o mai vadă în fugă pentru ultima oară. Amîndoi bărbaţii erau cam afumaţi şi Demon s-a întrebat în sinea lui dacă asemănarea banală a acelei fete edenice cu o actriţă tînără, pe care oaspetele lui o văzuse, fără doar şi poate, pe scenă în Eugen şi Lara sau în Corbul Lenore (amîndouă atacate în mod jenant de un critic tînăr şi „dezgustător de incoruptibil"), ar trebui sau ar merita să fie comentată. N-a fost comentată: acest gen de nimfe semănau într-adevăr foarte mult între ele datorită limpezimii lor primordiale, întrucît similitudinile tinerelor trupuri ale apei sînt doar murmure ale inocenţei fireşti şi oglinzi înşelătoare, asta-i pălăria mea, a lui e mai veche, dar avem acelaşi pălărier londonez.

A doua zi, Demon îşi bea ceaiul la hotelul lui preferat cu o doamnă boemă - n-o mai văzuse pînă atunci şi nu avea să o mai vadă vreodată (doamna voia să se angajeze în secţia de peşti şi flori a unui muzeu din Boston şi avea nevoie de o recomandare) -, cînd ea şi-a întrerupt şinele volubil şi le-a arătat pe Marina şi Aqua, care traversau absente holul, cu o bosumflare mondenă şi cu blănuri albăs­trui, urmate de Dan Veen şi de un teckel, şi a spus:

„Curios, actriţa asta îngrozitoare seamănă cu Eva de pe clepsidrofon din celebra pictură a lui Parmigianino."

„Nu-i deloc celebră", a spus Demon calm, „iar dumneata n-aveai cum s-o vezi. Nu vă invidiez", a adăugat el. „Naivul sau naiva care-şi dă seama că a călcat în noroiul unei vieţi

20

21

străine trăieşte probabil un puternic sentiment de lehamite. Ai căpătat informaţiile astea de şuetă direct de la un tip numit d'Onsky sau printr-un prieten al vreunui prieten de-al lui?"

„Prieten de-al lui", a replicat ghinionista doamnă boemă.

Cînd a fost interogată, în temniţa lui Demon, Marina a rîs cu triluri şi a ţesut un păienjeniş pitoresc de minciuni, apoi a cedat şi a mărturisit. S-a jurat că totul se terminase şi că baronul, epavă fizică şi samurai spiritual, plecase pentru totdeauna în Japonia.. Demon a aflat dintr-o sursă mai de încredere că adevărata destinaţie a samuraiului era micul Vatican, o staţiune romană cochetă, de unde urma să se întoarcă la Aardvark, Mas sa, după vreo săptămînă. însă prudentul Veen prefera să-şi ucidă omul în Europa (se spu­nea că ramolitul, dar indestructibilul Gămăliei se străduia din răsputeri să interzică duelurile în Emisfera Vestică -zvon sau capriciu al unui preşedinte idealist, provocat de cafeaua solubilă, fiindcă nu avea să iasă nimic din asta) şi, de aceea, Demon a închiriat cel mai rapid petroloplan dispo­nibil, 1-a ajuns din urmă pe baron (care părea în mare formă) la Nisa, 1-a văzut intrînd în librăria Gunter, a intrat după el şi, în prezenţa librarului englez imperturbabil şi destul de plictisit, 1-a pălmuit pe baronul uluit cu o mănuşă de culoarea levănţicii. Provocarea a fost acceptată, au fost aleşi doi secundanţi din partea locului, baronul a optat hotărît pentru săbii şi, după ce o anumită cantitate de sînge auten­tic (polonez şi irlandez - un fel de „Gory Mary" american, în jargon de bar) împroşcase două torsuri păroase, terasa văruită, şirul de trepte ce ducea în spate, la grădina împrej­muită cu zid, într-un aranjament Douglas d'Artagnan amu­zant, şorţul unei lăptărese aflate oarecum întîmplător acolo şi mînecile ambilor secundanţi, fermecătorul Monsieur de Pastrouil şi colonelul St. Alin, o canalie, cel de-al doilea gen­tilom i-a despărţit pe combatanţii extenuaţi şi Skonky a murit, dar nu „din cauza rănilor" (cum s-a zvonit fără temei), ci din cauza unei reacţii cangrenoase întîrziate a celei mai neînsemnate dintre ele, rană produsă poate de el însuşi, o înţepătură în vintre care i-a provocat tulburări circulatorii, în ciuda cîtorva intervenţii chirurgicale desfăşurate în cursul a doi sau trei ani de şederi prelungite la Aardvark Hospital



22

din Boston, oraşul unde, întîmplător, se căsătorise în 1869 cu prietena noastră, doamna boemă, acum supraveghetoare la secţia de biotipuri regionale a muzeului din localitate.

Marina a sosit în Nisa la cîteva zile după duel, 1-a găsit pe Demon la vila lui, vila Armina, şi, în extazul împăcării, nici unul nu şi-a amintit să păcălească procreaţia. Apoi a început o extrem de interesnoe polojenie („situaţie intere­santă"), care, de nu s-ar fi ivit, nici aste note chinuite nu s-ar fi înşiruit.

(Van, am încredere în gustul şi talentul tău, dar sîntem noi foarte siguri că trebuie să stăruim să ne întoarcem cu atîta însufleţire spre lumea asta păcătoasă, care, în definitiv, poate că a existat doar onirologic, Van? însemnare mar­ginală scurtă, cu scrisul Adei, din 1965, tăiată uşor cu scrisul ei tremurat de mai tîrziu.)

Faza asta nesăbuită a fost cea mai scurtă - a durat patru sau cinci zile -, dar nu şi ultima. El a iertat-o. A adorat-o. Dorea foarte mult să se însoare cu ea, dar ea trebuia să renunţe imediat la „cariera" teatrală. I-a demascat talentul mediocru şi vulgaritatea anturajului, iar Marina a strigat la el şi 1-a făcut brută şi diavol. Pe la 10 aprilie, cea care îl îngrijea era Aqua, în vreme ce Marina se întorsese în graba mare la repetiţiile pentru Lucile, o altă dramă execrabilă, îndreptîndu-se spre un alt eşec în teatrul din Ladore.

„Adio. Poate că e mai bine aşa", i-a scris Demon Marinei la mijlocul lui aprilie 1869 (scrisoarea poate fi o copie cu scrisul lui caligrafic sau originalul neexpediat), „fiindcă, oricare ar fi fost fericirea ce ar fi putut însoţi căsătoria noastră şi oricît de mult ar fi durat această viaţă fericită, există o imagine pe care n-o voi uita şi n-o voi ierta. S-o lăsăm să se şteargă, draga mea. Am să ţi-o repet în termeni ce pot fi apreciaţi de un protagonist al scenei. Plecaseşi la Boston să vizitezi o mătuşă bătrînă - de regulă o scuză răsuflată, dar în acest caz adevărată -, iar eu mă dusesem la conacul mătuşii mele de lîngă Lolita, Ttexas. într-o dimineaţă de februarie, devreme (cam pe la amiază chez vous), ţi-am telefonat la hotel dintr-o cabină telefonică de la marginea drumului, o cabină din cris­tal pur, pătată încă de lacrimile unei furtuni înfricoşătoare, rugîndu-te să zbori imediat aici, fiindcă eu, Demon, zor-năindu-mi aripile şifonate şi blestemînd dorofonul automat,



23

nu puteam trăi fără tine şi fiindcă doream ca tu să vezi, în timp ce eu te ţin în braţe, uimirea florilor din deşert la vederea ploii. Vocea ta era la mare distanţă, dar dulce. Ai spus că eşti în costumul Evei, stai pe fir, aşteaptă să-mi pun un penyuar. în schimb, blocîndu-mi urechea, ai vorbit, pre­supun, cu bărbatul cu care îţi petrecuseşi noaptea (l-aş fi trimis pe lumea cealaltă dacă n-aş fi fost foarte dornic să-1 castrez). Iată schiţa făcută de un tînăr artist din Parma într-o transă profetică, în secolul al şaisprezecelea, pentru fresca destinului nostru şi care coincide, cu excepţia mărului înspăimîntătoarei cunoaşteri, cu o imagine repetată în min­ţile a doi bărbaţi. Apropo, slujnica ta fugară a fost găsită de poliţie aici, într-un bordel, şi îţi va fi expediată de îndată ce va fi îndopată bine cu mercur".











































































Dezastrul L (şi nu vreau să spun Elevat) în le beau milieu al secolului trecut a produs noţiunea de Terra şi, conco­mitent, anatemizarea ei - un efect cu adevărat surprinzător şi unic. Detaliile sînt prea bine cunoscute din punct de vedere istoric şi prea dezgustătoare în plan spiritual, de aceea nu vor fi tratate pe larg într-o carte ce nu se adre­sează grangurilor şi groparilor, ci mirenilor şi mironosiţelor tinere.

Desigur, astăzi, după ce au trecut (mai mult sau mai puţin !) măreţii ani anti-L, de iluzie reacţionară, şi maşinu-ţele noastre elegante, Faradeus să le binecuvînteze, zumzăie cît de cît din nou, aşa cum au făcut în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, aspectul geografic pur al aven­turii amoroase are şi o latură comică, cum au şi modelele incrustaţiilor cu alamă, bric-â-Braques-urile şi ororile din bronz aurit pe care strămoşii noştri lipsiţi de umor le consi­derau „artă". Fiindcă, într-adevăr, nimeni nu poate nega prezenţa a ceva extrem de ridicol în înseşi configuraţiile despre care se afirma solemn că ar reprezenta harta multi­coloră a Terrei. Vedî (adică „nu-i aşa"), ceva care te face să mori de rîs şi anume să-ţi închipui că „Rusia", în loc să fie sinonimul straniu al Estotiei, provincia americană ce se întinde de la Cercul ne-vicios Arctic pînă la Statele Unite propriu-zise, era pe Terra numele unei ţări, transferată parcă printr-o iuţeală de ţărnă peste hă-hăul unui ocean dublat în emisfera opusă, unde s-a lăţit peste toată Tartaria de azi, de la Kurland pînă la Kurile! Dar (şi mai lipsit de logică), dacă în termeni spaţiali terrestriali Amerusia lui



24

25

Abraham Milton a fost dezmembrată în componentele sale, cu apă şi gheaţă tangibilă, care separă noţiunile mai degrabă politice decît poetice de „America" şi „Rusia", în ceea ce pri­veşte timpul s-a creat o discrepanţă mai complicată şi mai absurdă, fiindcă, pe de o parte, istoria fiecărei părţi separate a amalgamului nu se prea asemăna cu istoria fiecărei părţi corespondente şi, pe de altă parte, între cele două pămînturi a existat, într-un fel sau altul, o breşă de pînă la o sută de ani, breşă marcată de încurcătura bizară produsă de indica­toarele de direcţie de la intersecţiile timpului trecător, care arătau că nu toate cele-ce-nu-mai-există ale unei lumi cores­pund tuturor celor-ce-încă-nu-există ale celeilalte. Ei bine, datorită, printre altele, acestui concurs de divergenţe „neinte­ligibile din punct de vedere ştiinţific", minţile bien ranges (inapte să despiedice spiri duşii) au respins Terra, conside-rînd-o fantezie sau fantomă, iar minţile ţicnite (gata să plonjeze în orice abis) au acceptat-o ca susţinere şi mărturie a propriei lor iraţionalităţi.

Aşa cum avea să constate Van Veen însuşi, în perioada cînd se dedicase cu pasiune cercetării în domeniul terrologiei (pe atunci ramură a psihiatriei), chiar şi gînditorii cei mai profunzi, filosofii cei mai puri, Paar din Chose şi Zapater din Aardvark, au avut poziţii divergente din punct de vedere emoţional faţă de posibila existenţă a „unei oglinzi defor­mante a gliei noastre deformate", aşa cum s-a exprimat cu deosebit spirit eufonic un savant care doreşte să-şi păstreze anonimatul. (Hm! Ciudat-ciudăţel, cum obişnuia să-i spună sărmana Mademoiselle L Iui Gavronski. Cu scrisul Adei.)

Unii susţineau că discrepanţele şi „suprapunerile false" dintre cele două lumi erau prea numeroase şi prea profund împletite în ghemul evenimentelor succesive ca să nu vicieze, prin intermediul ficţiunii searbede, teoria similitudinii esen­ţiale. Alţii însă au ripostat că numai diferenţele confirmă realitatea organică vie a lumii celeilalte, că asemănarea perfectă ar sugera mai curînd un fenomen reflectat şi, prin urmare, speculativ, şi că două partide de şah cu deschideri şi mutări finale identice se pot ramifica într-un număr infinit de variante pe o tablă şi în două creiere, în orice stadiu de mijloc al dezvoltării lor irevocabil convergente.



26

Modestul narator trebuie să-i amintească aceste lucruri celui ce reciteşte, fiindcă în aprilie (luna mea preferată) 1869 (care n-a fost defel un an mirabil), în ziua de Sf. Gheorghe (potrivit memoriilor siropoase ale lui Mademoiselle Lariviere), Demon Veen s-a însurat cu Aqua Durmanov - din rîcă şi din milă, un amestec destul de obişnuit.

A existat oare şi o savoare complementară? Cu o vanitate perversă, Marina afirma în pat că simţurile lui Demon trebuie să fi fost influenţate de un soi bizar de plăcere (în sensul franţuzescului plaisir, care provoacă un puternic vibrato spinal suplimentar) „incestuoasă" (orice ar însemna acest termen) atunci cînd dezmierda şi savura şi despărţea şi profana cu delicateţe, în modalităţi de nemărturisit, dar fascinante, carnea (une chair) care era a soţiei, dar şi a amantei lui, nurii îmbinaţi şi învioraţi ai unor zîne gemene, o Aquamarina şi singură, şi dublă, un miraj într-un emirat, o gemă geminată, o orgie de aliteraţii epiteliale.

în realitate, Aqua era mai puţin frumoasă şi cu mult mai scrîntită decît Marina. în cursul celor paisprezece ani de căsătorie jalnică, ea a petrecut în sanatorii, cu întreruperi, o serie de sejururi din ce în ce mai lungi. O mică hartă a părţii europene a Commonwealth-ului britanic - să zicem din Scoto-Scandinavia pînă la Riviera, Altar şi Palermontovia -, pre­cum şi cea mai mare parte a S.U.A., de la Estotia şi Canadia pînă la Argentina, ar putea fi înţepată destul de dens cu ace de gămălie purtînd steagul emailat al Crucii Roşii, care marcau bivuacurile femeii în Războiul Lumilor purtat de ea. La un moment dat, Aqua plănuise să caute un minimum de sănătate („doar un pic de cenuşiu, vă rog, în loc de negru uniform") în protectorate anglo-americane cum erau Balcanii şi Indiile şi s-ar putea chiar să fi încercat şi pe cele două con­tinente sudice care prosperă sub dominaţia noastră comună. Fireşte că Tartaria, un infern independent, care la vremea aceea se întindea de la Marea Baltică şi Marea Neagră pînă la Oceanul Pacific, era inutilizabilă din punct de vedere turis­tic, deşi Ialta şi Altîn Tagh aveau sonorităţi neobişnuit de atrăgătoare... însă adevărata ei destinaţie era Terra cea Fru­moasă şi ea nădăjduia să ajungă acolo, zburînd pe aripi lungi de libelulă, cînd avea să moară. Scrisorile scurte şi triste



27

adresate de la casele nebuniei soţului ei erau semnate uneori Madame Şcemiaşcik-Zvukov („Sunete ce sfîşie sufletul").

După ce a dat prima bătălie cu demenţa la Ex en Valais, Aqua s-a întors în America şi a suferit o grea înfrîngere în perioada cînd pe Van îl alăpta încă Ruby Black, născută Black (neagră), o doică foarte tînără, aproape un copil, care avea să înnebunească şi ea, fiindcă de îndată ce veneau în strîns contact cu el (aşa cum a făcut mai tîrziu Lucette, ca să dau un alt exemplu), toţi cei iubitori, toţi cei firavi erau nevoiţi să cunoască nefericirea şi năpasta dacă nu moşte­neau o oarecare tărie, o duritate caracteristică sîngelui demo­nic al tatălui său.

Aqua nu împlinise încă douăzeci de ani cînd firea ei exaltată începuse să dezvăluie o tendinţă morbidă. Cronolo­gic, faza iniţială a bolii ei mintale a coincis cu primul dece­niu al Marii Revelaţii şi, cu toate că ea şi-ar fi putut găsi la fel de lesne o altă temă pentru iluziile şi deziluziile ei, statistica arată că Marea - iar pentru unii Insuportabila -Revelaţie a provocat în lume mai multă demenţă decît pre­ocuparea excesivă pentru religie în vremurile medievale.

Revelaţia poate fi mai periculoasă decît Revoluţia. Minţi bolnave au identificat noţiunea unei planete Terra cu aceea a altei lumi şi această „Altă Lume" a fost confundată nu numai cu „Lumea Cealaltă", ci şi cu Lumea Reală din noi şi de dincolo de noi. Vrăjitorii noştri, demonii noştri sînt creaturi irizate şi nobile, cu gheare translucide şi aripi care fîlfîie viguros, dar, în al şaselea deceniu al veacului al nouă­sprezecelea, Noii Credincioşi îi îndemnau pe oameni să-şi imagineze o sferă unde prietenii noştri minunaţi se degra­daseră complet, devenind doar nişte monştri vicioşi, nişte diavoli respingători, cu scrotul negru, ca al carnivorelor, şi colţi de şerpi, detractori şi torţionari ai sufletelor de femei, în vreme ce pe partea cealaltă a aleii cosmice un curcubeu înceţoşat al spiritelor angelice, locuitori ai dulcii Terra, au restaurat miturile cele mai învechite, dar încă puternice, ale vechilor crezuri, compunînd un nou aranjament pentru armoniu al cacofoniilor tuturor proniilor, protopopilor şi popi­lor, prăsiţi în mlaştinile lumii noastre mulţumite de sine.

E de-ajuns pentru scopul tău, Van, entendons-nous. (Notă pe margine.)

Biata Aqua, ale cărei fantezii erau în stare să îndrăgească toate modele noi ale descreieraţilor şi creştinilor, şi-a închipuit cu claritate paradisul unui alcătuitor minor de imnuri, o Americă viitoare constituită din clădiri din alabastru cu o sută de etaje, o Americă asemănătoare unui magazin de mobilă elegantă, plin pînă la refuz cu şifoniere văruite şi înalte şi frigidere mai scunde. Ea vedea uriaşi rechini zbură­tori cu ochi laterali care, într-o singură noapte, transportau pelerini prin eterul negru peste un întreg continent, îi duceau din oceanul întunecat la marea strălucitoare, înainte de a se năpusti înapoi la Seattle sau Wark. Auzea cum cutii muzi­cale magice vorbesc şi cîntă, înăbuşind spaima gîndului, urcînd cu liftiera, coborînd cu minerul, slăvind frumuseţea şi evlavia, pe Fecioară şi pe Venus, în locuinţele însinguraţilor şi sărmanilor. Forţa magnetică de nemărturisit, denunţată de legiuitori răi în ţara noastră nedreaptă - oh, pretutin­deni, în Estotia şi Canadia, în „germanul" Mark Kennensie, precum şi în Manitoboganul „suedez", în atelierul yukone-ţilor cu cămăşi roşii, precum şi în bucătăria lyaskankăi cu basma roşie şi în Estotia „franceză", de la Bras d'Or la Ladore (şi foarte curînd în ambele Americi ale noastre şi pretutindeni în celelalte continente năucite) -, a fost folosită pe Terra fără restricţii, ca apa şi aerul, ca bibliile şi bidi­nelele. Cu două-trei veacuri mai înainte, Aqua ar fi fost, probabil, una dintre vrăjitoarele bune de ars pe rug.

în anii ei de studenţie intermitentă, Aqua abandonase Colegiul Brown Hill, colegiu la modă, întemeiat de unul dintre strămoşii săi mai puţin onorabili, pentru a lua parte (cum era oricum la modă) la diferite proiecte de Progres Social în Severnîe Territorii. A organizat, cu ajutorul nepre­ţuit al lui Milton Abraham, o farmacie Phree în Belokonsk şi acolo s-a îndrăgostit foarte tare de un bărbat însurat, care, după ce i-a oferit o vară de pasiune de parvenit în a sa garqonniere din Camping Ford, a preferat să renunţe la ea şi să nu-şi pericliteze poziţia socială într-un oraş filistin, unde oamenii de afaceri jucau „golf duminica şi făceau parte din „loji". Cumplita boală, diagnosticată cu aproxi­maţie în cazul ei - şi în cel al altor oameni nefericiţi - ca „formă extremă de manie mistică, asociată cu existalienare" (altminteri nebunie curată), a cuprins-o treptat, cu intervale




Yüklə 2,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə