Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,5 Mb.
səhifə7/34
tarix26.10.2017
ölçüsü2,5 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   34

12

Hamac şi miere: optzeci de ani mai tîrziu, el tot mai putea să-şi aducă aminte, cu tresărirea tînără a bucuriei originare, cum s-a îndrăgostit de Ada. Amintirea a întîlnit imaginaţia la jumătatea drumului, în hamacul din zorile adolescenţei sale. La nouăzeci şi patru de ani, îi plăcea să reconstituie acea primă vară încărcată de dragoste, dar nu era reconsti­tuirea unui vis pe care tocmai îl avusese, ci o recapitulare a conştiinţei, menită să-1 susţină în micile ore cenuşii dintre somnul iepuresc şi prima pilulă a zilei. Continuă tu, draga mea, cîteva momente. Pilulă, pilotă, brizant, bilion. Continuă de aici, Ada, doar cîteva minute, rogu-te!

(Ea.) Bilioane de băieţi. Să luăm un deceniu cît se poate de decent. Un bilion de Billy, buni, talentaţi, delicaţi şi pasionaţi, Bilioane spirituale, dar totodată bine intenţionate din punct de vedere fizic, au scos la iveală jilioane din Jill-ele lor la fel de delicate şi de briliante pe tot parcursul acelui deceniu, în gări şi în condiţii ce trebuie să fie con­trolate şi precizate de cercetător, altminteri întregul raport riscă să fie năpădit de buruienile înalte pînă la brîu ale statisticilor şi ale generalizărilor. Ce rost ar mai avea să insistăm în această privinţă dacă am lăsa deoparte, de pildă, chestiunea minoră a prodigioasei conştiinţe individuale şi a geniului tînăr care structurează, în unele cazuri, din cutare sau cutare gîfîială particulară un eveniment fără precedent Şi irepetabil în continuumul vieţii sau cel puţin un aranja­ment tematic de astfel de evenimente într-o operă de artă Sau în articolul unui delator. Detaliile care strălucesc ori aPar umbrite: frunza locului prin pielea diafană, soarele

74

75

verde în ochiul căprui umed, tovct ceci, vsio eto, trebuie luate în consideraţie fir cu fir, acu' pregăteşte-te să preiei ştafeta (nu, Ada, continuă, ia zasluşalsla : sînt numai ochi şi urechi de încîntare), dacă dorim să exprimăm faptul, faptul, faptul că printre acele bilioane de cupluri briliante, într-o secţiune transversală a ceea ce îmi vei îngădui să numesc spaţiutimp (pentru uşurinţa raţionamentului), o singură pereche e super-imperial unică, sverhimperatorskaia ceta, şi, în consecinţă (să fie supus cercetării, să fie pictat, să fie denunţat, să fie pus pe muzică sau să fie interogat şi omorît, dacă deceniul e totuşi înzestrat cu o coadă de scorpion), particularităţile felului lor de-a face dragoste influenţează într-un fel deose­bit şi unic două vieţi lungi şi cîţiva cititori, acele trestii gîn-ditoare şi condeiele lor şi pensulele lor mintale. Halal istorie naturală! Istorie ne-naturală, fiindcă această precizie a sim­ţurilor şi a bunului-simţ par, probabil, supărător de ciudate în ochii ţăranilor şi fiindcă detaliul e totul: cînteculunui auşel toscan sau al unui auşel sprîncenat într-un chiparos din cimitir, o adiere mentolată de cimbru sau de cimbrişor pe un ţărm povîrnit, fîlfîitul dansat al unui Celastrina argiolus european sau al lacului Echo din California, combinate cu alte păsări, flori şi fluturi - asta trebuie să auzim, mirosim şi vedem prin transparenţa morţii şi frumuseţea ardentă. Şi lucrul cel mai greu: frumuseţea însăşi, aşa cum e percepută acolo, imediat. Masculii licuriciului (acu' chiar că e rîndul tău, Van).

Masculii licuriciului, un mic gîndac fosforescent care se aseamănă mai mult cu o stea rătăcitoare decît cu o insectă înaripată, au apărut la Ardis în primele nopţi toride şi negre unul cîte unul, ici şi colo, apoi ca o mulţime spectrală, împuţinîndu-se din nou, pînă ce au rămas doar cîteva exem­plare, întrucît aventura lor ajunsese la sfîrşitul său firesc. Van i-a urmărit cu veneraţia şi încîntarea pe care le simţise, copil fiind, cînd, pierdut în crepusculul purpuriu al unei grădini de hotel italian, pe o alee de chiparoşi, credea că sînt vîrcolaci de aur sau plăsmuiri trecătoare ale grădinii. Acum, în timp ce zburau liniştit, pare-se în linie dreaptă, brăzdînd şi iar brăzdînd bezna ce-1 învăluia, fiecare îşi stră­fulgera lumina galben-pală cam din cinci în cinci secunde şi transmitea astfel semnale în ritmul lui specific (destul de

diferit de acela al unei specii înrudite, care, potrivit Adei, zbura cu Photinus ladorensis în Lugano şi Luga) femelei sale domiciliate în iarbă, iar aceasta-i răspundea cu pulsaţii luminoase, folosite după cîteva momente pentru a verifica tipul exact de cod luminos emis de mascul. Prezenţa acestor animăluţe superbe, care, în timp ce treceau, iluminau delicat noaptea înmiresmată, îl umplea pe Van de voioşie, o voioşie rafinată, produsă însă foarte rar de entomologia Adei, poate din cauza invidiei stîrnite uneori în sufletul savantului teoretician de cunoştinţele nemijlocite ale natu­ralistului. Hamacul, cuib dreptunghiular comod, îi acoperea trupul gol cu o reţea fie sub un cedru plîngător, care se întindea peste un colţ al pajiştii şi îi asigura un adăpost parţial în cazul unei averse, fie, în nopţi mai sigure, între doi tulipieri (unde, o dată, un fost oaspete de vară, cu o pelerină de seară peste cămaşa de noapte umedă şi rece, se trezise fiindcă o bombă asfixiantă explodase printre instru­mente în căruţa cu cai, iar unchiul Van, aprinzîndu-şi un chibrit, văzuse cum sîngele strălucitor îi pătase perna).

Ferestrele castelului negru se întunecau pe rînduri ori­zontale, pe şiruri verticale, ca la salturile calului pe o tablă de şah. Ocupantul cel mai îndelungat al closetului cu apă curentă de lîngă odaia copiilor era Mademoiselle Lariviere, care venea acolo cu o lampă cu ulei de trandafir şi cu buvard-ul ei. O briză agita draperiile camerei lui acum infinite. Venus se înălţa pe cer; Venus se instala în carnea lui.

întîmplările s-au petrecut cu puţin înainte de invazia sezonieră a unui anumit şi interesant ţînţar primitiv (a cărui agresivitate contingentul rusesc nu-prea-amabil din regiunea noastră o atribuia dietei francezilor viticultori şi mîncători de răchitele din Ladore), dar, chiar şi aşa, licuricii fascinanţi Şi cosmosul încă şi mai sumbru, mai straniu, ce răzbătea Prin frunzişul întunecat compensau disconfortul calvarului din timpul nopţii şi neplăcerile produse de sudoare şi de spermă, asociate cu odaia lui înăbuşitoare. De altminteri, noaptea a rămas întotdeauna un calvar în cursul vieţii lui de aproape un veac, oricît de somnoros sau de drogat ar fi fost bietul om, fiindcă geniul nu e numai o podoabă stridentă -chiar pentru Bill Bilionarul, cu bărbuţa ascuţită şi tigva cu chelie stilizată, sau pentru irascibilul Proust, căruia, cînd



76

77
nu putea să doarmă, îi plăcea, să decapiteze guzgani, ori pentru acest strălucit sau obscur V.V. (depinde de perspec­tiva cititorilor, tot nişte bieţi oameni, în pofida zeflemelilor noastre şi a ocupaţiilor lor); dar la Ardis viaţa intensă a cerului bîntuit de stele tulbura atît de mult noaptea băiatu­lui, încît de obicei el se simţea recunoscător cînd vremea rea sau ţintarul şi mai rău, kamargski homar al mujicilor noştri şi le moustique moscovite al celor - la fel de aliterativi - ce se răzbunau pe ei, îl trimitea înapoi în patul lui plin de denivelări.

In relatarea noastră seacă despre iubirea precoce, prea precoce, a lui Van Veen pentru Ada Veen nu există nici motivaţie, nici spaţiu pentru o digresiune metafizică. Şi totuşi, să se observe că (în timp ce luceferii zburau şi pulsau şi bufniţa ţipa - de asemenea foarte ritmic - în parcul învecinat) Van, care la vremea aceea încă nu gustase de fapt din Teroarea Terrei - atribuind-o vag, cînd analiza chinurile scumpei şi neuitatei sale Aqua, fandoselilor periculoase şi fanteziilor populare -, chiar şi atunci, la paisprezece ani, recunoştea că vechile mituri, care au adus la viaţă utilă un vîrtej de lumi (oricît de stupide şi de mistice) şi le-au situat în materia cenuşie a cerurilor spuzite de stele conţineau, probabil, un licurici de adevăr straniu. Nopţile lui în hamac (unde celălalt tînăr sărman îşi blestemase ftizia, tuşea cu sînge, cufundîndu-se din nou în vise despre spume negre ce-i dădeau tîrcoale şi despre un bubuit de simboluri într-o orchestră de orce - cum i-au sugerat medicii profesionişti) erau acum bîntuite nu atît de chinul pasiunii lui pentru Ada, cît de acel spaţiu fără sens de deasupra capului, de sub cap, de pretutindeni, geamătul demonic al timpului divin, care tiuia în jurul lui şi în el, aşa cum avea să ţiuie din nou -cu ceva mai mult sens, din fericire - în ultimele nopţi ale unei vieţi pe care eu, dragostea mea, nu o regret.

Adormea în momentul cînd credea că n-o să mai adoarmă niciodată, iar visele lui erau tinere. Cînd prima văpaie a zilei ajungea la hamacul lui, Van se trezea şi era alt om -şi, într-adevăr, era bărbat în toată puterea cuvîntului. „Ada, ardorile, arborii noştri" - un tetrametru dactilic catalectic ce avea să rămînă singura contribuţie a lui Van Veen la poe­zia anglo-americană - cînta prin creierul său. Binecuvîntat

fie graurul şi blestemat sentimentul de grandoare! Avea paisprezece ani şi jumătate; era împătimit şi îndrăzneţ; într-o bună zi o s-o posede cu sălbăticie!

în timp ce reconstituia trecutul, a putut să redea în detaliu o astfel de reînviere verde. După ce şi-a pus slipul, după ce a introdus cu grijă şi a îndesat în el acea maşinărie complicată şi în multe feluri îndărătnică, Van s-a rostogolit afară din cuib şi s-a străduit numaidecît să stabilească dacă partea din casă unde dormea ea se trezise la viaţă. Se trezise. A văzut o străfulgerare de cristal, o pată de culoare. Fata îşi lua sa petite collation du matin singură, pe un balcon izolat. Van şi-a găsit sandalele - cu un gîndac în una şi o petală în cealaltă - şi a intrat în casa rece, trecînd prin magazia de scule.

Copiii de tipul ei născocesc filosofiile cele mai pure. Ada îşi elaborase micul ei sistem. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd sosise şi Van a fost găsit demn de a fi iniţiat în textura înţelepciunii ei. Viaţa individului constă din anu­mite lucruri secrete: „lucruri autentice", rare şi nepreţuite, „lucruri" pur şi simplu, care formează materia curentă a vieţii, şi „lucruri fantomă", numite şi „pîcle", ca, de pildă, febra, durerea de dinţi, decepţiile dureroase şi moartea. Trei sau patru lucruri care se petrec în acelaşi timp for­mează un „turn" sau, dacă se produc unul după altul, alcă­tuiesc un „pod". „Turnurile autentice" şi „podurile autentice" sînt bucuriile vieţii, iar cînd turnurile vin în serie, trăieşti extazul suprem. Totuşi, asta se întîmplă rar. în unele împre­jurări, într-o anumită lumină, un „lucru" neutru poate să arate sau chiar să devină de fapt „autentic" sau, dim­potrivă, se poate coagula în „pîclă" fetidă. Cînd, întîmplător, bucuria şi lipsa bucuriei se amestecă simultan sau pe în­treaga rampă a duratei, eşti confruntat cu „turnuri năruite" Şi „poduri rupte".

Detaliile picturale şi arhitectonice ale metafizicii ei îi făceau nopţile mai uşoare decît ale lui Van şi în acea dimi­neaţă - ca în majoritatea dimineţilor - el a avut senzaţia că se reîntoarce dintr-o ţară mult mai îndepărtată şi mai depri- decît cea din care veneau ea şi lumina soarelui ei.

Buzele ei pline, care luceau lipicioase, umede, zîmbeau.



78

79

(Cînd te sărut aici, i-a spus el după mulţi ani, îmi aduc aminte întotdeauna de dimineaţa albastră cînd mîncai pe balcon o tartine au miel; sună mult mai bine în franceză.)

Frumuseţea clasică a mierii de trifoi, netedă, pală, trans­lucidă, care curgea uşor din lingură şi înmuia pîinea cu unt a iubitei mele cu alamă lichidă. Firimitura s-a cufundat în nectar.

„Lucru autentic?" a întrebat el.

„Turn", i-a răspuns ea.

Şi viespea.

Viespea cerceta farfuria Adei. Trupul insectei pulsa.

„încercăm să mîncăm una mai tîrziu", a remarcat ea, „dar, ca să aibă gust bun, trebuie să fie ghiftuită. Bineîn­ţeles, nu te poate înţepa în limbă. Nici un animal nu sej atinge de limba unei persoane. Cînd termină un călător, cu I oase cu tot, leul lasă întotdeauna limba omului să zacă în deşert, uite-aşa" (a făcut un gest neglijent).

„N-aş crede."

„E un mister bine cunoscut."

în ziua aceea părul ei pieptănat cu grijă lucea întunecat, j în contrast cu paloarea mată a gîtului şi a braţelor. Purta tricoul cu dungi pe care, în fanteziile lui solitare, îl despuia cu mare plăcere de pe torsul ei răsucit. Muşamaua era împărţită în carouri albastre şi albe. O pată de miere mîz-gălea untul rămas în vasul de lut rece.

„Aşa o fi, dacă zici tu. Şi al treilea Lucru Autentic?"

Ea 1-a examinat pe Van. Un bob aprins în fitilul gurii îl examina pe Van. Violeta catifelată, în trei culori, pe c; o pictase în acuarelă în ajun, îl examina din vaza de cris striat. Ada n-a spus nimic. Şi-a lins degetele răşchira privindu-1 insistent.

Van n-a primit nici un răspuns şi a plecat de pe bale Domol, turnul ei s-a năruit în soarele tăcut şi dulce.
















































































































La marele picnic de la a douăsprezecea aniversare a zilei de naştere a Adei şi a patruzecea jour de fete a Idei, copilul a primit încuviinţarea să-şi pună lolita (botezată astfel după ţigăncuşa andaluziană cu acelaşi nume din romanul lui Osberg; apropo, lolita nu se pronunţă cu „t"-ul englezesc plin, ci cu un „t" spaniol), o fustă neagră destul de lungă, dar foarte vaporoasă şi largă, cu maci sau bujori roşii „lipsiţi de realitate botanică", cum s-a exprimat ea, plină de impor­tanţă, fiindcă încă nu ştia că realitatea şi istoria naturală sînt sinonime în ce priveşte acest vis şi numai acesta. (Nici tu nu ştiai, înţeleptule Van. Nota ei.) Ea a intrat în fustă în pielea goală, în timp ce picioarele îi erau încă umede şi „acoperite cu pini" după frecarea apăsată cu lufa (băile matinale fiind necunoscute sub regimul Lariviere), şi a tras-o pe ea cu o zvîcnire energică, rapidă, a şoldurilor, care a atras obişnuita dojana a guvernantei sale: mais ne te tremousse pas comme ga quand tu mets ta jupe! Une petite fille de bonne maison etc. Per contra, Ida Lariviere, o femeie pieptoasă de mare şi respingătoare fru­museţe (la acel moment doar în corset şi ciorapi cu port-jartier), care făcea ea însăşi fără jenă concesii arşiţei zilelor lui Cuptor, n-avea nimic împotriva omiterii chiloţilor; dar în cazul firavei Ada practica asta avea efecte condamnabile. Copila încerca să-şi calmeze spuzeala din arcul ei moale şi alaiul de senzaţii de năclăială şi de mîncărime - nu întru totul neplăcute - încălecînd strîns craca rece a unui măr de Shattal şi dezgustîndu-1 pe Van - după cum vom vedea nu doar o dată. în afară de lolita, ea purta jachetă cu mîneci



80

81

scurte, în dungi albe şi negre, pălărie cu boruri moi (atîrnată pe spate de un elastic petrecut în jurul gîtului), fundă de catifea în păr şi o pereche de sandale vechi. După cum constata Van întruna, gospodăria Ardis nu se caracteriza nici prin igienă, nici prin sofisticarea gustului.

Ada s-a rostogolit din copacul ei ca o pupăză cînd toată lumea se pregătea să plece. Mai repede, mai repede, pasărea mea, îngerul meu. Vizitiul englez, Ben Wright, era încă perfect treaz (fiindcă la micul dejun supsese doar o halbă de bere). Blanche luase parte la un picnic mare cel puţin o dată (cînd Mademoiselle leşinase şi ea o zorise pe Pineglen să-i desfacă şireturile), dar acum îndeplinea îndatorirea cea mai puţin atrăgătoare şi o ducea în odăiţa ei din turn pe Dack, care mîrîia şi se smucea.

Doi lachei, trei fotolii şi cîteva coşuri din nuiele fuseseră trimise înainte, la locul picnicului, cu o trăsură. Roman­ciera, îmbrăcată într-o rochie albă din satin (făcută de Vass din Manhattan pentru Marina, care ulterior slăbise cinci kilograme), cu Ada aşezată lîngă ea şi Lucette, tres en-beaute cu o bluză marinărească albă, cocoţată lîngă ursuzul Wright, se duceau acolo în caleche. Van venea în urma lor, călare pe una dintre bicicletele unchiului sau ale fratelui bunicului. Drumul forestier rămînea destul de neted dacă mergeai pe banda din mijloc (încă lipicioasă, umedă şi întunecată după zorile ploioase), între făgaşe albastre ca cerul, împestriţate cu reflectările aceloraşi frunze de mesteacăn care îşi proiec­tau umbra pe mătasea sidefie întinsă a umbrelei de soare a lui Lariviere şi pe borul larg al pălăriei albe a Adei, pălărie pusă pe-o ureche. De lîngă Ben, care era îmbrăcat în albas­tru, Lucette întorcea din cînd în cînd capul, îl privea pe Van şi îi făcea mici semnale cu latul mîinii să micşoreze viteza, aşa cum văzuse că făcea mama ei spre Ada cînd se temea că fata s-ar putea izbi cu poneiul sau bicicleta de spatele trăsurii.

Marina venea într-o maşină roşie, unul dintre primele tipuri de „automobile mici", manevrată de majordom cu mare prudenţă, ca şi cum ar fi fost o varietate fantezistă de tirbuşon. Marina arăta nemaipomenit de şic în costumul sport din flanel şi stătea ţinîndu-şi palma mîinii înmănuşate pe măciulia unui baston mat, în timp ce maşina sosea, hurdu-cîndu-se puţin, chiar la marginea locului pentru picnic, o

poiană pitorescă într-o bătrînă pădure de pini, traversată de vîlcele ca din basme. Un ciudat fluture gălbui a venit din partea cealaltă a pădurii, de-a lungul drumului neasfaltat spre Lugano, şi a fost urmat imediat de un landou din care s-au ivit unul cîte unul, sprinteni sau greoi, după vîrstă sau con­diţie fizică, gemenii Erminin, tînăra lor mătuşă gravidă (o mare povară din punct de vedere narativ) şi o guvernantă cu părul alb, Madame Forestier, prietena din şcoală a Mathildei din povestirea viitoare.

în afară de aceştia, erau aşteptaţi trei gentlemeni adulţi, care însă nu şi-au mai făcut apariţia: unchiul Dan, care pier­duse trenul de dimineaţă dinspre oraş, colonelul Erminin, un văduv cu ficatul rău ca un peceneg, după cum a spus el în biletul trimis, şi doctorul lui (totodată partener de şah), faimosul doctor Krolik, autointitulat bijutierul de curte al Adei. într-adevăr, acesta din urmă i-a adus cadoul pentru ziua ei de naştere devreme, în dimineaţa următoare - trei crisalide splendid sculptate („nestemate inestimabile", a stri­gat Ada gutural, încordîndu-şi sprîncenele), iar acestea aveau să producă, peste puţin timp, specimenele unui ihneumonid dezamăgitor în loc de Fritillaria sidefie, o raritate recent descoperită.

Mormane de sandvişuri fragede, fără coajă (dreptun­ghiuri perfecte, unsprezece centimetri pe cinci), cadavrul bine rumenit al unui curcan, pîine rusească neagră, oale de caviar Gray Bead, viorele glasate, tartine cu zmeură, doi litri de vin de Porto alb, alţi doi litri de rubiniu, vin bordo diluat pentru fete (în termosuri) şi ceaiul dulce, rece, ca-n vremea copilăriei fericite - totul mai lesne de imaginat decît de descris. S-a considerat că descrierea e instructivă [astfel în ms. ed.].

S-a considerat instructiv să le aşeze alături pe Ada Veen Şi pe Grace Erminin; paloarea de lapte smîntînit a Adei şi îmbujorarea fierbinte şi sănătoasă a fetei de aceeaşi vîrstă cu ea; părul de tînără vrăjitoare, negru şi drept, al uneia Şi părul şaten, tuns scurt, al celeilalte; ochii gravi, fără strălucire, ai iubitei mele şi scînteierea albastră din spatele ochelarilor cu rame de baga ai lui Grace; coapsa goală a celei dintîi şi ciorapii lungi şi roşii ai celeilalte; fusta ţigă­nească şi costumul de marinar. însă poate şi mai instructiv

82

83

era să observi cum trăsăturile comune ale lui Greg fuseseră transpuse aproape intacte în aura surorii sale, unde dobîn-diseră aerul de „înfăţişare plăcută" de domnişorică, fără să altereze asemănarea dintre ucenicul marinar şi fată.

Servitorii au îndepărtat repede ruinurile curcanului, vinul de porto, de care se atinsese doar guvernanta, şi un platou de Sevres spart. O pisică a apărut de sub un tufiş, s-a holbat la ei extrem de surprinsă şi s-a făcut nevăzută, în ciuda unui cor de „pis-pis".

După aceea, Mademoiselle Lariviere a rugat-o pe Ada s-o însoţească într-un loc mai retras. Acolo, doamna complet îmbrăcată, cu rochia-i voluminoasă care cădea în falduri maiestuoase, dar, vorba ceea, cu trei centimetri mai lungă, încît acum îi ascundea pantofii de pînză satinată, a rămas în picioare, nemişcată, deasupra unei averse tăinuite şi cîteva clipe mai tîrziu a revenit la înălţimea ei normală. Cînd se întorceau, pedagoga bine intenţionată i-a explicat Adei că a douăsprezecea zi de naştere a unei fete e un bun prilej pentru a discuta şi a prevedea un lucru care, spunea ea, avea să facă în curînd din Ada o grande fille. Ada fusese instruită îndeajuns despre povestea asta cu şase luni mai înainte, de o învăţătoare, şi îi venise, de fapt, de două ori pînă atunci, iar acum a uluit-o pe sărmana guvernantă (care niciodată nu putea să facă faţă minţii ciudate şi ascuţite a Adei) declarînd că era doar o cacealma şi o neghiobie a călugăriţelor, că lucrurile astea nu se prea întîmplau fetelor normale din ziua de azi şi cu siguranţă că nu i se vor întîmpla ei. Mademoiselle Lariviere, care era o persoană uimitor de stupidă (în ciuda - sau poate din cauza - înclinaţiei sale de a romanţa), şi-a trecut mintal în revistă propria experienţă şi, cîteva minute teribile, s-a întrebat dacă nu cumva, în vreme ce ea se delecta cu artele, progresul ştiinţei nu-1 schimbase pe cel al naturii.

Soarele începutului de după-amiază a găsit şi luminat locuri noi, a găsit şi încălzit locuri vechi. Mătuşa Ruth pico­tea cu capul pe o pernă de pat obişnuită, oferită de Madame Forestier, care tricota un pulover pentru viitorul frate vitreg al pupilei sale. Marina se gîndea că Lady Erminin, prin pîcla plicticoasă de după sinucidere, se uita de sus la participanţii la picnic aflaţi sub magnificul frunziş verde al pinilor, cu

privirea grea de vechi regrete şi cu o curiozitate copilărească, urmărindu-i din albastrul persan al locului fericirii sale. Copiii îşi etalau talentele: Ada şi Grace au dansat un dans rusesc vivace, în acompaniamentul unei cutii muzicale (care se întrerupea mereu la mijlocul melodiei, ca şi cum îşi amintea de alte ţărmuri, de alte valuri radiale); Lucette, cu un pumn proptit în şold, a cîntat un cîntec al pescarilor din St. Malo; Greg şi-a pus fusta albastră, pălăria şi ochelarii surorii sale, care l-au transformat într-o Grace debilă mintal şi foarte bolnavă, iar Van a mers în mîini.

Cu doi ani mai înainte, cînd se pregătea să înceapă primul semestru de închisoare la şcoala-internat brutală şi la modă unde fuseseră alţi Veeni înaintea lui (în vremurile trecute, „cînd washingtonienii erau wellingtonieni"), Van se hotărîse să studieze vreo scamatorie frapantă care să-i con­fere un ascendent imediat şi strălucitor. în consecinţă, Demon s-a sfătuit cu King Wing, maestrul lui de lupte, care 1-a învă­ţat pe băiatul puternic să meargă în mîini cu ajutorul unui joc special al muşchilor umărului, truc ce necesita, pentru dobîndirea şi perfecţionarea lui, nici mai mult, nici mai puţin decît o dislocare a cariaticilor.

Ce plăcere ! (aşa e în ms.) Plăcerea de a descoperi dintr-o dată adevărata dibăcie a locomoţiei cu capul în jos şi picioa­rele în sus semăna mult cu instruirea necesară pentru a conduce, a manevra, după multe căderi dureroase şi umili­toare, acele glisoare încîntătoare numite Covoare Magice (sau jikkers) ce i se dăruiau unui băiat cînd împlinea doi­sprezece ani, în zilele aventuroase dinainte de Marea Reac-ţiune - şi-apoi ce mîngîiere neurală îndelungă, mîngîiere ce-ţi taie respiraţia, cînd te desprinzi de sol pentru prima dată şi reuşeşti să pluteşti razant peste o căpiţă de fîn, un copac, un pîrîu, un hambar, un fînar, în vreme ce bunicul Dedalus Veen, care aleargă privind în sus şi agitînd un steag, cade în adăpătoarea cailor.

Van şi-a lepădat tricoul, şi-a scos pantofii şi şosetele. Zvelteţea torsului său, ce se potrivea la nuanţă, dacă nu şi la textură, cu maroniul pantalonilor scurţi şi strimţi, con­trasta cu deltoizii nefiresc dezvoltaţi şi antebraţele muscu­loase ale băiatului chipeş. Patru ani mai tîrziu, Van putea să doboare un om cu o singură lovitură de cot.



Yüklə 2,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə