Tehnologii Informationale pentru Administratie Publica

Arhivarea

Arhivarea (comprimarea /împachetarea) unui fişier reprezintă operaţia de micşorare a dimensiunii fişierului folosind un algoritm care elimină redundanţa informaţiei. Se asigură astfel o bună gestionare a spaţiului disc (hard disc şi dischetă). O dată comprimate, informaţiile îşi pierd informaţia reală la nivelul procesoarelor din sistem. Din acest motiv, înainte de o nouă utilizare, fişierele trebuie dezarhivate pentru obţinerea informaţiilor iniţiale. Se recomandă arhivarea fişierelor foarte voluminoase sau mai rar folosite precum şi a celor transferate prin Internet sau e_mail (crescând astfel viteza de transmitere). Programele de arhivare au rolul de a comprima informaţiile pentru a mări capacitatea de memorare de pe un suport de memorie externă (FD, HD). Cel mai folosit utilitar pentru arhivare este WinRar.

WinRar este unul din cele mai bune arhivatoare reuşind o compresie a fişierelor Rar cu 8 până la 15% mai mult decât arhivele de tip Zip sau Arj. Ultimele versiuni Windows sunt prevăzute cu utilitarul WinRar, care are încorporat şi Zip-ul asigurându-se recunoaşterea şi compatibilitatea cu vechile arhive.

Exploatarea optimă a unui sistem de calcul implică şi întreţinerea hardware şi software a calculatorului. Periodic, trebuie efectuate anumite operaţii pentru o funcţionare eficientă. Practicienii specialişti propun următoarele operaţii şi perioadele la care acestea trebuie realizate (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1 Operaţii de întreţinere hard şi soft

Procedura	Lunar	Atunci când este nevoie
Diagnosticarea unităţilor logice	*	*
Defragmentare unităţilor logice hard	*	*
Crearea copiilor de siguranţă pentru unităţi logice, foldere şi fişiere	*	*
Verificare anitiviruşi	*	*
Asigurarea spaţiului liber pe harddisk		*

Diagnosticarea unităţilor de disc

Utilitarul Windows Check Disk examinează unităţile de disc pentru a sesiza erorile de suprafaţă şi cel ale datelor. Utilitarul corectează aceste erori astfel încât sistemul de operare şi programele aferente să funcţioneze eficient.

Activarea utilitarului se realizează din Windows Explorer, My Computer, Windows Commender, Total Commender etc., parcurgându-se următorii paşi (figura 3.19):

• 
  selectarea discului (unităţii logice) ce urmează a fi verificată;
  
• 
  clic dreapta pentru activarea meniului rapid, din care se selectează opţiunea Properties (se deschide fereastra WinXP Properties);
  
• 
  clic pe eticheta Tools. Se deschide o nouă fereastră în care sunt disponibile butoanele Check Now, Defragment Now şi Backup Now, corespunzătoare operaţiilor de scanare, defragmentare şi respectiv realizare a copiilor de siguranţă;
  
• 
  clic pe butonul Check Now. Se deschide fereastra de dialog a Check Disk WinXP;
  
• 
  clic pe butonul Start pentru efectuarea operaţiei de diagnosticare a unităţii logice selectate;
  
• 
  erorile se corectează urmând instrucţiunile de pe ecran. După terminarea diagnozei, sistemul afişează un sumar al problemelor întâlnite;
  

clic pe butonul OK, când operaţia de verificare a discului s-a terminat.

Figura 3.19 Ferestrele pentru diagnosticarea discului
Defragmentarea unităţilor de disc

Defragmentarea este operaţia care realizează eliberarea spaţiului de pe disc prin rearanjarea fişierelor şi a spaţiului liber. În felul acesta creşte viteza de lucru şi devine mai rapidă accesarea fişierelor. Atunci când lucrează cu fişiere, sistemul de operare înmagazinează datele în zonele libere, care pot fi necontigue în diferite locuri pe harddisk. Această diviziune a fişierelor, denumită fragmentare, este absolut normală, dar pentru a accesa un fişier, sistemul trebuie să caute aceste părţi ale fişierului şi să îl reconstruiască.

Utilitarul pentru defragmentarea fişierelor rearanjează datele pe disc astfel încât fiecare fişier este stocat într-o zonă continuă.

Folosirea utilitarului de defragmentare presupune parcurgerea aceloraşi paşi ca şi în cazul diagnozei, doar că se activează butonul de comandă Defragment Now.

Crearea copiilor de siguranţă

Efectuarea copiilor de siguranţă este operaţiunea prin care, unităţi logice, foldere şi fişiere importante sunt copiate într-o altă locaţie de unde ulterior pot fi restaurate. Astfel, datele sunt arhivate protejându-le de „căderile” accidentale. Pentru unităţile logice, activarea utilitarului se realizează parcurgându-se aceiaşi paşi ca şi în cazul diagnosticării sau defragmentării, doar că se activează butonul de comandă Backup Now (figura 3.20).

Pentru fişiere sau foldere se foloseşte programul Backup selectat din meniul START prin secvenţa: Programs, Accessories, System Tools, Backup. Automat se activează asistentul de arhivare sau restaurare Backup or Restore Wizard. Succesiv se deschid ferestre corespunzătoare mai multor paşi ce trebuie parcurşi. În primul pas se precizează operaţiunea: arhivare sau restaurare. Dacă se optează pentru copie de siguranţă, succesiv se deschid ferestre în care se precizează:

• 
  ce se va copia (de regulă se alege butonul Let me choose what to back up, pentru a putea selecta numai folderele şi /sau fişiere dorite);
  
• 
  se selectează orice combinaţie de foldere şi fişiere de pe unităţi logice ale sistemului;
  
• 
  se stabileşte numele copiei de siguranţă şi locaţia de salvare;
  
• 
  se activează butonul de comandă Finish pentru a realiza copia propriu-zisă (fişierul obţinut are extensia implicită .bkf).
  

Operaţiunea de restaurare se realizează într-o manieră asemănătoare, alegând opţiunea Restore.

Figura 3.20 Ferestrele pentru crearea copiilor de siguranţă
Verificarea şi eliminarea viruşilor

Un virus informatic este un program care se ataşează unui fişier de pe un calculator, infectând ulterior şi alte calculatoare pe care acesta a fost citit. Viruşii pot corupe datele, pot determina calculatorul să nu funcţioneze la parametri normali (sau chiar deloc) sau să afişeze mesaje deranjante. Unii viruşi trec neobservaţi perioade lungi de timp şi se activează doar la anumite date sau ore. Protejarea calculatorul de viruşi se realizează, cel mai adesea:

• 
  folosind programul Norton AntiVirus (livrat şi instalat pe calculator) pentru a scana harddisk-urile şi disketele. Norton AntiVirus poate fi găsit în meniul Start > Programs (pentru detalii se poate folosi Help-ul aferent acestuia);
  
• 
  folosind programul Norton AntiVirus pentru a verifica fişierele ataşate la mesaje e-mail, sau obţinute în urma download-urilor de pe Internet;
  
• 
  copiind periodic datele de pe calculator pe diskete, un alt harddisk sau un alt dispozitiv de stocare a datelor;
  
• 
  protejând la scriere disketele; un virus nu poate infecta o disketa protejată la scriere;
  
• 
  obţinând toate programele din surse sigure şi verificându-le înainte de instalare;
  
• 
  dezactivând macro-urile prezente în fişiere Word sau Excel suspecte. Aceste programe avertizează dacă un document deschis conţine unul sau mai multe macro-uri care ar putea conţine la rândul lor un virus;
  
• 
  actualizând periodic baza de date a programului Norton AntiVirus.
  

Cel mai comod este utilitarul Norton AntiVirus care poate fi activat:

• 
  prin secvenţa: meniul Start, Programs, Norton AntiVirus;
  
• 
  din ferestrele Windows Explorer, My Computer, Windows Commander prin opţiunea Scan with Norton AntiVirus din meniul rapid activat de pe una sau mai multe unităţi logice, unul sau mai multe nume de folder şi sau de fişiere.
  

Prin operaţia de scanare se identifică virusul /viruşii, reparându-se, dacă este posibil fişierele infectate. Fişierele alterate, care nu au putut fi reparate sunt trecute în aşa numita „carantină”, sau sunt şterse. În final, se afişează fereastra Summary care prezintă statistica operaţiei de devirusare (figura 3.21).

Figura 3.21 Fereastra Summary a utilitarului Norton AntiVirus

Ştergerea fişierelor pentru eliberarea spaţiului disc

Obţinerea spaţiului liber pe disc se poate realiza cu utilitarul Disk Cleanup, ştergând din coşul de gunoi, din memoria cache a Internet Explorer-ului, fişierele care nu sunt necesare precum şi fişierele temporare. La selectarea butonului Disck Cleanup utilitarul deschide o fereastră în care este afişată lista fişierelor ce pot fi şterse precum şi dimensiunea spaţiului disc ocupat de acestea.

3.4.2 Sistemul de operare LINUX
3.4.2.1.Caracteristici generale
LINUX este un sistem de operare UN*X conceput după sistemul Minix (elaborat de Andrew Tannenbaum) şi dezvoltat de către o echipă deschisă de programatori în spaţiul Internet, pentru procesoarele Intel i386. Linux-ul este un sistem care se bazează pe un soft liber şi pe standarde deschise. De altfel, dezvoltarea ulterioară a LINUX-ului n-ar fi fost posibilă fără existenţa reţelei Internet. Deşi nu a existat niciodată o strategie de dezvoltare, în acest mod “anarhic”, utilizatorii au putut veni cu propriile inovaţii ceea ce a condus la crearea unei infrastructuri care concurează cu succes ofertele realizatorilor sistemelor de operare comerciale. La ora actuală există peste 20 de distribuţii Linux, fiecare cu scopuri diverse şi producători diferiţi. În distribuţii sunt integrate foarte multe programe (publicate de autori pe Internet): programe pentru servere de imprimantă (lpd), editoare de text (emacs, pico, vi, joe), programe pentru manipularea fişierelor, programe de reţea etc. Pe lângă acestea trebuie amintite şi aplicaţiile Gimp (program asemănător cu Photoshop), TeX (procesor de texte), Lynx şi Apache (server www), baze de date etc. În plus, se oferă pachete Office comerciale (StarOffice, Wordperfect), browsere (Netscape Communicator) şi programe CAD¹.

O distribuţie are propriile trăsături şi este orientată spre anumite tipuri de calculatoare şi utilizări. O distribuţie coerentă, care pune “cap la cap” toate componentele, oricât de mici ar fi ele, este realizată de către compania Red Hat, înfiinţată în anul 1994.

Spre deosebire de alte software-uri, LINUX este un soft gratuit, utilizatorul neplătind codul (cel mult se plătesc CD-urile pe care se află distribuţia, sau operaţia download de pe Internet). Codul Linux poate fi multiplicat şi comercializat în mod neîngrădit. Forma juridică a acestei gratuităţi o reprezintă licenţa publică (Open Source), concretizată de GNU (General Public Licence), care împreună cu The Free Software Foundation (FSF), a ajuns la concluzia că cea mai eficientă modalitate de protejare a unui software gratuit (free) este licenţierea acestuia (copyright). GPL impune, atât pentru programator cât şi pentru comerciantul de software ca sursele programului să fie puse la dispoziţia oricărui utilizator. Deşi, în lumea specialiştilor, au fost exprimate destule opinii prin care programarea deschisă nu asigură o bună organizare, stabilitate şi fiabilitate, totuşi Linux-ul s-a dovedit a fi mai stabil şi mai sigur decât multe sisteme de operare. Cât priveşte securitatea pe care o asigură, aceasta este mai ridicată decât cea oferită de multe produse de firmă comerciale.

Necesarul de resurse hardware este mai redus decât în cazul sistemelor de operare comerciale. Sunt destul de multe firme care au în dotare calculatoare cu microprocesoare 386 şi 486 insuficiente pentru a rula versiuni superioare Windows 95, Windows NT sau OS/2, dar care pot fi folosite ca infrastructură pentru Linux.

Primii utilizatori ai acestui sistem au fost micii întreprinzători şi firmele mici care, datorită renunţării la licenţele costisitoare, au putut să economisească sume importante de bani. Printre primele firme de renume care au utilizat Linux-ul amintim: Ike (care prin intermediul a două calculatoare 486 asigură deservirea altor 700 de sisteme), Mercedes-Benz (care folosind pentru început 15 calculatoare sub Linux a realizat procesul de portare a propriilor aplicaţii, de sub DOS, sub Linux), The Advanced Storage Development Division (care folosind tot Linux-ul a produs firmware pentru medii de stocare în masă).

Orice utilizator care dispune de cunoştinţe de programare poate să descifreze sursele unui program, poate să încerce modelarea acestuia pentru propriile nevoi, şi apoi să publice aceste modificări pentru cei ce le găsesc utile. De asemenea, utilizatorul poate încerca portarea unui astfel de pachet pe alte platforme decât Linux.

Linux are ca principale atuuri modularitatea, configurabilitatea şi flexibilitatea. El este instrumentul ideal pentru reţelele de calculatoare, fiind legat de ideea de interconectivitate. Aşadar, Linux-ul este un SO complex, construit modular asemănător Unix-ului, prezentând multitasking real, capacităţi de reţea şi un mediu multiuser. Iniţial a fost privit exclusiv ca sistem de operare de reţea, piaţa calculatoarelor desktop fiindu-i inaccesibilă. La ora actuală prin proiectul LDP (Linux Documentation Project), Linux-ul a fost transformat într-un sistem de operare deosebit de documentat şi posibil de implementat pe o gamă largă de arhitecturi. De altfel şi cele mai puternice firme de soft lansează pe piaţă produse operaţionale sub Linux (Corel, Oracle, Informix). Linux-ul poate fi utilizat pentru lucrul în reţea, dezvoltare de software şi ca platformă end-user.

Deşi, la început a fost folosit de un cerc restrâns de utilizatori (fiind considerat un sistem de operare pentru profesionişti şi agreat în special în mediile universitare pentru studenţi ca material didactic şi platformă de lucru pe diferite calculatoare şi reţele), astăzi Linux-ul pune la dispoziţia utilizatorului aproape toate instrumentele de lucru oferite de către produsele comerciale.

3.4.2.2 Instalarea Linux-ului

Diversificarea distribuţiilor Linux a fost însoţită permanent de preocupări ale informaticienilor pe linia simplificării instalării şi configurării şi pentru adiţionarea de noi aplicaţii pentru acest sistem.

Pentru instalarea Linux-ului se utilizează pachetul Red Hat Linux *.* Boxed Set care conţine instrumentele necesare (CD-uri de date, dischetă de bootare, cartea tehnică etc.). Instalarea Linux-ului se poate realiza atât sub MS-DOS, cât şi sub Windows.

Instalarea poate fi completă sau upgrade. Programul de instalare oferă patru opţiuni: Personal Desktop, Worksation, Server şi Custom, fiecare având caracteristici diferite:

- Personal Desktop este opţiunea preferată de utilizatorii care doresc o instalare în funcţie de caracteristicile propriului Desktop;

- Workstation este varianta cea mai recomandată utilizatorilor începători deoarece este o instalare aproape complet automată care şterge toate partiţiile de Linux existente. Sunt instalate numai componentele absolut necesare utilizatorului obişnuit.

• 
  Server este un tip de instalare preconfigurată, destinată serverelor.
  
• 
  Custom este opţiunea utilizată de profesionişti cărora le oferă controlul deplin asupra instalării asigurând totodată maximum de flexibilitate. Utilizatorul este consultat asupra folosirii partiţiilor (creare, ştergere etc.), a pachetelor ce vor fi instalate şi a asistenţilor (daemoni) care vor fi lansaţi automat.
  

Chiar dacă în urma instalării şi configurării Linux, utilizatorul va dispune de o interfaţă foarte asemănătoare cu cea din Windows 9*, trebuie ştiut că există o cu totul altă “filosofie” în ceea ce priveşte modul de comportare a acestui SO. Astfel, deşi apar aceleaşi funcţii, precum cea de multitasking sau multiuser, diferenţele sunt sesizabile, începând cu linia de comandă şi introducerea comenzilor, modul de execuţie a taskurilor etc.
3.4.2.3. KERNEL - ul Linux

Linux fiind o clonă UN*X pentru PC-uri asigură prelucrări de tip multitasking. El oferă însă un algoritm diferit de implementare bazat pe kernel. Kernelul este responsabil de administrarea tuturor resurselor calculatorului începând cu accesul la periferice şi până la memoria internă. Kernelul administrează şi o serie de structuri de nivel înalt, printre care sistemele de fişiere sau traficul în reţele Ethernet. Deoarece este un sistem de operare multi-platformă, LINUX foloseşte noţiunile generice de “user mode” şi “system mode”.

Modul user oferă un mecanism de acces la memoria virtuală. În acest mecanism, procesorul efectuează, la fiecare adresare a memoriei, o translaţie a adresei pe baza unor structuri de date din memoria calculatorului, numite “page tables”. Memoria calculatorului este împărţită în segmente (numite pagini) de mărimi egale, numerotate. Aceste pagini sunt adresate indirect de către procesele individuale. Fiecare aplicaţie dispune de propriul său spaţiu de adresare împărţit în pagini virtuale. Un “page table” asigură legătura între paginile virtuale adresate de aplicaţie şi paginile reale din memoria fizică a calculatorului.

Modul sistem asigură adresarea directă a memoriei fără nici un fel de translaţie. Aceasta înseamnă că un kernel eronat poate bloca sau afecta sistemul prin modificarea ilegală a paginilor de cod executabil.
3.4.2.4 Conturile şi sistemul de fişiere

Un sistem multiuser trebuie să asigure confidenţialitatea datelor utilizatorilor săi. Linux implementează sistemul UN*X de conturi cu grupuri de utilizatori şi permisii de acces cu nouă biţi. Fiecare utilizator are o parolă şi poate folosi sistemul numai dacă îşi validează login-ul folosind parola asignată. Un grup este o colecţie de utilizatori care împart drepturile pentru fişierele sistemului aflate în proprietatea grupului. Un utilizator poate fi membru al mai multor grupuri de utilizatori, neexistând restricţia ca grupurile să fie disjuncte. Fiecare resursă protejată a calculatorului se află în proprietatea unui utilizator şi a unui grup de utilizatori. Intern, atât utilizatorii cât şi grupurile sunt identificate numeric şi referite prin UserID (UID) şi GroupID (GID).

Pe lângă informaţiile de proprietate, resursele au asociate informaţiile de acces, un grup de nouă biţi ce marchează drepturile de scriere, citire şi execuţie pentru trei clase de utilizatori şi anume: proprietarul (user), membrii grupului proprietar (group) şi alţi utilizatori (others). Prin schema alternativă de conturi UPG (User Private Groups) firma Red Hat Linux adaugă schemei clasice de conturi facilităţi ce permit ataşarea fiecărui utilizator la un grup privat. Fişierele nou create într-un director moştenesc proprietatea grupului de care aparţine directorul.
3.4.2.5 Manageri de ferestre sub Linux

Mediul grafic X sub Linux se caracterizează în primul rând prin faptul că nu există o interfaţă standard. Linux-ul oferă o gamă variată de manageri de ferestre şi utilitare aferente existând particularităţi de prezentare şi exploatare pe fiecare platformă în parte.

Evoluţia managerilor de ferestre a condus la apariţia unor sisteme desktop foarte voluminoase şi consumatoare de resurse, alegerea impunând cunoaşterea avantajelor şi a dezavantajelor fiecărui pachet în parte. şi programe dezvoltate pe baza lor.
3.4.2.6 KDE Office

KDE ( The K Desktop Environment) se aseamănă cu Windows, fiind o interfaţă grafică integrată, completă, stabilă, prietenoasă şi în spiritul Open Source, împreună cu mecanisme de control şi configurare.

Ca tehnologie, KOffice impune modelul obiect KOM/OpenParts asemănător tehnologiei Microsoft DCOM şi OLE, permiţând refolosirea în alte aplicaţii a componentelor individuale create anterior. În plus, pachetul permite comunicarea între componente şi integrarea mai multor aplicaţii /module într-un singur document pe baza standardului MICO (o implementare free şi compatibilă deplin cu standardul de comunicaţii între obiecte distribuite). Astfel, o aplicaţie poate deveni o resursă utilizată şi împărţită şi de către alte aplicaţii.
Exemple de teste grilă

1.Programele unui sistem de operare pot fi

1. 
   [ ] de bază,
   
2. 
   [ ] de dirijare
   
3. 
   [ ] de aplicaţii
   
4. 
   [ ] utilitare
   

2. Sistemul de operare

5. 
   [ ] reprezintă un set de programe specializate
   

1. 
   [ ] intră în categoria programelor de serviciu
   

1. 
   [ ] asigură legătura funcţională între componente unui sistem de calcul
   
2. 
   [ ] permite utilizatorilor să folosească eficient resursele sistemului de calcul
   

8. Sistemul de operare LINUX

1. 
   [ ] este un sistem de operare UN*X conceput după sistemul Minix
   
2. 
   [ ] este dezvoltat de către o echipă deschisă de programatori în spaţiul Internet,
   
3. 
   [ ] necesarul de resurse este mai costisitor decât în sistemele comerciale
   
4. 
   [ ] oferă modularitate configurabilitate şi flexibilitate
   

4. Sistemele Windows se compun din:

1. 
   [ ] programele sistemului de bază
   
2. 
   [ ] programe protocol TCP(Transmission Control Protocol)
   
3. 
   [ ] programele API (Application Programming Interface)
   
4. 
   [ ] programele „maşini virtuale”
   

5. Programele de comandă şi control îndeplinesc următoarele funcţii:

1. 
   [ ] gestiunea resurselor fizice şi logice
   
2. 
   [ ] translatarea şi interpretarea programelor
   
3. 
   [ ] planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei
   
4. 
   [ ] depistarea şi tratarea evenimentelor la execuţie
   

1 Aplicaţii de acest gen se găsesc la adresa http://sunsite.unc.edu/pub/Linux