Sven Hassel



Yüklə 1,58 Mb.
səhifə23/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,58 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27

Se zbătea cu disperare încercând să şi elibereze mâinile. Izbutise să l răstoarne pe unul din jandarmi şi toţi trei se prăvăliră jos.

— Sunt un bun naţional socialist: Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc! Am fost în Hitlerjugend!

Vocea se stinse într un horcăit. Ultimul cuvânt pe care l putuse scoate fusese "mămico!" Un strigăt care în istoria omenirii făcuse să se cutremure atâtea eşafoade şi închisori. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Dulăii armatei îşi făcuseră treaba. Se ridicară şi porniră târând după ei trupul dezarticulat. Unul dintre ei înjură printre dinţi.

— Ne a făcut figura, mucosul ăsta! Merită o lecţie. Uite ce circ pentru că l aşteaptă un glonţ!

Locotenentul Ohlsen se opri o clipă şi privi băieţandrul leşinat.

— Înaintează, mârâi unul din jandarmi, smucind de lanţ. Hai, înaintează!

— Săracul copil, murmură locotenentul Ohlsen. Nu i decât un puşti.

— Destul de mare ca să dezerteze, se stropşi jandarmul cu insigna lui de vânător de oameni. Şi destul de bătrân ca să înţeleagă cât îl costă. Dacă l ar fi graţiat, se apucau cu toţii s o roiască.

— Ai copii, Oberfeldwebel? întrebă locotenentul Ohlsen.

— Patru. Trei în Hitlerjungend şi unul pe front. În divizia S.S. "Das Reich".

— Să sperăm că fiul dumitale din "Das Reich" nu va fi şi el eliminat la fel într o zi.

— Aşa ceva n o să se întâmple, dom' le locotenent, râse jandarmul sigur pe sine. Fiul meu este Untersturmführer şi nu va fi executat.

Locotenentul Ohlsen ridică din umeri.

— Depinde, în primul rând, de vremurile care vor veni.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întreabă celălalt gardian ciulind urechea.

— Nimic, murmură locotenentul Ohlsen. Mi e doar milă de aceşti sărmani copii.

— Nu vă gândiţi la alţii, zise cel cu patru copii. Păstraţi vă mai bine mila pentru dumneavoastră înşivă. Lovi uşurel tocul pistolului, îşi potrivi casca pe cap şi îşi mângâie insigna strălucitoare.

— Şi ia mai tăceţi din gură!

Locotenentul Ohlsen intră în sală cu o expresie de totală detaşare. Se prezentă la masa judecătorilor aşa cum fusese învăţat la şcoala militară nr.3 din Dresda.

Preşedintele dădu din cap cu bunăvoinţă şi murmură:

— Luaţi loc.

Frunzări zelos prin hârtii şi făcu un semn procurorului. Maşinăria justiţiei se putea pune în mişcare. Rotiţele prinseră să se învârtă conform regulamen­tului.

— Locotenente, începu dr. Beckmann. Presupun că nu aveţi intenţia să vă declaraţi vinovat de acuzaţiile ce figurează împotriva dumneavoastră în do­cumentele întocmite de RSHA?

Locotenentul Ohlsen privi podeaua lucioasă, curată. Apoi ridică încet privirea aţintind o către cei trei judecători care şedeau cu ochii înpăien­jeniţi de somn. Preşedintele trona în jilţul său roşu, cu spetează înaltă, urmărind cu interes evoluţia unei muşte pe lampa din tavan. De fapt un tăun, şi nu o muscă obişnuită. O insectă dintre acelea care suge sângele animalelor domestice şi al oamenilor. Cenuşie şi tristă ca aspect, dar din punctul de vedere al unui colecţionar de insecte o piesă frumoasă.

Locotentul Ohlsen lăsă să i alunece privirea înspre procuror.

— Herr Oberkriegsgerichtsrat, când am fost anchetat de poliţia secretă am semnat mişte mărturisiri, aşa încât consider întrebarea dumneavoastră de prisos.

Buzele subţiri şi decolorate ale doctorului Beckmann se crispară într un zâmbet sarcastic. Mângâie documentele care se aflau în faţa sa.

— În ceea ce priveşte utilitatea unei întrebări, vă rog să aveţi încredere în mine. Pentru moment vom lăsa însă la o parte cele ce vi se reproşează în actul de acuzare. Scundul doctor în drept se răsuci către judecători şi continuă cu glas răsunător:

— În numele Führer ului şi al poporului german, adaug la acuzaţiile formulate împotriva locotenentului Bernt Ohlsen pe acelea de dezertare şi laşitatea în faţa inamicului.

Surprinşi, cei trei judecători îşi ridicară nasurile. Preşedintele încetă să se mai intereseze de muscă.

Locotenentul Ohlsen simţi că i plesnesc tâmplele. Sări.

— Dezertare! Laşitate în faţa inamicului! Minciună!

Doctorul Beckmann zâmbi condescendent şi agită o foaie de hârtie. Era tipul perfect de mic burghez, cel care poartă întotdeauna culorile guvernului aflat la putere.

— Răspunsul dumneavoastră nu mă surprinde. Este întocmai ceea ce mă aşteptam. Doctorul Beckmann îşi savura cuvintele. Exact genul de proces care i plăcea. Cu atacuri surprinzătoare.

— Nu mi a trecut niciodată prin minte să dezertez, Herr Ober­kriegs­gerichtsrat.

Doctorul Beckmann încuvinţă, dând din cap. Se simţea solid precum stânca Gibraltarului.

— Vom vedea. Suntem aici pentru a dovedi temeinicia acuzaţiilor sau, dimpotrivă, netemeinicia lor. Dacă veţi putea proba că acuzaţiile mele sunt nefondate, veţi putea părăsi această sală ca om liber.

— Liber? murmură locotenentul Ohlsen. Om liber? Se uită la uşa din fundul sălii, cea ce din spatele băncilor rezervate publicului, şi se gândi: "Nimeni nu e liber în cel de al treilea Reich. Toată lumea e prizonieră. De la pruncul din leagăn până la bătrânul de pe patul de moarte."

— În caz contrar însă, mârâi cu răutate doctorul Beckmann aplecân­du se ameninţător peste masă, ştiţi ce vă aşteaptă.

Locotenentul Ohlsen ştia ce l aşteaptă.

Preşedintele aprobă dând din cap.

Doctorul Beckmann se întoarse spre judecător:

— Cu permisiunea tribunalului, vom face abstracţie de actul de acu­zare iniţial, formulând noi învinuiri împotriva inculpatului, fără o instruc­ţiune preliminară. Aceste documente nu mi au parvenit decât azi dimi­neaţă, de la 197 serviciul special al poliţiei secrete. Cuprinsul lor e limpede şi un succint interogatoriu al acuzatului va convinge tribunalul de inuti­litatea unei in­strucţiuni preliminare.

Preşedintele încuviinţă din nou.

— Aprobat. Tribunalul face abstracţie de instrucţiunea prealabilă.

— Locotenente, la 2 februarie 1942 comandaţi compania a 5 a a regimen­tului 27 tancuri. Exact?

— Da.

Doctorul Beckmann zâmbi, sigur de rezultat.



— Vreţi să informaţi tribunalul unde anume luptaţi?

— Nu mi mai amintesc cu exactitate. Locotenentul Ohlsen reflectă, con­templând totodată un mare portret al lui Hitler agăţat în spatele judecătorului. Führer ul era într o uniformă verde, concepută de el însuşi şi având pesemne menirea să constituie o imagine a simplităţii.

— Presupun că era pe undeva pe lângă cotul Donului, dar n aş putea să indic cu precizie locul. Am luptat în atâtea părţi...

Doctorul Beckmann lovi triumfător în masă.

— Cotul Donului. Exact. Divizia dumneavoastră fusese dislocată în zona Viazma Rjev. Aţi primit ordin să ocupaţi împreună cu compania o poziţie lângă comuna Olenin, la vest de Rjev. Vă amintiţi?

— Da. Divizia noastră era pe punctul de a fi încercuită. La sud fuseserăm depăşiţi de diviziile a 19 a şi a 26 a de cavalerie sovietice. Dinspre nord sosea divizia blindată 822.

— Mulţumesc, mulţumesc, i o tăie doctorul Beckmann. Nu ne interesează câtuşi de puţin ce anume făceau ruşii. Divizia dumneavoastră blindată con­tinuă să existe, deci toate explicaţiile dumneavoastră sunt fanteziste. Îşi întoarse privirea spre băncile pe care se înghesuiau ofiţeri plini de morgă: O divizie blindată germană nu poate fi încercuită de sovietici, o rasă inferioară. Aşa ceva nu e posibil.

Un murmur tălăzui prin sală.

— Linişte! mugi preşedintele, izbind cu ciocănelul în masă.

— Vă amintiţi bine de sectorul Olenin, locotenente?

— Da, răspunse scurt locotenentul Ohlsen.

— Aţi primit din partea comandantului dumneavoastră, colonelul von Lindenau, ordinul verbal să ocupaţi o poziţie lângă Olenin, deoarece în zona respectivă se produsese o breşă. Mai precis, breşa era de a lungul căii ferate, la doi kilometri est de Olenin.

— Ce cale ferată? întrebă unul din judecători, nu fiindcă l ar fi interesat, nici fiindcă precizarea ar fi avut o cât de mică importanţă, dar fiindcă simţea că trebuie să pună şi el o întrebare.

— Ce cale ferată? repetă surprins doctorul Beckmann. Furios, căută printre hârtii şi bombăni din nou: Ce cale ferată?

Locotenentul Ohlsen îl urmărea placid.

— Calea ferată Rjev Nelidovo.

— Răspundeţi când veţi fi întrebat! ţipă iritat doctorul Beckmann. Cunoaştem totul foarte bine. Domnul judecător m a întrebat pe mine şi nu pe dumneavoastră.

Se întoarse spre judecător şi se înclină servil:

— E vorba de calea ferată Rjev Nelidovo. O linie secundară.

Locotenentul Ohlsen simţi că trebuie să l corecteze pe doctorul Beck­mann. Se sculă în picioare.

— Îmi permit să vă atrag atenţia că nu e vorba de o linie secundară, ci de magistrala dublă Moscova Riga.

O roşeaţă uşoară coloră figura doctorului Beckmann. Strigă, scos din sărite:

— Veţi răspunde când veţi fi întrebat. V am mai spus o o dată!

— Judecătorul a pus o întrebare, se apără locotenentul Ohlsen.

— Domnul judecător mi a pus o mie, nu dumneavoastră, ţipă doctorul Beckmann. Şi în ochii noştri este o linie secundară.

— În cazul acesta e o mare linie secundară de circa 1000 km, protestă uşor locotenentul Ohlsen.

— Nu asta ne interesează, replică doctorul Beckmann lovind cu palma peste hârtiile de pe masă. Când eu am spus că e o linie secundară, înseamnă că aşa e. Aici vă aflaţi în Germania şi nu în smârcurile sovietice. Aici avem alte concepte. Vom face abstracţie de blestemata asta de cale ferată. Aţi primit, deci, din partea comandantului dumneavoastră, ordinul de a ocupa o poziţie la est de Olenin şi ordinul spunea că nimic, dar absolut nimic, nici Dumnezeu, nici dracul, nici întreaga Armată Roşie nu trebuie să vă facă să abandonaţi poziţiile. Aveaţi datoria să vă menţineţi în sectorul Olenin asigurând rezistenţa pe direcţia frontală şi pe flancuri. E adevărat sau nu? strigă el aţintind asupra locotenentului Ohlsen un deget acuzator, cu unghia frumos îngrijtă.

Locotenentul Ohlsen mormăi ceva nedesluşit.

— Da sau nu? strigă Oberkriegsgerichtsrat ul doctor Beckmann.

— Da.


Doctorul Beckmann triumfa.

— Suntem, deci, de acord în legătură cu ordinul pe care vi l a dat colonelul dumneavoastră şi putem continua astfel încât tribunalul să şi poată da seama de inadmisibila dumneavoastră laşitate. Compania pe. care o comandaţi lupta ca subunitate de infanterie. Nu era însă o simplă companie. Era o companie puternic întărită. Puteţi să mă corectaţi dacă comit inexactităţi. Conform ordinului scris, printre altele vă fusese detaşat un pluton antitanc, echipat cu tunuri de 75 mm şi un pluton de pionieri, cu aruncătoare de grele flăcări. Puteţi explica chiar dumneavoastră tribunalului care era efectivul companiei când aţi ocupat poziţia de lângă Olenin.

— Da, răspunse locotenentul Ohlsen ridicându se. Compania era formată din 250 de oamnei, tanchişti,din 24 de artilerişti A.C. şi din 20 de pionieri cu aruncătoare de flăcări.

— Deci o companie de circa 300 de oameni, continuă doctorul Beck­mann. Socot că aşa ceva poate fi numit o companie puternică. Spuneţi ne câte ceva în legătură cu armamentul.

Locotenentul Ohlsen respiră adânc: ştia acum ce urmărea acest vânător de oameni. Se uită la preşedinte, care se plictisea şi se juca cu creionul desenând pe sugativă tot felul de monştri preistorici.

— Compania de sub comanda mea avea două tunuri antitanc de 75 mm, după aruncătoare de 81 mm, trei aruncătoare de 50 mm sovietice, două mitraliere grele, şase mitraliere uşoare, patru aruncătoare de grele flăcări, patru uşoare. Toţi comandanţii de pluton şi de grupă aveau pistoale mitra­lieră. Ceilalţi, puşti. Nu mi aduc aminte câte anume. În plus, armament de geniu, adică mine, şi altele.

Doctorul Beckmann dădu din cap.

— Aveţi o memorie remarcabilă. Acesta era, într adevăr, armamentul companiei dumneavoastră întărite. Trebuie doar să adaug că dotarea cu pistoale mitralieră era cu totul ieşită din comun. Aveaţi 128 de bucăţi şi, în ciuda acestui armament formidabil, aţi dat dovadă de laşitate.

— Nu e adevărat, articulă, abia auzit, locotenentul Ohlsen.

Doctorul Beckmann zâmbi.

— Singurul de aici care minte sunteţi dumneavoastră. Cine a dat companiei ordinul de retragere? Unul din subofiţeri? Unul din ostaşi? Nu, dumnea­voastră, comandantul ei.

— Dar în momentul acela compania era decimată, strigă disperat loco­tenentul Ohlsen.

— Decimată? izbucni doctorul Beckmann. Aveţi o concepţie ciudată despre decimare. Chiar şi un copil ştie că aşa ceva înseamnă distrugere totală. Însăşi prezenţa dumneavoastră aici dovedeşte contrariul. Dar să ne ocupăm de ordinulpe care l aţi primit: poziţia trebuia păstrată cu orice preţ.

— Pot cere domnului preşedinte permisiunea de a explica ce s a petrecut pe această poziţie?

Oberkriegsgerichtsrat ului dr. Jeckstadt i se făcuse foame. Procedura îl plictisea. Prea multe cazuri. Şi atât de triviale. Ar fi trebuit să fie rezolva­te pe cale administrativă. Se uită la ceasul său de aur. Era ora unu. Nici astăzi nu va ajunge acasă înainte de trei. Pe deasupra, mai era şi seară lui de bridge. Să l ia dracu' pe locotenentul ăsta. Şi Beckmann, ce idiot. Nu se putea exprima mai scurt? Ştia doar foarte bine cu ce se va termina toată povestea. Atunci, la ce bun acest circ?

— Explicaţi, bombăni el. Dar fiţi concis.

— După patru zile şi patru nopţi de lupte neîntrerupte cu infanteria şi cavaleria sovietică, începu locotenentul Ohlsen, compania mea întărită de aproximativ 300 de oameni se găsea redusă la 19. Tot armamentul meu greu fusese distrus. Muniţii, aproape deloc. Mai funcţionau doar două puşti mitra­lieră. Tot ce ne rămăsese ca gloanţe fusese rezervat pentru aceste două mitraliere. Am fi fost striviţi. Luptam unul contra cinci sute. În faţă şi în spate exploziile de grenadă se ţineau lanţ. Întregul teren era bătut cu foc de arme automate. Orice tentativă de a continua lupta ar fi fost opera unui nebun.

— Înteresantă ipoteza dumneavoastră! îl întrerupsese doctorul Beckmann. Să ne oprim puţin la ea. Ordinul de zi al Führer ului Adolf Hitler adresat trupelor din sectorul Viazma era de a lupta până la ultimul om şi până la ultimul cartuş, împiedicând înaintarea sovieticilor. Iar dumneavoastră, un simplu locotenent, numiţi asta opera unui nebun? Dumneavoastră, care, folosindu vă de falsuri, v aţi strecurat în şcoala militară ca să i acoperiţi de ruşine pe ofiţerii germani? Vocea îi urcă până când ajunse un strigăt furios. Îndrăzniţi să insinuaţi că Führer ul nostru, care se află sub protecţia lui Dumnezeu, e nebun? Că e, cu alte cuvinte, un imbecil, un alienat?

Locotenentul Ohlsen privi calm la magistratul care, mânat de fanatism, răcnea şi se agita la limita isteriei. Aşa îl cunoscuseră şi tinerii studenţi, înainte de război, când preda la Universitatea din Bonn. Îşi scoase ochelarii cu rame subţiri de aur şi i şterse.

— Herr Oberkriegsgerichtsrat, rosti foarte calm locotenentul Ohlsen. Când am vorbit de "opera unui nebun" nu mă gândeam la Führer, ci la mine însumi. Aş fi fost nebun dacă aş fi continuat lupta. De la primirea ordinului de a menţine poziţia şi până în momentul retragerii situaţia se schimbase radical. Coloanele blindate sovietice ne depăşiseră cu mult.

— Nu ne interesează asta! strigă doctorul Beckmann. Nu vrem să ştim nimic de coloanele blindate sovietice! Aţi primit ordin să luptaţi până la ultimul om. Nu aţi făcut o! De ce nu aţi luat legătura cu regimentul?

— Am găsit regimentul abia după trei zile de la abandonarea poziţiei.

— Mulţumesc, întrerupse preşedintele. Consider că am ascultat destul. Acuzatul a mărturisit că a dat ordin de părăsire a poziţiei din sectorul Olenin. Führer ul a spus o limpede: "Soldatul german, acolo unde este, acolo rămâne". Învinuirea de laşitate şi dezertare este întemeiată. Îl privi pe locotenentul Ohlsen cu un aer inchizitorial şi ciocăni în masă cu creionul. Mai aveţi ceva de adăugat?

— Herr Oberkriegsgerichtsrat, veţi vedea din actele mele că am fost decorat cu înalte distincţii pentru curaj în luptă. Ar trebui să constituie o probă că nu sunt laş. Lângă Olenin n am fost preocupat să mi salvez pielea. În jurul meu, în zăpadă, zăceau însă 270 de camarazi morţi. Mai rămăseseră în viaţă doar 19 şi fiecare dintre ei era rănit. Nu mai aveam hrană. Am mâncat zăpadă ca să ne nşelăm foamea. Jumătate din supravieţuitori trebuiau să fie sprijiniţi ca să poată umbla. O treime aveau degerături grave din pricina frigului puternic. Eu însumi eram rănit în trei locuri diferite. Din considerente umane pentru supravieţuitori, am dat ordinul de retragere. Armamentul lăsat a fost în prealabil distrus. Nimic din ce ar fi putut fi utilizat nu a căzut în mâna ruşilor. Calea ferată a fost aruncată în aer în câteva locuri. Am lăsat în urma noastră câmpuri de mine, ca să întârziem înaintarea inamicului.

— Ce poveste frumoasă! hohoti sarcastic doctorul Beckmann. Dar ea nu schimbă crima dumitale: sabotarea ordinului, dezertare şi laşitate.

Locotenentul Ohlsen privi disperat în jurul său, ca şi cum ar fi căutat un ajutor de la zidurile acestei încăperi reci şi neîndurătoare. Atunci abandonă partida. Se lăsă greoi să cadă pe bancă. Nu mai avea curajul să continue. Simţea limpede că totul se terminase. Pe ultima bancă din fundul sălii obser­vase un om mic şi uscăţiv, înbrăcat în negru şi cu o garoafă roşie la butonieră. "Frumosul Paul", Kriminalrat ul Paul Bielext, venise să se asigure că tribuna­lul îşi făcea treaba cum trebuie.

Preşedintele, doctorul Jeckstadt, îl remarcase şi el printre cei prezenţi pe omul îmbrăcat ca de înmormântare. În dosul ochelarilor negri, privirea îngheţată a ochilor albaştri mătura sala aidoma fascicolului unui radar. Stătea pe bancă şi fuma, indiferent la toate afişele care interziceau fuma­tul. Doctorul Jeckstadt fu cât p aci să izbucnească în urlete. Insolentul fumător îl făcea să turbeze de furie, însă unul din asesori îi şopti discret cine era omuleţul şi preşedintele hotărî să tacă din gură.

Şi procurorul îl remarcase pe Paul Bielert. O nervozitate evidentă puse stăpânire pe el. Când şeful secţiei a IV a apărea pe undeva, era semn sigur că aveau să se işte tot soiul de necazuri. Descoperise oare ceva? Acest Bielert era primejdios. Nu se ştia niciodată unde avea să lovească.

Sigur, fusese povestea aceea cu confiscatul, dar era veche de patru ani. Şi cu siguranţă că azi n ar mai fi putut descoperi nimic. Ceilalţi trei muriseră de mult, iar doamna Rosen fusese spânzurată. Doctorul Beckmann se scutură, înfiorat. Fusese amestecat în toată povestea aceea şi acum îi părea rău. E drept că pe atunci Paul Bielert nu era decât un inspectoraş oarecare, fără im­portanţă, şi nimeni n ar fi putut bănui că acest personaj sinistru avea să se ridice atât de sus. Mulţi avură un adevărat şoc când descoperiră că era prieten cu Heydrich.

Doctorul Beckmann îşi şterse fruntea cu o batistă albă ca zăpada. Ce bine ar fi fost să nu l fi repezit atunci pentru că se amesteca în afacerea aceea. Bielert căpătase o săpuneală de la superiorul său, Kriminalrat ul Huber. Dar Huber fusese spânzurat acum un an, iar Bielert reapăruse ca să l înlocuiască.

Involuntar, doctorul Beckmann îşi duse mâna la gât. Privea ca hipno­tizat garoafa roşie ce lumina reverul lui Paul Bielert. De acolo privirea sa urcă până la ochii străpungători ai şefului Gestapo ului, Dintr o dată i se făcu frig. Ce căuta aici personajul acesta diabolic? Venise, desigur, pentru afacerea aceea veche, clasată de atâta timp. Făcu un efort ca să şi redea curajul. Se afla într un tribunal al justiţiei prusace şi nu într unul din beciurile Gestapo ului, iar el, doctorul Beckmann, era doctor în drept, avocat general şi fost profesor universitar. Nu i era frică de Gestapo. Şi apoi, fir ar să fie, de ce i ar fi fost frică? Se cutremură de un nou fior. GESTAPO! Ăla de acolo nu era decât un bandit fără educaţie, un copil al străzii, un păduchios de Kriminalrat. Mult inferior, din punct de vedere ierarhic, Oberkriegsgerichtsrat ului Hans Beck­mann, doctor în drept.

Hotărî să apuce taurul de coarne. Cu un zâmbet arogant pe buze, îşi întoarse privirea spre Paul Bielert. Întâlni faţa lui palidă, ochii îngheţaţi, gura mică şi treptat surâsul i se şterse. Se ntoarse cu spatele la Paul Bielert, dar îi simţea căutătura împlântată în ceafă. Îl cuprinse o dorinţă teribilă să se repeadă afară din sală, să sară într o barcă şi să vâslească nebuneşte în direcţia Angliei, singurul loc unde cineva putea fi, cât de cât, la adăpost de Paul Bielert.

Brusc, îşi dădu seama că tribunalul îi aşteaptă concluziile înainte de a se retrage pentru deliberare. Tresări şi răcni ca un disperat vrând să sublinieze astfel ireproşabilul său patriotism.

— Cer Curţii ca acuzatul sa fie decapitat conform articolului 197 b şi articolului 91 b din Codul Penal Militar al RSGB.

Doctorul Beckmann se lăsă să cadă greoi pe scaun. Parcurse cu aparentă atenţie câteva documente, fără să ştie însă ce anume caută.

Preşedintele dădu din cap. Curtea se retrase în odaia albastră unde pe masă se aflau întotdeauna câteva flori proaspete.

Doctorul Jeckstadt dădu la o parte carafa şi ceru bere Dortmunder fermentaţie specială şi cu spumă multă. Fiecare trimise să i se aducă câte un litru de la popota ofiţerilor. Bere proaspătă, cu guler. Ciocniră, sorbiră cu înghiţituri mari, îşi şterseră spuma rămasă pe buze şi scoaseră câte un "ah!" de satisfacţie. Câţiva cerură cârnaţi. Sosiră şi cârnaţii. Erau nişte cârnăciori cenuşii şi groşi, pe care i tăvăliră tustrei în acelaşi borcan cu muştar.

— Sunt de părere să dăm curs cererii acuzării, spuse doctorul Jeckstadt cu gura plină de cârnăciori şi bere.

— Este tocmai ceea ce voiam să zic şi eu, mormăi Kriegsgerichtsrat ul Plenge între două înghiţituri de bere. Excelentă bere, continuă el. Nicăieri în lume, în afară de Germania, nu găseşti o bere mai bună.

— Este unul din motivele pentru care purtăm războiul, explică doctorul Jeckstadt. Pe ntregul pământ oamenii vor învăţa să bea minunata bere ger­mană.

Cel mai tânăr dintre judecători, Kriegsgefichtsrat ul Ring făcu o vagă tentativă să şi mai îmblânzească colegii.

— Cred că ar trebui să l condamnăm la moarte prin împuşcare, conform articolului 19 c. Decapitarea e inestetică. Dorm întotdeauna prost după o decapitare şi, în plus, acuzatul a avut o comportare bună înainte. Să ţinem seama de decoraţiile primite şi să l iertăm de decapitare.

— Tinichelele acelea n au nici o importanţă, se împotrivi preşedintele pe un ton ursuz. Acuzatul este un individ suspect. A urzit un complot, a diminuat reputaţia Führer ului în ochii opiniei publice, răspândind glume insultătoare.

— Dar care erau, la urma urmelor, aceste glume? întrebă curios Kriegsge­richtsrat ul Plenge jucându se cu toarta cănii sale.

Doctorul Jeckstadt aruncă o privire prudentă spre uşa care dădea în sala de audienţe. Precaut, de parcă ar fi fost vorba de un exploziv puternic, întinse asesorilor dosarul.

Ring fu primul care izbucni în râs. După el Plenge. Râsul era molipsi­tor. Acum râdeau toţi trei. Se prăbuşiseră peste masă, cutremuraţi de hohote. Ring se plesnea peste coapse. Plenge răsturnă berea. Apoi, brusc, redeveniră serioşi. Râsul lor gros se curmă brutal. Sandalizat, doctorul Jeckstadt exclamă:

— Ah, domnilor, ce comic a fost că domnul Plenge şi a răsturnat halba. De fapt, o porţie de râs sănătos face bine. Lovi de câteva ori documentul exploziv. Dar sub nici un pretext nu putem tolera aceste glume injurioase. Datoria noastră este să combatem propaganda inamică. Acceptăm concluziile acuzării şi aplicarea celei mai severe pedepse. E nevoie de un exemplu şi este datoria noastră să fim aspri. Blândeţea degradează un popor.

Cu litere mari şi înflorate scrise: decapitare. Dedesubt îşi caligrafie numele. Întinse apoi hârtia peste masă.

— Dragi colegi, veţi semna în dreapta parafei mele.

Doctorul Plenge semnă fără să reflecteze nici o clipă. Doctorul Ring avu un moment de şovăire. Semnă foarte încet, de parcă ar fi regretat fiecare literă.

Doctorul Jeckstadt îşi promise ca la prima ocazie să l mute pe Ring la un tribunal excepţional, undeva în Răsărit. Acolo, cel puţin, procopsitul ăsta o să nveţe ce nseamnă buna funcţionare a maşinii judiciare. De nu, va atârna în chip de ornament la capătul unei crengi de mesteacăn.



Yüklə 1,58 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə