Sven Hassel



Yüklə 1,58 Mb.
səhifə8/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,58 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   27

— Atac de blindate din stânga! mi a comandat el. La adăpost după zid!

Eu, executarea. Ordinu i ordin. Da' n am apucat bine să sar zidul înalt de trei metri jumătate şi să mă trântesc la pământ de partea ailaltă, că i şi lipseam.

— Atac de blindate din dreapta!

Eu, iarăşi peste zid. Ca să nu fie prea monoton, s a gândit el să mă atace şi o escadrilă de avioane. Galop peste drum, săritură peste zid. Uite aşa şi au bătut joc de mine, el şi Gerda, o jumătate de oră. În tot timpul ăsta a trebuit să fac faţă asaltului combinat al tuturor armelor inamice. Doamne, ce am putut năduşi! Pe urmă, din nou drepţi în faţa lui.

— Degetul de la picior orizontal, îmi ordonă el.

— Imposibil, dom' Feldwebel, zic, eu, ceea ce era purul adevăr.

S a apropriat de mine, mai mai să mă atingă.

— Kreutzfeld, îţi ordon pentru ultima oară să pui degetul jos pe pavaj.

Mă străduiam eu cât puteam, dar degetul tot în sus stătea de parcă şi ar fi bătut joc de majur. Atunci a făcut un lucru foare nasol: s a lăsat cu tocul cizmei pe deget. Eu am scos un răcnet înspăimântător. El a râs:

— Amărâtule! Piei din ochii mei!

Nici nu vă puteţi închipui cât m a durut. Până n străfundul rărunchi­lor. M am târât la infirmerie şi acolo m au internat. Şi, întor­cându se spre Porta:

— Îl cunoşti şi tu pe medicul şef, ăla cu piciorul de lemn, maiorul me­dic Brettschhneider? Tartorul tartorilor. Într o zi m a băgat de 81 de ori sub pat fiindcă ascunsesem un cârnat între cearceafuri.

— Mersi, îl ştiu, râse Porta. Am avut cinstea. Vine în prima zi, cu toată suita după el, în sala în care eram. Se uită la mine, îmi tuşeşte în nas, în timp ce eu stăteam întins aşa cum cere regulamentul. Reuşesc să îngaim: "Porta Joseph, Gefreiter din regimentul 11 tancuri, la ordinele dumneavoastră, domnule maior. Sunt paralizat şi din nefericire incapabil să plec la război".

S a uitat la mine de parcă aveam ciumă. Bruta cazonă îşi lingea de pe acum buzele. Mă aşteptam la nişte răcnete furioase. Când colo, monstrul începe pe un ton blând şi înţelegător care mă sperie de a binelea.

— E adevărat oare? Soldăţelul e paralizat. Vai, ce păcat.

— Da, domnule, maior, e foarte păcat, zic eu cu aerul că abia mai pot şopti.

El râde ca un şacal.

— Ce nenorocire, soldăţelule. Să paralizezi tocmai în momentul în care regimentul pleacă la război ca să i zdrobească pe inamicii Reich ului.

— E o foarte mare nenorocire, domnule maior, repet eu întinzân­du mă şi mai tare în poziţie de drepţi.

El trage cearşaful de pe mine astfel ca toate infirmierele să mă poată admira, după care se apucă să mă împungă cu un ac prin diverse locuri. Şi împungea, ticălosul, nu glumă. Da' şi eu mă ţineam tare. Nici un of. De parc ar fi împuns într o scândură. Când s a săturat, s a întors către admiratorii săi:

— Îl vedeţi pe soldăţelul nostru. Îşi dă perfect seama că s a căptuşit cu paralizia asta într un moment foarte neprielnic.

Eu fixam tavanul, în poziţie reglementară: Mâinile întinse fi lungul corpu­lui, tălpile desfăcute, 45 de grade între degetele groase. În militărie e nevoie de ordine. Normal. Altminteri e harababură.

— E drăguţ din partea dumitale, soldăţelule, să vii la noi cu paralizia asta. Nu ţi fie teamă. O să te vindecăm. Ştiu despre ce i vorba. Te a lovit aşa, deodată, ca un trăsnet. Exact în momentul izbucnirii războiului. Cu o zi înainte, când pacea domnea încă pe pământ, zburdai ca un iepuraş. Nu i aşa, sodăţelule?

Şi se scărpina în dosul urechii, privindu mă cu ochii mijiţi.

— Chiar aşa, domnule maior.

— Cunosc, cunosc bine, soldăţelule, dar povesteşte ne totuşi cum ţi s a ntâmplat. Cazul dumitale e foarte interesant.

Ah, mi am zis eu, e uşor de dus măcelarul ăsta.

— Iată domule maior. M a apucat când Hauptfeldwebel ul Edel a co­mandat adunarea pentru împărţirea muniţiei. Am devenit deodată rece, sloi de gheaţă şi mi am spus: "Porta, pentru Dumnezeu, ce ai? "Cazarma se nvârtea cu mine ca o morişcă. Ajunsesem în capul scării de la armurărie când m a prins paralizia. Am plâns de dezamăgire la gândul că nu pot nădăjdui la o moarte eroică. Acolo, la Berlin, domnul şi doamna Porta ar fi fost mândri. Ar fi putut povesti prietenilor şi vecinilor: "Fiul nostru a căzut ca un erou", în timp ce acum au un biet paralitic, pironit la pat pentru tot restul războiului. Izbutesc chiar să mi storc o lacrimă şi continui cu un gâfâit de plâns în voce: Eram atât de fericit să fac războiul, domnule maior! Într o bună zi toată lumea mă va arăta cu degetul fiindcă n am nici o medalie. Gefreiter ul Porta cu respect îşi permite să vă întrebe dacă nu există ceva ca un paralitic să poată sluji în vreme de război pe Führer, poporul şi patria sa?

Casapul făcea da din cap şi mă apăsa uşurel pe burtă. Apoi se făcu al dracului. Fără preaviz mă pocni cu un ciocan peste genunchi: instantaneu picioarele mele ţâşniră în sus şi l izbiră în faţă, aruncându i ochelarii. Fără să se sinchisească de cuconetul prezent, urlă:

— Zvârli din copite, mincinos împuţit!

Îşi pipăi nasul şi scuipă furios. Brusc se opri şi mă privi cu un ochi acuzator.

— Nu i aşa că n ai poftă de mâncare?

Pe loc mi am zis "Dumnezeule, de unde o şti?" căci tocmai mă gân­deam la cârnaţii pe care i ascunsesem sub cearşaf.

Mi a vârât un aparat în ureche şi a scotocit pe acolo multă vreme. Poate că voia să vadă dacă nu s ţicnit. Pe urmă mi a ridicat pleopele. O fi daltonist, mi am zis, şi am răcnit:

— Am ochii albaştri, domnule maior.

— Ţine ţi fleanca! Te am întrebat dacă ţi e foame?

"Poftim de te descurcă, bătrâne Porta, mi am spus. Îţi ordonă să ţi ţii fleanca şi totodată te întreabă ceva."

Ce să fac? Mi a ascultat inima, m a pus să deschid gura ca să se uite la amigdale. Pe mine mă încerca un pârţ grozav, dar n am îndrăznit să i dau drumul.

— Poftă de mâncare? urlă el. Ai poftă de mâncare?

— N am poftă de mâncare, domnule maior!

Ne era adevărat, aş fi halit şi o vacă.

— Vom face economie de hrană, zice el cu un zâmbet mulţumit. Şi nici somn nu ţi este?

— Nu, domnule maior.

Bruta rânjeşte şi şi arată colţii de lup.

— Da' ce groaznică boală ai. Ne ia aproape cu frică. Ar fi poate mai bine să te izolăm. Închisoarea militară ar fi tocmai potrivită. Dar să mai aşteptăm câteva zile. Suntem foarte pricepuţi şi cunoaştem o seamă de maladii ciudate. Maladii înspăimântătoare care survin totdeauna când începe un război. Nu ţi fă griji, soldăţelule. Suntem pregătiţi, iar tu n ai altă dorinţă, nu i aşa, decât să te înzdrăveneşti ca să te poţi bate ca un adevărat erou?

Aş fi foarte fericit, domnule maior, dacă aş putea deveni curajos.

Monstrul dădu din cap şi şi lustrui, energic, lentilele ochelarilor.

— Încearcă să te dai jos din pat, soldăţelule. Poate că paralizia a şi dispărut.

— Imposibil să mă dau jos din pat, domnule maior.

Atunci porunci infirmierelor să mă ajute, dar cum mă puneau alea pe picioare, cum mă prăbuşeam. Fetele se străduiau cât puteau, da' şi eu nu mă lăsam: era în joc viaţa mea. Trebuie să te ţii tare, Porta, îmi ziceam. Războiul se va termina curând." Vraciul cel mare avea vizibil chef să mi ardă câteva şuturi.

Patru dintre putorile alea reuşiră să mă culce îndărăt.

— N avem noroc, constată el. Ce maladie tenace! Dar o să i venim noi de hac. S au văzut şi altele pe aici. O să începem printr un tratament plăcut şi uşor. Spălături stomacale de trei ori pe zi. Concomitent se vor administra vomitive. Regim foarte sever. Din două n două zile, o cură de chinină, dar radicală. Soldăţelul nostru e grav atins şi ar vrea să se vindece cât mai repede ca să poată lupta pentru Führer ul său, pentru patrie şi popor. Ţi se rupe pur şi simplu inima să l vezi în halul ăsta.

Ipocritul se aplecă deasupra patului şi mă bătu uşurel pe obraz.

— Să ai toată încrederea în noi, soldăţelule, o să te punem pe picioare într un timp record. Ai să poţi pleca cât de curând pe front şi acoperi acolo de glorie.

— Este oare într adevăr posibil să mă vindec, reuşesc eu să murmur.

El dădu din cap că da, zâmbind larg. Atunci îi înhaţ mâna şi i o ling ca un tigru înfometat care a dat peste câteva picături de sânge proaspăt.

— Dumnezeu o să vă răsplătească, domnule maior, iar mămica sa, Fecioara Maria, o să cheme la cer sufletul dumneavoastră unde numeroa­sele dumnea­voastră păcate vor fi iertate.

El s a uitat la mine o clipă, s a schimbat la faţă şi a plecat aproape în fugă, urmat de întreaga sa echipă.

În un'şpe zile m au vindecat, lua i ar dracii! Atât de bine că m am întors la cazarmă în pas de gâscă, escortat de trei Sanitätsfeldwebeli. Mă aflam de altfel în tovărăşia a patru eroi diletanţi care fuseseră trataţi, respectiv, de reumatism, nefrită, imbecilitate cronică şi amnezie. Ăsta din urmă fusese atât de radical vindecat, încât ajunsese să şi aducă aminte de toate amănuntele din viaţa stră stră străbunicii sale, ba chiar data şi ora când şi a rupt aţa.

Convenirăm cu toţii că medicina făcuse într adevăr progrese enorme.

— La cazarmă, continuă Porta, ne frecau atâta încât cel cu nefrita a găsit cu cale că singurul mijloc de a scăpa de boala sa este să şi vâre n gură ţeava unei puşti şi să apese pe trăgaci cu piciorul. Jumătate din creierul lui a rămas lipită de tavan.

Subofiţerul Gerner se străduia să ne ridice moralul cu ajutorul cântecelor ostăşeşti: toată lumea pe vine, cu câte un scaun ţinut în mâinile întinse şi cântând:
Sunt un om liber şi mândru că s husar,

Toate fetele mă iubesc,

Stindardul nostru e simbolul libertăţii,

Ola hi, ola ho!
Gerner, în picioare, pe masă, bătea măsura cu o cravaşă, ameninţân­du ne întruna cu închisoarea pe viaţă.

Gerner ăsta inventase o anume metodă de şters praful. Dădea ordin unui soldat să se caţere pe un dulap şi acolo să se rostogolească pe burtă. Dacă mai rămânea praf, atunci cei însărcinaţi cu curăţenia dulapurilor trebuiau să se culce, iar ceilalţi îi trăgeau de mâini şi de picioare, frecând cu ei întreaga suprafaţă. Tot după metoda asta radicală se mătura şi pe jos.

Jumătate din oameni se culca pe burtă, jumătatea cealaltă îi trăgea de picioare. De sus, de pe masă, Gerner urla:

— Corvoada pentru măturat, înainte e e'arş!

Mergeam în pas de gâscă până la peretele din faţă, unde făceam o întoar­cere la comanda lui Gerner.

— Jumătate la dre a a pta! Dacă vreun "aspirator" vede o scamă, s o lingă!

— Vi l amintiţi pe Schnitius? râse Porta. Cel căruia i s au amputat picioarele? Într o zi a uitat să scuture o scrumieră. Şi a dat seama cu o secundă înainte ca Gerner să intre pentru inspecţie. Atunci, la iuţeală, a ascuns scru­miera plină sub o pernă. Gerner era însă pesemne un extralucid. Avea el un fel al său de al înghesui pe plantonul de serviciu. Schnitius devenea întot­deauna mut de spaimă şi Gerner trebuia veşnic să i scoată vorbele cu cleştele din gură. N apucă el să termine raportul: "Sala a fost curăţată şi aerisită", că Gerner scoase unul din urletele sale celebre şi se apucă să ridice pernele. Dând peste scrumiera plină, răcneşte la Schnitius care se făcuse verde la faţă:

— Tu ai ascuns porcăria asta aici?

— Da, Herr Unteroffizier, bâiguie Schnitius.

Gerner scoate pistolul şi l armează.

— Ai merita să te curăţ pe loc, dar am suflet bun. Te iert de data asta, dacă faci ca mizeria aia să dispară imediat.

— În ce fel, Her Unteroffizier?

— Haleşte o! ordonă Gerner.

Schnitius înghiţi tot ce era în scrumieră şi o linse până începu să strălu­cească. Dar niţel mai încolo i se făcu rău şi vru să borască. N apucă să ajungă decât până la uşa privatei, că ce avea în burtă ţâşneşte afară. Gerner, care era înăuntru pe tron, îl auzi.

— Ce se ntâmplă acolo? urlă el.

Schnitius se scutură şi strigă către uşă:

— Pantzerschütze35 Schnitius anunţă că a vomitat, Herr Unteroffizier.

— Linge! îi ordonă, sec, Gerner.

Schnitius se afla în plină activitate când fu oprit de comandantul nostru de companie.

— Cine era comandantul vostru? întrebă Heide.

— Bun băiat. Locotenentul Henning.

— Bun băiat. L am avut comandant de pluton. Nu suportă şicanele. Ce i a făcut lui Gerner?

— Oho bo! urmă Porta. Ce scandal a ieşit. Henning l a chemat pe Schnitius la el în birou. Schnitius a făcut tâmpenia să povestească totul şi Gerner a fost frecat zdravăn a doua zi. Întâi de către Henning şi după aia de Hauptfeldwe bel ul Edel. Edel le a ţinut subofiţerilor o predică, l am auzit noi urlând:

— Nu mi pasă dacă subofiţerii mei stâlcesc mutra oricăruia dintre răcani, dar nu vreau să existe plângeri. Timpul meu nu mi permite aşa ceva. Gerner, ai făcut un rău întregii companii. Pentru asta faci zece zile de pârnaie. Am pus şi o vorbă bună pentru tine la gardian, Stabsfeldwebel ul Kraus, care mi a făgăduit că o să ţi tragă la picioare n fund până faci hemoroizi la amigdale.

Înainte însă de a şi încheia discursul, Edel l a adus pe Schnitius şi, învârtindu se în jurul acestuia, le a spus subofiţerilor adunaţi:

— Priviţi această balegă. O noapte întreagă ne a cântat la comandant. E de datoria noastră, domnilor, să l învăţăm să iubească adevărul. A avut părinţi proşti. Trebuie să l reeducăm.

— Schnitius fusese tâmpit ciripind, urmă Porta. Acum îi avem pe toţi Feld­webeli i şi ceilalţi subofiţeri grămadă cu noi. Eu unul am scăpat destul de ieftin; m am învârtit să fiu băgat la zdup până ce se vor potoli lucrurile.

— Voiai să ne povesteşti despre o cerere în căsătorie, îl întrerupse Bătrânul.

— Aşa i, fir ar să fie! Bun. Aveam un cârlig la o târfă care se ţinea veşnic de coada maiorului medic. Odată, ieşit din spital, i am trimis o carte poştală, pe care o cumpărasem de la cantină. Ştiţi, una dintr alea cazone sută n sută, înfăţişând un Feldwebel care gâtuie un dragon polonez. În partea de sus scria cu litere de o şchioapă: "Răzbunare". Atâta tot. După ce i am trimis o, mi am zis că frumoasa riscă să nu i priceapă tâlcul ş atunci i am expediat o alta la care riscul ăsta nu mai exista.

— Ce avea pe ea? întrebă Steiner.

— O, era foarte mişto! explică Porta. Un aviator şi o gagică şedeau pe o bancă, el cu mâna între coapsele ei, iar ea privindu l cu ochi galeşi. Am mâzgălit şi câteva cuvinte bine alese: "Graţioasei şi nobilei mele demoazele".

— Era de neam nobil? întrebă uimit Heide.

— Pe naiba! râse Porta. Dar e întotdeauna bine să le faci să creadă că aşa le socoţi. Mai spuneam în continuare: "Iertaţi mi libertatea pe care mi o iau expediindu vă micuţele mele rânduri din această cazarmă puturoasă". Cuvântul "puturoasă" nu mi s a părut totuşi potrivit, aşa că l am schimbat cu "prusacă". Am încheiat cerându i o întrevedere de preferinţă pe un divan şi într o cameră cu lumină roşie, tandră.

— Şi, şi? întrebă Micuţul cu sclipiri lubrice în ochi. Ai pus o jos?

— Păstrează ţi curiozităţile pentru tine. Nu se vorbeşte aşa în lumea bună. După un schimb de scrisori, cum se spune la Ministerul de Justiţie când ţi se refuză o cerere de graţiere, dama s a decis să mă vadă. Mi a trimis chiar un mesager, un subofiţer, care nu avusese de a face decât cu vite. După ce mi a înmânat mesajul, a avut neobrăzarea să mi pretindă două mărci ca să se cinstească c o bere şi o şliboviţă.

— Ba doi pumni peste gură! i am oferit eu îndepărtându mă.

El însă rămase locului, înjurându mă în gura mare. Tocmai în mo­mentul acela trecea pe acolo un prieten de al meu, Feldwebel ul Skoday, care era U.V.D.36 în ziua aceea. L am rugat respectuos să l înveţe pe individ principiile respectului la care are dreptul un Gefreiter de nivelul meu. Feldwebel ul Skoday era, fără îndoială, cel mai mare ticălos din tot Wehrmacht ul, lucru pe care l ştia o lume ntreagă şi care se vedea de departe. Avea ăsta un fason să se proptească în faţa companiei luni, înainte de instrucţie, ceva grozav: mâinile în şolduri, picioarele larg desfăcute, cascheta pe o sprânceană, vă prindeţi, nu? Fixa mai întâi pe fiecare om în parte, apoi saluta, politicos nevoie mare:

— Bună dimineaţa, trântorilor!

Compania răspundea în cor:

— Bună dimineaţa, dom' Feldwebel.

După asta trecea de la ostaş la ostaş.

— O să mai fii în viaţă diseară?

— Dumneavoastră hotărâţi, Her Feldwebel.

Urma comanda:

— Drepţi! Pe umăr, arm'!

Înainte însă de a comanda: cu ocolire la stânga, înainte marş, ne făcea un mic şi drăgălaş discurs:

— Bandă de trântori, să nu vă închipuiţi că sunteţi aici ca să vă distraţi. Diseară sunt gata să vă plătesc la cantină toată berea pe care o s o puteţi bea, dar cu o condiţie: la întoarcere, compania să aibă efectivul complet. Fără morţi. Fără bolnavi.

Ştia că e imposibil.

Să rupă glezna unui răcan era lucrul cel mai uşor pentru un gradat ca Skoday şi treaba asta recruţii o ştiau. De altfel aşa se şi întâmpla, fără excepţie.

După un ceas, începeau să cadă primii. Îi luau imediat în fabrică Geraer şi Richardt. Până când oamenii nu intrau în comă, accidentele nu contau pentru Skoday. Iar pentru obţinerea acestui rezultat, n avea nevoie nici măcar de un sfert de oră. Cu mine însă, lucrurile stăteau altfel.

— De ce? întrebă, mirat, Micuţul.

Porta făcu cu ochiul.

— Singurul mod de a te apăra împotriva unor tipi ca Skoday este să scotoceşti prin trecutul lor. Într o zi, când stăteam la o halbă de bere, l am făcut să priceapă că ştiam o groază de lucruri despre el, începând chiar cu zorii existenţei sale. Evident, s a pornit imediat să zbiere că nu i adevărat şi că nu pot dovedi nimic.

— Cu atât mai bine, i am răspuns eu, în cazul ăsta te doare n cot. Prima oară când ieşim la instrucţie să încerci să scoţi untul din mine şi o să vedem ce o să se întâmple după aceea. De acord, ai? Să mi faci semn când vrei să începem.

Ei bine, închipuiţi vă, Skoday nu mi a făcut niciodată semn.

Dar să mă ntorc la povestea mea cu purtătorul de bileţele amoroase: m am aşezat pe o piatră şi am stat să admir cum Skoday îl punea să plonjeze prin toate gropile şi şanţurile. Garidul a fost atât de târnuit, încât atunci când, în sfârşit, a ajuns la el în cazarmă, ăia l au crezut pilit şi l au băgat la zdup pentru beţie. Episodul acesta dovedeşte că un lucru de nimic poate avea consecinţe de nebănuit. Omul meu a fost mutat la un batalion staţionat la Heuberg, unde, cu prilejul unei trageri, a fost ucis de un proiectil de mortier şi toate astea pentru că s a oferit să fie poştaşul unei fete şi mi a pretins două mărci. Dacă îşi vedea de treburile lui, rămânea la batalionul 929 din Sennelager. L ar fi trimis, poate, în Rusia, unde ar fi căzut sub gloanţele partizanilor şi ar fi căpătat, post mortem, Crucea de Fier. Un cioplitor de piatră asudat ar fi gravat pe o stelă funerară la intrarea în Sennelager numele lui, alături de al altor eroi şi n fiecare an supravieţuitorii batalionului s ar fi adunat şi, înainte de merge la bordel, ar fi depus flori şi ar fi rostit frumoase discursuri despre curajoşii apărători ai patriei. Totul s a întâmplat însă pe dos. Decesul a dat naştere unei anchete şi comandantul de companie a avut tot soiul de necazuri, fiindcă nu luase precauţiile necesare în timpul exerciţiului de tir. La batalion s a lăsat cu scandal mare şi s a pornit să plouă cu adrese şi rapoarte între pluton, companie, batalion şi regiment. Nevastă sa a fost cât p aci să şi termine zilele într un lagăr de concentrare. S a apucat, nenorocita, să ceară o indem­nizaţie pentru pierderea soţului. Aşa ceva n ar fi trebuit să facă niciodată. Mai întâi, a sosit exact când Hauptfeldwebel ul era la mijlocul prânzului. Ăla s a speriat aşa de tare, încât a înghiţit strâmb un rollmops. Cei care erau pe acolo l au culcat rapid pe un birou ca să l poată bate pe spate. Rollmopsul a ţâşnit afară şi a aterizat în zbor planat tocmai pe frumuseţea de document pe care cu atâta chin şi trudă îl întocmiseră. De furie, Hauptfewebel ul a fost gata gata să fie lovit de dambla, iar când a aflat cine era şi pentru ce venise l a apucat cu adevărat turbarea. I a aruncat în cap cu un cârnat şi s a pus pe urlat:

— Vrei o indemnizaţie, tâmpito? E exact pe dos. Tu ne datorezi nouă indemnizaţii pentru toată porcăria în care ne a băgat aşa zisul tău soţ. Şi mai ai neobrăzarea să vii aici şi să ne faci scandal? Uită te! zbieră el, aruncându i documentul mânjit. Şi n plus ai încercat să mă sugrumi. Dar toate astea au un nume: sabotaj! sabotaj! Îţi dau zece secunde ca să dispari din ochii mei, altminteri chem jandarmeria.

Amărâta de ea înţelese că se băgase în ceva care o depăşea. A plecat de acolo cu moartea n suflet. Încetul cu încetul începea să priceapă că de aici încolo, datorită răposatului său soţ, ea aparţinea pariei societăţii. Ajunsă la gară, luă hotărârea să se arunce sub tren. Era din cale afară de naivă şi spera să cadă în aşa fel încât trenul să n o taie.

— Voia să se culce între şine, cum am făcut noi când ne a surprins trenul în tunel? exclamă Micuţul.

— Întocmai. Numai că din toate, ea l alesese pe 914, expresul de Köln. Ar trebui să consulte mai întâi mersul trenurilor.

Iat o deci pe peron, cu pălăria sa cu pene galbene, aşteptând trenul. Îl vede apărând după curbă. Cele două faruri o privesc drept în faţă şi i clipesc o dată ca şi cum i ar zice: Curaj, fetiţo! Aude locomotiva fluierând de trei ori, aidoma unei invocaţii către Sfânta Treime, şi o ia drept un semn bun. Dar ghinionul o pândea. Expresul a tăiat o pe din două. Doar un şoc scurt când roţile au trecut peste ea. A avut baftă c a murit pe loc, altminteri ar fi avut neplăceri. Din pricina ei expresul a avut o întârziere de trei ceasuri şi a fost cât p aci să se ciocnească cu un marfar, marfarul a trebuit îndepărtat pe o altă rută, ceea ce constituie un lucru grav, deoarece marfarul transporta muniţii. Dar ceea ce a fost şi mai grav e că un general care călătorea cu expresul n a mai putut sosi la timp ca să asiste la parada de rămas bun a regimentului 47 infanterie şi n a mai putut bate în lancea port drapel ţinta tradiţională. Regimentul a trebuit să plece pe front fără drapel. Treaba asta i a deprimat atât de tare pe soldaţi, încât în timpul luptelor din valea Strumei au dezertat cu toţii la greci. Ceva mai târziu, ai noştri i au eliberat din lagărul de prizonieri şi i au expediat direct într un lagăr de concentrare din Carpaţi, unde toată şleahta a fost fie spânzu­rată, fie împuşcată. Cazul lor a fost denumit "rebeliune şi contact ilegal cu inamicul". A fost creat un nou "47", dar pesemne că cifra era cu ghinion, fiindcă ăştilalţi au dezertat la ruşi în timpul bătăliei pentru Kiev şi au fost eliberaţi de ai noştri la Harkov. După ce au fost spânzuraţi şi împuşcaţi, s a constituit un nou "47", pe care l au trimis tot în Rusia, unde...

— Gata, Porta, i o tăie Barcelona. N ai să ne povesteşti că şi ăştia au dezertat la "roşii", că ai noştri i au eliberat şi că...

— Tocmai că nu, protestă Porta. A fost şi mai nasol, dar asta i o altă poveste asupra căreia voi reveni. Cert e că regimentul "47" a fost reconstituit de nouă ori, după care ştabii s au plictisit şi au lăsat o baltă. În orice caz, azi cifra 47 este în Reich sinonimul înaltei trădări. Dar să revin la domnişoara mea pe care o aşteptam în faţa spitalului. După un ceas, mi a trimis vorbă că e reţinută de o apendicită. Am aşteptat o încă o oră. Răbdarea este o virtute. Tot aşteptând o, m am tăvălit niţel cu o infirmieră care trecea pe acolo.

— Era drăguţă? îl întrerupse Micuţul.

— Nu era. O ducea prost cu somnul. Avea două slujbe. De la zece în sus făcea trotuarul în piaţa General Goering. La spital treaba asta era o mare taină. Nimeni n are pică pe târfe, dar nici nu vrea să le ştie. Pe pământul ăsta însă nimic nu poate rămâne ascuns. Într o seară, mititica l a întâlnit pe comi­sarul Zital de la brigada de moravuri.

— Vii la mine, drăguţo? i a propus el.

Fiind de la ţară, fata nu cunoştea primejdiile oraşului şi nici cât de ticălos era comisarul. I a cerut zece mărci şi lăsa la jumătate dacă făceau ce aveau de făcut pe banca din faţa momentului Führer ului.



Yüklə 1,58 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə