Stele nivel avansat



Yüklə 124,44 Kb.
tarix03.04.2018
ölçüsü124,44 Kb.
#46355

STELE, NIVEL AVANSAT



1. Să ai specializarea „Stele”.

2. Cum se explică mişcarea zilnică aparentă a stelelor?
Mişcarea aparentă a stelelor pe bolta cerească este dată de mişcarea Pământului în jurul propriei sale axe. Dacă noaptea ai fixa un aparat de fotografiat pe un stativ, ţinând obturatorul deschis mai mult de o oră, atunci ai observa că stelele nu mai apar ca simple puncte, ci ca nişte arce de cerc: asta din cauza că Pământul, în mişcarea lui de rotaţie, duce şi aparatul foto cu el. De fapt, toate obiectele de pe pământ se rotesc odată cu acesta, inclusiv noi, oamenii; de aceea nouă ni se pare că de fapt bolta cerească s-ar mişca şi nu noi. La fel ca şi copilul din poveste care s-a mirat la prima lui călătorie cu trenul de ce casele, copacii, stâlpii fug atât de repede.

Mai există şi o a doua mişcare a Pământului, care influenţează direct modul în care noi percepem poziţia stelelor la un moment dat. Şi anume, este vorba de mişcarea Pământului în jurul Soarelui, mişcare ce se concretizează în faptul că, la un interval de timp dat, la aceeaşi oră, sunt prezente alte stele pe cer.

Şi stelele au propria lor mişcare, numai că sunt atât de departe încât ochiul uman nu le poate detecta; oricum, chiar şi cea mai rapidă stea observabilă cu ochiul liber, Arcturus, nu se mişcă mai mult de 1/8 din diametrul aparent al Lunii în o sută de ani (modul în care noi percepem această mişcare este determinat şi de distanţa până la respectiva stea). Mişcările lor pot fi observate doar de-a lungul mai multor ani de cercetare minuţioasă a diverselor fotografii făcute unei zone de pe cer la exact aceaşi oră, timp de mai mulţi ani. Se mai ştie, spre exemplu, că Soarele, împreună cu întreg sistemul solar, se mişcă spre un punct numit apex.

3. Explică ce înseamnă următoarele:

a. planetă;

b. satelit;

c. cometă;

d. meteor;

e. meteorit;

f. nebuloasă;

g. constelaţie;

h. stea;

i. pată solară.



Planetă

Este un corp ceresc care nu are propria lui lumină şi care se mişcă pe o orbită în jurul axei sale şi în jurul unei stele centrale (în cazul nostru, Soarele). Sistemul nostru solar are opt planete şi mii de alţi planetoizi, numiţi de obicei asteroizi.

Cuvântul „planetă” înseamnă „stea călătoare”, şi asta din cauză că, pe cer, ele par a fi nişte simple stele ceva mai luminoase; astronomii din vechime au observat însă imediat că acestea au propria lor mişcare independentă în comparaţie cu stelele care apăreau întotdeauna la aceeaşi distanţă una faţă de cealaltă. Astfel, le-au denumit simplu: stele călătoare. Ele se mişcă în jurul Soarelui într-un mod similar Pământului. Poziţia lor relativă pe bolta cerească este dată de poziţia pe care o are Pământul faţă de respectiva planetă.
Satelit

Este un corp, natural sau artificial, care se roteşte în jurul unei planete. Cuvăntul „satelit” înseamnă „însoţitor”. Noi ne vom referi mai degrabă la sateliţii naurali. Aceştia mai sunt cunoscuţi şi sub numele de luni (de la lună). Toate planetele sistemului nostru solar, cu excepţia primelor două (Mercur şi Venus), au cel puţin un satelit, unii fiind chiar mai mari decât Mercur. Anumiţi asteroizi (ca spre exemplu 243 Ida) au şi ei câte un însoţitor. Cei mai mulţi sateliţi se rotesc în acelaşi sens în care se învârte şi planeta în jurul axei sale. În sistemul nostru Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus (15). În ordinea mărimii, impusă de valoarea diametrului, şapte sateliţi depăşesc 3.000 km (Ganymede 5.262 km, Titan 5.160 km, Callisto 4.800 km, Io 3.650 km, Luna 3.476 km, Europa 3.138 km).


Cometă

Este un corp ceresc al cărui nucleu este format dintr-un amestec îngheţat de pulberi solide cu dimensiuni variate, dioxid de carbon, metan, hidrogen etc. Cuvântul „cometă” înseamnă „Coamă”, din grecescul Kome, şi apare şi sub denumirea de „stea pletoasă” sau „stea cu coadă”. Nucleul este înconjurat de un înveliş ceţos, numit coamă; cu toate că nucleul este foarte mic (diametrul fiind cuprins între 8 şi 25 km), diametrul coamei atinge şi chiar depăşeşte uneori cu mult 60.000 km. Când o cometă se apropie de Soare, nucleul său începe să fiarbă sub crustă, aruncând în spaţiu particule ionizate. Acestea sunt împinse de către vântul solar în direcţia opusă Soarelui. După alcătuire, se disting două cozi: cozi ionice, de culoare albastru deschis, formate din gaze ionizate şi cu desfăşurare rectilinie, şi cozi de pulberi formate din gaze şi particule solide, electroni, sunt galben pal şi sunt curbate. Lungimea cozii cometelor variază de la foarte scurte, practic invizibile, la unele foarte lungi, ce depăşesc 300 milioane de kilometri. Tot coada este cea care face ca o cometă să fie vizibilă cu ochiul liber.


Meteor

Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii (parţiale sau totale) a atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul extraterestru.

Dezintegrarea unei comete duce la formarea unui adevărat roi de meteori pe orbita ei. Există şi roi de meteori ce se formează în urma dezintegrării unui asteroid, însă sunt destul de puţini asteroizi ce intersectează orbita pămîntului, cei mai mulţi fiind situaţi între Marte şi Jupiter. Dacă Pământul intersectează orbita unui astfel de roi, atunci gravitaţia îi atrage, meteorii sfârşind adeseori prin ardere în atmosfera Pământului, din cauza temperaturii înalte ce se dezvoltă prin frecarea cu aerul. Rezultatul îl constituie o dungă luminoasă, conoscută cel mai adesea ca stea căzătoare, denumire improprie de altfel, întrucât stelele propriu-zise rămân în acelaşi loc.

În anumite perioade din an, frecvenţa lor creşte; acestea sunt aşa-numitele periode de ploi meteorice. Cu toate că fiecare meteor dintr-un anumit roi se mişcă paralel unul faţă de celelalte, datorită efectului de perspectivă ei par că provin dintr-un singur punct, numit radiant. Acesta pare că este situat într-o anumită constelaţie, ploaia meteorică purtând de obicei numele acesteia (pentru alte informaţii vezi şi specializarea „Stele”).

Bineînţeles că nu toţi meteorii pe care-i vedem în anumite perioade din an fac parte dintr-un anumit roi. Aceştia sunt însă sporadici, apariţia lor neputând fi prevăzută. Orbita lor, precum şi a roiurilor de meteori este o elipsă alungită, ei deviind de la aceasta doar atunci cănd intră în câmpul de atracţie a vreunui corp ceresc.


Meteorit

Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră se folosesc mai mulţi termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se înregistrează în timpul contactului dintre acesta şi atmosfera terestră. Primul termen pleacă de la dimensiuni (particule meteoritice pentru cele submilimetrice, meteoriţi pentru cei cu diametru de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde formează cratere. Uneori, din cauza impactului, acesta se dezintegrează complet, aşa că în locul lovit rămâne doar un crater, fără corpul ce l-a cauzat, meteoritul. Alţii rămân întregi şi servesc drept obiect de studiu oamenilor de ştiinţă.

Meteoriţii sunt clasificaţi în feroşi şi pietroşi. Meteoriţii feroşi sunt compuşi în general din fier cu un procentaj mai mare sau mai mic de nichel şi alte elemente. Meteoriţii pietroşi sunt compuşi din silicaţi.
Nebuloasele

„Nebula” este cuvântul latin pentru „nor”, iar denumirea de „nebuloase” derivă din faptul că, atunci când sunt privite, par a fi nişte nori ceţoşi. Sunt compuse din gaz şi praf interstelar şi pot fi observate doar cu ajutorul unui instrument optic; unele se comportă ca nişte uriaşi nori, fiind vizibile doar pentru că sunt iluminate de stelele din imediata vecinătate, altele în schimb emit propria lor lumină. Înainte de a fi mai bine cunoscute, toate obiectele cosmice ceţoase erau considerate ca fiind nebuloase. Cel ce s-a ocupat pentru prima dată de clasificarea acestora a fost astronomul francez Charles Messier, şi asta nu pentru că ar fi fost foarte entruziasmat de studiul lor: pe el îl interesau de fapt cometele, însă adesea pierdea mult prea mult timp preţios în încercarea de a deosebi o cometă de o nebuloasă. De aceea s-a hotărât să întocmească un catalog cu toate aceste obiecte. Se ştie astăzi că printre acestea se regăsesc de fapt şi galaxii, roiuri stelare, însă există şi nebuloase după noua accepţiune a termenului. Acest catalog este folosit şi astăzi, mai ales de astronomii amatori. Fiecare obiect din acest catalog este compus dintr-un număr precedat de litera M (M1, M2 etc., până la M109).

Una dintre nebuloasele care pot fi zărite şi cu ochiul liber este Marea Nebuloasă a Orionului (sau M42), însă ea pare a fi o stea de magnitudinea 4; doar un instrument optic relativ puternic (o lunetă performantă, un mic telescop) relevă adevărata sa natură. Se găseşte la o distanţă de 1.625 ani-lumină şi măsoară în diametru 26 ani-lumină.
Constelaţie

Poziţia stelelor pe bolta cerească nu s-a schimbat foarte mult de la momentul creaţiei; fiecare civilizaţie ce a privit cerul prin învăţaţii ei, le-a grupat în diferite forme ce aminteau de animale, obiecte şi chiar oameni. Bineînţeles că nu duceau lipsă de imaginaţie, iar gruparea stelelor în constelaţii le făceau mai uşor de găsit şi memorat. Evident, cu timpul s-au născut tot felul de legende legate de acestea.

Fiecare civilizaţie a dat propriile denumiri fiecărei grupări, însă multe dintre ele şi le împrumutau unii de la alţii; de fapt, toate par a avea o origine comună, necunoscută astăzi. În timpul marilor descoperiri geografice, când temerarii marinari au început să se aventureze din ce în ce mai mult spre sud, ei au denumit şi grupat constelaţii ce erau necunoscute până atunci. Denumirile şi graniţele actuale dintre acestea au fost stabilite de Uniunea Internaţională Astronomică, care a împărţit întreg cerul în 88 de constelaţii, punându-se astfel capăt oricărei dispute privind „descoperirea” de noi constelaţii, precum şi graniţele dintre acestea.
Stea

Corp ceresc sferic, cu lumină proprie, alcătuit din materie gazoasă în stare incandescentă, datorită temperaturilor de milioane de grade Kelvin rezultate în urma reacţiilor termonucleare.


Pete solare

Sunt zone din fotosfera solară care ni se par că ar fi mai închise, întrucât temperatura acestora este mult mai joasă. Oamenii de ştiinţă cred că uriaşul câmp magnetic concentrat într-o pată solară acţionează ca o supapă, blocând căldura, lumina şi energia în acel loc. Oricum, o pată solară este cam de 10 ori mai luminoasă decât luna plină. Numărul lor creşte şi scade, într-un ciclu ce durează aproximativ 11 ani, strâns legat de activitatea solară. Ele sunt localizate în două benzi, situate la nord şi la sud de ecuatorul solar. Când activitatea solară este minimă, aceste benzi sunt apropiate de ecuatorul Soarelui, iar numărul petelor este mic; şi invers, cu cât activitatea solară se intensifică, aceste benzi se ridică spre poli.

După cum spuneam, petele solare au un puternic câmp magnetic. Radiaţile care le emit pot afecta uneori transmisiile radio pe unde scurte. S-a observat de asemenea că se află în strânsă legătură şi cu formarea aurolelor polare: când soarele este foarte activ, atunci emite mult mai multă cantitate de ultraviolete, acestea făcând ca magnetosfera să poată ţine piept cu mai mult succes enormului flux de radiaţii; astfel, frecvenţa aurorelor polare scade drastic. Ca urmare, perioadele de producere a aurorelor polare sunt în general reversul perioadei de activitate solară (vezi şi specializarea „Stele”).

4. Explică următorii termeni:


a. sferă cerească;

b. pol ceresc;

c. ecuator ceresc;

d. orizont;

e. ecliptică;

f. ascensie dreaptă;

g. declinaţie;

h. culminaţie;

i. ocultaţie;

j. conjuncţie.


Sferă cerească: regiune cerească unde se găsesc şi se mişcă toţi aştri; sinonim cu bolta cerească. Are un diametru infinit şi cuprinde întreg Universul cunoscut;

Pol ceresc: fiecare dintre cele două puncte în care prelungirea axei de rotaţie a Pământului, trecând prin cei doi poli tereştri, intersectează sfera cerească;

Ecuator ceresc: cercul de intersecţie al sferei cereşti cu planul ecuatorului terestru;

Orizont: cercul de intersecţie al sferei cereşti cu un plan perpendicular pe verticala locului;

Ecliptică: orbită aparentă descrisă de Soare în mişcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească;

Ascensie dreaptă: distanţa unghiulară de la punctul vernal (punct situat la intersecţia ecuatorului ceresc cu ecliptica în constelaţia Pisces) la un astru, măsurată în direcţia estică în ore, minute, secunde; longitudine cerească;

Declinaţie: distanţa unghiulară de la ecuatorul ceresc la un astru; latitudine cerească;

Culminaţie: punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astru pe bolta cerească;

Ocultaţie: dispariţie temporară a unui astru datorită interpunerii între el şi observator a unui alt corp ceresc;

Conjuncţie: poziţie a doi aştri care la un moment dat au aceeaşi longitudine cerească.



5. Explică principalele deosebiri dintre lunetă şi telescop. Explică ce înseamnă montura ecuatorială.
Luneta astronomică

Asemănătoare cu o lunetă obişnuită de câmp, prezintă totuşi anumite detalii constructive diferite. Spre exemplu, la luneta astronomică lipsesc grupurile de lentile care au rolul de a îndrepta imaginea, prin urmare imaginea este răsturnată; detaliu însă total nesemnificativ în observarea aştrilor, fiind indiferent dacă aceştia sunt văzuţi cu „capul” în jos... (e nevoie însă de o oarecare experienţă în vederea orientării pe o hartă cerească).

Constructiv, orice lunetă este compusă dintr-un grup de lentile numite obiectiv; aceste lentile refractă (adică într-un fel „îndoaie”) razele de lumină. O simplă lentilă oferă imagini cu margini colorate (aşa-numita aberaţie cromatică – defect ce rezidă din faptul că, atunci când întâlnesc suprafaţa a două medii diferite, undele luminoase sunt „îndoite” în funcţie de lungimea lor de undă, acest fenomen ducând la descompunerea razei de lumină albă în culorile curcubeului); pentru a elimina acest defect se foloseşte un obiectiv compus din două lentile realizate din două tipuri de sticlă optică diferite (crown şi flint), numit obiectiv acromatic; prima lentilă descompune raza de lumină, dar cea de-a doua o recompune, focalizarea având loc fără aberaţia cromatică. Bineînţeles că o lentilă obişnuită mai are şi multe alte defecte, procesul de eliminare a acestora urcând substanţial costul lor şi, implicit, pe cel al unei lunete.
Telescop

Diferenţa majoră dintre o lunetă astronomică şi un telescop este că acesta din urmă are ca obiectiv o lentilă concavă. Din această deosebire rezultă o multitudine de avantaje, printre cele mai importante fiind faptul că oglinda oferă imagini perfect acromatice. Alt mare avantaj este preţul redus (nu e nevoide de sticlă cu calităţi optice deosebite, iar în plus este mult mai ieftin să foloseşti un singur tip de sticlă; de asemenea, este necesară şlefuirea doar a unei singure suprafeţe optice); apoi putem aminti de diametreul obiectivului: cel mai mare obiectiv de lunetă nu depăşeşte cu mult un metru, pe când diametrul oglinzilor se măsoară în metri, în anul 1993 fiind pus în funcţiune telescopul Keck I al cărui obiectiv măsoară 10 metri în diametru. Pentru a putea ajunge la diametre aşa de mari se folosesc obiective compuse din mai multe oglinzi mai mici de formă hexagonală şi care lucrează împreună ca o oglindă mare (acest mod de realizare are şi el, la rândul lui, avantaje importante, printre care costuri mai mici şi greutatea mult redusă).

Constructiv, este compus dintr-o oglindă concavă ce reflectă razele de lumină într-o oglindă secundară care scoate fasciculul de lumină din tub. Aici, pentu a putea studia imaginea dată de obiectiv, se foloseşte un ocular (identic celor folosite la luneta astronomică) sau se montează un aparat de fotografiat special (fotografia are ca principale avantaje: poate constitui un document ce poate fi studiat comod de oricine, iar filmul, prin expunere îndelungată, cumulează lumina, putându-se ajunge la magnitudini cu mult superioare celor observate cu ochiul liber).

Există numeroase tipuri de telescoape ce poartă numele celor ce le-au inventat; tipul cel mai răspândit printre amatori este telescopul tip Newton. Poate un alt tip demn de amintit este telescopul tip Schmidt, care este de fapt o combinaţie între un telescop şi o lunetă (acest tip, costisitor de altfel, este mult superior oricărui alt tip întrucât reuneşte atât calităţile lunetei, cât şi pe cele ale telescoapelor – chiar şi telescoapele au minusurile lor).

Există mulţi amatori care-şi construiesc propriile lor instrumente, cei mai mulţi dintre ei optând pentru telescop (este mult mai uşor să-ţi faci un telescop de calitate decât o lunetă slabă); dacă eşti interesat de felul în care poate fi şlefuită o oglindă de telescop, poţi găsi informaţii utile în cărţile: Alexescu, Matei - Cerul, o carte pentru toţi, Ed. Albatros, Timişoara, 1974; Scurtu, Virgil - Observatorul astronomului amator, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; iar pentru cei cu mai multă experienţă: Matei, Alexescu - Laboratorul astrofizicianului amator Ed. Albatros, Bucureşti, 1986 - Matei Alexescu. Aceste cărţi le puteţi găsi în bibliotecile orăşeneşti sau consultând adresa de internet www.astroclubul.org/sarm/carti, actualizată periodic, unde ai la dispoziţie o mulţime de cărţi care au ca subiect astronomia.



Montura ecuatorială

Spre deosebire de montura arhicunoscută stânga-dreapta, sus-jos (numită altazimut - adică asigură o mişcare în altitudine şi în azimut), pentru telescoapele şi lunetele performante se foloseşte o montură ecuatorială; această montură are avantajul că ţine în câmpul telescopului obiectul vizat (ceea ce la montura altazimut nu este posibil din cauza mişcării aparente a bolţii cereşti). În acest fel, obiectul studiat se poate fotografia cu expunere îndelungată, lucru necesar când este vorba de nebuloase sau comete puţin luminoase. Acest lucru se realizează prin compensarea mişcării pe care o face Pământul în jurul propriei sale axe. Această montură are axul azimut înclinat, paralel cu axa Pământului; axul înclinat este antrenat de un motor sincron care, printr-un agrenaj de roţi dinţate, execută exact 150 pe oră (pentru a compensa riguros mişcarea de rotaţie a Pământului). La unele telescoape uriaşe se foloseşte tot o montură altazimut, numai că cele două axe sunt controlate simultan de un program complex de computer.



6. În ce culori se dispersează lumina când trece printr-o prismă? În ce mod se folosesc culorile stelelor pentru a indica temperatura lor?
Când trece printr-o prismă, lumina pe care noi o percepem ca fiind „albă” se dispersează în culorile curcubeului, numit şi spectru (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet - pentru a le memora mai bine, cât şi pentru a fi sigur că nu încurci ordinea lor, poţi ţine minte doar iniţiala culorilor formând din acestea un cuvânt nou: rogvaiv - mult mai uşor de ţinut minte!). Dacă, mai departe, lumina astfel dispersată trece printr-o a doua prismă, ea se combină la loc redevenind albă. La trecerea printr-o prismă, razele de lumină îşi modifică direcţia de propagare; iar radiaţile de culori diferite îşi schimbă direcţia în mod diferit, roşu mai puţin, violet mai mult, fenomen ce poartă numele de refracţie (a mai fost amintit la tipurile de telescop), iar cel prin care lumina este descompusă în radiaţii colorate se numeşte dispersie.
Clasele stelare

Culoarea stelelor este dată de temperatura de la suprafaţa acestora (vezi specializarea „Stele”). În funcţie de aceasta, astronomii au împărţit stelele în şapte mari clase (care sunt împărţite la rândul lor în 10 subclase, notate cu 0, 1, 2...9). Fiecare dintre acestea este denumită cu o literă a alfabetului latin urmată de o cifră corespunzătoare subclasei (de exemplu, Soarele face parte din clasa G2). Aceste denumiri sunt date în tabelul de mai jos:




Clasa

Temperatura(K)

Culoarea

Principale caracteristici

Exemple

O

peste 25.000

Albastru

Gaze puternic ionizate

 Puppis

B

11.000 - 25.000

Alb-albastru

Cantitatea de heliul e maximă

 Orionis

A

7.500 - 11.000

Alb

Predomină hidrogenul

 Lyrae

F

6.000 - 7.500

Alb-gălbui

Cantitatea de metale creşte, scade cea de H

 Canis Minoris

G

5.000 - 6.000

Galben

Cantitatea de metale este apreciabilă

 Aurigae

K

3.500 - 5.000

Portocaliu

Metalele predomină

 Bootis

M

sub 3.500

Roşu

Sunt prezenţi oxizii metalici, în special titan

 Orionis

Elementele chimice prezente într-o stea sunt evidenţiate de analiza spectrului respectivei stele. Fiecare element are un loc propriu în spectru, prezenţa acestuia fiind evidenţiată prin prezenţa unor benzi albe sau negre în spectru. Fraunhofer, studiind spectrul Soarelui, a fost cel ce le-a acordat o atenţie deosebită. Metoda analizei spectrale nu se aplică doar în astronomie, ci este larg răspândită şi în alte ramuri ale ştiinţei.
7. Ce legătură există între ecliptică şi echinocţiile de vară şi de toamnă? Care sunt datele calendaristice proprii acestora?
Pământul nu se roteşte perpendicular pe planul orbitei sale, ci axa sa este înclinată cu aproximativ 230. Ecliptica intersectează ecuatorul ceresc în două puncte numite echinoxii: unul în constelaţia Pisces (Peşti), celălalt în Virgo (Fecioara). Când pământul se află în dreptul acestor puncte, spunem că ziua este egală cu noaptea . Echinocţiul de primăvară are loc în jurul datei de 21 martie, iar cel de toamnă în 23 septembrie. Punctul în care se găseşte Soarele la echinocţiul de primăvară se mai numeşte şi punctul vernal şi este un punct de referinţă în orientarea pe bolta cerească. Atunci Soarele răsare exact la est şi apune la vest. Bineînţeles că denumirea de echinocţiu de toamnă/primăvară este valabilă la emisfera noastră; în emisfera sudică lucrurile se petrec exact invers.

Intervalul dintre echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă este mai lung decât cel dintre echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară. Asta se datorează orbitei în formă de elipsă (oval) a Pământului (o elipsă are, spre deosebire de cerc, două focare). Atunci când el este mai aproape de Soare (la solstiţiul de iarnă; solstiţiul este momentul când distanţa dintre ecliptică şi ecuatorul ceresc este maximă sau, altfel spus, momentul în care Soarele atinge distanţa maximă faţă de ecuatorul ceresc), el se mişcă mult mai repede decât atunci când se află mai departe. Oricum, diferenţa nu este mai mare de câteva zile.



8. Enumeră cele 12 constelaţii denumite „semnele zodiacului”.
Zodiacul este o bandă de 12 constelaţii prin care trece ecliptica. Acestea sunt: Aries (Berbecul), Taurus (Taurul), Gemini (Gemenii), Cancer (Rac), Leo (Leul), Virgo (Fecioara), Libra (Balanţa), Scorpius (Scorpionul), Sagittarius (Săgetător), Capricornus (Capricornul), Aquarius (Vărsătorul) şi Pisces (Peştii). Soarele pare că trece prin aceste constelaţii; asta înseamă că dacă stelele s-ar putea vedea în timpul zilei (cu ocazia unei eclipse totale de Soare, spre exemplu), atunci el ar părea că se găseşte într-una din aceste constelaţii. El traversează în decursul unui an toate cele 12 constelaţii. Am amintit deja la cerinţa precedentă că, în două dintre acestea, ecliptica şi ecuatorul ceresc se intersectează.

Oamenii din vechime atribuiau acestor constelaţii semnificaţii deosebite; astfel, s-au ţesut în jurul lor tot felul de legende care au condus în cele din urmă la apariţia astrologiei. Evident, nu există nici cea mai mică legătura între poziţia stelelor şi destinul oamenilor; de fapt, de-a lungul timpului, poziţia relativă a Soarelui faţă de constelaţiile zodiacului se schimbă, astfel că o anumită persoană născută sub o anumită zodie s-ar putea să nu mai „corespundă”. Împotriva celor ce practică această meserie, cât şi a celor ce consultă pe astfel de oameni, Cuvântul lui Dumnezeu este clar (vezi: Deuteronomul 18,10-14; Isaia 8,19-20). Nici din punct de vedere ştiinţific astrologia nu are nici o bază. Din păcate, mulţi oameni confundă termenii de astronomie cu astrologie şi atribuie succesele astronomilor deopotrivă şi astrologilor.


9. Numeşte cinci constelaţii vizibile între apus şi miezul nopţii în timpul lunilor de vară şi a lunilor de iarnă.
Pentru a găsi constelaţiile de mai jos, consultă specializarea „Stele” unde, pentru fiecare dintre ele, este făcută şi o scurtă prezentare în care este specificată perioada în care pot fi observate cel mai bine.

Vara: Bootes, Corona Borealis, Hercules, Scorpius, Virgo, Lyra, Cygnus, Aquila, Sagittarius, Leo etc.;

Iarna: Auriga, Gemini, Orion, Taurus, Perseus, Pegasus etc.
10. În ce moment al anului se vede cel mai bine constelaţia Orion? Numeşte şi localizează pe cer cele trei stele care au cea mai mare strălucire în această constelaţie.
Iarna este cel mai bun moment pentru a observa această constelaţie. Steaua roşie Betelgeuse formează umărul drept al Vânătorului, iar Bellatrix, a treia ca strălucire în cadrul constelaţiei, umărul stâng. Steaua alb-albastră Rigel marcheză genunchiul ridicat al acestuia.

11. Cum se folosesc literele alfabetului grecesc pentru a denumi stelele unei constelaţii? Dă cinci exemple.

Steaua

Litera Bayer

Rigel

 Orionis

Capella

 Aurigae

Regulus

 Leo

Pollux

 Gemini

Spica

 Virgo

Castor

 Gemini
În Antichitate, greci clasificau stelele, după strălucirea lor aparentă, de la 1 la 6. În condiţii ideale, cele de magnitudinea 6 sunt stelele ce abia mai pot fi observate cu ochiul liber. Acestă scală a fost atât de bine concepută, încât, cu câteva diferenţe minore, se mai foloseşte chiar şi în zilele noastre.

Metoda de a denumi o stea cu o literă grecească a fost introdusă de Johann Bayer, astronom care de altfel a realizat şi primul atlas complet al întregului cer, denumit Uranometria.



12. Localizează, pe măsură ce apar în timpul anului, primele 14 stele ca strălucire pe bolta crească.
Strălucirea aparentă a stelelor se măsoară în magnitudini; de obicei, se specifică despre ce fel de magnitudine este vorba (vizuală, fotografică etc.). Când ne referim în mod obişnuit la magnitudinea unui astru, vorbim de cea vizuală (aparentă – pentru mai multe detalii vezi şi specializarea „Stele”). În lista alăturată vei găsi 14 stele de magnitudinea 1.

Nr

Steaua

Constelaţia

Magnitudinea

1

Sirius

Canis Major

-1,46

2

Arcturus

Bootes

-0,04

3

Vega

Lyra

0,03

4

Capella

Auriga

0,08

5

Rigel

Orion

0,12

6

Procyon

Canis Minor

0,38

7

Betelgeuse

Orion

0,50

8

Altair

Aquila

0,77

9

Aldebaran

Taurus

0,85

10

Antares

Scorpius

0,96

11

Spica

Virgo

0,98

12

Pollux

Gemini

1,14

13

Deneb

Cygnus

1,25

14

Regulus

Leo

1,35

Informaţii suplimentare poţi obţine consultând hărţile anexate la specializarea „Stele” sau următoarele adrese web:



www.skypub.com

http://www.stellarium.org/

http://www.astronomy.com/asy/default.aspx

www.heavens-above.com

www.meteoblue.com

www.meade.com - unul dintre marii producători de telescoape pentru amatori

www.celestron.com

www.nasa.gov

http://hubblesite.org/

http://www.atoptics.co.uk/bows.htm - site despre fenomene astronomice

http://www.issp.ac.ru/univer/

http://skymaps.info/


13. Cu ajutorul unei diagrame, arată poziţiile relative ale Pământului, Lunii şi Soarelui în timpul mareelor.
Modul în care Luna şi Soarele determină fluxul şi refluxul a fost deja explicat (vezi specializarea „Stele”). Aici vom oferi doar o diagramă care să arate poziţiile relative ale Pământului, Lunii şi Soarelui.



14. Descrie caracteristicile individuale ale planetelor din sistemul nostru solar. Care din ele nu se pot vedea fără ajutorul unui telescop? Care din ele se văd doar în apropierea răsăritului şi apusului?
Tabelul de mai jos arată principalele caracteristici ale planetelor (distanţa medie până la Soare, perioada orbitală, diametrul), urmat de descrierea fiecăreia în parte.

Planeta

Distanţa medie până la Soare

Perioada orbitală

Diametrul

Mercur

57,9 milioane km

88 zile

4.880 km

Venus

108,2 milioane km

225 zile

12.100 km

Terra

149,6 milioane km

1 an

12.756 km

Marte

228,0 milioane km

1 an şi 322 zile

6.792 km

Jupiter

778,4 milioane km

11 ani şi 317 zile

142.980 km

Saturn

1.435,0 milioane km

29 ani şi 168 zile

120.540 km

Uranus

2.857,0 milioane km

84 ani şi 3 zile

51.120 km

Neptun

4.488,0 milioane km

164 ani şi 292 zile

49.520 km


Mercur

Mercur este cea mai mică planetă a sistemului nostru solar şi cea mai apropiată de Soare. Face parte din aşa-numitele planete dificile, întrucât poate fi văzută rareori, şi atunci pentru scurt timp. Apropierea ei faţă de Soare o face să apară întotdeauna pe un orizont mult prea luminos pentru a putea fi lesne observată, la care se adaugă şi ceţurile inerente dimineţii. Perioadele favorabile observaţiilor depăşesc în cazuri excepţionale 10-12 zile la intervale de 3-4 luni.

Suprafaţa planetei este brăzdată de cratere; temperatura de pe faţa expusă Soarelui poate atinge 700 0C, suficient ca să topească plumbul. În partea neluminată, temperatura scade până la -170 0C.
Venus

Dintre planete, orbita lui Venus o face să fie cea mai apropiată planetă de Pământ. După Soare şi Lună, Venus este cel mai strălucitor astru. Fiind o planetă interioară (adică între Soare şi Pământ), cunoaşte faze asemănătoare lunii, aceasta făcând ca intensitatea luminozităţii să scadă şi să crească în timp ce se roteşte în jurul Soarelui. Venus este acoperit tot timpul de nori groşi de acid sulfuric, ce plutesc într-o atmosferă de dioxid de carbon cu o presiune de peste 90 de ori presiunea atmosferică de pe Pământ. Temperatura medie a planetei depăşeşte 475 0C (ajungând până la 650-700 grade), şi este datorată unui puternic efect de seră. Cu telescopul este imposibil să vezi detalii ale suprafeţei, aceasta fiind tot timpul ascunsă de nori; doar sondele au furnizat imagini detaliate ale solului, având un relief variat, cu zone înalte, depresiuni, platouri. Sensul de rotaţie în jurul propiei sale axe este opus sensului de rotaţie a celorlalte planete. Încă un detaliu curios constă în faptul că, spre deosebire de durata de rotaţie în jurul propiei axe care durează 243 de zile, atmosfera se învârte şi ea, dar în 399,5 zile. Mai mult, cred că ai observat că o „zi” venusiană durează mai mult decât un „an” venusian.


Terra (Pământ)

Este singura planetă din sistemul nostru solar pe care există viaţă; părţile principale sunt atmosfera (aerul), hidrosfera (apa) şi litosfera (solul). Viteza lui în jurul Soarelui măsoară, în medie, 29,78 km/secundă.


Marte

Este o planetă ceva mai „răcoroasă” decât planeta noastră: nici măcar la ecuator nu se atinge dacăt rareori punctul de îngheţ, temperaturile putând coborî până la -140 0C. Din când în când se observă furtuni de praf, ceea ce trădează existenţa unei atmosfere; aceasta se compune din dioxid de carbon şi are o presiune de doar o sutime din presiunea de pe Pământ. Nu există apă lichidă, însă la poli apa este prezentă în formă solidă. Chiar atmosfera prezintă urme de umiditate, întrucât din când în când în zonele mai înalte se formează şuviţe de nori, iar la nivelul solului apare un fel de ceaţă. Cu toate că atmosfera este foarte rarefiată (densitatea ei fiind de 150 de ori mai mică decât cea a Terrei), vântul este deosebit de puternic, antrenând micile particule de praf, toată planeta fiind uneori acoperită de o astfel de furtună de praf. Înclinarea axei de rotaţie este similară celei a planetei noastre, astfel că şi „planeta roşie” are anotimpuri, acestea fiind însă cam de două ori mai lungi. Pe suprafaţă mai pot fi observate pete albastre-verzui, maron şi gri. Cu toate controversele existente de-a lungul timpului, s-a stabilit că pe această planetă nu exită urme de viaţă. Planeta are doi sateliţi: Phobos şi Deimos. Aceştia însă sunt mult mai mici decât luna noastră (au un diametru de aproximativ 15 km!) şi foarte neregulaţi.


Jupiter

Jupiter este cea mai mare planetă a sistemului nostru solar, însă are o masă relativ mică; este compusă dintr-un un miez solid înconjurat de o atmosferă foarte groasă şi densă. Pe cer este depăşit în luminozitate doar de Venus. Cu toate că este o planetă gigantică, are o zi foarte scurtă: doar 9h şi 50´. Asta o face să se turtească în regiunea polilor. Jupiter prezintă benzi colorate, unele mai închise, altele mai deschise, care reprezintă de fapt sistemul noros al planetei. În atmosfera lui Jupiter au loc mari furtuni, cea mai cunosută fiind marea Pată Roşie, cu o lungime de 48.000 km şi o lăţime de 12.000 km (amintiţi-vă pentru comparaţie dimensiunile Pământului!). Jupiter emite o energie calorică mai mare decât cea primită de la Soare, ceea ce înseamnă că însăşi planeta este producătoare de energie; este, de asemenea, o puternică sursă de radiaţie cosmică.

Jupiter are 16 sateliţi cunoscuţi, patru dintre ei suficient de mari pentru a putea fi văzuţi şi cu un binoclu: Io, Europa, Ganimede şi Callisto. Comparativ, doi dintre ei sunt chiar mai mari decât Mercur. Descoperirea lor se leagă de numele lui Galileo Galilei, aceştia mai fiind numiţi şi sateliţi galileeni. Planeta prezintă de asemenea inele, invizibile de pe Pământ, care au fost descoperite cu ajutorul sondei spaţiale Voyager 1.
Saturn

Este o planetă cunoscută din cele mai vechi timpuri. Se situează la o depărtare de Soare aproape dublă faţă de distanţa Soare-Jupiter. Este cea mai rarefiată planetă, foarte „uşoară” (în comparaţie cu volumul pe care-l ocupă), mult turtită la poli; ca şi în cazul lui Jupiter, uriaşa viteză de rotaţie în jurul propiei axe face ca planeta să se bombeze la ecuator. Inelele lui Saturn sunt arhicunoscute. Înregistrările staţiei Voyager 2, în 1981, au indicat peste 10.000 de inele înguste. De pe Pământ sunt vizibile trei (bineînţeles, nu cu ochiul liber), cel mai mare dintre acestea având un diametru de două ori mai mare decât diametrul planetei. Inelele sunt formate din praf, pietricele, bolovani în interior şi blocuri de diametre de sute de km la exterior. Pe lângă inele, Saturn mai are şi sateliţi: cel puţin 23, dintre care-i amintim pe cei mai importanţi: Ianus, Mimas, Enceladus, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion, Iapet şi Phoebe. Dintre aceştia, Titan alături de satelitul lui Jupiter, Io, prezintă un interes mai deosebit pentru ştiinţă, deoarece posedă o atmosferă apreciabilă. Temperaturile sunt negative, valorile cele mai scăzute ajungând la -180, -190 grade.


Uranus

Cu toate că este vizibilă cu ochiul liber, nu avem mărturii arheologice cum că această planetă ar fi fost cunoscută popoarelor din vechime. De fapt, a fost descoperită de abia în anul 1781 de către astronomul amator William Herschel; neobservarea planetei până la acea dată ar putea fi pusă şi pe seama faptului că, fiind atât de puţin strălucitoare, putea fi uşor confundată cu o stea oarecare.

Se află de două ori mai departe decât Saturn. Interesant de remarcat la aceată planetă este unghiul de rotaţie în jurul propiei sale axe: 820 . Aceasta face ca planeta să se mişte în jurul Soarelui într-o poziţie aproape culcată. Este compusă în mare parte din hidrogen, heliu şi metan, fiind astfel o gigantică sferă de gaz. Culoarea albastră-verzuie este dată de prezenţa metanului în atmosferă. Uranus prezintă inele, invizibile de pe pământ (descoperite de sonda spaţială Voyager 2).
Neptun

Această planetă a fost descoperită în 1846 de către astronomul berlinez Galle. Anterior însă, atât existenţa acesteia cât şi localizarea ei au fost calculate de către astronomul francez Le Verrier, din abaterile infime ale planetei Uranus de pe orbita teoretică. Este invizibilă cu ochiul liber.

În alcătuirea sa intră hidrogenul, metanul şi amoniacul. Pare să aibă o puternică sursă de energie internă: radiază în spaţiu o cantitate de energie cam de 2,1 mai mult decât primeşte de la Soare. Pe lângă cei doi sateliţi ce pot fi văzuţi de pe Pământ – Triton şi Nereida (evident, doar cu ajutorul unui telescop) – Voyager 2 a mai descoperit încă 6; tot această sondă spaţială a descoperit că şi această planetă are inele. Fotografii ale planetei scot în evidenţă albastrul intens al acesteia.

15. Unde şi în ce mod se referă Biblia la diverse stele/constelaţii?
Iov 9,9 afirmă că Dumnezeu le-a creat: „El a făcut Ursa Mare, Luceafărul de seară şi Rariţele şi stelele din ţinuturile de la miazăzi.”

Iov 38,31 vorbeşte despre lucrările Atotputernicului Dumnezeu: „Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi legăturile Orionului?”

Amos 5,8 spune: „El a făcut Cloşca cu pui şi Orionul, El preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră, El cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului: Domnul este Numele Lui”.

16. Discută/comentează afirmaţia din Experienţe şi viziuni, pagina 41, cu privire la deschiderea din Orion.
„La data de 16 decembrie 1848, Domnul mi-a dat o viziune legată de zdruncinarea puterilor cerurilor. Am văzut că atunci când Domnul a spus „cer”, când a dat semnele raportate de Matei, Marcu şi Luca, aceasta a şi vrut să spună „cer”; iar când a spus „pământ”, a vrut să se înţeleagă literal „pământ”. Puterile cerului sunt soarele, luna şi stelele. Ele domnesc în ceruri. Puterile pământului sunt cei care domnesc pe pământ. Puterile cerului vor fi zguduite prin glasul lui Dumnezeu. Atunci soarele, luna şi stelele vor fi mişcate din locul lor. Ele nu vor trece, dar vor fi zguduite de glasul lui Dumnezeu.

Nori negri, grei, s-au ivit şi s-au izbit unii de alţii. Văzduhul s-a desfăcut şi s-a rulat precum un sul; apoi am putut privi în sus prin spaţiul astfel deschis, către Orion, de unde venea vocea lui Dumnezeu. Cetatea cea Sfântă va coborî prin acel spaţiu. Am văzut că puterile pământului sunt acum zguduite şi că evenimentele se întâmplă unul după altul. Războaie şi veşti de războaie, sabie, foamete şi epidemii - acestea sunt primele care vor zdruncina puterile pământului, apoi glasul lui Dumnezeu va zdruncina soarele, luna şi stelele şi, de asemenea, pământul. Am văzut că zguduirea puterilor în Europa nu este, aşa cum dau unii învăţătură, zdruncinarea puterilor cerurilor, ci zdruncinarea naţiunilor mânioase.” (Ellen G. White, Experienţe şi viziuni, pag. 41)








Yüklə 124,44 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə