Stema Imperiului Austriei


CAPITOLUL II   ALEXANDRU VAIDA VOEVOD



Yüklə 0,93 Mb.
səhifə2/19
tarix31.10.2017
ölçüsü0,93 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19

CAPITOLUL II   ALEXANDRU VAIDA VOEVOD
Horia credea neclintit în ceea ce propovăduia. De aceea avea puterea sugestivă a conducătorului din naştere. Numai o adâncă şi sinceră credinţă a omului menit, de destinul său să conducă, răspândeşte acea vrajă, irezistibilă, care elimină reacţia firească de conservare egoistă a individului şi îi încheagă într o colectivitate dornică de a se jertfi pentru înfăptuirea unei idei.

Citat din " Revoluţia lui Horia " de Alexandru Vaida Voevod, Tiparul Academic, 1934.)


În acest capitol vreau să fac un scurt istoric al lui Alexandru Vaida Voevod, omul şi înfăptuirile sale. Aceasta şi motivat de faptul că până în prezent nu a apărut nici o biografie a acestei personalităţi marcante a neamului nostru.

Aş mai vrea să lămuresc de ce în cele ce urmează voi căuta de multe ori să dau explicaţii şi să justific fapte şi acţiuni ale sale. Timp de 45 de ani am auzit la radio, am citit în ziare, am învăţat din cărţi de istorie, despre un Vaida profund reacţionar, naş al gărzii de fier, duşman al clasei muncitoare, şi altele ca acestea. Sufletul meu de adolescent şi apoi om matur, se revolta când compara figura bunicului meu din amintiri şi din cele auzite în familie, cu cele de mai sus. Chiar şi în februarie 1990, un spirit otrăvit de ură, sub pseudonimul unei văduve a unui grevist de la Griviţa, scria în ziarul „Adevărul” despre Vaida cel care a comis " genocidul din 1933”. Ca urmare este explicabilă dorinţa mea de a aduce adevărul la lumină.


Alexandru Vaida Voevod a fost o personalitate ieşită din comun, un om care a influenţat profund istoria poporului nostru, închegarea suprafeţei locuite de neamul românesc din timpuri străvechi, într un stat naţional şi lupta acestui stat pentru integritate şi modernizare. Dovedind un curaj deosebit, şi a riscat fără preget viaţa pentru cauza naţională. În pofida aparenţelor, avea o fire blândă şi plină de compasiune şi iubire pentru aproapele său. Dar totodată avea o fire aprigă, plină de energie debordantă, omul care lua viaţa în piept. Om mândru, nu l intimida nimeni şi nimic sub soare. A avut de a face cu preşedinţii unor state mici şi mari, cu patriarhi şi papi, cu dictatori şi regi. Cu toţi a ştiut să găsească tonul potrivit şi toţi i au arătat stimă şi consideraţie.

Dar cum e viaţa, i a adus pe lângă realizări şi multe decepţii şi dezamăgiri, multe din speranţele sale s au destrămat, multe din ideile sale s au risipit. Şi a trecut şi prin înfrângeri şi umiliri. Cinstea şi adevărul i au fost călăuze în viaţă şi a crezut în oameni, în ceea ce este bun în ei.

Pentru a l putea înţelege mai bine trebuie să i cunoaştem originile, să i vedem devenirea, străduinţele şi lupta.

Familia sa se trage de pe frumoasele meleaguri ale Ardealului. Dar mai bine îl las să vorbească despre familia Vaida pe istoricul prof. V. Motogna care a scris o schiţă istorică în ziarul Patria din Cluj (27 februarie 1932   Anul XIV. Nr. 39, pag. 6) intitulată „Familia Vaida Voevod”:

„Poporul românesc din Ardeal, când a ajuns, pe la începutul veacului al XI lea sub dominaţia ungurilor, îşi avea întocmirile sale străvechi şi o clasă nobiliară, ‘maiores terrae’, cum o numeşte un hrisov regal de la 1247. Stăpânirea ungurească a distrus, în cursul veacurilor, această organizaţie, prefăcând pe strămoşii noştri în iobagi legaţi de glie.

Acest proces de aservire a fost întârziat în unele ţinuturi ale Ardealului, prin împrejurări ceva mai prielnice pentru dezvoltarea istorică. Astfel în confinii, unde era nevoie de braţele apărătoare ale românilor, regii Ungariei le au lăsat, până târziu, vechile lor aşezăminte, în frunte cu cnejii şi voevozii, pe care i au asimilat, în multe cazuri, cu nobilii regatului. Cei mai mulţi dintre aceştia, trecând la catolicism, s au rupt pentru totdeauna de tulpina neamului. Ceilalţi, care au rămas în sânul bisericii strămoşeşti, au fost degradaţi la rolul de simpli dregători ai satelor, ca pe urmă, să se cufunde în masa fraţilor lor ‚glebae adstricti’ (s au contopit în brazdă, n. a.).

E mic numărul acelor familii care având de strămoşi cneji ori voevozi, ridicaţi la rangul de nobili ungari, să şi fi păstrat limba şi legea strămoşească până azi. Din numărul acestora face parte familia ‚Vaida Voevod’ din Olpret (jud. Someş).

La descoperirea originii acestei familii ne conduce atributul nobilitar ‚Orbai’ pe care l poartă străbunul vaideştilor, Iacob (+ 1842), pe piatra sa de mormânt, ce se poate vedea şi azi în cimitirul greco catolic din Fodora română. Acest atribut arată că familia era nobilă ‚de Gîrbou’ lucru pe care l confirmă atât documentele, cât şi tradiţia.

De fapt Gîrboul Dejului este leagănul familiei Vaida Voevod. Acest sat este situat la poalele Ciceului, pe ale cărui culme se mai văd urmele falnicei cetăţi de odinioară. În a doua jumătate a veacului al XV lea, Cetatea Ciceului a fost dăruită de craiul Matias, lui Stefan cel Mare, împreună cu un domeniu ce cuprindea peste 60 sate.

În anul 1502, marele voevod moldovean îşi spori posesiunile cumpărând de la contele Ioan Banffy, cu 2000 galbeni, Gîrboul. Satele româneşti din valea Someşului avură o soartă mai fericită, trăind aproape un veac întreg, sub glorioasa oblăduire a voevozilor moldoveni.

După 1560 când Ciceul cu dependenţa lui a fost realipit la Ungaria, Gîrboul a ajuns în mâinile unor proprietari unguri.

Elementul românesc din ţinutul Ciceului care sub dominaţia moldoveană îşi păstrase organizaţia sa sub conducerea cnejilor şi a voevozilor, de acum trebui să împărtăşească soarta neamului nostru din celelalte părţi ale Ardealului. Pe la sfârşitul veacului al XVI lea, strămoşii noştri de sub coroana Sfântului Stefan erau aproape în întregime, un popor de robi, toleraţi pe moşiile domnilor de pământ. Flacăra nădejdii mântuitoare, aprinsă în anul întâi al veacului al XVII lea s a stins odată cu căderea marelui Mihai. Unii dintre fruntaşii românilor, ca să nu fie reduşi la treapta umilă a iobăgiei, au căutat să câştige prin credinţă şi vitejie, graţia principilor ardeleni, care îi răsplăteau cu diploma de nobil.

Astfel fu ridicat la rangul de nobil şi Dan de Gîrbou, împreună cu fii săi Gavrilă, Clement şi Ioan, în 15 noiembrie 1627.

Actul original descoperit de scriitorul acestor rânduri şi aflător în posesiunea d lui Alexandru Vaida Voevod spune următoarele:

Principele Gabriel Bethlen, luând în considerare serviciile însemnate, pe care le a făcut ţării Ardealului, în curs de mulţi ani, Dan Libertinul, sau cum îl mai numesc: Voevodul, îl ridică pe el şi pe fii săi: Gavril, Clement şi Ioan, din starea de plebeu şi nenobil, în sânul nobililor regatului, având să îndeplinească aceleaşi slujbe, câtă vreme Gîrboul va rămânea proprietatea familiei Bethlen.

Dacă însă acest sat ar trece în mâna altor proprietari, Dan Voevodul şi urmaşii săi vor fi scutiţi de orice prestaţii, fiind socotiţi nobili adevăraţi.

În anul 1630, văduva lui Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg, dăruieşte lui Dan Voevodul şi fiilor săi, o moşie cu titlul de proprietate nobilitară. În 1651, Gheorghe Racoczy al II lea reînnoieşte diploma de nobilitare a lui Dan Voevodul şi a fratelui sau Simeon, stabilindu le obişnuita emblemă.

Aproape timp de un veac după aceasta, în lipsă de documente, nu mai ştim nimic despre urmaşii lui Dan Voevod.

Nu cunoaştem nici împrejurările între cari un descendent al lui, numit Petru Voevod (Felse orboi Vojvod Peter = Petru Voevod de Gîrbou) s a aşezat în Bonţ, lângă Gherla. E foarte probabil că, luând în căsătorie pe Mariuţa Căpitan de Bonţ, a venit şi s a stabilit pe moşia soţiei sale, cam pe la mijlocul veacului al XVIII lea. Avem date sigure că soţia lui Petru Voevod era strănepoata acelui Ioan Maxim, voevod de Câţcău de la sfârşitul veacului al XVI lea pe care l aminteşte d nul Ştefan Meteş, în broşura sa despre voevozii români din Ardeal.

De aici încolo genealogia Vaideştilor poate fi reconstituită, în şir neîntrerupt, până în zilele noastre.






Dionisie Vaida
Petru a avut un fiu cu numele Iacob, (documentele ungureşti îl numesc: Orbai Vojvod Iacob, adică Iacob Voevod de Gîrbou), care mai avea parte din moşia strămoşească din Gîrboul Dejului, cum dovedeşte un act din 1784, aflător în posesia d lui dr. Ioan Vaida.

Iacob Voevod a luat în a doua căsătorie pe văduva unui nobil ungur, Maria Preda, „alias Soltes de Ileanda mare” născută din părinţi români: Nicolae Preda şi Maria Stan, descendentă a unei familii nobile din Maramureş, (Săpânţa). Iacob (+ 1842) şi Maria au avut doi fii: pe Ioan (1801 1869), cunoscut sub numele de ‘Bonţanul’ şi Samuil (1805 1886).

Ioan ‚Bonţanul’ a fost un timp administrator de moşii la familiile Kornis, Josika şi Halex, fiind omul de încredere al acestora. Împrejurările mai prielnice create prin marile prefaceri de la 1848 i au dat putinţa să câştige între 1852 şi 1865 mai multe moşii, între care două în satul Olpret de la poalele Babdiului (Bobâlna de azi, n. a.), cunoscut din istoria revoluţiei ţăranilor de la 1437. Fratele său mai tânăr, Samuil, căsătorindu se cu o nepoată a episcopului Ioan Lemenyi, a ajuns administrator al moşiilor Vlădiceşti de la Blaj, unde a desfăşurat o activitate plină de zel şi destoinicie.

În 1848 însă era să fie ucis de grănicerii lui Urban, în urma unei pâri mincinoase. În aceste vremi tulburi şi a pierdut şi averea, împreună cu energia care îl caracteriza înainte de aceste nenorociri. Astfel la bătrâneţe s a retras la Olpret, lângă cei trei fii ai săi, Ioan, Samuil şi Dionisie, cărora unchiul lor Ioan Bonţanul le testase averea, neavând copii. Ioan şi Samuil au murit fără urmaşi. Dionisie (1839 1900) a avut doi fii, pe Alexandru şi Ioan. Mama lor a fost Ana, (1850 1873) unicul copil al lui Alexandru Bohăţiel şi a Anei, înrudită cu familia episcopului Ioan Lemenyi şi Ioan Bob.






Alexandru Bohăţiel
Bunicul dinspre mamă a lui Alexandru Vaida Voevod, Alexandru Bohăţiel, coborâtor dintr o familie de nobili români din Glodul de pe Someş, a jucat un rol important în trecutul neamului românesc din Ardeal. În 1848, Vasile Alecsandri, marele patriot şi bard nemuritor i a fost oaspete la Cluj. Alexandru Bohăţiel a fost iniţiat în tratativele pe care Bălcescu şi soţii lor pribegi le au întreprins pentru împăcarea ungurilor cu românii ardeleni şi pentru formarea unui bloc al popoarelor oprimate, împotriva absolutismului tiranic. Această încercare, după cum se ştie, a fost zădărnicită de orbirea ungurilor.

În epoca absolutismului A. Bohăţiel a fost numit căpitan suprem al districtului năsăudean, un fel de prefect cu întinse atribuţii, funcţiune pe care a îndeplinit o timp de 15 ani. Aici a desfăşurat o activitate binecuvântată, pe toate tărâmurile vieţii publice, ajutând pe fruntaşii neamului din acest ţinut la realizarea marilor lor înfăptuiri culturale de la Năsăud, unde numele lui şi astăzi este pomenit cu pietate.

Aceştia au fost înaintaşii de la cari dr. Alexandru Vaida Voevod a moştenit alese virtuţi cetăţeneşti şi o profundă dragoste de neam.”

Dar între înaintaşii familiei Vaida au fost şi mulţi alţii, unii cunoscuţi, cei mai mulţi uitaţi în negura vremurilor. Şi nu toţi au fost români. Vaida a fost înrudit cu familii cunoscute maghiare ca familia Boer (care la origine de fapt erau români maghiarizaţi), Bathory, Kemeny şi altele, unele din cele mai nobile familii din Ardeal cu reprezentanţi între voevozii şi principii Transilvaniei.

Eram băiat de vreo cincisprezece ani când începusem să mă uit prin hârtiile de familie, între altele şi la arborele genealogic întocmit de Ioan Vaida, fratele bunicului, cronicarul şi istoricul familiei. Eram plin de mândrie copilărească cât de albastru este sângele nostru, fapt pe care i l am spus bunicului. Acesta a râs, şi a răsucit mustaţa şi mi a răspuns: „Da, da, sânge nobil, dar mult mai mult este nenobil. Dar vezi tu, despre toţi ţăranii şi oamenii de rând care ne au fost strămoşi, nu s a scris nimic şi ca urmare s au uitat. Astăzi când judecăm lucrurile după documentele păstrate, nu putem decât să ne facem o părere care este foarte departe de realitate. Zici că strămoşii noştri sunt cunoscuţi din secolul al XIII lea. Da, unul sau doi. Dar te ai gândit tu câţi strămoşi ai? Şti povestea tablei de şah şi a boabelor de grâu?” I am spus că da. „Ei vezi, atunci gândeşte te. Ai 2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, şi aşa mai departe. Să zicem că în medie o generaţie se poate aproxima la 30 de ani. Ia fă tu socoteala, că doar şti mai multă matematică ca mine, cam câţi strămoşi aveai pe la anul 1300? Şi ia gândeşte te pe câţi din ei îi şti cu numele?” Am făcut socoteala şi m am lămurit.

Dar acum să vorbesc despre Alexandru Vaida Voevod. S a născut în vechea casă a familiei Vaida, din satul Olpret rebotezat astăzi în Bobâlna. Era în 27 februarie 1872 când tânăra mamă năştea pe micuţul Alexandru. Un an mai târziu Ana Vaida moare la naşterea celui de al doilea fiu al ei, Ioan.

Intr o veche carte de rugăciuni, pe prima filă, a rămas însemnat de mâna Anei, în limbajul acelor timpuri: „În anulu 1872 marti în 27 lea Februarie sera la 11 ore, ne datu Atotu potintele Dumnedieu unu copilasiu tare sanatosu şi mare, care dupa ajutoriulu seu ilu botediarem în 7 Aprilie Domineca in ante medi Alesandru, deie Atotu potintele se fie om intregu cu suflet bunu şi anima nobila, se ajute natiunei şi omenimei.” Doar aceste câteva cuvinte s au păstrat de la ea până astăzi, dar ele totuşi pot caracteriza un om, arată credinţa ei în Dumnezeu, în virtuţile morale. Şi mai arată profundul ei patriotism insuflat de părintele ei Alexandru Bohăţiel, acel mare om şi român patriot care a avut o mare înrâurire şi asupra nepotului său care îi purta numele.

Dionisie Vaida, după moartea Anei, nu s a mai recăsătorit fiindcă nu a vrut să dea o mamă vitregă băieţilor săi. În schimb s a dedicat din toată inima creşterii şi educaţiei lor, căutând să înlocuiască, pe cât posibil, lipsa mamei.

Micuţul Alexandru era un copil foarte vioi şi neastâmpărat, voinic, cu ochi albaştri verzui şi părul auriu. Pe la 5 ani tatăl său l a învăţat să scrie şi să citească româneşte. Apropiindu se vârsta şcolii copiilor, Dionisie Vaida s a mutat în casa bătrânească a familiei, din Cluj, care se găsea pe locul unde Alexandru Vaida a clădit ulterior noua casă, vizavi cu opera. Ca să înveţe ungureşte copiii, i a dat la grădiniţa ungurească şi când Alexandru nu avea nici 6 ani, a fost dat la şcoala ungurească. În Cluj a urmat şcoala primară şi prima clasă de liceu, la unguri. Pe urmă Dionisie Vaida şi a dus băieţii la Bistriţa şi i a înscris la liceul săsesc spre a învăţa limba germană. Alexandru, cu toate că învăţa bine, a fost pus să repete clasa întâia liceală pentru a se acomoda mai uşor cu noua limbă pe care nu o cunoştea de loc şi pentru a fi împreună cu fratele său Ioan care fusese cu o clasă în urma sa. Pentru ca învăţarea limbii să fie accelerată şi pentru ca băieţii să aibă parte de atât de lăudata educaţie germană, să se obişnuiască cu o viaţă strict disciplinată, au fost daţi în gazdă la directorul liceului, Fischer.

Fraţii, acum colegi de clasă, aveau firi diferite. Ioan era mai liniştit, mai studios, mai contemplativ, Alexandru învăţa bine şi el, dar era mai vioi, mai zburdalnic. Ioan a fost întotdeauna premiantul clasei, Alexandru era şi el între primii, dar când nu îşi făcea cu conştiinciozitate lecţiile se mai inspira de la fratele său.

Din clasa a patra de liceu Dionisie Vaida şi a mutat băieţii la liceul românesc din Braşov unde au stat tot în gazdă la un profesor. Ultimele două clase le au urmat fraţii din nou la liceul nemţesc din Bistriţa, aceasta spre a le fi mai uşoară acomodarea cu studiul superior la Viena.

Şcolile care le a urmat i au dat tânărului Alexandru temeinice cunoştinţe de limbi. Astfel în afara limbii materne vorbea la perfecţie germana şi maghiara şi cunoştea bine latina şi ceva greacă, iar în studenţie şi mai apoi în perioadele în care a locuit în Elveţia francofonă, a reuşit să înveţe bine şi franceza. Liceul de pe acele vremuri făcea ca tinerii să pornească în viaţă cu o temeinică cultură umanistă. Dar Alexandru Vaida a fost un om deosebit de studios. Nu a fost zi de la Dumnezeu în care să nu citească, în care să nu studieze ceva, folosind orice clipă disponibilă. Firea lui activă l a făcut ca tot timpul să se ocupe de ceva, chiar şi bătrân de peste 70 de ani găsea mereu preocupări care îl pasionau.

În 1890 fraţii Vaida sosesc la Viena şi se înscriu amândoi la Orientalische Akademie. Dar conducerea instituţiei a hotărât că doi români, şi încă şi fraţi, sunt prea mult pentru instituţiunea lor, astfel că supuşi la un test a fost ales cel care s a prezentat cel mai bine, adică Ioan. Acesta a urmat deci facultatea de diplomaţie, iar Alexandru respins fiind, a fost obligat să şi aleagă altă carieră, înscriindu se ca urmare la medicină. În viaţă Ioan nu s a folosit de pregătirea sa diplomatică, în schimb Alexandru a făcut din politică şi diplomaţie misiunea vieţii sale.

Ca student medicinist la Viena, nu împlinise încă 20 de ani, se înrolează în rândurile Partidului Naţional Român, făcând din aceasta nu un fapt oarecare, ci o problemă de căpătâi căreia i a consacrat tot elanul şi avântul său tineresc. A luat parte la toate mişcările studenţimii române fiind încă de la început unul din fruntaşii ei. La banchetul dat în onoarea delegaţiei române care a dus memorandul împăratului de la Viena, a ţinut un discurs înflăcărat despre care au scris ziarele din Ardeal şi din România.

Într o vacanţă pe care fraţii Vaida o petreceau la Sângeorz, Alexandru Odobescu s a întâlnit cu ei. În scrisoarea din 12/24 august 1894 Odobescu scria către soţia sa Saşa: „Vers dix heures nous etions de retour a St. George. Dans notre compagnie il y avait deux tres gentils jeunes gens, les freres Vaida, de Dej, etudiants l'un en medicine, l'autre en diplomatie, qui font leurs etudes a Vienne par haine des Hongrois. On a cause politique et litterature.” (Fragment reprodus din Convorbiri Literare LXVII, 7 9, iulie septembrie 1934.)

Prin educaţia naţional patriotică primită în familie de la tatăl său şi de la bunicul său Bohăţiel, sub influenţa mediului românesc din Ardeal prins în lupta împotriva asupririi naţionale, drumul tânărului Alexandru a fost predestinat. Pentru el n a existat decât un singur ţel în viaţă   idealul naţional. Eliberarea românilor de pretutindeni din jugul străin care îi apăsa, sfărâmarea chingilor care nu permiteau ridicarea poporului său, unirea tuturor românilor într un stat naţional unic, emanciparea şi ridicarea acestui stat la nivelul european de civilizaţie şi cultură. Şi a iubit mai mult ca orice neamul şi pentru acest neam nu a pregetat nimic. Dar fiind un om pragmatic cum am amintit şi mai sus, nu se repezea orbeşte în luptă, toate acţiunile şi gesturile sale erau bine chibzuite, nu pierdea din vedere ţelul final, având un simţ diplomatic înnăscut.

Fire francă şi directă, ştia să se apropie de oricine şi îi era foarte uşor să găsească o punte de legătură de la om la om. Educaţia şi mediul în care se dezvoltase îl făcuseră să fie foarte adaptabil şi cosmopolit. Era acasă la Bucureşti, Budapesta, Viena, Paris, Londra şi pe unde a mai umblat.

Dar să revin la studenţia sa. În 1896 Alexandru Vaida convoacă la Viena un congres al studenţilor, congres la care înfierează stăpânirea ungurească arătând mijloacele inumane pentru subjugarea naţionalităţilor nemaghiare şi îndeosebi a românilor. Tot în acelaşi an este ales în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român.

Desigur că în afara preocupărilor politice îşi urma studiile medicale cu multă sârguinţă, dar găsea timp şi pentru diverse alte activităţi. Una dintre ele a fost publicistica. A colaborat la diverse ziare şi reviste româneşti care apăreau pe atunci în Imperiul bicefal.

Tangenţial vreau să amintesc ceva despre crezul său religios şi atitudinea sa faţă de biserică. Provenind dintr o familie greco catolică, dar cu vederi destul de largi, pot să zic că Alexandru Vaida a fost mai curând un liber cugetător decât un creştin închistat în dogme. În tinereţe s a arătat ca un june răzvrătit contra iezuitismului şi făţărniciei religioase. În 1898 publică broşura „Postul virtute...? Petrecerea păcat...?” în care atacă fariseismul unor clerici. La bătrâneţe, când l am întrebat despre această cărticică, a zâmbit şi mi a zis: „Ei, păcatele tinereţii. Astăzi nu aş mai scrie aşa ceva.”

Nu vreau să spun că nu era credincios, dar credinţa lui nu era încorsetată în legi şi reguli strâmte. Desigur că pentru el Dumnezeu era pretutindeni, îl găseai în minunile naturii pe care le vezi oriunde, numai să deschizi ochii. Nu trebuia pentru aceasta să mergi la biserică, sau ca vreun preot să ţi facă legătura cu divinitatea.

Fără îndoială că aprecia rolul bisericii în educaţia spiritual morală a omului. Şi aprecia rolul ei în problema naţională. Dar nu admitea disputele confesionale. Pentru el cele două biserici româneşti   cea unită şi cea ortodoxă, erau două biserici surori care trebuiau să slujească aceluiaşi ţel comun.

A cheltuit bani mulţi pentru biserică. A ridicat o biserică greco catolică şi una ortodoxă şi a dat sume importante pentru aşezăminte creştine.

Cum povesteşte domnul Mihai Şerban junior în „Amintiri despre Alexandru Vaida Voevod” (Tribuna   săptămânal de cultură, serie nouă, 1991 Nr 51, 19/25 decembrie, pag. 8), când l a vizitat pe Alexandru Vaida în 1947 la Sibiu, unde avea domiciliu forţat, acesta i a spus printre altele: „Tatăl tău a fost ortodox, Iuliu Maniu şi cu mine suntem de confesiune greco catolici, dar eu mă consider ca un ortodox, în timp ce tatăl tău a fost ca un greco catolic, iar Iuliu Maniu mai degrabă ca un calvinist.” Voia să spună că Mihai Şerban senior prin educaţia sa strictă, religioasă, cadra mai bine cu un unit, el Vaida prin gradele de libertate pe care şi le asuma era mai apropiat de un ortodox, iar Iuliu Maniu, atât de stăpânit, de nepătruns, de distant, era ca un calvin.

Alexandru Vaida a fost un om profund moral, care a trăit după principii stricte, dar nu ostentative, un om de o cinste ireproşabilă. Aşa cum era întotdeauna de o curăţenie imaculată, cheltuind mult timp zilnic cu spălatul şi frotatul (pe cămaşa lui albă nu ai fi văzut niciodată vreo urmă) tot aşa era şi în problemele sufleteşti.

Să spun acum câteva cuvinte şi despre numele său. La începutul capitolului am arătat că după toate probabilităţile strămoşii familiei au fost voevozi în comunităţile lor, sat, uniune de sate, sau ţinuturi mai mult sau mai puţin întinse. Cu timpul denumirea acestei demnităţi s a transformat în nume. Cum după obiceiurile acelor timpuri autorităţile ungureşti maghiarizau în acte numele româneşti, numele de Voevod a fost înlocuit cu sinonimul său unguresc Vaida. Din timpul studenţiei la Viena, Alexandru Vaida şi a luat cu de la sine putere libertatea de a şi reromaniza numele, dar cum actele nu puteau fi schimbate, a adăugat numelui Vaida pe cel de Voevod. Din vanitate tinerească îşi mai adaugă uneori în scrierile sale şi particula „de” înaintea numelui, lucru de care s a lecuit însă curând.

După terminarea studiilor medicale şi obţinerea doctoratului, a plecat la Karlsbad (Karlovy Vary) unde a lucrat ca medic balneolog, făcând însă după obiceiul timpului şi medicină generală. Îmi aduc aminte că prof. dr. Marius Sturza, unul din puţinii prieteni care îi rămăseseră în ultimii ani, mi a spus odată că bunicul meu a fost primul balneolog român.

Dar să revin la anii tinereţii. Pe atunci milita ca publicist pentru votul universal, direct şi secret. Participa la elaborarea programului Partidului Naţional în colaborare cu Aurel Vlad şi Iuliu Maniu, susţinând o politică nouă, activă.

Era pe atunci un bărbat bine legat, chipeş, nu prea înalt   la recrutare fiind înregistrat cu înălţimea de 1,72 m, cu păr castaniu şi o mustaţă răsucită, impunătoare, cu o privire mândră şi pătrunzătoare a ochilor săi verzui. Fiind miop a purtat în tinereţe ţvicări şi după ieşirea acestora din modă, ochelari. Avea o fire fără stare, mereu activ, dormea puţin. Pe cât de realist era în unele privinţe pe atât era de romantic în altele. Romantismul se vede din încercările sale literare, mai ales din versurile sale, dar şi din dragostea pentru frumos, pentru natură.

Reproduc un singur exemplu de încercare literară. Este o poezie de dragoste, intitulată „Vis îngânător” şi care a fost prelucrată în lid de compozitorul Guilelm Sorban şi publicată în 1900 la Librăria A. Todoran, Szamosujvar:







Yüklə 0,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə