Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,5 Mb.
səhifə3/34
tarix26.10.2017
ölçüsü2,5 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34

28

29

de linişte extatică, cu zone intermitente de sănătate mintală precară, cu vise neaşteptate ale certitudinii-veşniciei, care au devenit apoi tot mai rare şi mai scurte.

După moartea ei, în 1883, Van a calculat că în cursul a treisprezece ani, socotind fiecare moment de presupusă pre­zenţă, vizitele deprimante făcute la diferitele ei spitale, precum şi apariţiile ei subite şi tumultuoase în miez de noapte (luptîndu-se cu so^ul ei sau cu firava, dar agila guvernantă englezoaică pe scări, pînă sus la etaj, unde era întîmpinată cu bucurie nebună de bătrînul appenzeller, şi reuşind în cele din urmă să ajungă în camera copiilor, fără perucă, fără papuci, cu unghiile însîngerate), el o văzuse sau fusese cu adevărat lîngă ea un interval de timp a cărui lungime nu depăşea perioada gestaţiei umane.

Aqua a simţit curînd că Terra, Terra îndepărtată şi tran­dafirie, se învăluie în neguri sinistre. Dezintegrarea ei s-a produs pe etape, ca o coborîre într-un puţ adînc, fiecare etapă fiind mai sfîşietoare decît cea anterioară, întrucît creierul omului poate deveni cea mai bună cameră de tor­tură dintre toate cele pe care el le-a inventat, instituit şi folosit în milioane de ani, în milioane de ţinuturi, pe mili­oane de creaturi ce urlă de durere.



A căpătat o sensibilitate bolnăvicioasă la limbajul apei de la robinet, care uneori (aşa cum face sîngele în circuitul sangvin înainte ca omul să adoarmă) se face ecoul unui fragment de vorbire umană ce zăboveşte în urechi în timp ce te speli pe mîini după nişte cocteiluri cu străini. Cînd a observat pentru prima oară această reluare imediată, pre­lungită şi, în cazul ei, destul de palpitantă şi batjocoritoare -dar, de fapt, cu totul inofensivă - a cutărui sau cutărui discurs recent, s-a simţit măgulită la gîndul că ea, sărmana Aqua, a descoperit întîmplător o metodă atît de simplă pentru înregistrarea şi transmiterea vorbirii, în vreme ce tehnologii (aşa-numiţii mintoşi) din toată lumea încercau să facă utile pentru public şi rentabile din punct de vedere comercial telefoane hidrodinamice extrem de complicate şi încă foarte scumpe, precum şi alte dispozitive nenorocite ce urmau să le înlocuiască pe cele ce se duseseră k certiam sobacim („dracului", în rusă) o dată cu interzicerea unei „lambre" ce nu merită să mai fie amintită. Tbtuşi, curînd
volubilitatea robinetelor perfectă ritmic, dar cu verbul destul de neclar, a început să dobîndească prea mult sens perti­nent. Pe măsură ce-şi sporea claritatea dicţiunii, apa de la robinet, apa care curgea, devenea tot mai deranjantă. Apa cuvînta curînd după ce Aqua ascultase o persoană sau fusese sub influenţa unei persoane care vorbea energic şi expresiv -fără a i se adresa neapărat ei -, o persoană cu voce repezită caracteristică şi cu intonaţii ale frazei foarte individualizate sau foarte străine, trăncăneala obligatorie a unui narator la o petrecere infectă sau solilocviul fluent dintr-o piesă de teatru plicticoasă sau vocea încîntătoare a lui Van sau un crîmpei de poezie auzit la o prelegere, băiatul meu, scumpul meu, dragostea mea, fie-ţi milă, dar mai ales poezia italiană mai fluidă şi flou, de pildă cîntecelul recitat între ciocănitul genunchilor şi ridicarea palpebrei de către un doctor bătrîn, pe jumătate rus, pe jumătate ţicnit, doctor, doc, toc, cînticel, cretinei, ballatetta, deboletta... tu, voce sbigottita... spigotty e diavoletta... de Io cor dolente... con ballatetta va... va... della strutta, destruttamente... mente... mente... opreşte înre­gistrarea sau ghidul va continua să demonstreze, aşa cum a făcut chiar în dimineaţa asta în Florenţa, că o columnă năroadă comemorează, spunea el, „ulmul" căruia i-a dat frunza cînd l-au cărat pe lîngă el pe Sf. Zeus, mort şi greu ca un bolovan, prin umbra treptată, treptată; sau baba-hîrca din Arlington turuindu-i fără încetare soţului ei tăcut, în timp ce viile treceau în viteză pe lîngă ei şi chiar în tunel (nu pot să-ţi facă aşa ceva, să le spui, Jack Black, să le spui neapărat...). Apa curgînd în cadă (sau la duş) îi semăna prea tare lui Caliban şi nu vorbea clar - sau poate era prea brutal de nerăbdătoare să emită torentul fierbinte şi să se descotorosească de ardoarea infernală şi nu o mai interesa pălăvrăgeala -, dar şuvoiaşele bolborosinde au devenit tot mai ambiţioase şi mai odioase şi cînd, la primul ei „cămin", 1-a auzit pe unul dintre cei mai detestabili doctori itineranţi (cel care-1 cita pe Cavalcanti) cum turna guraliv în bideul ei detes­tabil instrucţiuni detestabile într-o germană înfăşurată în rusă, s-a hotărît să nu mai deschidă deloc robinetul de apă. Dar şi faza asta a trecut. Suprimările locvacităţii tizului ei au fost înlocuite de alte cazne, atît de complet încît în timpul unui interval de luciditate, cînd a deschis întîmplător

30

31

cu mina ei mică şi lipsită de putere un robinet de lavoar ca să bea o gură de lichid, izvorul de apă călduţă a replicat în propriul său dialect, fără urmă de viclenie sau maimuţărire: Finito! Acum o chinuia cumplit formarea găurilor negre şi moi (iami, iamişci) în mintea ei, între sculpturile tot mai întunecate ale gîndului şi amintirii. Panica mintală şi sufe­rinţa fizică şi-au strîns mîinile lor roşii-negre, una făcînd-o să se roage pentru sănătatea, minţii, cealaltă să pledeze pentru moarte. Obiectele confecţionate de om şi-au pierdut semnificaţia sau au căpătat conotaţii monstruoase. Umera­şele erau, de fapt, umerii tellurienilor decapitaţi, cutele unei pături pe care o azvîrlise din patul ei cu picioarele o priveau îndurerate cu un urcior pe pleoapa coborîtă şi cu dojana sumbră în răsfrîngerea vlăguită a unei buze livide. Efortul de a înţelege informaţia transmisă cumva oamenilor de geniu de limbile unui ceasornic sau ornic a devenit la fel de lipsit de speranţă ca şi încercarea de a descifra limbajul semnelor unei societăţi secrete sau psalmodia chinezească a acelui student tînăr, cu o chitară nechinezească, pe care-1 cunoscuse pe vremea cînd ea sau sora ei dăduseră naştere unui prunc mov. însă nebunia ei, măreţia nebuniei ei păstra totuşi cochetăria patetică a unei regine nebune: „Doctore, cred că în curînd o să am nevoie de ochelari, ştiu şi eu" (rîs arogant), „Nu-mi dau seama ce spune ceasul meu de la mînă... Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce zice el! Ah! Patru şi jumătate - jumătate de ce? Nu contează, nu contează, «nu» şi «contează» sînt gemeni, eu am o soră geamănă şi un fiu geamăn. Ştiu că vrei să-mi examinezi pubidendronul, trandafirul alpin păros din albumul ei, cules acum zece ani" (arătîndu-şi cele zece degete, voioasă, cu mîndrie, zece-i zece, nu-i aşa?!).

Apoi supliciul a sporit, a devenit insuportabil de compact şi a căpătat dimensiuni coşmareşti, făcînd-o să urle şi să vomite. A vrut (şi i s-a permis, binecuvîntat fie bărbierul spitalului, Bob Bean!) să-şi radă pletele negre, să rămînă doar cu nişte mici ghimpi acvamarin, fiindcă buclele îi pătrundeau în craniul poros şi se cîrlionţau în interior. Fragmente de cer sau de zid se desprindeau ca dintr-un puzzle, oricît de îngrijit ar fi fost asamblate, dar o zdrunci­nătură provocată de neatenţie sau cotul unei infirmiere pot

32

deranja cu atîta uşurinţă acele fragmente subţiri, care deveneau goluri ininteligibile ale unor obiecte anonime sau dosul anonim al jetoanelor de Scrabble, pe care ea nu putea să le întoarcă deloc cu partea însorită în sus, fiindcă mîinile îi fuseseră legate de un infirmier cu ochii negri, ca ai lui Demon. Dar imediat panica şi patima, ca o pereche de copii într-un joc zgomotos, emiteau un ultim hohot de rîs şi se-nde-părtau în fugă, ducîndu-se să se manipuleze reciproc în dosul unui tufiş, ca în Anna Karenina, romanul contelui Tolstoi, şi din nou, o vreme, un scurt răgaz, în casă se aşternea liniştea şi mama lor avea acelaşi nume de botez ca şi mama ei.

într-o vreme, Aqua a crezut că un prunc de sex bărbătesc, născut mort, în vîrstă de jumătate de an, un mic fetus mirat, un peşte din cauciuc pe care-1 produsese în baie, într-un lieu de naissance marcat clar în visele ei cu un X, după ce schiase în plină viteză şi se zdrobise de o buturugă de zadă, fusese, cum-necum, salvat şi îi fusese adus la Nusshaus împreună cu urările de bine ale surorii ei, înfăşat în vată îmbibată cu sînge, dar perfect viu şi sănătos, ca să fie înregistrat drept fiul său, Ivan Veen. în alte momente părea convinsă că pruncul era al surorii ei şi fusese născut în afara căsătoriei, în timpul unui viscol istovitor şi totuşi foarte romantic, într-un refugiu montan pe Sex (Scex) Rouge, unde dr. Alpiner, medic generalist şi iubitor de genţiene, stătea în mod provi­denţial, aşteptînd lîngă o sobă înroşită şi butucănoasă să i se usuce cizmele. După aproape doi ani (în septembrie 1871 -creierul ei orgolios reţinea încă duzini întregi de date), s-a produs o oarecare confuzie. După ce evadase din noul ei refugiu şi ajunsese într-un fel sau altul la conacul de neuitat al soţului său (imită un străin: JSignor Konduktor, vrei merg Lago di Luga, ţine parai /"), a profitat de faptul că lui i se făcea masaj în solariu, a intrat tiptil în fostul lor dormitor Şi a trăit un şoc foarte plăcut: pudra ei de talc, într-un recipient pe jumătate plin, cu o etichetă colorată pe care scria „Quelques Fleurs", se afla încă pe noptieră; cămaşa ei de noapte preferată, roşie-portocalie, zăcea mototolită pe carpeta din faţa patului. Aqua a înţeles că doar un coşmar negru şi scurt îi ştersese din memorie faptul radios că ea dormise tot timpul lîngă soţul ei, de la ziua de naştere a lui Shakespeare, o zi ploioasă şi verde, dar pentru majoritatea

33

celorlalţi oameni, vai, asta însemna că Marina (după ce G.A. Vronski, cineastul, o părăsise pe Marina pentru altă Hristoşik cu gene lungi, aşa cum le numea el pe toate starletele frumoase) concepuse, c'est bien le cas de le dire, ideea strălucită de a-1 convinge pe Demon să divorţeze de Aqua nebuna şi să se însoare cu Marina, care credea (în mod fericit şi corect) că e din nou gravidă. Marina petrecuse cu el o lună rukuliruiuşcii cu el la Kitej, dar, cînd ea şi-a divulgat plină de sine intenţiile (chiar înainte ca Aqua să sosească), el a dat-o afară din casă. Totuşi, mai tîrziu, în ultima rundă scurtă a unei existenţe inutile, Aqua s-a elibe­rat de toate acele amintiri ambigue şi s-a pomenit că tot citeşte şi reciteşte, înfrigurată şi încîntată, scrisorile fiului ei într-o sanastoria luxoasă din Centaur, Arizona. El îi scria invariabil în franceză şi o numea petite maman şi îi descria şcoala nostimă unde va locui după ce va împlini treisprezece ani. Urechile îi ţiuiau noaptea, în timpul noilor şi ultimelor, ultimelor ei insomnii pline de planuri, dar ea îi auzea vocea şi se simţea alinată. De obicei o numea mami sau mama, punînd accentul pe ultima silabă în engleză, pe prima în ruseşte. Cineva spusese că tripleţii şi dracunculii heraldici apăreau deseori în familiile trilingve, dar acum nu mai exista absolut nici o îndoială (excepţie făcînd mintea odioasă a demult defunctei Marina, unde sălăşluia iadul) că Van era fiul ei iubit, al ei, al Aquaei.

Ştia că fericita stare de repaus mintal perfect n-avea cum să dureze şi, cum nu voia să suporte o altă recidivă, a făcut ceea ce făcuse un alt pacient în Franţa cea îndepărtată, la un „cămin" mult mai puţin luminos şi agreabil. Un anumit dr. Froid, unul dintre centaurii administrativi, care se poate să fi fost fratele emigrant, cu numele de pe paşaport schim­bat, al lui dr. Froit de Signy-Mondieu-Mondieu din Ardeni, sau mai probabil, acelaşi om, fiindcă amîndoi proveneau din Vienne, Isere, şi erau singuri la părinţi (cum era şi fiul ei), a elaborat sau mai degrabă a reînviat metoda de tratament care urmărea să instituie un sentiment de „grup" şi să-i determine pe pacienţii cei mai ascultători să ajute perso­nalul medical dacă „această idee îi atrăgea". La rîndul ei, Aqua a repetat cu exactitate trucul inteligent al Eleonorei Bonvard şi anume a ales să facă paturile şi să spele poliţele

de sticlă. Astoriul din St. Taurus sau cum s-o fi numit (cui ce-i pasă? lucrurile neînsemnate se uită foarte repede cînd pluteşti în non-existenţa infinită) era probabil mai modern, cu o panoramă deşertică mai rafinată decît horspi-talul casă-a-groazei Mondefroid, dar în ambele locuri un pacient dement putea să fie cu uşurinţă mai isteţ decît un pedant imbecil.

în mai puţin de o săptămînă, Aqua a adunat peste două sute de tablete cu efecte diferite. Pe cele mai multe le cunoştea: sedativele slabe şi cele ce te scoteau din circulaţie de la opt seara pînă la miezul nopţii, cîteva soiuri de som­nifere puternice, care te lăsau cu membrele moi şi capul de plumb după opt ore de nefiinţă, un medicament foarte plăcut în sine, dar puţintel letal dacă se combina cu o duşcă de detergent lichid, detergent cunoscut în comerţ sub numele de Morona, dar şi o pilulă purpurie şi dolofană ce-i amintea -a trebuit să rîdă - de cele folosite de ţigăncuşa vrăjitoare din povestirea spaniolă (adorată de şcolăriţele din Ladore) pentru a-i adormi pe vînători şi pe ogarii lor la deschiderea sezonului de vînătoare. Ca nu cumva vreun băgăcios să o învie în mijlocul procesului de plutire spre depărtări, Aqua a socotit că trebuie să-şi asigure o perioadă maximă de letargie netulburată, dar nu într-o seră, ci într-un loc mai ferit, iar îndeplinirea celei de-a doua părţi a proiectului a fost simplificată şi încurajată de un alt agent sau o altă copie a Profesorului din Isere, un anume dr. Sig Heiler, despre care lumea vorbea cu veneraţie, spunînd că e un tip formidabil, că aduce a geniu, aşa cum se spune de obicei despre berea botezată că aduce a bere. Se presupunea că pacienţii care dovedeau, prin anumite zvîcniri ale pleoapelor şi ale altor părţi cvasisecrete aflate sub controlul studenţilor medici-nişti, că încep să-1 viseze pe Sig (un bătrînel puţin diform, dar nu lipsit de frumuseţe) în chip de „papa Sfic", cel ce Şfichiuia subretele peste şezut şi se servea semeţ de scuipă­toare, sînt pacienţi în curs de însănătoşire şi, în consecinţă, li se permitea să participe după deşteptare la activităţi normale în aer liber, cum sînt, de pildă, picnicurile. Vicleana Aqua a avut o zvîcnire, a simulat un căscat, şi-a deschis ochii ei albaştri (între albastrul deschis al irisului şi pupila neagră ca tăciunele se realiza un contrast uimitor - o moştenea în

34

35

privinţa asta pe Dolly, mama ei), şi-a pus pantaloni galbeni şi un bolerou negru, s-a plimbat printr-un crîng de pini, a făcut autostopul, arătînd direcţia cu degetul mare, s-a urcat într-un camion mexican, a găsit o rîpă convenabilă într-un desiş de stejari pitici şi acolo, după ce a scris un bilet scurt, a început să înghită placid, din palma făcută căuş, conţinutul multicolor al sacoşei sale, ca orice fată rusoaică de la ţară lakomiaşciaiasia iagodami (ospătîndu-se cu bobite de fructe) culese din crîng ceva mai înainte. A zîmbit, delectîndu-se visătoare cu gîndul (foarte „kareninian" ca tonalitate) că dispariţia ei îi va afecta pe oameni la fel de profund ca decesul subit, misterios şi niciodată explicat al unei benzi desenate dintr-o gazetă de duminică pe care ai cumpărat-o ani la rînd. A fost ultimul ei zîmbet. A fost descoperită mult mai repede - dar şi ea murise mult mai repede - decît s-ar fi crezut şi Siggy cel înzestrat cu spirit de observaţie, care era încă în pantalonii kaki, scurţi şi burlăniţi, a raportat că sora Aqua (cum îi spuneau cu toţii, nu se ştie de ce) zăcea, ca şi cum ar fi fost înmormîntată în stil preistoric, în poziţie de fetus-in-utero, comentariu ce le-a părut relevant studen­ţilor săi, aşa cum le va părea şi alor mei.

Ultimul bilet găsit asupra ei şi adresat soţului şi fiului ei ar fi putut proveni de la persoana cea mai sănătoasă la minte de pe pămîntul ăsta sau de pe oricare altul.

Aujourd'hui (heute-toity!), eu, jucăria cu ochi ce se rostogo­lesc, mi-am cîştigat dreptul psihkitsch să mă bucur împreună cu Herr Doktor Sig, Sora Medicală Joan cea Groaznică şi cîţiva „pacienţi" de o petrecere cîmpenească în învecinatul bor (pădure de pini), unde am remarcat veveriţele ce sea­mănă cu sconcsul, Van, aceleaşi pe care strămoşul tău Albastru-închis le-a importat în Parcul Ardis, pe unde, fără îndoială, te vei plimba şi tu cîndva. Limbile unui ceas, chiar cînd sînt dereglate, trebuie să ştie şi să-i permită celui mai mic şi mai mut ceas de mînă să ştie unde se află ele de fapt, altminteri cadranul e doar o faţă albă cu mustaţă falsă. Tot astfel, celovek (omul) trebuie să ştie unde se află şi să le permită şi altora să ştie, altminteri el nu e nici măcar un klok (bucată) dintr-un celovek, nu e nici un el, nici o ea, micul meu Van, ci e doar „un sfîrc", cum spunea de obicei sărmana Ruby despre sînul ei drept, care era minuscul. Eu,

sărmana Princesse Lointaine, acum tres lointaine, nu ştiu unde mă aflu. Prin urmare, trebuie să cad. Aşadar, adio, dragul meu, dragul meu fiu, şi rămas-bun, sărmane Demon, eu nu ştiu data sau anotimpul, dar e o zi rezonabil de frumoasă şi, fără îndoială, venită la timp, cu o mulţime de furnicuţe adorabile, care stau la coadă ca să ajungă la pilulele mele drăgălaşe.

[Semnat] Sora surorii mele care teper iz ada („acum a ieşit din iad")

„Dacă vrem să vedem limba cadranului solar al vieţii", a comentat Van, dezvoltînd metafora în grădina de trandafiri a conacului Ardis la sfîrşitul lui august 1884, „trebuie să ne aducem mereu aminte că omul îşi dovedeşte tăria, dem­nitatea şi încîntarea jignind şi dispreţuind umbrele şi stelele care-şi ascund secretele de noi. Doar ridicola putere a sufe­rinţei a făcut-o să capituleze. Şi mă gîndesc adesea că ar fi fost cu atît mai plauzibil din punct de vedere estetic, ecsta-tic, estotial dacă ea ar fi într-adevăr mama mea".



36



37

4
La mijlocul secolului douăzeci, Van a început să-şi reconstruiască trecutul profund şi a observat în scurt timp că detaliile fragedei sale copilării care contau cu adevărat (pentru scopul special urmărit de reconstrucţie) puteau fi tratate cel mai bine - şi rareori nu puteau fi doar tratate -cînd reapăreau în diferite faze ulterioare ale adolescenţei şi tinereţii, ca juxtapuneri neaşteptate ce reînsufleţeau partea şi, concomitent, dădeau viaţă întregului. Iată de ce prima lui dragoste are aici prioritate faţă de prima lui rană dure­roasă sau faţă de primul lui coşmar.

De-abia trecuse de treisprezece ani. Pînă atunci nu pără­sise niciodată tihna şi siguranţa acoperişului patern. Pînă atunci nu înţelesese că „tihna şi siguranţa" de acest gen s-ar putea să nu fie chiar sigure, că s-ar putea să fie doar o metaforă introductivă banală într-o carte despre un băiat şi o şcoală. La cîteva cvartale de şcoală, o văduvă, doamna Tapirov, care era franţuzoaică, dar vorbea englezeşte cu accent rusesc, avea un magazin de obiecte de artă şi mobilă mai mult sau mai puţin veche. I-a vizitat magazinul într-o zi senină de iarnă. Vaze de cristal cu trandafiri purpurii şi flori de ochiul-boului cafenii cu auriu erau aşezate ici şi colo în partea din faţă a magazinului - pe o consolă din lemn aurit, pe un sipet lăcuit, pe poliţa unui scrin sau pur şi simplu de-a lungul treptelor acoperite de covor, care duceau la etajul următor, unde şifoniere mari şi servante aspec­tuoase, dar de un gust îndoielnic, închideau în semicerc un ansamblu de harpe. Van s-a convins că florile erau artificiale şi faptul că aceste imitaţii flatează întotdeauna exclusiv



38

ochiul, însă nu copiază şi senzaţia de carne a petalei şi a frunzei vii, i s-a părut straniu şi derutant. A doua zi s-a dus să ia obiectul (acum, după ce trecuseră optzeci de ani, nu şi-1 mai amintea), cel pe care-1 dăduse la reparat sau ca să i se facă o copie, dar acesta nu era gata sau copia nu fusese încă făcută. A atins în trecere un trandafir pe jumătate deschis şi vîrfurile degetelor lui, care se aşteptaseră să întîlnească textura sterilă, au fost surprinse cînd viaţa răco­roasă le-a sărutat cu buzele ţuguiate. „Fiica mea", a spus doamna Tapirov, sesizîndu-i uimirea, „pune întotdeauna un buchet de flori adevărate printre cele artificiale, pour attraper le client. Dumneata ai tras jokerul". în timp ce pleca, acolo a intrat o şcolăriţă în palton gri, cu bucle castanii care-i cădeau pe umeri şi cu un chip frumos. Cu alt prilej (fiindcă restaurarea unei alte părţi a lucrului - o ramă, probabil -a durat foarte mult sau fiindcă întregul articol s-a dovedit în cele din urmă imposibil de obţinut), a văzut-o ghemuită cu cărţile ei de şcoală într-un fotoliu - o mobilă a familiei printre cele de vînzare. Nu i-a vorbit niciodată. A iubit-o nebuneşte. Cel puţin un semestru.

A fost o iubire firească şi misterioasă. Mai puţin miste­rioase şi mai groteşti au fost pasiunile în mare vogă la Riverlane în 1883, pasiuni pe care cîteva generaţii de direc­tori nu izbutiseră să le stîrpească. Fiecare dormitor îşi avea „fetiţa" lui. Un băiat isteric din Uppsala, saşiu, cu gura slobodă şi membre aproape anormal de împiedicate, dar cu textura pielii minunat de delicată şi farmecul inefabil al rotunjimilor Cupidonului lui Bronzino (Cupidonul cel mare, pe care un satir îl descoperă încîntat în alcovul unei doamne), a fost foarte preţuit şi torturat de băieţii străini, majoritatea greci şi englezi, conduşi de Cheshire, asul rugbiului, şi, mai din bravadă, mai din curiozitate, Van şi-a biruit scîrba şi a asistat indiferent la orgiile lor. Totuşi, a abandonat curînd surogatul ăsta în favoarea unei distracţii mai fireşti, dar la fel de nemiloase.

Femeia mai în vîrstă care vindea zahăr de orz şi reviste Lucky Louse în prăvălia din colţ, unde prin tradiţie accesul elevilor nu era strict interzis, angajase întîmplător o tînără asistentă şi Cheshire, fiul unui lord prosper, se convinsese repede că tîrfuliţa asta grăsuţă putea fi avută pentru un



39

dolar verde rusesc. Van a fost printre primii care s-au bucurat de graţiile ei, oferite după ora închiderii în semiîntuneric, în spatele prăvăliei, printre coşuri mari şi saci. I-a spus fetei că are şaisprezece ani şi e libertin, deşi avea paispre­zece ani şi era virgin, ceea ce s-a dovedit o sursă de stînje-neală pentru fanfaronul nostru atunci cînd a încercat să-şi ascundă lipsa de experienţă trecînd vijelios la acţiune, dar reuşind doar să descarce pe preşul ce sta de obicei la intrare ceea ce ea l-ar fi ajutat bucuroasă să reverse înăuntru. Treburile au mers mai bine şase minute mai tîrziu, după ce Cheshire şi Zographos terminaseră, dar de fapt Van a început să se desfete cu frăgezimea ei, cu strînsoarea ei dulce şi blîndă şi cu ondulările ei entuziaste abia la următoarea partidă de acuplare. Van ştia că e doar o curvetă durdulie, aşa că îi îndepărta faţa cu cotul cînd fata încerca să-1 sărute, după ce el terminase, şi controla cu o mişcare rapidă a mîinii dacă portofelul se mai află în buzunarul de la şold, aşa cum văzuse că face Cheshire, dar, oricum, cînd ultima dintre cele vreo patruzeci de convulsii se produsese şi se stinsese în curgerea obişnuită a timpului demolator, iar trenul lui gonea spre Ardis pe lîngă ogoarele negre şi verzi, s-a pomenit că ajunge să confere sărmanei ei imagini o nebă­nuită poezie - mirosul de bucătărie al braţelor ei, genele umede în scăpărarea neaşteptată a brichetei lui Cheshire şi chiar paşii scîrţîitori ai bătrmei doamne surde, doamna Gimber, în dormitorul ei de la etaj.

într-un compartiment elegant de clasa întîi, cu mîna înmănuşată băgată în chinga laterală din catifea, se simţea un adevărat om de societate şi trecea în revistă priveliştea minunată care luneca minunat pe lîngă tren. Şi, uneori, privirile rătăcitoare ale pasagerului se opreau o clipă, cînd descoperea în interiorul lui, undeva jos, o dorinţă arzătoare, care, bănuia el (în mod corect, mulţumesc lui Log), era doar o minoră iritaţie a epiteliului.


40

La începutul după-amiezii, Van a coborît cu două geamantane în liniştea însorită a gării rurale de unde un drum şerpuit ducea la Palatul Ardis, pe care îl vizita pentru prima oară. într-o miniatură născută de propria-i imaginaţie, văzuse un cal înşeuat pregătit pentru el, dar aici nu-1 aştepta nici măcar o cabrioletă. Şeful gării, un bărbat voinic şi ars de soare, în uniformă cafenie, era sigur că se aşteptau să vină cu trenul de seară, care era mai lent, dar avea vagon-restau-rant. O să sune în cîteva clipe la Palatul Ardis, a adăugat el în timp ce-i dădea semnalul de plecare mecanicului de locomotivă îngrijorat. Deodată, s-a apropiat de peron o birjă şi o doamnă cu părul roşu, care-şi ducea în mînă pălăria de pai şi rîdea de propria-i grabă, s-a repezit spre tren şi a reuşit să urce în ultima clipă. Van s-a hotărît să folosească mijlocul de transport pe care i-1 pusese la dispoziţie o cută întîmplătoare în textura timpului şi s-a instalat în bătrîna caleche. Călătoria de o jumătate de oră n-a fost deloc neplă­cută. Birja 1-a purtat prin păduri de pini şi peste ravene stîncoase, cu animale şi cu păsări care cîntau în arbuştii înfloriţi. Stropi de soare şi umbre dantelate lunecau peste picioarele lui şi împrumutau o scînteiere verde nasturelui de alamă - lipsit de geamănul său - de pe spatele hainei pe care o purta vizitiul. Au trecut prin Torfianka, un cătun feeric, compus din trei sau patru izbe, un atelier de reparat doniţe şi o fierărie îmbrăcată-n iasomie. Birjarul a făcut semn cu mîna unui prieten nevăzut şi micul vehicul sensibil s-a mişcat într-o parte, în armonie cu gestul lui. Acum înaintau în goană printre ogoare, pe un drum de ţară plin




Yüklə 2,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə