Suport de curs Destinat pentru specialităţi cu profil economic. Autor

Suport de curs
Destinat pentru specialităţi cu profil economic.

Autor : Rodica Olteanu

Profesor de economie şi management,

Grad didactic I

Colegiul Politehnic Chişinău

- 2008 -

Tema 1. Cerere globală şi ofertă globală.

1. 
   Cerere şi oferta globală (în expresii agregate);
   
2. 
   Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată;
   

INTRODUCERE

MACROECONOMÍE - Ramură a ştiinţei economiei care studiază relaţiile economice la nivelul ansamblului economiei naţionale (DEX).

MACROECONOMÍE – acea parte a economiei politice care studiază condiţiile, factorii şi rezultatele activităţii economice la nivelul întregii economii naţionale. Ea operează cu mărimi globale, denumite agregate. Termenul de „ macroeconomie” este introdus de Ranger Frish în anul 1933, iar părintele ei este considerat Keynes (1883-1946).

Obiectivul ei principal este cunoaşterea modalităţilor de menţinere a echilibrului între cererea şi oferta globală şi asigurarea unei creşteri economice stabile şi cu ritmuri înalte.În acest scop la nivel macroeconomic sunt calculate principalele agregate economice, care permit studierea activităţii agenţilor economici în ansamblul lor cât şi relaţiile între acestea.

Mecanismul pieţei, oricât de perfect ar părea, s-a dovedit a fi incapabil de a rezolva automat toate problemele cu care se confruntă o economie;- şomaj, inflaţie, crize;- ele pot fi aplanate doar la nivelul întregii economii, prin promovarea unei politici economice a statului.Această politică are la bază cercetările economice.

-1-

Prin cererea agregată (globală), ştiinţa economică înţelege cererea totală a gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de bunuri materiale şi de servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora.

În mărimea cererii agregate sunt cuprinse bunurile dorite şi care pot fi cumpărate de agenţii economici agregaţi, într-o perioadă determinată şi la un nivel mediu general dat al preţurilor.

În cadrul cererii agregate, se includ următoarele elemente:

a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie (menaje) – CM;

b) cheltuieli efectuare de către firme, sub formă de investiţii pentru formarea brută a capitalului

tehnic – FBK;

c) cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri investiţionale, pe seama

veniturilor bugetare – CG;

d) cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv

pentru a plăti exporturile acelei ţări – exportul net – EN (diferenţa dintre valoarea

bunurilor exportate şi importate).

Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula:

Ţinând cont de elementele menţionate, cererea agregată se poate exprima fie cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termeni reali (PNB sau PNN), fie cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali (VN).

Analiza cererii agregate se face în funcţie de nivelul general al preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie.

Dacă nivelul general al preţurilor creşte (ceilalţi factori nu se modifică), valoarea reală a banilor scade, se reduce deci puterea lor de cumpărare şi altor active financiare, fapt pentru care vom putea cumpăra mai puţin bunuri şi servicii, cu un venit normal dat. Aceasta înseamnă că sporirea nivelului general al preţurilor ar însemna reducerea cererii agregate, în termei reali.

Totodată, creşterea nivelului general al preţurilor din ţară va face ca bunurile şi serviciile produse pe plan intern să fie mai scumpe faţă de cele străine. Ca urmare, consumatorii interni vor fi tentaţi să cumpere mai puţine bunuri economice produse în ţară, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. În aceste condiţii, importurile vor creşte, producătorii interni vor vinde mai puţin din bunurile lor în interior, exporturile reducându-se. Iată deci că o sporire a nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va reduce, din acest punct de vedere, cererea agregată pentru bunurile interne.

Cu cât dependenţa de comerţul internaţional, a unei ţări este mai mare, cu atât sporirea nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va avea ca efect grav scăderea cererii agregate pentru produsele interne.




În concluzie: prin creşterea nivelului general al preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor, prin sporirea importurilor şi scăderea exporturilor, cererea agregată pentru bunurile materiale şi serviciile produse pe plan intern scade.

Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor.

Factori ce influinţează mărimea cererii agregate

• 
  anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste;
  
• 
  natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect mărirea cererii agregate sau, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate;
  
• 
  starea generală a economiei mondiale care, dacă se află în perioada de boom economic (mai ales economiile cu care avem relaţii economice), atunci vor creşte importurile lor, adică se vor mări exporturile noastre, crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se vor reduce, scăzând cererea agregată;
  

Figura 1 Evoluţia curbei cererii agregate

CA0 = curba cererii agregate iniţiale

CA1 = curba cererii agregate crescute, ca urmare a

acţiunii favorabile a condiţiilor cererii

CA2 = curba cererii agregate scăzute, ca urmare a

acţiunii nefavorabile a condiţiilor cererii

Prin ofertă agregată (globală), ştiinţa economică înţelege oferta de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse, într-o perioadă determinată de timp, de către o

economie naţională.

Exprimând producţia totală reală de bunuri mărfare dintr-o perioadă determinată de timp, oferta agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni reali. În mărimea fizică, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor din economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea nivelului general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi şi la un nivel general al preţurilor dat, în raport de influenţa care condiţionează producerea bunurilor şi serviciilor.

Considerând dată mărimea eficienţei factorilor de producţie, modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată, prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi.

Factori ce influinţează mărimea ofertei agregate

• 
  productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o reducere a costului mediu, creşterea producţiei şi deci a ofertei agregate, iar, prin reducere va spori costul mediu, diminuând producţia la unitatea de factor consumator şi, în consecinţă, şi oferta agregată;
  
• 
  volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se micşorează;
  
• 
  preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca, materiile prime, energia, combustibilul etc., sunt mai ieftine faţă de perioada anterioară, sau poate micşora oferta agregată, atunci când costurile cu aprovizionarea cresc;
  

Figura 2 Evoluţia curbei ofertei agregate

Dacă nivelul general al preţurilor creşte de la P₁ la P₂, oferta agregată, pe termen scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA₀. La un nivel general al preţurilor egal cu P₂, modificarea condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la OA₀ la OA₁ sau de la OA₀ la OA₂, cantitatea reală oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A. Pe termen scurt, la un nivel al preţurilor mai mare decât P₂, coeficientul de elasticitate a ofertei agregate în funcţie de preţ este egal cu zero, iar profitul marginal este în creştere. Când nivelul general al preţurilor este egal cu P₂, profitul marginal poate să tindă spre zero.

-2-

Sistemul economic se consideră în echilibru când cererea agregată este egală cu oferta agregată, neexistând nici o tendinţă pentru ca economia să se deplaseze din punctul E (vezi figura 3).

La nivelul de echilibru, se realizează acel

volum de producţie pe care economia este în măsură

să îl producă, dispunând de capacităţile de

producţie necesare şi existând cererea agregată

pentru realizarea ei.

Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei

totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor

totale, neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie

Firmele nu au nici un interes să se deplaseze

din punctul de echilibru E, deoarece ele angajează

câţi salariaţi doresc, costul real al muncii fiind Figura 3 Echilibrul dintre cererea şi oferta agregate

stabilit în funcţie de salariul curent şi de nivelul

general al preţurilor.

În calitate de consumatori de bunuri materiale şi de servicii, lucrătorii sunt mulţumiţi de starea de echilibru E, deoarece pot să cumpere maximum la nivelul preţurilor existente.

Acest punct de egalitate între cerea agregată şi oferta agregată determină nivelul general al preţurilor şi produsul naţional brut real.

Să presupunem că economia este în echilibru în punctul A şi nu în punctul E. Observăm că punctul A se află pe curba ofertei totale, ceea ce înseamnă că firmele produc cât doresc la preţurile ce corespund acestui punct.

Întrucât, însă, pentru punctul A preţurile sunt mai mici decât pentru punctul E, firmele vor produce mai puţin decât în situaţia de echilibru E. În aceste condiţii, numărul locurilor de muncă va fi mai mic, iar al şomerilor mai mare. Punctul A aflându-se sub curba cererii agregate, înseamnă că firmele, gospodăriile, guvernul şi străinii vor cumpăra mai puţine bunuri decât ar dori. La acest nivel de preţuri, cumpărătorii ar dori să se afle în punctul B, unde, de fapt, cererea agregată depăşeşte oferta agregată cu distanţa AB.

La acest exces de cerere agregată, producătorii observă că pot spori preţurile, fără să piardă clienţii, deoarece constată că există cerere pentru o producţie mai mare decât sunt ei dispuşi să producă în punctul A. Deoarece nivelul general al preţurilor creşte, excesul cererii agregate faţă de oferta agregată va dispărea treptat, ca urmare a creşterii ofertei şi scăderii cererii. Presiunea asupra creşterii nivelului general al preţurilor există atât timp cât cererea agregată este mai mare decât oferta agregată.

Când această presiune dispare, nivelul general al preţurilor încetează să mai crească, realizându-se echilibrul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când economia se află deasupra punctului de echilibru E, forţele libere ale economiei tind să o aducă la punctul unde cererea agregată este egală cu oferta agregată.

Corelaţia dintre cererea şi oferta agregată se poate analiza în următoarele situaţii:

1. 
   La o ofertă agregată dată, dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor se deplasează din punctul PE₀ în PE₁, iar producţia reală de bunuri se va mări din punctul A în punctul B (vezi figura 4).
   

Dacă la nivelul iniţial de echilibru E₀ se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate de la CA₀ la CA₁ va antrena cu deosebire o sporire a ofertei agregate de la A la B, creşterea nivelului general al preţurilor va fi nesemnificativă. O asemenea situaţie va impune politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât potenţialul de producţie există, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a

forţei de muncă şi reducerii şomajului

Dacă excesul de cerere agregată are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci o asemenea situaţie produce inflaţie

Figura 4. Dinamica stării de echilibru din perspectiva

creşterii cererii agregate

2. 
   Dacă oferta agregată nu se modifică, iar cererea agregată se reduce, atunci nivelul general al preţurilor şi nivelul producţiei totale scad faţă de situaţia iniţială (vezi figura 5).
   

Ca urmare a reducerii cererii agregate de la CA₀ la CA₁,

preţul de echilibru se reduce de la PE₀ la PE₁, iar oferta totală

scade de la B la A. Corelaţia dintre reducerea nivelului general

al preţurilor şi reducerea producţiei totale este în funcţie de

situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată

în situaţia de echilibru iniţial E₀.

Dacă în E₀ economia naţională utilizează potenţialul productiv

aproape de capacitatea sa reală, atunci reducerea nivelului

general al preţurilor va fi mai mare decât reducerea producţiei

reale (oferta agregată fiind perfect inelastică). Iată de ce,

într-o perioadă de avânt economic, cu o rată ridicată a inflaţiei,

este necesar, pentru a reduce inflaţia, să se promoveze o

politică de reducere a cererii agregate, Figura 5. Dinamica stării de echilibru din perspectiva

fără ca să se realizeze o creştere a ratei şomajului. reducerii cererii agregate

3. 
   În situaţia când cererea agregată nu se modifică, iar oferta agregată creşte, se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor de la PE₀ la PE₁ şi o sporire a producţiei totale reale faţă de poziţia iniţială de echilibru de la A la B (vezi figura 6.).
   

Şi în acest caz, proporţia reducerii nivelului general al preţurilor şi sporirii producţiei totale sunt diferite, în raport de caracteristicile poziţiei iniţiale de echilibru. Indiferent însă de acest lucru, atât reducerea nivelului general al preţurilor, cât şi creşterea producţiei totale reale produc efecte pozitive pentru economia naţională a unei ţări. La o cerere agregată dată, politica guvernamentală de sporire a ofertei agregate reprezintă o cerinţă de prim ordin, date fiind efectele pozitive de antrenare pe care le generează în viaţa economică.

Figura 6. Creşterea ofertei agregate şi Figura 7. Dinamica echilibrului inflaţionist

starea de echilibru PIB

4. Spre deosebire de cazul anterior, la o cerere agregată dată, o reducere a ofertei totale determină creşterea nivelului general al preţurilor de la PE₀ la PE₁ şi scăderea producţiei totale reale de la A la B, ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie (figura 7.).

Şi în acest caz, proporţia în care creşte nivelul general al preţurilor şi scade producţia totală reală este în funcţie de caracteristicile poziţiei de echilibru iniţial între cererea agregată şi oferta agregată. Indiferent, însă, de acest lucru, ambele efecte care se obţin sunt negative, ceea ce înseamnă că, în această situaţie, avem nevoie de politici care să stimuleze creşterea producţiei totale reale, care să antreneze reducerea nivelului general al preţurilor, creşterea ocupării şi, implicit, a cererii totale reale.

În concluzie: politicile macroeconomice cu caracter antiinflaţionist pot acţiona fie în direcţia reducerii cererii agregate, fie în direcţia sporirii ofertei agregate.

Eficienţa politicii antiinflaţioniste, prin reducerea cererii agregate, asupra ratei inflaţiei este ridicată numai dacă inflaţia este moderată, iar creşterea economică are o rată pozitivă. Politica de reducere a ratei inflaţiei prin reducerea cererii agregate, pentru a nu avea ca efect sporirea ratei şomajului, este necesar să fie însoţită de măsuri concrete coerente de politică monetară şi fiscală care să stimuleze sporirea producţiei prin reducerea fiscalităţii, a ratei dobânzilor etc.

În cazul politicii de stimulare a ofertei agregate, ca modalitate de reducere a inflaţiei, rezultatele sunt pozitive, cu condiţia ca măsurile preconizate, în strânsă legătură cu sporirea gradului de utilizare a factorilor de producţie şi, în primul rând, a forţei de muncă, să fie concepute în cadrul unui orizont de timp îndelungat.

Bibliografie:

1. 
   N. Dobrotă „Teorie economică generală ● Macroeconomie” - Bucureşti 2006;
   
2. 
   D. Moldovanu „ Economia politică” – Chişinău 2001;
   
3. 
   E. Feuraş „ Aplicaţii la teoria economică” – Chişinău 2007;
   

Tema 2. Indicatorii macroeconomici

1. 
   Sistemul Conturilor Naţionale ;
   
2. 
   Indicatorii agregaţi în sistemul contabilităţii naţionale;
   

-1-

Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile (realo-monetere) din activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează, societatea recunoscând utilitatea acestora de a satisface multitudinea nevoilor sociale. Aceste rezultate sunt înregistrate şi măsurate de către instituţii specializate, cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor având o semnificaţie practică deosebită pentru adoptarea deciziilor de politică macroeconomică. De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale, privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări ale lumii contemporane, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale.

Ţările cu economie de piaţă modernă pun la baza măsurării rezultatelor macroeconomice teoria remunerării factorilor de producţie, în funcţie de care s-a elaborat Sistemul Conturilor Naţionale (SCN).

Contabilitatea Naţională sau Sistemul Conturilor Naţionale¹ este instrumentul esenţial de colectare a unor date numerice şi de cuantificare, într-o formă sintetică, simplificată, a operaţiunilor principale din economia naţională. Ea reprezintă macheta economiei naţionale şi pune un accent deosebit pe relaţiile de interdependenţă dintre unităţile elementare ale economiei, pe agregarea rezultatelor în cadrul categoriilor macroeconomice semnificative, favorizând analizele economice în termeni de flux (variaţia activităţii într-o perioadă dată).

Apariţia unui sistem de evidenţă a economiei naţionale² datează încă din secolul al XVIII-lea, când Contabilitatea Naţională făcea primele calcule cu privire la bogăţia naţională. După criza din anii 1929 - 1933, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial, când s-a intensificat intervenţia statului în economie, s-a constituit cu adevărat SCN ca instrument informaţional de bază al politicilor macroeconomice.

Primul SCN a fost elaborat în Anglia (1938), care apoi a fost adoptat şi de SUA. Aceste sisteme au stat la baza elaborării Sistemului Contabilităţii Naţionale al ONU (1953), care a fost perfecţionat şi adaptat continuu la condiţiile din economia mondială. S.C.N. al O.N.U. este conceput pentru a furniza informaţii cifrice pentru a caracteriza structura economică a unei ţări, nivelul de dezvoltare economică şi modificările intervenite în timp, precum şi informaţii care să permită compararea nivelului şi structurii unei ţări cu nivelul şi structura economică a altor ţări.

În Republica Moldova la fel este utilizat SCN. Acest sistem porneşte de la conceptul teoretic potrivit căruia venitul naţional se creează nu numai în ramurile producţiei materiale ci şi în celelalte sectoare ale activităţii economice, cum ar fi învăţământul, sănătatea, cultura, domeniul financiar-bancar, administraţia de stat etc.

SCN evidenţiază trei mari categorii de operaţiuni:

1. 
   operaţiuni ce vizează fluxurile materiale şi fluxurile serviciilor (producţia, consumul, formarea brută a capitalului, exportul şi importul);
   
2. 
   operaţiuni asupra fluxurilor de venituri (salariile, impozitul, veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor);
   
3. 
   operaţiuni asupra fluxurilor financiare (creanţele, împrumuturile, economiile etc.);